libertate de exprimare

Răzvan Ioan a studiat în Olanda, Cehia, Anglia, Franța, SUA și Brazilia. În Universitatea din Leiden a și predat câțiva ani, pe durata doctoratului. S-a întors acum câțiva ani în România, pentru că, spune el, ”mulți s-ar întoarce dacă ar vedea aici un licăr de speranță”. A fondat aici MyKoolio, o platformă de instrumente ajutătoare pentru elevi și profesori. Cum arată speranțele unui antreprenor în domeniul educației, puteți asculta în interviul audio sau puteți citi în sinteza de text de aici.

Atunci când am văzut MyKoolio, m-am întrebat când a încetat oare școala să mai fie de ajuns.

Nu cred că școala a fost vreodată de ajuns. În fond, la școală avem o soluție de masă, or eu cred că tehnologia ne ajută acum să avem soluții individuale.

Ai trecut prin foarte multe școli, mai ales universitate și post-universitate.

Așa este, mi-am început traseul în învățământul superior la University College Utrecht, în Olanda.

Deci nu ai făcut nici o facultate în România.  Liceul unde a fost?

La Galați, liceul Alexandru Ioan Cuza. Și am plecat la 18 ani la un colegiu de ceea ce americani numesc Liberal Arts, ceea ce înseamnă că nu iți dedici cei trei ani de facultate unei singure discipline. În cazul meu era vorba despre filozofie, istorie și istoria religiilor. Ești obligat să faci cursuri și în celelalte domenii, de exemplu am făcut un curs de antropologie, am făcut un curs de științe cognitive, obiectivul fiind nu să-ți îngusteze orizontul spre o singură materie, ci să îl deschidă.

Acesta a fost primul tău contact cu Occidentul non-turistic.

Da. A urmat un master în Anglia, la Warwick, acolo am hotărât să merg pe drumul filozofiei, mai exact filozofie modernă, așa numita filozofie continentală. Am hotărât apoi că am nevoie de mai mult timp, am obținut o bursa Erasmus pentru al doilea master care m-a dus la Praga în Cehia, în Franța la Toulouse și în Brazilia.

În Brazilia?

Am fost surprins să aflu că brazilienii au o școală filozofică respectabilă și că au contacte importante cu Europa. A fost o perioadă foarte benefică în formarea mea.

Au fost o mulțime de culturi în care te-ai înșurubat pentru o perioadă, apoi te-ai mutat în altă parte. În ce fel asta a fost important pentru formarea ta personală integrală?

Nici nu pot să îmi imaginez acum cum ar fi să stai într-o singură cultură, într-o singură țară. Cred că e vorba și de un mic exercițiu nu numai al deschiderii minții, ci și al generozității, al faptului că poți să accepți și altceva decât lucrurile cu care ești obișnuit.

Răspunsuri definitive nu prea există. Nici în științele reale, nici în disciplinele umaniste nu ajungi la adevărul absolut, dar e mare lucru să înveți să pui mai bine întrebarea

Noi, acum, dacă vrem să fim buni europeni, nu putem face asta decât încercând să facem o sinteză a culturilor care s-au luptat între ele sute de ani și acum își doresc un viitor comun.

Elementele comune ale identității europene există? Adică trebuie inventate, sau sunt acolo și trebuie doar descoperite?

Dacă ar trebui doar să le inventăm, atunci cred că acest proiect nu ar avea succes, cred că avantajul  nostru este că putem nu doar să inventăm ci și să descoperim elemente comune. Trebuie să fim asemenea zeului Ianus, cu două fețe, o față spre viitor și o față spre trecut. Vreau să mai ridic o problemă: educația este fundamentală, dar am văzut în ultimul clasament al universităților, care a apărut acum câteva săptămâni, că Universitatea din București a ieșit din top 1000. Nu a stat niciodată grozav, dar acum că a ieșit din top 1000 este un prag simbolic catastrofal. Cum avem șanse mai mari să urcăm în top? Separat de Europa, de cei care au knowhow-ul potrivit, sau împreună cu ei, cu cei care au tradiție de sute de ani în educație?

