limbă

Unirea din 1859, împlinită apoi de Marea Unire, a fost urmarea faptului că Țările Române știau că sunt parte a aceleiași națiuni. Dar de unde știau asta? Cum s-a format această conștiință a apartenenței la același popor? Avem câteva indicii în cuvintele tipărite de-a lungul secolelor  de câțiva dintre oamenii fundamentali ai istoriei românilor.

Diaconul Coresi

În 1581, Coresi a tipărit la Brașov Evanghelia învățătoare. În prefață, el a scris că această carte este destinată ”tuturor românilor”. Cea a înțeles el prin această formulă s-a dovedit mai târziu, când cartea s-a răspândit în toate cele trei provincii românești.

Domnitorul Vasile Lupu

În 1643, Mitropolitul Varlaam al Moldovei a publicat binecunoscuta sa Cazanie. Vasile Lupu a scris un Cuvânt împreună, un fel de mesaj de intenție, în care se adresează către ”toată seminția românească de pretutindeni ce se află pravoslavnici într-această limbă”. Domnitorul stăpânea doar țara Moldovei, dar avea conștiința că tot români sunt și cei din țările vecine care vorbesc aceeași limbă.

Domnitorul Șerban Cantacuzino

În 1688, Șerban publică Biblia de la București, prima Biblie integrală în limba română. Predoslovia lui Șerban spune că ea nu se adresează doar celor de la sud de Carpați, ci ”ca la un norod întreg tuturor românilor, moldovenilor și ungrovlahilor”.

Mitropolitul Veniamin Costache

A fost mitropolit al Moldovei în prima jumătate a secolului 19, timp în care a tipărit peste 100 de cărți. În prefața la Dumnezeieștile Liturghii spune că ”ne numim români pentru că ne tragim din romanii aciia”. Iar într-o altă prefață spune despre limba română că este ”fiica limbii latinești, care a fost limba romanilor, strămoșii noștri, cei ce (…) ne-au locuit aice în Moldova, Țara Românească, Ardealul și Banatul, care țări se numeau atunci Dachia”.

Regulamentele Organice

În 1831-1832, în Țara Românească și în Moldova au fost proclamate Regulamentele Organice, care erau practic Constituțiile celor două țări aflate amândouă sub ocupație țaristă. În Regulamentul Țării Românești se vorbește despre identitatea comună a Țărilor Române, în acești termeni: ”începuturile, religia, obiceiurile și cea de un fel limbă a sălășluitorilor din aceste două principaturi sunt îndestule elementuri pentru o mai deaproape a lor unire”.

Matricea Românească prezintă Basarabia așa cum este ea, la intersecția dintre mit și realitate, spulberând idei preconcepute despre felul în care basarabenii se raportează la familie, cultură și muncă.

Atunci când treci Prutul pe malul său drept, de la bun început vii cu eticheta de imigrant, indiferent dacă ai sau nu cetățenie română sau dacă te simți în suflet parte a acestei națiuni. Cert este că basarabenii sunt – nu e cazul să ne ascundem după cireși – văzuți ca niște oportuniști de anvergură, oricât de dureros ar suna asta.

Pentru a risipi anumite mituri învechite despre Basarabia și despre locuitorii săi, am decis că este cazul să ridic cortina și să scriu despre Patria mea, așa cum este ea în realitate.

Limba vorbită

Iată una din problemele dureroase ale națiunii noastre, mai ales pentru că suntem bilingvi forțat. Vorbim limba rusă, care de facto aparține unei minorități majoritare (paradoxal – nu?), cam peste tot: în localuri, în magazine și chiar la medic. Deși limba națională este prevăzută în Constituție ca fiind cea moldovenească, în realitate majoritatea populației se pronunță ca fiind vorbitoare de limbă română. Acest fapt trezește anumite disonanțe în societate, dar nu ne oprește să fim convinși de propriile valori lingvistice.

Totuși, aceasta nu exclude apariția anumitor rusisme în limbajul curent, fapt pentru care nu ne scuz, dar înțeleg că este inevitabil, mai ales dacă ai o grilă de programe TV înțesată cu programe ruse și mulți vorbitori nativi în mediul social.

Suntem sau nu patrioți?

