libertate

Răzvan Ioan a studiat în Olanda, Cehia, Anglia, Franța, SUA și Brazilia. În Universitatea din Leiden a și predat câțiva ani, pe durata doctoratului. S-a întors acum câțiva ani în România, pentru că, spune el, ”mulți s-ar întoarce dacă ar vedea aici un licăr de speranță”. A fondat aici MyKoolio, o platformă de instrumente ajutătoare pentru elevi și profesori. Cum arată speranțele unui antreprenor în domeniul educației, puteți asculta în interviul audio sau puteți citi în sinteza de text de aici.

Atunci când am văzut MyKoolio, m-am întrebat când a încetat oare școala să mai fie de ajuns.

Nu cred că școala a fost vreodată de ajuns. În fond, la școală avem o soluție de masă, or eu cred că tehnologia ne ajută acum să avem soluții individuale.

Ai trecut prin foarte multe școli, mai ales universitate și post-universitate.

Așa este, mi-am început traseul în învățământul superior la University College Utrecht, în Olanda.

Deci nu ai făcut nici o facultate în România.  Liceul unde a fost?

La Galați, liceul Alexandru Ioan Cuza. Și am plecat la 18 ani la un colegiu de ceea ce americani numesc Liberal Arts, ceea ce înseamnă că nu iți dedici cei trei ani de facultate unei singure discipline. În cazul meu era vorba despre filozofie, istorie și istoria religiilor. Ești obligat să faci cursuri și în celelalte domenii, de exemplu am făcut un curs de antropologie, am făcut un curs de științe cognitive, obiectivul fiind nu să-ți îngusteze orizontul spre o singură materie, ci să îl deschidă.

Acesta a fost primul tău contact cu Occidentul non-turistic.

Da. A urmat un master în Anglia, la Warwick, acolo am hotărât să merg pe drumul filozofiei, mai exact filozofie modernă, așa numita filozofie continentală. Am hotărât apoi că am nevoie de mai mult timp, am obținut o bursa Erasmus pentru al doilea master care m-a dus la Praga în Cehia, în Franța la Toulouse și în Brazilia.

În Brazilia?

Am fost surprins să aflu că brazilienii au o școală filozofică respectabilă și că au contacte importante cu Europa. A fost o perioadă foarte benefică în formarea mea.

Au fost o mulțime de culturi în care te-ai înșurubat pentru o perioadă, apoi te-ai mutat în altă parte. În ce fel asta a fost important pentru formarea ta personală integrală?

Nici nu pot să îmi imaginez acum cum ar fi să stai într-o singură cultură, într-o singură țară. Cred că e vorba și de un mic exercițiu nu numai al deschiderii minții, ci și al generozității, al faptului că poți să accepți și altceva decât lucrurile cu care ești obișnuit.

Răspunsuri definitive nu prea există. Nici în științele reale, nici în disciplinele umaniste nu ajungi la adevărul absolut, dar e mare lucru să înveți să pui mai bine întrebarea

Noi, acum, dacă vrem să fim buni europeni, nu putem face asta decât încercând să facem o sinteză a culturilor care s-au luptat între ele sute de ani și acum își doresc un viitor comun.

Elementele comune ale identității europene există? Adică trebuie inventate, sau sunt acolo și trebuie doar descoperite?

Dacă ar trebui doar să le inventăm, atunci cred că acest proiect nu ar avea succes, cred că avantajul  nostru este că putem nu doar să inventăm ci și să descoperim elemente comune. Trebuie să fim asemenea zeului Ianus, cu două fețe, o față spre viitor și o față spre trecut. Vreau să mai ridic o problemă: educația este fundamentală, dar am văzut în ultimul clasament al universităților, care a apărut acum câteva săptămâni, că Universitatea din București a ieșit din top 1000. Nu a stat niciodată grozav, dar acum că a ieșit din top 1000 este un prag simbolic catastrofal. Cum avem șanse mai mari să urcăm în top? Separat de Europa, de cei care au knowhow-ul potrivit, sau împreună cu ei, cu cei care au tradiție de sute de ani în educație?

Dacă ai fi ministrul învățământului, ce ai schimba pentru a favoriza performanța academică?

Bineînțeles, finanțarea este o problemă. Mai e o problemă faptul că nu ne concentrăm destul de mult pe resursa umană și faptul că în mediul universitar nu avem competiții care sunt evaluate și din exterior, ci doar intern. Ar trebui ca toată lumea să lucreze și în engleză, și sunt din păcate cadre universitare care nu stăpânesc engleza.

Răzvan, ai cercetat toată viața ta filozofie, istorie, adică domeniile care țin de universul ideilor, al principiilor de viată, căutarea binelui, adevărului, idealuri vechi. N-ai avut niciodată dorința de a merge către un domeniu practic?

Ba să știi că am făcut liceul de mate-info, mă gândeam la un moment dat să merg pe drumul informaticii, dar asta e, m-a cucerit Platon între timp. El e de vină!

Pe Platon l-ai descoperit exclusiv din cărți, din lecturi, sau a fost un intermediar care ți l-a tradus?

Am avut norocul să întâlnesc de-a lungul vieții niște oameni remarcabili. Mai ales profesorii de la facultate sunt foarte importanți, ei iți setează drumul. Îmi aduc și acum aminte de primul meu curs de filozofie antică, filozofie greacă, în care profesorul Ian ne-a spus, exasperat de întrebările noastre nepotrivite, că atunci când citim un mare gânditor, întotdeauna să ne gândim că a fost cel puțin la fel de inteligent că noi!

Studierea istoriei ideilor ne clarifică întrebarea fundamentală de unde venim și ce-i cu noi?

Ne ajută să formulăm mai bine întrebarea. Răspunsuri definitive nu prea există. Nici în științele reale, nici în disciplinele umaniste nu ajungi la adevărul absolut, dar e mare lucru să înveți să pui mai bine întrebarea, pentru că asta iți descoperă perspective nebănuite.

La școală avem o soluție de masă, or eu cred că tehnologia ne ajută acum să avem soluții individuale

John Locke, un filozof britanic, spunea că unii oameni aduc mai multă lumină asupra unei probleme punând bine o întrebare decât fac alții vorbind zile în șir despre subiectul respectiv. Educația se face pentru a fi un om întreg, un bun cetățean, o persoană care poate să gândească pe cont propriu, o persoană care nu se lasă păcălită, manipulată. Cred că educația în sens larg ar trebui să ne ajute să ne dezvoltăm gândirea critică. De altfel, în facultate absolut toți studenții erau obligați să facă cursuri de argumentare, de analiză și un curs de statistică. Și un curs de engleză, de prezentare în limba engleză. Sunt aptitudini de care ai nevoie întotdeauna, indiferent de parcursul profesional. Un curs de statistică, să poți să înțelegi un sondaj de opinie, un alt curs, Argumentation and the Analyșis, un curs în care erai învățat să gândești critic, să argumentezi critic, să îți impui punctul de vedere, și un al treilea curs de engleză academică.

