Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

Leyah

„Sunt un mix între puternic și fragil, o visătoare cu picioarele pe pământ, un om ce iubește arta în toate formele ei și o pianistă care a visat mereu că va cânta cu vocea. Dar și o cântăreață care a visat mereu să își compună propria muzică. Sunt un compozitor îndrăgostit de muzica de film și un creator de content vizual ce încearcă să aducă creativitatea cinematografică în ceea ce face. Sunt un spirit ce caută să se descopere și să se autodepășească. Și, nu în ultimul  rând,  sunt „mama” motanului Spritz”, sunt împărtășirile artistei Magdalena Marica, fiica dirijorului Filarmonicii Oltenia, din Craiova.

Tratează cu multă dragoste arta. Iubește frumosul, se lasă inspirată de el și-l transpune în muzică. Este imaginea fără cusur a unei generații care a crescut cu muzica la braț și care i-a călcat pe urme tatălui, celui care i-a fost bun reper și care i-a dat mereu aripi să zboare în acest domeniu. Este un exemplu desăvârșit de perseverență în această lume și nu este deloc o apariție întâmplătoare.

Creează și oferă muzică, e una cu pianul și nu dezminte faptul că  acest instrument îi dă șansa să exploreze un univers aproape neomenesc, îi dă posibilitatea să își exprime personalitatea și sentimentele, să se dezvolte complex ca individ. Pentru artista Leyah, este de departe cea mai bună formă de terapie. Să o cunoaștem!

 

Cum este omul de pe scenă și cu ce este diferit față de cel de acasă?

Cred că atunci când urc pe scenă devin o persoană ușor vulnerabilă. Scena e un loc în care te expui tu și arta pe care o faci. De aceea cred că artiștii sunt niște oameni aparte. A te pregăti, a urca și a performa pe scenă este o dovadă de curaj, indiferent de cât de mare sau mică este scena pe care urci. De aceea, când ajung acolo îmi creez o lume doar a mea, o lume absolut magică, dar și extrem de consumatoare.

 

 

nd ți-ai dat prima întâlnire oficială cu muzica, Leyah? 

Am început studiul pianului la vârsta de 5 ani, dar aș zice că prima întâlnire cu muzica mi-am dat-o încă de când abia reușeam să ajung cu mâinile la claviatura pianului. La noi în casă se asculta zilnic muzică clasică, datorită tatălui meu care mereu studia sau asculta ceva. Apoi, sora mea, Alexandra, mai mare decât mine, a studiat și ea pianul, deci am crescut pe acorduri de pian. Chiar am o poză cu amândouă, la pian, iar eu cred că aveam în jur de un an și ceva. Așa că nu cred că exagerez cu nimic dacă spun că prima mea întâlnire cu muzica a fost dinainte de a mă naște, încă din burta mamei.

 

Apropo, de ce ai ales acest nume? Ce semnificație are pentru tine? 

Cred că numele acesta m-a ales pe mine și nu viceversa. Povestea este mai lungă, dar dacă rezum, Leyah mi-a atras atenția în special prin sonoritate. E un nume luminos, rotund și puternic. Apoi l-am căutat pe internet și am aflat că, printre alte semnificații, în ebraică este similar lui „gazelle”, adică “frumusețe și grație”.

Încă de când eram mică îmi închipuiam că o să fiu o artista care o să arate ca o actriță de cinema pe covorul roșu, așa că numele m-a convins.

 

Ai crescut cu sunetele muzicii încă de mică, căci tatăl tău era artist la fel ca și tine, mai exact dirijor al Filarmonicii Oltenia, din Craiova. Cum a fost să crești sub egida lui? Ce ai învățat de la el?

Brâncuși a spus la un moment dat: „Nimic nu crește la umbra unui copac înalt.” Nu țin să îl contrazic, dar mi se pare mai importanta relația pe care o ai cu copacul decât cu umbra lui.