Și asta este una din veșnicile iscodiri ale Occidentului. Dar întrebarea este echivocă, deoarece pe de o parte trăim cu un anume sâmbur de naționalism, care însă nu poate da roade, atâta timp cât suntem inhibați de factorii economici vitregi. O să vedeți că la mitingurile din Piața Marii Adunări Naționale mai ies doar tinerii, mânați probabil de o dorință acută de a-și revendica bucățica de pâine, sau ultimii bătrâni rămași, care mai au în sânge simțul demnității și al onoarei.

Privind exodul ultimilor ani, ar părea că fugim de pe o corabie în derivă, însă așa cum fiecare visează la o viață ușoară, așa și basarabenii sunt nevoiți să își abandoneze căminele familiale, părinții bătrâni pe prispa casei și copiii, care vor ajunge să trăiască comuniunea cu ei doar în mediul virtual.

Religie

După câteva săptămâni de trai în București, am putut deja să observ anumite diferențe de ordin religios. România este mult mai aproape de cult și credință, pe când în Basarabia acestea rămân a fi prerogativa oamenilor în vârstă. Tineretul basarabean, în ultima perioadă de timp, dă dovadă de o tot mai crescândă nevoie de ateism. Acest lucru pare a fi dictat de o tensionare a relațiilor dintre Biserică, pe de o parte, și societatea civilă, pe de altă parte. Prima merge tot mai des pe drumul luxului, iar cea de-a doua pe condamnarea evidentă a acestui comportament.

View this post on Instagram

Biserica Sfinții Arhangheli Voievozi Mihail și Gavriil din Durlești -un bastion al credinței ortodoxe basarabene. Cum a rezistat locașul de cult "potopului roșu" și valului de ateism, aflați în noul material publicat. Vezi link în profil pentru mai multe detalii #matricearomaneasca #spiritualitate #cultură #credință #Basarabia

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Oct 23, 2017 at 5:35am PDT

În aceeași ordine de idei, Basarabia are două Mitropolii oficiale, și anume Mitropolia Chişinăului şi a Întregii Moldove, subordonată Patriarhiei Ortodoxe Ruse, și Mitropolia Basarabiei, ultima fiind parte a Patriarhiei Române. Și Bisericile au o subordonare distinctă, acest lucru influențând calendarul bisericesc, iată de ce avem stil vechi (majoritar) și stil nou. Dacă în România Crăciunul este sărbătorit pe data de 25 decembrie, în Chișinău acesta vine tocmai pe data de 7 ianuarie.

Munca

Basarabenii, la fel ca și frații români de peste Prut, au munca înscrisă în codul ADN, mai ales cei din mediul rural, care trudesc pe glia țării, dând cele mai bune sorturi de poamă, mere sau pere. De obicei, munca sezonieră este epuizantă prin definiție, căci începe din momentul când se desprimăvărează și continuă până la căderea primei brume.

La orașe, situația este un pic altfel, căci avem cam toți program fix și n-o să prea găsiți funcționari publici care să muncească peste program. Important e că facem totul cu devotament și perseverență. Sunt puțini la număr basarabenii care vor renunța ușor la a atinge un scop, indiferent de cât timp ne ia asta.

Totuși, în ciuda hărniciei și a perseverenței, basarabenii sunt o națiune a contrastelor, care poate canaliza rezultatele muncii sale în achiziții superflue, precum mașini luxoase sau haine de firmă, în loc să investească în educație, cultură sau, de ce nu, călătorii.

Relațiile interumane

La acest capitol, Basarabia câștigă detașat față de alte țări, deoarece la noi neamurile și prieteniile se încheagă într-un mod atât de firesc, încât adeseori ajungem să pierdem firul rubedeniilor de-a lungul anilor. Acest lucru a permis, desigur, și consolidarea diasporei, care așa cum e firesc a devenit o familie împrăștiată în lume. Așa că, în situații dificile, comunitatea externă a țării sare în ajutorul confraților abia sosiți, care vor să își ia viața de la zero.

În interiorul țării oamenii sunt prietenoși, gata oricând să pună pe masă ultima bucățică de pâine sau să răstoarne o mămăliguță caldă cu friptură și mujdei de usturoi, toate însoțite de un ulcior cu vin roșu răcoros, proaspăt adus din beci.

Mămăliguță și vin rece: două ingrediente indispensabile pentru seri în familie. Foto: bucătarul.tv

În ciuda faptului că suntem mai săraci decât europenii, ne place să avem belșug în case și să primim oaspeți. Sărbătorile sunt reuniuni sfinte, la care participă rude împrăștiate în diferite colțuri ale Basarabiei și chiar dincolo de hotarele ei. Adesea, aceștia se adună pentru a-și aminti copilăriile îmbelșugate, dificultățile îndurate și pentru a construi planuri de viitor.