Totul în numele acestui scop, de a gândi pe cont propriu, ceea ce unora li se pare greu, iar altora li se pare nepreferabil.

Dacă nu ai fost învățat cât de bine e să gândești pe cont propriu și cum miza gândirii este libertatea, atunci poate nu iți dorești. Dar dacă elevii prind gustul pentru gândire liberă, atunci cred că vom suferi ceva mai puțin.

Nu trebuie să știi multă istorie pentru a cunoaște importanța acestui an: împlinirea a 100 de ani de la făurirea României Mari. Da, o sută de ani de când chemarea „Noi vrem să ne unim cu țara” s-a concretizat prin efortul unor oameni pentru care patria însemna mai mult decât propria viață. Un secol de la Marea Unire. O spunem cu mândrie, de parcă noi înșine am luptat pentru împlinirea acestui arzător deziderat.

De fapt, noi nu am făcut nimic. Nimic pentru a continua această luptă. Aproape tot ce am câștigat în anul 1918 am cedat în circumstanțele nefavorabile din cel de-al Doilea Război Mondial, dar ce e mai grav decât aceasta e că nu luptăm să păstrăm nici măcar ceea ce ne-a rămas. Nu există tristețe mai mare decât să fii obligat să vorbești altă limbă în țara ta, să fii străin pe propriul pământ. Ne întrebăm atunci: care este rezultatul eforturilor de acum o sută de ani? Unde e de fapt unitatea de țară și de neam?

În acest an atât de valoros din punct de vedere istoric, suntem mai dezbinați decât oricând. Se pregătesc manifestații pentru celebrarea atât de importantului eveniment de acum 100 de ani, dar nu se iau măsuri pentru îmbunătățirea traiului prezent. Trăim în trecut, rememorând momentele de glorie, dar nu învățăm din greșeli pentru ca urmașii urmașilor noștri să ne rememoreze pe noi. Cine este vinovat de toate astea? Aici apare marea problemă: în loc să întrebăm „cine este vinovat?”, ar trebui să ne întrebăm „oare eu sunt vinovat?” Așa se descoperă o certitudine: fiecare dintre noi este vinovat, direct sau indirect, în primul rând prin acceptarea a tot ceea ce ni s-a părut nedrept.

Trăim în trecut, rememorând momentele de glorie, dar nu învățăm din greșeli pentru ca urmașii urmașilor noștri să ne rememoreze pe noi

În dorința de asigurare a propriului confort, uităm ce este mai important: lucrurile mari se realizează împreună, nu individual. Mulți aleg calea aparent simplă, pleacă în alte țări, renunțând să se mai întrebe ce nu funcționează în propria țară. Realitatea este că această cale nu e deloc simplă: nu e simplu să-ți lași în urmă copiii, părinții, bunicii, locul natal, limba, obiceiurile, istoria. Nu e simplu să fii străin printre străini, dar un lucru e sigur: e mai ușor decât să fii străin printre ai tăi.

O sută de ani de zbuciumată istorie, de schimbări radicale și de lupte pentru libertate. Ce s-a întâmplat cu această dorință de integritate teritorială și cu dorul de unitate? Unde s-au pierdut? Ce e drept, există un sentiment general de nepăsare față de țară. În loc să elogiem excesiv valorile trecute, haideți să le promovăm pe cele ale prezentului. În fond, ele sunt singura șansă pentru o schimbare în bine. Să fie acesta anul în care țara face primul pas spre vindecare, ca după o sută de ani, să se sărbătorească centenarul unei reînvieri naționale.

Foto deschidere: Monumentul Eroilor din Parcul Rozelor (Drobeta-Turnu Severin), Ovidiu Iordache

Preambul:  „Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credința ta fără fapte și eu îți voi arăta, din faptele mele, credinţa mea.”

Putem spune că astăzi nu mai e vorba de o simplă reformare a structurilor şi a instituţiilor, ci pur şi simplu de zămislirea unui om nou, stăpân atotputernic al destinului său şi al istoriei, nemilostiv, răzbunător şi fără scrupule. Pozitivismul ştiinţific, materialismul marxist au împământenit de-a lungul timpului şi continuă să o facă (prin diverse metode, mai subtile ce-i drept), ideea omului nou definit mai sus.

Însă trebuie să vedem cinstit dacă aspiraţiile actuale înseamnă realmente un progres sau dacă acest tip de om este un model, în primul rând, pentru tinerii de astăzi. Ȋntr-o societate secularizată, în care credinţa şi valorile spirituale sunt marginalizate, iar libertatea nu mai este asociată cu responsabilitatea, foarte mulţi tineri sunt debusolaţi, fără ideal. Şi astfel, aleg libertinajul în locul libertăţii. Speriaţi de responsabilitatea pe care o presupune adevărata libertate, de asumarea propriilor decizii, îşi construiesc propriul set de valori, raportându-se de cele mai multe ori la false modele.

A vorbi despre Dumnezeu unor astfel de tineri nu e deloc uşor. Dacă mai mergi şi în fiecare duminică la biserică, deja ţi s-a pus eticheta: ciudat, habotnic sau îndoctrinat. Imaginea de ansamblu a creştinului ortodox este distorsionată într-un mod grotesc, de la „pupători de moaşte” la „săraci cu duhul” şi multe alte asemenea epitete. Imaginea despre Biserică a rămas pe undeva prin Evul Mediu, când arderea pe rug era metoda preferată a Inchiziţiei. Fără îndoial㸠societatea l-a gândit prea mult pe Dumnezeu împotriva omului. Imaginea Dumnezeului imperial, răzbunător, care ţine minte răul, precum şi faimoasa lege a talionului încă domină. Această imagine este alimentată în primul rând de mass-media, însă nici creştinii noştri nu fac nimic pentru a demonta aceste preconcepţii. Rolul civilizator al Bisericii, însă, a fost şi va fi întotdeauna cel de a impune legea morală mai presus de toate celelalte.

Imaginea de ansamblu a creştinului ortodox este distorsionată într-un mod grotesc, de la „pupători de moaşte” la „săraci cu duhul” şi multe alte asemenea epitete

A-ţi mărturisi credinţa în Dumnezeu este un aspect foarte sensibil şi trebuie abordată cu multă diplomaţie. V-aţi prins, sunt o „ciudată” (conform etichetelor actuale), însă acest lucru nu constituie o piedică în a fi un fin observator al realităţii în care trăiesc.

