În redacția Asociației Culturale Matricea Românească a parvenit un poem de dimensiuni impresionante, care ne-a captat atenția și pe care ne-am dorit să îl publicăm pentru cititorii noștri. Mihai Șteț, român emigrat tocmai la Londra, este tânărul debutant care ne aduce în atenție o lucrare inedită, un tribut adus țării, dar și regiunii sale natale, „ Legenda Ardealului ”, un veritabil mit al genezei ardelene.
Orice început presupune un efort, o implicare spirituală într-o dimensiune a incertitudinilor. Acestea devin cu atât mai acute, cu cât persoana pe care o încearcă devine scriitor. Asociația Culturală Matricea Românească deschide tribuna și aprinde lumina pe scena tinerelor talente scriitoricești autohtone, care nu doar merită să fie sprijinite, ci și necesită toată atenția și sensibilitatea noastră, mai ales pe motiv de cordialitate națională.
În această deschidere a seriei, prin care sperăm să dăm tonul tinerilor care își țin ascunse manuscrisele de teamă sau din modestie, am avut fericita ocazie să îl cunoaștem pe tânărul autor român emigrat Mihai Șteț. Mihai își pune pasiunea pentru scris pe seama unei copilării frumoase, în care a reușit să prindă cele mai mici bucurii din cele mai esențiale trăiri.
Ca orice vlăstar al neamului, acest român emigrat doar trupește în Londra rămâne cu sufletul prins în glia țării, care de altfel i-a stimulat inspirația și pofta de a scrie. Obârșia sa și respectul față de părinți transcend din paginile lucrărilor sale, el menționând pentru Matricea Românească: „Din partea tatălui provin dintr-o mică familie nobiliară din țara Chioarului, care, ca multe altele, a fost măturată de vâltoarea cumplitului secol al XX-lea, iar din partea mamei am origini țărănești sălăjene. Legenda întemeierii satului ei natal, Iapa (n.r. numit astăzi Fântânele-Rus, comuna Rus, județul Sălaj) figurează și ea printre poemele puse în acest volum. De altfel, majoritatea poemelor sunt legate de amintirile copilăriei și adolescenței petrecute în acest sat și care reprezintă, de departe, cea mai frumoasă parte a vieții mele”.
Debutantul Mihai Șteț, autorul unui poem dedicat etnogenezei Ardealului. Foto: arhiva personală
Reprezentant al diasporei române tocmai în Marea Britanie, Mihai Șteț a decis să ne trimită o nouă interpretare mitologică a apariției unei regiuni românești încărcate de semnificații profunde: Ardealul. Poetul în devenire și autorul lucrării Legenda Ardealului menționează despre apartenența sa: „Contactul profund cu trecutul familiei mele, dar și influența unor oameni deosebit de puternici, care m-au crescut, m-au făcut să-mi dezvolt această sensibilitate artistică, dragostea pentru viață și natură, dar și apetența pentru istorie și clasicism. Așa cred că am ajuns să am un simț aparte al propriei identități, dar mereu imprimat de moderație și umanitate”.
Legenda Ardealului este un poem de amploare, cu caracteristici folclorice, care respectă canoanele stilului și încercă să ne poarte în vremuri de basm, trezindu-ne mândria și respectul pentru origini, strămoșeşti și istorie. În egală măsură, prezentul poem reînvie necesitatea de mit fondator, ținând cont de importanța legendelor în spațiul românesc:
Legenda Ardealului
Cândva demult, prin văi și munți
Trăiau țărani cinstiți și mulți
Și ei munceau din zi în seară,
Din primăvară-n primăvară,
În sate traiul și-l duceau,
Iar satele îi așteptau,
Din codri, de pe câmp să vină,
Cum stupu-așteaptă o albină.
Și-n țara-aceea n-aveau rege,
Ori alt stăpân care să-i lege,
De sărbători ei dănțuiau,
Se-nțelegeau, se ajutau,
Într-una viața lăudând
Și despre ea mereu cântând.
Dar liniștea nu dăinui
Și pacea lor se război,
Când răsăritul luminos
Se preschimbă în cer noros,
Cu vânt năprasnic de furtună,
Cu fulgere ce-apoi detună,
Fiertură crâncenă, răzleață,
Ce-aduce ploi, ce-aduce gheață.
Căci din abisul de câmpie
Veni o neagră, rea solie,
Dintr-un ținut neîmblânzit,
Furiile au cotropit
Cu cavalcada lor pământul,
Tot pârjolindu-l, despicându-l,
Lăsând doar sânge-n urma lor
Lovind popor după popor.
Un han înalt și aspru tare
Pătrunse într-a lor hotare
Peste țărani se năpusti
Cu oastea lui și-i înrobi.