Dacă ai fi ministrul învățământului, ce ai schimba pentru a favoriza performanța academică?

Bineînțeles, finanțarea este o problemă. Mai e o problemă faptul că nu ne concentrăm destul de mult pe resursa umană și faptul că în mediul universitar nu avem competiții care sunt evaluate și din exterior, ci doar intern. Ar trebui ca toată lumea să lucreze și în engleză, și sunt din păcate cadre universitare care nu stăpânesc engleza.

Răzvan, ai cercetat toată viața ta filozofie, istorie, adică domeniile care țin de universul ideilor, al principiilor de viată, căutarea binelui, adevărului, idealuri vechi. N-ai avut niciodată dorința de a merge către un domeniu practic?

Ba să știi că am făcut liceul de mate-info, mă gândeam la un moment dat să merg pe drumul informaticii, dar asta e, m-a cucerit Platon între timp. El e de vină!

Pe Platon l-ai descoperit exclusiv din cărți, din lecturi, sau a fost un intermediar care ți l-a tradus?

Am avut norocul să întâlnesc de-a lungul vieții niște oameni remarcabili. Mai ales profesorii de la facultate sunt foarte importanți, ei iți setează drumul. Îmi aduc și acum aminte de primul meu curs de filozofie antică, filozofie greacă, în care profesorul Ian ne-a spus, exasperat de întrebările noastre nepotrivite, că atunci când citim un mare gânditor, întotdeauna să ne gândim că a fost cel puțin la fel de inteligent că noi!

Studierea istoriei ideilor ne clarifică întrebarea fundamentală de unde venim și ce-i cu noi?

Ne ajută să formulăm mai bine întrebarea. Răspunsuri definitive nu prea există. Nici în științele reale, nici în disciplinele umaniste nu ajungi la adevărul absolut, dar e mare lucru să înveți să pui mai bine întrebarea, pentru că asta iți descoperă perspective nebănuite.

La școală avem o soluție de masă, or eu cred că tehnologia ne ajută acum să avem soluții individuale

John Locke, un filozof britanic, spunea că unii oameni aduc mai multă lumină asupra unei probleme punând bine o întrebare decât fac alții vorbind zile în șir despre subiectul respectiv. Educația se face pentru a fi un om întreg, un bun cetățean, o persoană care poate să gândească pe cont propriu, o persoană care nu se lasă păcălită, manipulată. Cred că educația în sens larg ar trebui să ne ajute să ne dezvoltăm gândirea critică. De altfel, în facultate absolut toți studenții erau obligați să facă cursuri de argumentare, de analiză și un curs de statistică. Și un curs de engleză, de prezentare în limba engleză. Sunt aptitudini de care ai nevoie întotdeauna, indiferent de parcursul profesional. Un curs de statistică, să poți să înțelegi un sondaj de opinie, un alt curs, Argumentation and the Analyșis, un curs în care erai învățat să gândești critic, să argumentezi critic, să îți impui punctul de vedere, și un al treilea curs de engleză academică.

Totul în numele acestui scop, de a gândi pe cont propriu, ceea ce unora li se pare greu, iar altora li se pare nepreferabil.

Dacă nu ai fost învățat cât de bine e să gândești pe cont propriu și cum miza gândirii este libertatea, atunci poate nu iți dorești. Dar dacă elevii prind gustul pentru gândire liberă, atunci cred că vom suferi ceva mai puțin.

La Revoluţie aveam 3 ani, aşa că aş minţi dacă aş spune că reţin altceva decât un TAB trecând în viteză pe lângă Spitalul Fundeni, cu mine urcat pe pervaz, încercând să mă dumiresc ce se întâmplă.