Ținem mult la bunicii noștri și încercăm în fel și chip să îi înconjurăm de iubire și respect. Le ducem telefoane ca să scurtăm distanța, iar ei încearcă sârguincioși să se împrietenească cu tehnologiile avansate și, chiar dacă începutul li se pare insurmontabil, în final reușesc să butoneze numerele noastre și să ne rupă din gâlceava vieții cu o povață de spirit.

Bunica ne așteaptă, de fiecare dată, cu drag acasă. Foto: timpul.md

Poate că Basarabia pare ruptă de realitățile ”bătrânului continent”, poate avem o politică defectuoasă și o economie precară, dar suntem oameni de omenie, pentru care cuvântul rostit și făgăduințele date sunt o datorie sfântă. Cred că doar asta ne salvează de la un final trist și ne ține pe linia de plutire a sorții.

Foto deschidere: costiceni.blogspot.com

Soarta a arătat bunăvoință față de sufletele noastre, oameni care au ascuns sub preșul imaginar cele mai frumoase amintiri ale copilăriei, și ne-a purtat pașii într-un templu al cunoașterii. Întâmpinarea oaspeților în Prima Școală Românească, din Brașov, îi revine, înainte de toate, mirosului dulce-amărui al cărților vechi pe care le ocrotește instituția. Abia apoi, zâmbetul și vocea înțeleaptă ale preotului Vasile Oltean își intră în drepturi și dau binețe. Preotul prof. dr. Oltean este directorul instituției de învățământ devenită – cum altfel? – muzeu. Deși titulatura oficială sugerează un jilț de birocrat, părintele este mai mult decât un cârmuitor, întrucât de 49 de ani – fără nicio zi de concediu – acesta se îngrijește de patrimoniul pe care-l are «sub aripă» și se află într-o continuă cercetare a celor 6000 de tomuri și 30.000 de documente vechi de sute de ani și de o valoare inestimabilă.

„Da, sunt asigurate. De către Cel de Sus”, a răspuns preotul Oltean întrebării noastre mundane referitoare la soarta codexurilor prețioase despre care ne-a vorbit vreme de câteva ceasuri memorabile. Prima Școală Românească este situată în curtea bisericii Sfântul Nicolae din Brașov, ambele aflate în cartierul istoric Șcheii Brașovului – proximitatea celor două instituții nu este întâmplătoare, întrucât încă din Evul Mediu, oamenii Domnului erau cei mai învățați membri ai comunităților și – ce este cel mai important – perpetuau cunoașterea.

„Mama” școlilor românești de astăzi se află la Brașov

„Suntem în cea mai veche școală din țară. Știam despre școala aceasta că este din secolul XVI – așa scrie în istoria învățământului, pentru că așa vor mușchii lor. Dar – să spunem, să înțeleagă tot omul – s-au zidit sfânta Biserică și Școala la 1495. Avem și o bulă papală, a lui Bonifaciu al IX-lea, de la 1399, care vorbea despre «schismaticii din Șchei, care primeau învățătură de la pseudo-dascăli» (această bulă, datată 25 decembrie 1399, confirmă existenţa unui lăcaş de cult şi învăţătură ortodoxă în Şchei, n.r.). Vă dați seama ce argument teribil, de la 1399? De asemenea, avem manuale din veacurile XI-XII. Dacă avem manual, cum să nu avem și școală la acea vreme?”, a explicat, pe nerăsuflate, Vasile Oltean, începuturile Primei Școli Românești. Încă de la primele explicații ale interlocutorului nostru ni s-a dezvăluit faptul că avem de-a face cu o personalitate enciclopedică, pasionată de tot ceea ce înseamnă nașterea, evoluția și soarta cărții românești.

Muzeul „Prima Școală Românească” din Brașov Foto: Marius Donici

Faptul că unul dintre cele mai scumpe bunuri din lume este informația, pentru că oferă putere, constituie deja un truism care nu mai provoacă pe nimeni. Fiecare țară a avut perioada ei „neagră” de eradicare a cărților, „armele” cu pagini albe cu care mintea omului era ascuțită, demers considerat a fi periculos de către conducătorii care își doreau supuși îndobitociți. Nici România nu a scăpat de acest flagel, care „a intrat cu bocancii” în lăcașul Domnului și a ars codexurile vechi de sute de ani. Dar unii preoți nu s-au conformat, dorința de a proteja cartea fiind mai puternică decât teama de moarte.