Munți, sate și păduri vuiră,
De urlete se împânziră,
Când săbii și săgeți tăiară,
În carnea vie de intrară
Și-apoi în viscere și spate,
Lovind în oasele crăpate
Ca frigul iernii ce cuprinde,
Suflu de gheață și fierbinte,
Tot ce în cale i se-arată,
Iar firea piere-ndurerată.
La fel de neîndurătoare,
Cruzimea hoardei călătoare
Zdrobi cu zgomot țara toată
Ce sta acum îngenuncheată.
Satele toate se-nchinară,
Barbarii ceia de-i prădară,
Măcelul, ura, umilința
Și spaima, chinul, suferința
Erau acum înfipte-n lume
Cu colții strânși, mânjiți cu spume,
Iar zeii, sfinții toți fugiră,
Nădejdea-n ceruri o pitiră
Și spiritele de țărână
Se întâlniră și-mpreună,
Prin codrii umezi speriate,
Se-ascunseră spre-a fi uitate –
Iar muritorii părăsiți,
În lanțuri grele pironiți,
Trăgeau pentru ai lor stăpâni
Barbarii crunți, flămânzi și spâni.
Așa trecură anii lungi,
Lăsând în carne-amare dungi
Și pungi soioase de puroaie
Care slăbesc și-apoi înmoaie,
Iar satele se învățară
Să se supună-n a lor țară.
Dar undeva sub coaja lor,
Se mai zbătea înc-un fior.
El neînțeles ca umbra morții,
Jelind mereu obida sorții
Și pe țăranii împilați
Și asupriți și sfărâmați,
Îi mistuia în mădulare
Precum o larvă mișcătoare
Și se rotea sub un îndemn
Ca viermele ce roade-n lemn,
Nu avea nume, chip și glas
Neînțeles, de tot retras,
El se zbătea în ei uscat,
Dar se cerea descătușat…
Era o zi cu soare cald,
Sus în palatul de smarald
Al hanului cu ochi frumoși,
Când un bărbat cu pumnii groși
Veni la el privindu-l drept
Rostind curat și înțelept:
”Te rog pe tine, împărate,
Cum l-aș ruga pe al meu frate,
Ia-ți lanțul de pe-a noastă țară
În dezrobire să fim iară,
Cum furăm noi aci cândva,
Când nimeni nu ne stăpânea,
La marginea pădurilor,
Sub soarele dogoritor,
Căci asuprirea-ți ne omoară,
Te du de-acia, așadară!”
Dar hanul, din grădina lui,
Din mijlocul palatului,
Unde pe tronu-i argintat,
Ședea înfipt și nemișcat,
Râzând, el îl privi uimit
Pe omul ce-i părea smintit,
Zicând cu glasul-i cristalin
Suav și mândru, cald și fin:
”Dar ce-i cu tine, măi străine!
Și ce-ți veni să vii la mine,
Ce-s gândurile astea goale,
Ori poate moartea-ți dă târcoale!
Ce-mi ceri tu astăzi, măi bărbate,
Și ce mă rogi ca pe un frate
Și ții să iau eu cunoștință,
Ca să-mplinesc a ta dorință…
Ei bine, frate, nu se poate!
Prin luptă le-am luat pe toate
Și le-am impus a mea domnie,
Doar sub puterea mea să fie,
Păduri și ape, munți și sate.”
”Ce-i omul fără libertate?!”
Se opinti țăranul iar
”…Își duce viața în zadar
Ce om e-acela înrobit?!
El veșnic e nefericit!
Așa că azi, sub sfântul soare,
Îți cer, arată îndurare,
Te du de tot în altă țară,
Noi nu mai vrem a ta povară.”
Privind pierdut într-o firidă,
Un gând pe loc să îl ucidă
În mintea hanului zvâcnește,
Dar mai apoi se răzgândește
Și caută să-l înjosească
Pe cel ce vrea să-l izgonească.
”Prea bine, măi, țăran vânjos,
Cu ochi blajini și cap pletos,
În tine multe-s adunate,
Ești fără pată ori păcate,
Ești cumpătat, ești așezat
Și-mi ești la vorbă măsurat.
Ai multe daruri, toate rare,
Ești rar pe lume, rar sub soare,
Cum n-am găsit prin munți și sate
Te cred… așa cum cred un frate.
Te-ascult și am să mă supun,
Și rămășag eu vreau să pun,
Dar toate-acum cu-n preț sunt date,
Or pentru-a fi răscumpărate,
Ce-ți cer în schimbul dezrobirii
E poate peste darul firii.