Ce ştiu, însă, e că Revoluţia mi-a schimbat viaţa, ca şi vouă. În bine sau în rău, e zilnic subiect de parlamentare printre seniorii din Parcul Sebastian şi din alte parcuri bucureştene. Aş spune că în bine, pentru că libertatea de exprimare – deşi departe de a fi absolută în România lui 2018 – este condiţia primordială a unei vieţi libere.

Ce mai ştiu de la Revoluţie e că au murit oameni. Că au murit români, conaţionali de-ai mei. Adrian Cioroianu, care nu mi-e neapărat simpatic, i-a spus odată lui Corneliu Vadim Tudor că “România e fatalitatea care mă face să respir acelaşi aer cu dumneavoastră”. E şi fatalitatea ce mă face să respir acelaşi aer cu primari care aruncă, în Anul Centenarului, sute de mii de euro pe proiecte culturale mirobolante, dar lipsite de substanţă, fără a-şi vedea gunoiul adunat în pragul uşii.

Imaginile pe care le veţi vedea mai jos, surprinse ziua în amiaza mare în buricul Târgului lui Bucur, dau cel mai bine măsura respectului, recunoştinţei – dar şi apatiei cronice a – bucureştenilor faţă de cei care le-au deschis, prin jertfa lor, uşa democraţiei. Sigur că e frumos să te dai cu skate-ul şi să faci graffiti, însă ar trebui să faci asta în spaţii special amenajate (şi Bucureştiul are), nu urcându-te pe morminte, fie ele şi simbolice, şi “scuipând” obscenităţi. Sigur că e frumos să te plimbi în decapotabilă sau cu trotineta electrică şi în haine hipstereşti pe Calea Victoriei. Dar asta nu îţi dă dreptul să ignori sau, mai rău, să vandalizezi. E un vandalism la care suntem complici, atunci când închidem ochii şi mergem mai departe, grăbiţi către bula noastră hiper-importantă.

E un vandalism la care suntem complici, atunci când închidem ochii şi mergem mai departe, grăbiţi către bula noastră hiper-importantă

Situaţia nu e nouă, iar “violul în grup”, cum l-a numit un profesor universitar, al românilor se repetă. Matricea Românească a mai ridicat problema stării înfiorătoare a capelei în care odihneşte marele nostru poet Vasile Alecsandri. Rezultatul? Un an mai târziu, Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale n-a mişcat un deget. Probabil pentru că are de organizat prea multe chindii centenare.

Prinşi în frenezia sterilă a unui An Centenar în care solidaritatea e la cote abisale, dar bugetele sunt până la cer, n-ar trebui să uităm că, în 2019, se fac 30 de ani de când românii au sfidat gloanţele pentru a respira aer liber. Pentru a fi europeni. Şi că le datorăm măcar respect celor care au căzut atunci. Respect. E puţin, e mult?

Doamnă Primar General, puteţi face 10 Spotlight-uri cu care să le luaţi ochii bucureştenilor şi străinilor. Cât timp “Ţepuşa”, “Cartoful”, “Oul”, sau cum i se mai spune pe la noi Memorialului Renaşterii, din Piaţa Revoluţiei,  va rămâne în aceeaşi stare barbară de asediu, fără o minimă protecţie din partea edililor şi celorlalţi administratori, atât noi românii, cât şi turiştii străini care se pozează zilnic la el, vom pătrunde repede despre ce e vorba: mult sclipici, şi nici un fel de fond. Adică o mare ţeapă morală.

Să mai spunem că “Ţepuşa” vandalizată se află vizavi de sediul Ministerului Administraţiei şi Internelor, teoretic protectorul legii şi ordinii în România, sau că vandalismul pe care îl prezentăm este echivalentul moral al profanării Memorialului Victimelor Holocaustului, de la Berlin?

Ar fi prea mult. Lăsăm imaginile să vorbească de la sine.

Citeşte şi: Ruşine naţională: Alecsandri se răsuceşte în mormânt. Nothing else matters

Între timp, într-un Bucureşti paralel…