De aceea, consider că exemplul prin fapte „strigă” mai tare decât orice citate sau scrieri. Putem vorbi ore întregi despre milostenie, dar  îl putem ignora pe cerşetorul din spatele blocului de fiecare dată când trecem pe lângă el.  Putem scrie zeci de cărţi despre bunătate, dacă ţinem minte răul ce ni s-a făcut şi acţionăm în consecinţă cu prima ocazie. Faptele au schimbat lumea, nu vorbele. Evident că nu este de ignorat nici forţa cuvintelor, însă toţi  marii conducători au demonstrat de-a lungul timpului că, dacă vorbele nu sunt urmate de fapte, sunt inutile.

Oare l-ar mai fi urmat pe Iisus atâţia oameni dacă rămânea la stadiul de „pilde” ? Oare l-am mai urma, chiar astăzi, dacă nu am şti despre faptele Lui? Sigur, pentru cei mai mulţi, minunile înseamnă nebunie. Înseamnă naivitate şi prostie. Totuşi, sunt oameni care şi-au dat viaţa pentru că au crezut în minunile lui Hristos.

Oare l-ar mai fi urmat pe Iisus atâţia oameni dacă rămânea la stadiul de „pilde” ? Oare l-am mai urma, chiar astăzi, dacă nu am şti despre faptele Lui?

Oare Constantin Brâncoveanu nu avea altceva mai bun de făcut decât să îşi sacrifice viaţa pentru un crez? Sau poate că Ştefan cel Mare se plictisea după luptele cu otomanii şi se gândea să mai ridice câte o mănăstire după fiecare bătălie câştigată. Sigur, aceste mănăstiri sunt vizitate astăzi ca „atracţii turistice” chiar şi de aceia care – paradoxal – sunt de părere că este demodat să crezi în Dumnezeu. Ţărişoara noastră mai există datorită unor conducători ca cei de mai sus (nu întâmplător, sfinţi), care au încununat cu fapte credinţa lor.

Nu este uşor să făptuieşti şi nici să mărturiseşti Adevărul astăzi, mai ales ca tânăr. Unii au plătit cu viaţa pentru asta. Cei mai mulţi ar cataloga asta drept „nebunie” . Uităm însă un lucru esenţial : mureau cu zâmbetul pe buze. Nu ştiu câţi creştini ar mai face asta, însă un lucru e sigur: nebunii întru Hristos au schimbat lumea!

Foto deschidere: Ovidiu Iordache, scenă din Catedrala Episcopală Învierea Domnului, Drobeta-Turnu Severin

La Revoluţie aveam 3 ani, aşa că aş minţi dacă aş spune că reţin altceva decât un TAB trecând în viteză pe lângă Spitalul Fundeni, cu mine urcat pe pervaz, încercând să mă dumiresc ce se întâmplă.

Ce ştiu, însă, e că Revoluţia mi-a schimbat viaţa, ca şi vouă. În bine sau în rău, e zilnic subiect de parlamentare printre seniorii din Parcul Sebastian şi din alte parcuri bucureştene. Aş spune că în bine, pentru că libertatea de exprimare – deşi departe de a fi absolută în România lui 2018 – este condiţia primordială a unei vieţi libere.

Ce mai ştiu de la Revoluţie e că au murit oameni. Că au murit români, conaţionali de-ai mei. Adrian Cioroianu, care nu mi-e neapărat simpatic, i-a spus odată lui Corneliu Vadim Tudor că “România e fatalitatea care mă face să respir acelaşi aer cu dumneavoastră”. E şi fatalitatea ce mă face să respir acelaşi aer cu primari care aruncă, în Anul Centenarului, sute de mii de euro pe proiecte culturale mirobolante, dar lipsite de substanţă, fără a-şi vedea gunoiul adunat în pragul uşii.

Imaginile pe care le veţi vedea mai jos, surprinse ziua în amiaza mare în buricul Târgului lui Bucur, dau cel mai bine măsura respectului, recunoştinţei – dar şi apatiei cronice a – bucureştenilor faţă de cei care le-au deschis, prin jertfa lor, uşa democraţiei. Sigur că e frumos să te dai cu skate-ul şi să faci graffiti, însă ar trebui să faci asta în spaţii special amenajate (şi Bucureştiul are), nu urcându-te pe morminte, fie ele şi simbolice, şi “scuipând” obscenităţi. Sigur că e frumos să te plimbi în decapotabilă sau cu trotineta electrică şi în haine hipstereşti pe Calea Victoriei. Dar asta nu îţi dă dreptul să ignori sau, mai rău, să vandalizezi. E un vandalism la care suntem complici, atunci când închidem ochii şi mergem mai departe, grăbiţi către bula noastră hiper-importantă.

E un vandalism la care suntem complici, atunci când închidem ochii şi mergem mai departe, grăbiţi către bula noastră hiper-importantă

Situaţia nu e nouă, iar “violul în grup”, cum l-a numit un profesor universitar, al românilor se repetă. Matricea Românească a mai ridicat problema stării înfiorătoare a capelei în care odihneşte marele nostru poet Vasile Alecsandri. Rezultatul? Un an mai târziu, Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale n-a mişcat un deget. Probabil pentru că are de organizat prea multe chindii centenare.

Prinşi în frenezia sterilă a unui An Centenar în care solidaritatea e la cote abisale, dar bugetele sunt până la cer, n-ar trebui să uităm că, în 2019, se fac 30 de ani de când românii au sfidat gloanţele pentru a respira aer liber. Pentru a fi europeni. Şi că le datorăm măcar respect celor care au căzut atunci. Respect. E puţin, e mult?

Doamnă Primar General, puteţi face 10 Spotlight-uri cu care să le luaţi ochii bucureştenilor şi străinilor. Cât timp “Ţepuşa”, “Cartoful”, “Oul”, sau cum i se mai spune pe la noi Memorialului Renaşterii, din Piaţa Revoluţiei,  va rămâne în aceeaşi stare barbară de asediu, fără o minimă protecţie din partea edililor şi celorlalţi administratori, atât noi românii, cât şi turiştii străini care se pozează zilnic la el, vom pătrunde repede despre ce e vorba: mult sclipici, şi nici un fel de fond. Adică o mare ţeapă morală.

Să mai spunem că “Ţepuşa” vandalizată se află vizavi de sediul Ministerului Administraţiei şi Internelor, teoretic protectorul legii şi ordinii în România, sau că vandalismul pe care îl prezentăm este echivalentul moral al profanării Memorialului Victimelor Holocaustului, de la Berlin?

Ar fi prea mult. Lăsăm imaginile să vorbească de la sine.

Citeşte şi: Ruşine naţională: Alecsandri se răsuceşte în mormânt. Nothing else matters

Între timp, într-un Bucureşti paralel…

Am avut privilegiul de a asculta aceste învăţături ale unui preot de la ţară, e vorba de părintele Nicolaie Caloian, într-o nouă ediţie din Întâlnirile Matricei, desfăşurată marţi, 24 aprilie, la Şcoala Gimnazială nr. 1 din comuna Padina, judeţul Buzău. Ele, însă, au valoare nu doar pentru copiii cărora, în mare parte, le-au fost expuse. Ci pentru toţi românii. Este, deci, o datorie de onoare pentru Matricea Românească să le popularizeze. Pentru că sunt nepreţuite!