Dacă vrei să înveți, trebuie să înveți de la cei mai buni, iar cei buni vor fi mai mari ca tine, cu siguranță. Ține de tine cât timp stai în umbra lor și înveți și când decizi să ieși în lume, la soare, undeva unde să crești și tu mare, până când, la un moment dat, să adăpostești și tu, la umbra ta, un copac mai mic. Cam acesta este firul vieții, nu? Așa că aș zice că tata a fost un copac mare, de la care am învățat enorm. Iar în ziua în care a plecat dintre noi, umbra lui s-a încheiat, o umbră mare cât un soare, de care îmi este tare dor.

Ce am învățat de la tata? Să visez și să cred că pot. El mereu îmi repeta asta. Tata m-a încurajat să visez, poate și pentru că el era un visător. El credea tare mult în mine și în talentul meu, îmi tot spunea că mă vede pe cele mai mari scene. De fapt, până la maturitatea mea, cred că el a crezut mai mult în mine decât credeam eu. Îmi spunea mereu că pot. Și cred că aceste două lucruri, a visa și a crede în tine, sunt de neprețuit pentru orice copil!

 

 

Ce ai moștenit de pe partea paternă, în afară de latura artistică?

Sper că am moștenit bucuria de a trăi și determinarea de a face tot timpul lucruri noi. Tata, la 79 de ani, avea mai multe planuri decât aveam noi, tinerii. Și sper că am moștenit puțin și din stilul, și din prestanța lui. Era mereu extrem de frumos îmbrăcat, chiar și în casă, și-mi spunea că acesta este respectul de sine.

 

Dar de pe cea maternă? Ce ai moștenit?

De la mama cred că am moștenit dorința de a cânta cu vocea și de a dansa. Am mai luat eleganța și feminitatea, calmul și diplomația, gândul pozitiv, dragostea pentru limbile străine, iubirea pentru design-ul interior. Astea cred că sunt doar câteva care îmi vine acum în minte. Altfel cred că atât în cazul tatălui, cât și al mamei, sunt multe lucruri pe care le-am moștenit sau învățat.

 

Din vremurile copilăriei te-ai transpus, prin exercițiul imaginației, într-o artistă. Coincid, să înțeleg, planurile de când erai mică cu cele din prezent?

Întotdeauna am crezut despre mine că asta pot să fac cel mai bine, că pentru asta m-am născut. Așa că da, pot spune că planurile coincid. Au fost și perioade în trecut când lucrurile păreau că nu se leagă deloc, că totul e în mintea mea. Dar depinde ce alegi, ce vrei. Căutarea de sine și a drumului este o luptă deloc ușoară pe care o duci tu, cu tine. Până la urmă, chiar ține de tine dacă vrei să faci ceva cu adevărat. Știu că sună a poveste, am avut și eu dubiile mele, perioade în care poate mi-am pierdut busola sau speranța, dar este fundamental important să nu te lași. Și, dacă crezi în ceva cu adevărat, să ai curaj să îți urmezi crezul.

 

 

Ce-ți dă pianul frumos pentru suflet? 

Să cânți la pian e un dar divin. Este atât de multă frumusețe în acest gigant, atâta armonie, libertate și unicitate. Pianul îți dă șansa să explorezi un univers aproape neomenesc, îți dă posibilitatea să îți exprimi personalitatea și sentimentele, să te dezvolți complex ca individ. E de departe cea mai bună terapie pentru mine.

Dacă nu ar fi muzica în viața ta, ce ai îmbrățișa?

Când eram mică îmi imaginam că sunt actriță. Probabil că a avut un impact asupra mea și faptul că am copilărit în Opera din Craiova. Îmi aduc aminte cât de mult îmi plăcea să mă joc printre decoruri (nu am să uit niciodată acel miros specific), mă fascinau nenumăratele costume, peruci, cabinele de machiaj, artiștii ce se pregăteau să se transforme în personaje înainte de fiecare spectacol. O lume incredibilă pentru un copil de doar câțiva ani. Îmi plăcea să-mi imaginez că într-o zi poate o să ajung și eu ca ei… Cu toate acestea, nu am luat niciodată în serios acest aspect, dar recunosc că mi-ar plăcea tare mult să explorez și lumea cinematografiei, ca actriță.