„Preoții care au avut curaj au îngropat documentele în morminte, în cimitire. Preotul nostru, Ioan Prișcu, le-a urcat în turnul bisericii, a zidit ușa intrării în turn și nu a mai știut nimeni de ele. Abia în 1962, profesorul Colan, recent întors din pușcărie, a fost angajat aici ca muncitor necalificat tâmplar – deși avea trei licențe și două doctorate -, și a urcat în turn să ia o scândură. Trăgând de o scândură, s-a dărâmat ușița creată și au fost descoperite 6000 de cărți vechi și 30.000 de documente. Așa ne-am înzestrat noi cu acest potențial spiritual foarte bogat, confirmat de cărțile și de documentele pe care le avem. Prin prisma lor, înțelegem valoarea Școlii, în context istoric.”

Limba primelor cărți românești este și limba de azi, pentru că ea a fost conservată în biserică, iar aici nu se schimbă niciodată, niciun cuvânt

Încă din cele mai îndepărtate vremuri, Biserica a reprezentat factorul cultural suprem, iar cei mai învățați cărturari purtau sutană. De notat că statutul de preot era dobândit după o perioadă de timp mai mare decât cea necesară formării în alte profesii: notar – trei luni, profesor – șase luni și preot – nouă luni. În țara noastră, Biserica a avut și rolul de a ne păstra neschimbată limba.

Preotul Vasile Oltean, directorul Muzeului „Prima Școală Românească”, Brașov

„Limba primelor cărți românești este și limba de azi, pentru că ea a fost conservată în biserică, iar aici nu se schimbă niciodată, niciun cuvânt. Una e să stai în biserică 20 de minute la o mesă catolică, alta e să stai șapte ore la o liturghie, la o vecernie și la tot ce avem noi. După șapte ore de biserică, credeți că omul merge acasă și se ceartă cu nevasta în altă limbă? Tot în română. La noi, și înjurăturile sunt bisericești”, a glumit Vasile Oltean.

Se urlă că se construiesc biserici, dar a urlat cineva când s-au construit cârciumi? Care e valoarea cârciumii? Sau se strigă că se mai fac biserici în detrimentul spitalelor. Păi, Biserica însăși e un spital, pentru că un om sănătos moral e un om sănătos și fizic

Ce rol mai deține astăzi Biserica în păstrarea și îmbogățirea culturii românești? Interlocutorul nostru ne-a răspuns că instituția de cult încă are o contribuție importantă, îndeosebi în virtutea faptului că preoții reprezintă, în special în Ardeal, totum factum.

Sala „Anton Pann”, unde a predat binecunoscutul poet (1796 – 1854)

„În biserică, tot timpul a fost o confluență între culte și, dacă «popa» nu predica și rămânea numai la textul liturghic, creștinul mergea incomplet acasă. Contribuția preoților există și astăzi, dar unii nu o văd – câți săraci sunt ajutați și cât se implică. Biserica nu se bate în piept și nici nu iese în stradă să spună: «Uite ce am făcut!», ci are modestia firească și bunul-simț al omului din biserică. (…)

Dar noi nu vrem să vedem rolul Bisericii, scoatem icoanele din școli, denigrăm preoțimea. O instituție care a ținut în unitate acest popor, de 2000 de ani, în limbă, în cultură, în valoare, vii acum tu, un deștept, și o lovești! Ea nu a greșit niciodată cu nimic. Dacă a greșit un preot, se poate întâmpla, pentru că e om și el, și trebuie să fie pedepsit ca orice cetățean. Se urlă că se construiesc biserici, dar a urlat cineva când s-au construit cârciumi? Care e valoarea cârciumii? Sau se strigă că se mai fac biserici în detrimentul spitalelor. Păi, Biserica însăși e un spital, pentru că un om sănătos moral e un om sănătos și fizic. Adeseori, boala fizică este generată de cea mentală.”

Cultura română, păstrată prin cunoaștere și interes

Într-o societate în care brațul lung al globalizării devine din ce în ce mai acaparant, păstrarea valorilor naționale reprezintă un ideal cu care nu mai rezonează mare parte dintre tinerii de astăzi. Acceptarea influențelor celorlalte popoare nu este, desigur, condamnabilă decât în contextul în care sunt uitate valorile autohtone, iar cunoașterea și interesul față de propria istorie reprezintă scutul de nădejde.