1. Mai bine să fii Profesor, şi să te salute şi să te respecte 80% din oameni, decât primar, şi să te înjure 80% din oameni! Rămâi om de educaţie, om de cultură. Nu te murdări, nu te vinde. Când un profesor extrem de corect, integru, a vrut odată să candideze, un politician i-a spus: “Ia-ţi gândul! Nu avem nevoie, aici, de oameni corecţi!”

2. A fi Ţăran nu e o ruşine. E o onoare. Românii au fost ţărani, agricultori, ciobani, timp de milenii. Să vă supăraţi doar dacă cineva vă spune: “ţăran prost!”

3. Ţăranul român, dintr-o sapă, din 2 lei cât lua pe ziua de muncă, a crescut 8 copii, i-a dat pe fiecare la şcoli bune, le-a luat la fiecare casă în oraş, i-a făcut oameni întregi. Dintr-o sapă! Din 2 lei, adică din nimic. Şi azi, din 2000-3000 de lei, nu ştii să ai grijă nici de tine.

4. Ţăranul român are doar 2 cuvinte: DA şi NU. Atât! Când ceva e bine spune DA, când ceva nu e bine spune NU. Orăşeanul atâta învârteşte şi răsuceşte o idee… încât vă bulversează şi vă păcăleşte. Asta fac aşa zişii intelectuali: nu îşi pot asuma nimic.

5. Nu mergeţi afară să fiţi slugi. Rămâneţi în România, să fiţi oameni liberi.

6. Decât bone pentru copiii altora, fiţi mame pentru copiii voştri!

7. Decât să aveţi grijă de bătrânii altora, în străinătate, aveţi grijă de părinţii şi de bunicii voştri!

8. Întotdeauna să te recomande lucrările bune pe care le faci. Mai marii obştei au vrut să mă scoată şi pe mine de la biserică, de multe ori. Le-am zis aşa: “Nu plec, până nu vă îngrop pe toţi!”

9. Eu sunt venetic, dar iată ce am făcut şi ce las în urmă. Voi sunteţi oamenii locului, şi iată cât aţi distrus şi demolat, cât rău aţi adus peste lucruri, peste ceea ce era de valoare.

10. Înainte, Şcoala avea grădină de zarzavaturi, copiii erau învăţaţi să sădească, erau învăţaţi să facă brânză… aceea era Şcoala Altfel!

Cu mulţumiri dascălului Gheorghe Miu, diriginte, profesor de Istorie la Şcoala Gimnazială nr. 1 din Padina.

Foto deschidere: scenă din foişorul cu cişmea al Bisericii “Sfântul Nicolae” din comuna Padina, judeţul Buzău – Mântuitorul cu femeia samarineancă

Se fac mult prea multe miştouri, e prea multă băşcălie în România. Nu aşa facem treabă! Batem pasul pe loc! ~ Miodrag Belodedici, fost internaţional român, cu origini sârbeşti, pentru Matricea Românească

La români, libertatea este tihna de a spune bancuri. ~ Horia-Roman Patapievici

Despre băşcălia la români au mai vorbit oameni mult mai deştepţi şi mult, mult mai în vârstă decât mine. O conferinţă susţinută de Ana Blandiana ţine capul de afiş al căutărilor pe Google privind băşcălia la români. Însă subiectul e departe de a fi epuizat, fie şi pentru că pofta de băşcălie a românilor, alimentată de o realitate – culmea! – mai mult tragică decât comică, sporeşte pe zi ce trece.

O tornadă va lovi Aradul? Dacă merge la vest şi ia toată ungurimea, suntem pregătiţi!

De ce au parlamentarii români salariile aşa de mari? Pentru că prostia se plăteşte.

Ştefan cel Mare se adresează armatei: „Oşteni, mâine ne batem cu turcii. Bă, dar să veniţi, că am vorbit cu oamenii ăia!“

Dacă vrem să aibă un viitor asigurat, trebuie să ne dăm copiii la şcoală în Teleorman.

Şi lista poate continua.

Românul care face băşcălie (pleonasm, s-ar zice) are impresia că e regele lumii. Când, de fapt, rămâne un pion sau un arlechin disperat, o victimă care, deşi crede că are ultimul cuvânt dacă râde la urmă, râde degeaba.

Între umorul fin şi băşcălie e o linie nu fină, ci groasă, pentru că aşa e băşcălia: grosieră şi inutilă. Când ai decenţă, nu faci băşcălie: îţi canalizezi energia în muncă, nu în butade sterile care nu servesc nici unui scop practic. Românul care face băşcălie şi nimic altceva pune carul înaintea boilor: fură startul şi-o ia pe scurtătură, dar e descalificat de ontologie.

Sigur că e recomandabil să ai umor. Asta ne deosebeşte pe noi, oamenii, de animale şi de roboţi, dar şi pe noi oamenii / popoarele între noi. Nemţii, când şi-l exhibă, au un umor care-ţi dă fiori reci. Românii trăiesc cu snoavele sub pernă: e o pernă care ne-a fost vitală în istorie, dar nu mai are funcţie în post-istorie.

De ce facem băşcălie? Unii ar spune că din reflex. Alţii, că aşa echilibrăm jocul perfid şi inegal pe care ni-l propune viaţa pe aceste meleaguri. Că e o armă de apărare. Alţii spun că din impotenţă. Alţii, din contră, văd în băşcălie suprema superioritate. Adevărul e că nimeni nu ştie, dar efectele băşcăliei se văd – şi sunt corozive.

Românul care face băşcălie şi nimic altceva pune carul înaintea boilor: fură startul şi-o ia pe scurtătură, dar e descalificat de ontologie

Românul e ne-serios, ştie să se bucure de viaţă, şi asta l-a ajutat foarte mult. Suntem în patria “littleşilor”, a “deranjului” din Centrul Vechi. România e, cum spune o româncă foarte deşteaptă, “ţara ideală dacă vrei să spargi seminţe nederanjat”. Pentru că, afară, n-o să poţi face asta niciodată.

Tot spărgând, însă, seminţe, în nasul Istoriei şi hohotind până la urechi, nu câştigăm nimic, ci eşuăm. Generaţia care vine după noi, pe care o creştem, trebuie să fie nu sobră, nu ursuză, ci echilibrată. Adică să ştie când e timpul de glumă, şi când e timpul de muncă. Să ştie că nu se glumeşte oricând şi despre orice, dar mai ales că gluma e apanajul specialistului, nu al amatorului.

PS: de fiecare dată când facem băşcălie, mai adăugăm o înfrângere la istoria noastră, atât personală, cât şi ca neam

Visul meu e să redevin Ţăran”, îmi mărturisește părintele Simion Bistrian, din comuna Parța, județul Timiș, român de aur, care mă va ierta – e de datoria dumnealui, la propriu și la figurat – că transform moralitatea unei discuții personale în subiect de discuție spornică, întru folosul celor mulți.