Ori foarte greu de-nfăptuit,
Dar tu îmi pari om chibzuit,
Iar de cumva vei izbuti
Și dacă zeii-ți vor zâmbi
Și-n munca ta tu vei răzbate,
Pe plac îți fac atunci în toate.
Ascultă dară cu răbdare
Acum și-aici sub sfântul soare…
De ai puterea într-o noapte,
Când glasul se preface-n șoapte,
Tu dealu-acela-n depărtare
Din fața muntelui cu sare,
Doar singur, prin a ta tărie
Și fără sprijin ea să fie,
Să-l ari cu plugul până-n zori,
Când roua cade peste flori,
Din hățuri am să-i las pe-ai tăi…
Și mari și mici și buni și răi.
De nu, în moarte te cobori,
Dar nu fărʼ de însoțitori
Ci cu trei sute de feciori.
Frumoși ca zvelții căpriori.
Da, cu trei sute de flăcăi!
Toți căsăpiți de-ai mei călăi!”
”Ar dealul cela, împărate!
Îl ar cu râvnă cât se poate!”
Strigă aprins spre el țăranul,
De se-ngrozi curtea și hanul.
”Ar dealul singur și de mor
Și nu-ntr-o noapte ți-l dobor,
Din noapte ia-mi o jumătate,
Îl ar pe brânci, îl ar pe coate
Îl ar cu dor, îl ar cu spor,
Îl ar tot dealul roditor.
Ar dealul singur, ai să vezi,
O lună dă-mi ș-ai să mă crezi,
O lună doar și dealul mare
Îl ar sub muntele cu sare.”
Ori mândrul han ușor zâmbi
Și cu vrăjmașu-i se tocmi,
Spre poart-apoi cei doi pășiră
Când stelele pe cer ieșiră.
Plecă țăranul pe-al său drum,
Spre satu-i învelit cu fum.
2.
A curs grăbit timpul rămas,
Sorocul vremii, fără glas,
Din zi în zi se împlini
Și așteptarea risipi.
Când într-o noapte, caldă, lină,
Urcând pe cer o lună plină,
Rotundă, mare, de-alabastru,
Pe cerul înstelat, măiastru,
Căzu o liniște ciudată,
Întinsă peste lumea toată,
Apoi cutremurând prin vale,
Alunecând pe piatra moale,
Un scârțâit de roți de fier
Și-un tropot se lovi de cer.
Căci ia, țăranul-ncet venea,
Ca valul mării de mugea,
Pe drumuri el urnind un roi,
Cu pluguri sute și mulți boi,
Căci într-o lună întregită,
Trecuse țara ca prin sită,
Umblă prin sate și vorbi,
El pe țărani îi lămuri,
Să-i dea acolo ascultare,
Și boii toți și multe care
Pe toate-n lațuri să le prindă
Și dealul mare să-l cuprindă.
Și-așa cu ele-ntr-o strânsoare,
Să taie dealu-ntr-o mișcare,
Să-l taie-n multe brazde vii,
Cu boii ceia, două mii.
Și-a dus cortegiul mugitor,
Tot pus la poala munților.
El plug cu plug frumos legă
Și boii-n jug îi fluieră
Mânându-i înșirați spre vale,
Dar să-i clintească nu fu cale,
Căci boii ceia ne-nvățați
Să dea la plug cu-atâția frați
Nepricepuți ei înlemniră,
Ba nici un pas nu se clintiră.
Și tare blestemă țăranul,
Cât să-i ajungă pe tot anul
Din biciul lui plesni de vai,
Dar boii se uitau niznai.
Trecu așa un ceas spurcat,
Țăranul mut și asudat
Trăgea și împingea de ei,
Dar parcă erau prinși cu clei.
Pe om necazu-l năpădi
Dar nu cedă, nu șovăi,
Și cum se face-ntr-o poveste,
Când răul tot mai mare este,
Iată că vine-o alinare,
Ce nechemată parc-apare.
Țăranul nostru mult striga,
Văzduhul tot cutremura,
Și-așa din ceruri îl văzu,
Preasfânta lună și-l plăcu,
Ea îl privi cum se zbătea
Cum colo-n dâmb el blestema,
Cu gândul doar la liberate,
Pentru el și-ale sale sate.
Și-o-nduioșă cât fu de-aprins
Ea patimă pe om a prins,
Ce dârz și tare asudat,
Era și chipeș și bărbat.
Porni dar ea dintr-un castel,
Veni spre sat, veni spre el
Și codrii toți ea-i scutură
De-a ei făptura fremătă.
Năuc, țăranul tresări,
Căci noaptea-ntreagă colcăi,
Și-oglinzi de ochi roșii-verzui,
Sclipeau acum în jurul lui,
Și fiare multe se porniră
Mistreții aprig grohăiră
Și huhurezii lung țipară,
Urlară urșii, lupii-urlară.