„În momentul în care nu îți cunoști istoria, bineînțeles că devii insensibil la valorile istoriei. Observ și în manuale, formule de anulare a afecțiunii elevului față de istorie. Cum? Sunt texte în manuale cu un limbaj elevat atât de puternic, încât ei nu înțeleg nimic. Mai este denigrarea valorilor. Scrii că Decebal avea buze senzuale și că Traian avea breton… Afirmații din manuale care sunt de condamnat. Și le ridicăm în slăvi pe ale altora. Dar, acum, toți suntem savanți.”

Pentru că discuția a gravitat în jurul învățăturii și al cărții românești, referința la diaconul Coresi (? – 1583) a fost inevitabilă, mai ales în condițiile în care eforturile sale de a tipări carte românească nu sunt recunoscute în prezent la adevărata lor importanță. Coresi a tipărit la Brașov – o replică a tiparniței sale se află în Prima Școală Românească – nu mai puțin de 39 de titluri de carte românească, în sute de exemplare, fiecare titlu având aproximativ 700 de pagini, o zestre de carte unică în lume la acea vreme. Nu numai că lucrările tipărite de către diaconul Coresi erau folosite de fiecare biserică din țară și că acesta a reușit să acopere întreg perimetrul vieții creștine – oferind lumii cărți liturgice, catehetice (ce expun învățăturile morale ale religiei creștine), dogmatice, omiletice (ce expun principiile și regulile oratoriei bisericești) -, dar celui mai mare cărturar al timpului i se datorează și limba literară de care ne bucurăm astăzi.

Vă rog, frații mei, să cetiți și bine să socotiți că veți vedea voi înșivă că e mărgăritarul și comoara ascunsă într-ânsa

„El este ctitorul limbii noastre literare, și îmi permit să afirm așa ceva, pentru că, filolog fiind, știu ce înseamnă limbă literară, o limbă gramaticalizată. Orice filolog vă confirmă că o gramaticalizare a unui text se face în termen de cel puțin 1000 de ani și o limbă devine literară tot după 1000-2000 de ani. Dar îmi îngădui să vă citez un scurt text din Coresi, să auziți limba română de la vremea aceea, și să ajungeți la concluzia la care am ajuns și eu. Citez din «Tâlcul Evangheliilor»: «Dacă am cetit, bine am socotit și am aflat toate că tâlcuiesc și mie toate-mi plăcură. Și am scris cu tiparul vouă, fraților românilor, să vă fie pre învățătură. Și vă rog, frații mei, să cetiți și bine să socotiți că veți vedea voi înșivă că e mărgăritarul și comoara ascunsă într-ânsa».

Vasile Oltean, arătându-ne cum se folosea tiparnița lui Coresi

Vă spun cu o responsabilitate de filolog: nicio țară din lume nu are azi limba din veacul XIV. Dacă ar fi să apelăm la Shakespeare, care se năștea în anul 1564, limba lui nu poate fi citită de niciun englez, decât de specialiști, cu dicționarul. (…) Diaconul Coresi venea din Târgoviște într-un Ardeal bântuit de mare primejdie de natură religioasă. Apăruseră luteranii, calvinii, husiții, respinși din catolici. Ortodocșii nu aveau nici Mitropolie, nici Episcopie. În biserică, foloseau limba slavonă (secolul XI – XVI, în «întunericul de cuvinte», cum zicea Coresi). Nea‘ Gheorghe mergea la biserică, preotul «păsărea» în slavonă în altar, nu înțelegeau nimic nici nea‘ Gheorghe, dar nici popa. Era o limbă neînțeleasă. Și vine Coresi, după 500 de ani de slavonie în biserică, și «își permite» să tipărească carte bisericească în limba română. Din punctul de vedere al epocii, aceasta este o erezie, pentru înlocuia limba sacră cu una vulgară, ceea este nepermis.”

Preluând un text din Corinteni, diaconul Coresi a oferit un argument solid și greu de dărâmat pentru a-și justifica „îndrăzneala”: „Într-o biserică, mai vârtosu-i a grăi cinci cuvinte pe înțelesul meu, ca și alții să înțeleagă, decât întunericul de cuvinte în limbă străină”.