“Odată am fost în vizită la un român liber, care s-a retras și trăiește după legea veche, a dacilor, un artizan. Mi-am luat special băiețelul cu mine, i l-am arătat și i-am spus: «Uite, așa arată un om liber! E posibil ca, atunci când vei ajunge tu mare, să nu mai existe așa ceva!»”

Vin la Parța din București, orașul care înlănțuie şi viciază oamenii ca o iederă otrăvitoare, așa că știu exact la ce se referă părintele. “Părintele Teofil Părăian avea o vorbă: «Lume multă, dar oameni puțini!»”. Dau din cap a consens: tot mai puțini oameni, primprejur.

Părintele Teofil Părăian avea o vorbă: «Lume multă, dar oameni puțini!»

Și totuși, ce este libertatea? O întrebare fundamentală, la care a răspuns, nu Aristotel, ci un țăran român, fără școală, dar cu geniu.

“Când eram mai tânăr, moșul meu (n.n. bunicul), îmi zicea dimineața:

– Pleci la serviciu? Te duci să prinzi mașina?

– Da.

– Greu de tine… Greu de tine… Greu!

– De ce, moșule? Că și tu muncești…

– Da, nepoate, dar tu, dacă nu te duci mâine și poimâine la muncă, pentru că nu vrei, te dă afară, așa-i?

– Da, normal!

– E, vezi, pe mine nu mă dă nimeni afară dacă nu mă trezesc mâine dimineață. Asta e diferența.

Și moșul se trezea – mai devreme ca mine! La 5 dimineața! Însă trezitul lui era un act de libertate. Se trezea pentru că voia să muncească, nu pentru că era obligat.”

Părintele surâde. E luminos. Și îl înțeleg de ce vrea să redevină Țăran. Pentru că românul, de multe ori îngenuncheat, dar niciodată supus în sensul deplin al cuvântului, are aleanul libertății. El e cioban, își iubește mioara și cerul, nu e vânător – de iepurași de Paște. Chiar dacă unii vor să-l transforme în asta. De fapt: în vânat.

Un lucru mi-e clar: omenirea, aparent hipertehnologizată, a revenit la abac, iar marea întrebare a secolului XXI e libertatea – ce este, dacă mai este, și ce facem cu ea?

Foto deschidere: Ionuţ Văidean

Bătrână româncă în biserică Foto: Ionuţ Văidean, Alba

Vrem să auzim povestea voastră. De unde sunteți, ce faceți și – întrebarea de milioane – vă simțiți liberi?

Dacă sunteţi ca mine, aveţi probabil puţin peste 30 de ani – şi vă întrebaţi ce să faceţi cu viitorul vostru. Lumea vă oferă, în aparenţă, o sumedenie de posibilităţi. Încă o bursă peste hotare, poate încă un master sau un doctorat. O carieră într-o corporaţie multinaţională, sau – dacă sunteţi temerari – una pe cont propriu. Poate o stabilire peste hotare, departe de dezamăgirea numită România. Viitorul e încă deschis dezbaterii, şi asta – dincolo de a vă speria – vă provoacă o plăcere absolută. Pentru că despre asta e libertatea, nu-i aşa? Despre drepturi, despre posibilităţi şi despre uşi deschise pe termen nedefinit.

Dar mai e despre ceva libertatea: despre responsabilităţi asumate. Or, asumarea de responsabilităţi, dragi colegi de generaţie, e un capitol la care mai aveţi de lucrat. În primul rând, începeţi prin a vă asuma ceea ce sunteţi: sunteţi români. Nu englezi, nu americani, nici măcar occidentali. Sunteţi români, adică o frumoasă ciudăţenie şi mixtură a istoriei, dar şi – esenţialmente – ţărani cu rădăcini adânci. Asta chiar dacă aveţi meeting-uri, training-uri, task-uri şi challenge-uri on a daily basis, toate menite să vă ţină sclavii no-questions-asked ai ciclului birou – pat – birou. Glia strămoşească, pentru care cei dinaintea noastră au murit şi s-au luptat să o apere mii de ani, nu e ruşine şi nici bagatelă. Trebuie să ştii ce eşti pentru a deveni mai mult, sau mai bine. Şi mai trebuie să îţi pese de ceea ce eşti.

Asumaţi-vă, apoi, prezentul, şi construiţi-vă viitorul. Veţi spune că nu aveţi pârghii. Dimpotrivă, le aveţi. Competenţa, deci atingerea unui nivel de excelenţă prin acumulare rodnică de cunoaştere, şi munca onestă vă vor scoate la suprafaţă – într-o societate românească a leneviei, a compromisului şi a scurtăturii. E, evident, mai facil să nu vă puneţi probleme: dacă sunteţi millennials tipici, încă staţi acasă, amânându-vă contribuţia la istorie. Se vorbeşte despre schimbarea pe care o va aduce cu ea noua generaţie din România. Or, nu-şi va schimba ţara cel care nu e capabil să îşi schimbe propria condiţie, propria optică despre viaţă. E uşor să înjuri Mioriţa ca piatra de moară ce ne-a tras în jos secole, reînnodând profeţia autoîmplinitoare a defetismului. Însă Mioriţa nu e despre un om resemnat, ci despre un om pregătit să se despartă de viaţă fiindcă e împăcat cu el însuşi, cu ceea ce lasă moştenire.

Veţi spune, sigur, că nimic nu se poate într-un sistem trucat, în care zarurile au fost aruncate. Faceţi abstracţie de politică! Voi sunteţi mai importanţi decât politicienii. Ei vor trece. Voi, nu, prin ceea ce lăsaţi în urmă. Fiţi obsedaţi de ceea ce lăsaţi după voi.

Voi, cei care încă nu aveţi copii (pentru că vă temeţi să vă asumaţi riscul, sau pentru că sunteţi de părere că n-are sens efortul), sunteţi – vă place sau nu – viitorii părinţi ai României. Sigur că familia nu e obligatorie – nici pe departe. Însă ea este crucială. “Familia este patria cea mică. Patria este familia cea mare”, spunea Caragiale. Este greu să îţi iubeşti ţara când nu ţi-ai lămurit încă sensul familiei, al comunităţii – mici sau mari – la care ai datoria morală să contribui, sensul abnegaţiei, al dăruirii dezinteresate.

Vreau să vă mai spun încă trei lucruri. Primul: acolo unde nu răzbiţi, unde simţiţi că rezolvarea proximei probleme e dincolo de eforturile voastre, nu uitaţi să vă rugaţi pentru o rezolvare. Viaţa e plină de lucruri care depăşesc puterea noastră de înţelegere, de izbăviri miraculoase. Rugăciunea este decantarea sufletului de mizeriile cotidiene. Nici un contract din lume, nici o tehnologie nu face cât o umilă rugăciune.