Iară când toate le simțiră
Că-n preajma atunci lor veniră
Legați la plug pe lângă drum
Săltat-au boii toți și: bum!…
Pământul reavăn apăsară,
De frica dinților de fiară.
Fugiră, plugurile grele
Le-au tras cu pietre stând pe ele
Și au gonit pe deal în jos,
Brăzdând ogor întins, mănos,
Căci tare fură-nspăimântați
Masculii ceia-ncornorați,
Și prin negura ceea deasă,
Trăgeau de zor gonind spre casă.
Așa ară atunci țăranul
Cu boii lui deodată lanul,
Lăsând pe culmea de sub munte,
Cu plugurile-acelea multe,
Fâșii prin glod nenumărate,
Adânci și drepte, despicate,
Dar nu trecu o-ntreagă noapte,
Să facă el acele fapte,
Vă jur că fără doar și poate
Pierdu din noapte-o jumătate.
Și cum veniră iarăși zorii,
De vesele cântau prigorii
Și mierle ciripeau mărunte,
Fu omul la palat pe punte,
De mi-l trezi pe han la șase.
Dar hanul ia, de el uitase,
Căci îl crezu țăran smintit,
Apoi, încet, și-a amintit.
Când însă se uită în zare,
Scrutând frumoasa depărtare,
Sub soare, dealul, tot lucrat,
Ședea de brazde zgâriat
Și omul cela-n fața lui,
Cerea-mplinirea târgului.
Privind mereu spre deal, mirat,
Hanul apoi s-a mâniat,
Tocmelii lor se-mpotrivi,
Pe om cercă a-l ispiti
Cu aur, dar nici că-l clinti.
Apoi scoțând un paloș lat,
La el se repezi-nciudat
Și-n pântec lama i-o roti,
Dar omul cela nu muri!
Căci ia, de dragul izbăvirii,
A biruit el legea firii
Și moartea astfel nimici,
De crudul han înmărmuri
Și-uimit de-această întâmplare
Îngenunche dar, hanul mare,
Cerând țăranului cu boi,
Cruțare și plângând apoi,
Cerși el sfântă îndurare,
Căci în miracol stă iertare.
Bunul țăran, nevătămat,
Pe han atunci l-a dezlegat
El îndemnându-l cu răbdare
Să-și strângă avuția mare,
Lăsând în urmă văi și dealuri
Și apele curgând în valuri,
Lăsând și munții plini de sare,
Să plece-n lume spre-altă zare.
Învins dar hanul ascultă,
Pe-ai săi barbari el îi luă,
Ei din castelul gol plecară
Și pe țărani îi dejugară…
Apoi hotarul se-ntremă,
De ce-a fost rău se vindecă,
Țăranii împăcați trăiră
Pământul iarăși și-l munciră,
În țara ceea îngrijită,
Bogată, largă, înverzită,
Și-Ardeal de ei atunci numită.
EPILOG
Cântarea ceasta-a-fost visată
Și scrisă-apoi și recitată,
Iar de vă place ce-am rostit
Ori de vi-e drag ce ați citit,
De mine să vă amintiți
Și doar de bine să vorbiți.
Acum povestea-o pun în cui
Și-n pat cu mâțele mă sui,
Căci iată noaptea vine iară,
S-aveți cu toții-o bună seară!
Despre Mihai Șteț
Român emigrat în Londra și ajuns la frumoasa vârstă de 36 de ani, Mihai Șteț s-a născut în Baia Mare și a absolvit cursurile Facultății de Filosofie a Universității Babeş-Bolyai din Cluj în 2005, iar ulterior a obținut specializarea de tehnician dentar la Universitatea de Medicină și Farmacie „Iuliu Hațieganu”.
Legenda Ardealului, poem cu influențe istorice și folclorice, face parte din volumul intitulat Cântecele vrăjitorului, care conține 12 asemenea povești, ce se doresc a fi reinterpretări ale miturilor arhaice fondatoare românești. În volumul pe care îl construiește, Mihai Șteț împrumută scrierilor sale acele aspecte spirituale inerente spiritului ardelenesc, dar și influențele culturale ale civilizației greco-romane și, ulterior, bizantine, precum și cele pe care civilizația Europei Centrale le-a avut implicit asupra spațiului românesc. De asemenea, în acest volum ce așteaptă să vadă lumina tiparului, autorul învăluie în alură de poveste: bucurii și suferințe, dorințe și speranțe, pasiuni și credințe, încercând să ocolească dificultățile și inechitatea unui prezent ambiguu.
Foto deschidere: Tablou semnat de către Nicolae Grigorescu