Cărți valoroase, chiar sub nasul nostru

Puțini români știu că Anton Pann (1796 – 1854) a fost profesor la Prima Școală Românească, o sală de clasă primind (foto sus) numele unuia dintre cei mai prolifici poeți de origine română. Acestea fiind spuse, nu greșim dacă afirmăm că pășirea în primele săli de clasă românești echivalează cu o lecție consistentă de istorie, întrucât tomurile ocrotite vreme de sute de ani de către instituție sunt extrem de rare și de importante. Multe dintre ele au fost donate de către Alexandru Lăpușneanu și de către Constantin Brâncoveanu deoarece, așa cum ne-a explicat părintele, domnitorii nu își păstrau biblioteca acasă, ci în ctitoria voievodală. În vitrine am avut șansa de a vedea cărți valoroase: Cazaniile lui Varlaam, Evanghelia de la Govora (1642), toate Bibliile vechi românești – pe care nici Academia Română nu le deține -, Biblia de la Sankt Petersburg (prima Biblie a Rusiei), dar și o Biblie realizată într-un mod cel puțin neobișnuit, aspect care îi conferă unicitate tomului.

Evangheliile scrise pe piele de ied nenăscut, din colecția Primei Școli Românești din Brașov

„Avem un exemplar unic în Sud-Estul Europei, un codex aureus, scris pe piele de ied nenăscut, acoperit cu foiță de aur. Exemplarul a fost scris la mănăstirea Râșca, de lângă Suceava, de către Matia Logofătul în 1560, omul de cancelarie al lui Lăpușneanu, și dăruit de cel din urmă. Are peste 700 de pagini, fiecare având foiță de aur. De ce ied nenăscut? Pentru că pielea lor nu avea porii de respirație deschiși, se scria ușor, și pielea era lipicioasă, deci se punea ușor foița de aur, fără lipici. Dacă punea lipici, s-ar fi scorojit, pentru că lipiciul se făcea cu făină de grâu și ar fi dospit.”

(Sau de ce poporul român nu «emojionează», şi nici nu face «binging».)

“Limba este elementul principal care determină un om şi un popor. Dacă nu avem limba, nu avem nimic”, spune grav unul dintre vorbitorii magistralului documentar “Torna, torna, fratre!”, realizat anul trecut de către Marian Voicu, care ilustrează tribulaţiile aromânilor, grup etnic din Balcani înfrăţit cu românii, dar purtat încolo şi încoace de valurile istoriei.

Referindu-se la predecesori, un alt vorbitor, de profesie preot, face în cursul documentarului următoarea observaţie remarcabilă, plină de morală creştină, în sine o veritabilă descriere a chintesenţei românităţii :

“Oameni simpli şi cu iubire şi cu pace au fost, cu iubire. Aşa suntem şi noi. Noi nu vrem să lovim pe alţii, pentru noi este mai bine să lovim sinea noastră”.

Limba este elementul principal care determină un om şi un popor. Dacă nu avem limba, nu avem nimic

Subsumat acestui efort spiritual autoregulator trebuie înţeles şi “imnul aromânilor”, Părinteasca dimândare, compus la 1888 la Bucureşti de către scriitorul Constantin Belimace şi recitat, peste decenii, de către marele actor Toma Caragiu (poate fi ascultat mai jos, la minutul 52:12).

Blestemul părintesc
Porunceşte cu foc mare
Fraţi de-o mumă şi de-un tată,
Noi, aromâni din vremea toată.

De sub lespezi de morminte
Strigă ai noştri buni părinţi,
Blestem mare să aibă în casă
Car’ de limba lui se lasă.

Care-şi lasă limba lui,
Arză-l para focului,
Chinui-s-ar de viu pe pământ,
Frige-i-s-ar limba-n foc.

El în vatra-i părintească
Cu familie să nu se fericească
De familie cununi să nu pupe,
Prunc în leagăn să n-înfeşe.

Care fuge de a lui mumă
Şi de părintescul nume
Fugi-i-ar dorul Domnului
Şi dulceaţa somnului!

“Cred că este un blestem. Dar are cuvintele foarte, foarte bune. Când zice: «Blestem mare să aibă în casă / Car’ de limba lui se lasă» este un blestem mare”, remarcă acelaşi preot, ca un avertisment teribil pentru generaţiile prezente şi viitoare despre riscurile dezrădăcinării.

Şi ca un imbold răscolitor pentru noi, cei de azi, spre a realiza că “binging”-ul şi “emojionat”-ul nu fac parte nici din vocabularul, nici din matricea spirituală românească.

Sursa foto deschidere: captură “Torna, torna, fratre”