 

A fost o perioadă în viața ta când ai renunțat la muzică sau ai pus-o pe modul „hold”. Ce a stat la baza alegerii tale?

Da, este adevărat. Am luat o pauză de la muzică la un moment dat. Veneam după mulți ani de muncă susținută, în care am fost cumva ruptă de realitate, de lumea din jurul meu. Așa că mi-am luat o pauză, din dorința de a recupera experiențe ce se regăseau doar în poveștile celor din jur. Vezi tu, performance-ul este un animal solitar. Petreci enorm de mult timp doar tu cu tine. Apoi, pentru că interpretam la pian, mereu a trebuit să-mi protejez mâinile, așa că orice fel de sport a fost tăiat de pe lista mea de activități. Nu mai zic de weekend-uri când, în timp ce alți copii de vârsta mea făceau tot felul de jocuri, eu studiam, pentru că în timpul săptămânii trebuia să merg la școală, la program normal. Iar lista poate continua. Așa că pauza a fost binevenită, pentru că am aflat multe lucruri despre viață, oameni și lume. Iar după pauză, când am ales să revin la muzică, fiindcă fără ea nu s-a putut, mi-am ales un nou drum, cel pe care sunt și astăzi.

 

Unește muzica suflete? Simți asta și când te gândești la tatăl tău?

În amintirea tatălui, am scris piesa “I’ll be fine” și poate pentru că, undeva în adâncul sufletului, simt că muzica ne unește în continuare sufletele, așa, de la distanță. De multe ori când scriu muzică, mă gândesc ce ar zice el, cum i s-ar părea, dacă ar fi mândru de mine, fericit.

Așa că da, consider că muzica unește suflete, poate mai mult decât o fac cuvintele. Cred că mulți dintre noi, la un moment dat, ne-am declarat dragostea față de persoana iubită pur și simplu trimițând un fragment muzical ce spune tot. Pentru că da, muzica este un limbaj universal și, chiar și în limbi străine, ea face ca mesajul să fie complet.

 

 

Ce fel de muzică cânți tu, Leyah?

Muzica pe care o scriu și cânt este o combinație de muzică clasică cu muzică pop. Cumva am vrut să aduc un pic din muzica clasică către publicul care poate trăiește în preconcepția că, pentru a asculta astfel de muzică, ai nevoie de studii sau o educație aleasă. Nu zic că nu e adevărat într-o anumită măsura. Dar nu obligatoriu! Așa am ajuns la stilul cinematic pop, ce stă la granița dintre cele două curente muzicale (clasic și pop), stil în care este scris tot albumul nou „Remember who you are” ce va apărea în acest an, cât și primele două piese ce au apărut deja: „Time” și „Peace is the only thing we need”. Este o muzică a stărilor și emoțiilor, pentru toți ce vor să asculte ceva „diferit”.

 

Ce proiecte ticluiești în prezent?

Anul a început în forță, cu multă muncă. Urmează noi lansări de piese, am mai multe concerte programate în următoarea perioadă dar scriu și muzică nouă. Apoi pregătesc câteva filmări cu cvartetul, care face parte din conceptul meu de concert, și mai am câteva surprize pe care le voi anunța pe parcurs.

 

De ce să te asculte, Leyah, oamenii? Ce mesaje transmiți tu prin muzica ta? Ce dorești să ajungă la inima lor?

De ce să îmi asculte muzica? Hmmm… Pentru că acolo, undeva, deschide o cutiuță, cu un univers muzical între clasic și modern, unde vor descoperi un produs emoționant, calitativ, intens. Eu mi-am pus creația în slujba muzicii și mi-am propus să o servesc cât mai bine, așa că zic că transmit prin muzica mea tot ceea ce muzica are de spus.

Iar la inima ascultătorului mi-ar plăcea să ajungă emoția și dorința de a asculta mai mult.