Al doilea: divertismentul pe care îl aveţi la degetul mic este – prin definiţie – distractiv şi facil. Dar o viaţă nu se construieşte exclusiv pe divertisment (în schimb, se poate dărâma). Veţi înţelege asta – sper – cu timpul. Cu cât mai repede, cu atât mai bine.

Nu în ultimul rând, gândiţi-vă de trei ori când vreţi să vă părăsiţi ţara. Pe termen lung, mai rău decât să trăieşti printre conaţionalii tăi nu e decât un lucru: să fii înmormântat printre străini.

Foto deschidere: montaj după Leopold Adler, Însurăţei români, Wikimedia Commons

Matricea Românească duce mai departe seria dedicată lui Constantin Noica, oferindu-vă un articol despre generația ´27, supranumită și «generația de aur» în filosofie, din România.

Cultura română a cunoscut de-a lungul timpului mai multe momente în care spiritul unei generații a schimbat radical lucrurile în ceea ce privește direcțiile pe care societatea și cultura avea să le dezvolte mai departe.

Una dintre aceste generații a fost și cea din care făcea parte Constantin Noica. Generația lui a rămas cunoscută în istoria culturală a României sub mai multe denumiri: Tânăra generație, generația ´27, generația Criterion, generația de aur, și am putea evoca și alte formule folosite pentru a o denumi.

O generație, pe cât de destructivă în ceea ce privește relația cu trecutul, pe atât de constructivă în ceea ce privește propria operă, propria schimbare operată asupra societății contemporane.

Criterion, atât revista, cât și ciclul de conferințe, a fost una dintre emblemele perioadei interbelice. Ciclul de conferințe Criterion reprezenta unul dintre cele mai importante evenimente culturale. Tinerii din generație, împreună cu mentorul lor – Nae Ionescu, dar și cu invitații acestora (personalități marcante ale culturii române) se adunau într-o sală a Fundațiilor Regale și conferențiau despre subiectele anunțate. La începutul anilor ’30, în Bucureștiul interbelic, se conferenția despre filmele lui Charlie Chaplin, despre probleme de economie modială (Marea Criză economică era în plină desfășurare) sau despre cele mai adânci concepte ale filosofiei.

Cum au fost acești tineri? În ce credeau sau nu credeau?

O scurtă notiță istorică: generația din care face parte Constantin Noica reprezintă cea de-a șasea generație culturală a României. Reprezentanții  „noii generații” se clasează, din punct de vedere istoric, între „ultimul contingent” (Mircea Vulcănescu, Tânăra generație. Crize vechi în haine noi. Cine sunt și ce vor tinerii români), care a intrat în tranșee în anul 1918 și aceia care, având o vârstă foarte fragedă, nu au conștientizat lumea de dinainte de Primul Război Mondial, nu au păstrat o imagine a acelor vremuri. Altfel spus, este generația celor pe care războiul i-a găsit adolescenți.

Condițiile în care s-au format sunt extrem de importante, având un rol justificator în conturarea individualităților și în coeziunea „mișcării”.

Unul dintre cei mai importanți factori, poate chiar cel mai important, în conturarea gândirii generației lui Noica, Eliade, Cioran, Ionescu etc. este, bineînțeles, războiul. Acesta a avut o importanță covârșitoare în formarea tinerilor (mare parte a liderilor acestei generații fiind colegi de liceu, la Spiru Haret în București), acționând asupra lor la o vârstă fragedă, când încă nu își consolidaseră modul de gândire.

Majoritatea, fiind adolescenți, încă nu aveau stabilite „criterii” exacte. De aici pornește și facilitatea cu care războiul le-a răsturnat aceste criterii fragile, „prefăcându-le” mentalitatea, schimbându-le concepțiile. Se poate observa o dublă acțiune pe care războiul o exercită asupra tinerilor. Prima acționează la nivel social, iar cea de-a doua la nivelul mentalității, al spiritualității.

Aici își are începutul spărtura interioară care devine o linie generală a întregii gândiri a generației. O scindare sufletească, produsă de imensa discrepanță între conceptele lumii vechi și anularea acestora de către război, care își are avatarurile în haosul în care au fost obligați să se clădească.

Anularea acestor vechi valori (respectul pentru viața omului, văzut ca un bine suprem, libertatea ca mijloc desăvârșit etc.) este produsă chiar de către cei care le consolidaseră. Caracterul contradictoriu și derutant provine tocmai din această distrugere a „sistemului” de către întemeietorii lui.

Tinerii nu mai cred în puterea libertății, în deplinătatea și, cu atât mai puțin, în eficacitatea ei. Ei capătă o privire realistă asupra conceptului și a slăbiciunilor lui, a imposibilității realizării totale. Totuși, libertatea se transformă pentru ei într-o utopie, într-un vis de îndeplinit, privită tocmai prin prisma amintirilor unei lumi pe care nu au trăit-o decât în visele copilăriei. De aici izvorăște atât de puternic acest farmec al libertății de care se lasă stăpâniți tinerii.

Care le-au fost modelele?

Două dintre modelele și sursele de inspirație ale tinerei generații sunt reprezentate de către Vasile Pârvan și Nae Ionescu. Primul, reprezentant al universalismului în istorie, iar cel de-al doilea, reprezentant al autohtonismului în filosofia românească.

Acestor modele autohtone li se adaugă și curentele europene ale momentului, care își exercită influența asupra „generației de aur”.  Între aceste curente regăsim misticismul orientalizant german (manifestat în primii ani de după Primul Război), misticismul rusesc din emigrație, maurrasismul francez, neotomismul, comunismul rusesc, marxismul german, fascismul italian, național-socialismul german.

Tânăra Generație pe scurt

Generația `27 a fost: setea de experiență (dorința de încercare directă, experiență nemijlocită, înlăturarea oricărei limite impuse de rațiune, aventura), autenticitatea (caracterizată de dorința de a fi așa cum ești, de a minimaliza orice fel de constrângere venită din exterior, orice conformism necunoscut dinlăuntru), spiritualitatea (voința de a te depăși, nevoia de a cunoaște absolutul, voința de eternitate) și tensiunea dramatică (punctul crucial al experienței trăite în comun de tânăra generație).

Care fusese prima mare dorință a acestei generații? Să asigure unitatea sufletească a românilor. Unitatea politică fusese deja restabilită de „generația de foc”, unitatea spirituală devenind astfel necesară, mai ales că  existau discrepanțe la toate nivelurile între provinciile reunite. Această unitate putea fi realizată prin estomparea sau ștergerea deosebirilor regionale, „în măsura în care desemnează altceva decât nuanțarea unui aceluiași suflet național”, nota Mircea Vulcănescu.

Și mai pe scurt: erau niște tineri care se întâlneau la cafeneaua Corso, discutau filosofie, literatură, istorie, politică etc. și puneau la cale destinul cultural al României.

Rezultatul? Au ajutat enorm la construirea acestui destin.

Foto deschidere: www.cooperativag.ro

Poezie, libertate, iubire, Patrie şi Mamă:  sunt cuvintele care descriu cel mai bine opera şi viaţa celui care a fost marele poet român Grigore Vieru, din Basarabia. Un omagiu Matricea Românească.

Oamenii nu își scriu epitafuri, nu se gândesc la moarte, nu vor să îi accepte omniprezența și încearcă în fel și chip să o anuleze. Ne prindem de viață ca niște furnici de firul ierbii pe timp de ploaie. Avem în sânge dorința fierbinte de a trăi clipa și suntem gata să ne punem sufletul pe tava destinului pentru încă câteva secunde de existență. Veți spune că e vorba de autoconservare, de continuitate a neamului – și cred că veți avea dreptate în final. Toți facem asta, dar mai puțini o recunosc. Sunt, însă, printre noi, ființe speciale, rupte de tumultul acestei sorți grăbite, care creează pentru frumos și bine, care elogiază valorile mai presus de propria lor fericire și care plătesc un preț prea înalt pentru această misiune.

”Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi”. Aceste cuvinte stau gravate pe piatra funerară a marelui poet român basarabean Grigore Vieru, ca o veșnică aducere aminte a simplității și omeniei cu care ne-a cucerit inimile. Este dificil să pui pe hârtie cuvinte de laudă pentru un poet național, deoarece cuvintele sunt fade și puține pentru a transmite un mesaj vivace, care pulsează în sufletele noastre, dar totuși voi încerca să o fac cât mai bine.

Mă număr în rândurile generației ”Albinuța”. Fericiții copii care, de la grădiniță, învățau din acest abecedar. Şi nu era un simplu manual, ci o încropire frumoasă de poezie și educație, ieșită de sub penița marelui autor. Și acum țin minte strofele învățate cu tragere de inimă la matineele primăverii:

– Bună vreme, ghiocel!
– Bună vreme, băieţel!
– Hai cu mine, eşti desculţ…
– Dacă noi suntem mai mulţi!

Sau ale iernii:

Fuga-fuga,
Cu fuguţa,
Iese-afară
Săniuţa!
Ninge, ninge, ninge, ninge,
Şi-a rămas
În pom o minge!

De drag ce ne era, l-am tot răsfoit și învățat din scoarță-n scoarță. Cu câtă mândrie ne rosteam rimele învățate și gesticulam ca niște mici artiști! Dar nu ne-am oprit din a-i admira talentul nici pe băncile liceului, unde învățam poezii dedicate graiului matern:

Frumoasă-i limba noastră

Pe ramul verde tace
O pasăre măiastră,
Cu drag şi cu mirare
Ascultă limba noastră

De-ar spune şi cuvinte
Când cântă la fereastră,
Ea le-ar lua, ştiu bine,
Din limba sfântă-a noastră.

Neamului românesc:

Scrisoare din Basarabia

Din Basarabia vă scriu,
Dulci fraţi de dincolo de Prut.
Vă scriu cum pot şi prea târziu,
Mi-e dor de voi si vă sărut.

Credeam că un noroc e plaga,
Un bine graiul cel sluţit.
Citesc azi pe Arghezi, Blaga –
Ce tare, Doamne-am fost minţit!

Cu pocăinţă nesfârşită
Mă rog iubitului Isus
Să-mi ierte vorba rătăcită
Ce despre tine, frate, am spus.

Din Basarabia vă scriu,
Dulci fraţi de dincolo de Prut.
Vă scriu cum pot şi prea târziu,
Mi-e dor de voi şi vă sărut.

Vieru a trăit prin poezie, a implantat în noi destoinicul și vrednicul, ca pe niște piloni existențiali, și a făcut-o cu toată credința unui luptător neobosit. Predestinat să fie prigonit pentru dreptate, Vieru a reușit să țină piept, chiar și în timpurile cele mai neguroase. S-a născut pe 14 februarie 1935, în satul Pererîta, în familia lui Pavel și Eudochia Vieru, plugari români (așa cum îi plăcea să le zică).  Rămas orfan de tată, care plecat la război nu s-a mai întors, și crescut cu multă dragoste de mama sa, a reușit prin muncă și devotament să obțină rezultate impresionante pentru acele vremuri.

A absolvit școala de 7 clase din satul natal, în anul 1950, după care urmează școala medie din orașul Lipcani, pe care o termină în 1953. În anul 1957 debutează (fiind student) cu o plachetă de versuri pentru copii, ”Alarma”, apreciată la justa valoare de criticii literari. În 1958 termină cu diplomă roșie Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău, facultatea Filologie și Istorie. Se angajează ca redactor la revista pentru copii „Scânteia Leninistă”, care va deveni decenii mai târziu revista „Noi”, și ziarul “Tînărul leninist”, transformat ulterior în “Florile Dalbe”.

Personalitate a culturii române, Grigore Vieru este sinonim cu frumuseţea cuvântului Foto: http://www.rasputin.md/

Anul 1968 este unul hotărâtor pentru destinul poetului, dând naștere volumului de versuri lirice ”Numele tău”. Cartea devine, pe bună dreptate, cea mai originală apariție poetică. În chiar anul apariției, este inclusă ca obiect de studiu la cursurile universitare de literatură națională contemporană. Trei poeme din volum sunt intitulate: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Brâncuși, iar alte două sunt închinate lui Nicolae Labiș și Marin Sorescu, asemenea omagii apărând pentru prima oară în literatura poetică basarabeană postbelică.

Dar ceea ce l-a transformat într-un erou al poporului – iar acest apelativ i se cuvine de bună seamă – este implicarea acestuia în Mișcarea de Eliberare Națională din Basarabia, alături de Ion și Doina Aldea Teodorovici, Ion Vatamanu sau Adrian Păunescu. Grație lui, am avut fericita împlinire a visului, tăgăduit decenii, de a vorbi în limba română peste tot, de a scrie cu buchia latinității. Lui Vieru îi datorăm sensibilitatea națională și descătușarea identității statale. Penița sa ne-a redeschis drumul spre Patria-mamă, căci el însuși spunea: ”Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul”.

Prolific în poezie şi mare luptător pentru libertate: Grigore Vieru Foto: http://flacaratv.md/

Atât de modest și de omenos vorbea de pe tribuna eliberării, încât inspira nu doar încredere în forțele unui neam obosit, dar și certitudinea unui viitor luminos pentru noi toți. Dincolo de acest război pentru dreptate, el rămânea un domn cu părul grizonat, adus de spate și pecetluit să poarte grijile noastre în suflet. Inima lui a fost mereu împărțită între două mari iubiri: de Popor și de Mamă. Așa că, atunci când vorbești despre Vieru, este imposibil să nu îi admiri talentul cu care elogia, în poezie, imaginea maternă:

Făptura mamei

Uşoară, maică, uşoară,
C-ai putea să mergi călcând
Pe seminţele ce zboară
Între ceruri şi pământ!

În priviri c-un fel de teamă,
Fericită totuşi eşti –
Iarba ştie cum te cheamă,
Steaua ştie ce gândeşti.

Cântec de leagăn pentru mama

Dormi-adormi, măicuţă dragă,
Dorm nepoţii tăi de fragă,
Dorm şi blidele spălate,
Dorm şi rufele curate;
Dorm trudite-a scării trepte
Lângă cuibul meu de pietre,
Doarme-n tihnă greieraşu-n
Clopoţelul de la uşă;
Doarme casa ta bătrână,
Doarme via sub ţărână.
Dormi! Prin vis, pe val de mare,
Să te vezi copilă mare,
Lângă-un ciob şi o cordică
Să te vezi copilă mică.
Să te vezi şi mai înainte:
Când erai cum nu ţii minte.
Dormi, măicuţa mea albită,
Dormi, măicuţa mea iubită!

Ca orice minune dăruită unui pământ secătuit, miracolul Vieru ne-a părăsit prea repede și prea durut. Inima lui nu a mai avut putere să bată după un accident rutier și a plecat la ceruri, de unde ne veghează aidoma unui părinte grijuliu și ne învață să nu purtăm ranchiună morții:

Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc.
Vei fi mare tu, eu voi fi mic,
Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc.

Nu frică, nu teamă,
Milă de tine mi-i,
Că n-ai avut niciodată mamă,
Că n-ai avut niciodată copii.

Foto deschidere: edituradoxologia.ro

• Despre
• Ultimele Postari

Corina Moisei

Basarabeanca din echipa Matricei Româneşti. Artist în suflet, dependentă de cărți și de cultură, în toate formele ei

Ultimele postari ale lui Corina Moisei (vezi toate)

• Măsura iertării la români. Studiu de caz - 19-09-2018
• Avem speranţă! Gânduri la un 27 martie istoric - 27-03-2018
• Lecția de răbdare. Un Centenar al demnității române - 27-03-2018

Într-o perioadă în care lipsa libertăţii de exprimare punea la grea încercare imaginația „tovarășilor”, tânărul Andrei Bîrsan a găsit soluția de a imortaliza câteva dintre cele mai importante momente ale traiului din anii ’80. Instrumentul său de nădejde în acest demers curajos a fost aparatul de fotografiat.

Născut în 8 mai 1965, chiar de Ziua Partidului Comunist, Andrei spune despre el că a fost dintotdeauna „un curios și un agitat”, însușiri care au devenit cu adevărat folositoare din momentul în care un aparat de fotografiat a ajuns în mâinile sale. Într-un interviu pentru Matricea Românească, Andrei oferă o radiografie a vieții de zi cu zi a tinerilor decadei a opta, perioadă pe care mulți nu o pot cunoaște astăzi decât prin intermediul imaginilor alb-negru. Recent, fotograful și-a lansat albumul „Anii ‘80”, care conține peste 200 de instantanee impresionante, pe alocuri înduioşătoare, realizate în „perioada de aur” a României.

Matricea Românească: Spuneai, într-o descriere de-a ta, că ești pasionat de fotografie „de când te știi”. O să te întreb cum ai obținut primul aparat de fotografiat și ce ai fotografiat prima oară, dacă îți mai amintești? Ce aparat era?

Andrei Bîrsan: Mama mi-a făcut cadou un aparat Smena Symbol, este o versiune îmbunătățită de Smena 8, are armarea și tragerea filmului în același timp. Nu mai știu care a fost prima fotografie, dar cea mai veche fotografie este cea cu prietenii mei în fața blocului, iarna lui 1979.

Cea mai veche fotografie a lui Andrei Bîrsan (1980): Tinel, Romică, Mihăiță și Marinel, fratele lui Tinel Foto: Albumul “Anii ’80”

Matricea Românească: Fotografiile anilor ’80 sunt în alb și negru, iar tinerii de astăzi au impresia că depresia era starea dominantă a perioadei. Care erau, la acea vreme, petele de culoare?

Andrei Bîrsan: Noi, tinerii, eram petele de culoare. Eram ocrotiți de către părinți – chiar dacă ei se zbăteau zilnic pentru traiul normal, noi nu știam ce sunt lipsurile. Acum, cumperi o dată dintr-un mall cât nu găseai într-o lună din anii ’80.

Matricea Românească: Care este fotografia din acea vreme de care ești azi cel mai mândru?

Andrei Bîrsan: Nu am o fotografie favorită din anii ’80, îmi plac toate în ansamblu, ca o poveste.

La Şcoala Gimnazială numărul 88 din București

Matricea Românească: Cum erau priviți fotografii în comunism? Îți era ușor să imortalizezi tot ce îți atrăgea atenția? Exista o reținere să fotografiezi, din cauza cenzurii?

Andrei Bîrsan: La școală, la liceu și la facultate nu am avut nicio problemă să fotografiez colegii sau profesorii. În schimb, în oraș mi-au confiscat aparatul de două ori, la Casa Poporului și în zona Sfânta Vineri.

Matricea Românească: Ce îți propui să le transmiți tinerilor prin fotografia ta?

Andrei Bîrsan: Că acele vremuri chiar au existat, că am avut o viață normală pentru un tânăr, dar aceste vremuri nu trebuie să se mai întoarcă. Așa că: tinerilor, mergeți la vot ca «ciuma roșie» să nu se mai întoarcă!

La Târgul Internațional București

Matricea Românească: Ce dezvăluie întreaga ta muncă, de fapt?

Andrei Bîrsan: Este o semidocumentare a unei societăți bolnave, dar cu muguri de speranță, și așa a fost.

Matricea Românească: Vorbește-mi, te rog, despre imaginile realizate la sesiunea de muncă voluntară obligatorie. Pe cine vedem acolo și cum era atmosfera?

Andrei Bîrsan: La muncă voluntară – obligatorie, de cele mai multe ori – ne distram, mai plantam un copac, mai sortam un cartof… Totul, într-o atmosferă de voie bună. Acum, se face mare tam-tam când se merge la plantat copaci sau la curățat o anumită zonă, vezi http://abujie.ro/team-building-in-comunism/.

Matricea Românească: Cum se vede România de astăzi, prin obiectivul aparatului de fotografiat?

Andrei Bîrsan: Mult mai colorată, mai normală. Dar să știi că și azi sunt mulți «tovarăși» care te opresc să faci fotografii.

Duminica se repara mașina

Muncă în Bucureştiul comunist

La cules

Andrei Bîrsan – “Anii ’80”, album de fotografie, Editura Muzeului Municipal Bucureşti, 296 pagini