Tag

literatură română

Dacă ar fi să rezumăm, din fapte şi vorbe disparate, dar mereu consecvente cu el însuși, un decalog pe care râsu’-plânsul literaturii române – Nichita Hristea Stănescu – să ni-l fi lăsat moştenire și apoi să-l metamorfozăm în „de ce-uri de iubit”, am avea am putea avea (măcar) următoarele motive (aleatoriu prezentate, căci ordinea nu contează).

 

1. Pentru nepământeana lui generozitate

Se ştie că avea boierescul obicei de a dărui. Şi o făcea cu asupra de măsură şi fără să se raporteze pragmatic la lucruri, împărţindu-le artificial în „ale mele” şi „ale altora”. Acelaşi lucru a ales conștient să-l facă şi cu timpul, energia şi geniul lui. Nu cunoştea posesivitatea, s-a spus. Sau o cunoştea, dar alegea să o ignore.

„Se dăruieşte”, era vorba lui. Se aplica fără discriminare pentru obiecte şi abstracţiuni, că erau bani, vase etrusce, monede romane, cantităţi uriaşe de flori, frumoase bidonaşe cu dop de argint pentru „alcolache”, portrete schiţate de mâna lui sau poezii (în varianta „Se dedică lui…”).

Doar unul din exemplele… exemplare. A dăruit titlul unui poem, atunci când un scriitor l-a admirat – poemul se numea „Antrenorul de îngeri” – şi a cerut permisiunea să i-l fure pentru un roman. Nichita a rupt manuscrisul şi l-a aruncat fără regrete. „Se dăruieşte…”.

Despre generozitatea lui arhicunoscută, mulţi au spus multe, în cuvinte mari prin care transpare mirarea. Explicaţia lui este alta, justificându-și, modest, „excesul” printr-o lipsă: „Bătrâne, eu n-am avut niciodată matraflingheri (bani). Şi numai un sărac poate fi cu adevărat generos, fiindcă nu are conştiinţa valorii banului”.

2. Pentru că îi iubea pe toţi „activiştii suferinţei”

Nichita Stănescu iubea – cu gentileţe şi politeţe, dar şi cu frenezie şi dăruire – oamenii. Din această categorie nu-i excludea, pe motive de pizmă profesională, pe confraţii lui întru literatură sau artă, fie că îşi căutau locul în posteritate sau trecuseră de mult în rândul nemuritorilor.

Lucru rar, iubea poeţii şi n-a fost vreodată să se îndepărteze, cu un aer august, dezgustat sau sever de vreun „activist al suferinţei”, aşa cum le spunea el celor asemenea lui.

Pentru poeții tineri intervenea adesea pe la gazete să fie publicați sau le făcea recenzii în care laudele nu erau dozate cu picătura.

La poeții-efigie avea o raportare proprie.

Pe Eminescu îl numea „singurul mareşal al versului” şi un noroc al neamului românesc. Relaţia lui cu unicul literaturii române era de fiecare zi: îl alinta drăgăstos Mişu Eminescu (pentru că îşi permitea) şi totodată îi recunoştea martiriul întru poezie, onestitate şi dragoste de neam, numindu-l „sfântul Eminescu”. Se considera trimisul lui, sluga lui în slujirea limbii române. Gesturile de recunoaştere a acestei înnobilante vasalităţi sunt grăitoare şi înduioşătoare, dar mai ales curajoase. Pentru un poet tânăr, crescut în cultul firesc faţă de Eminescu, ruperea acestei relaţii ar fi fost un gest banal de independenţă. Au făcut-o şi alţii, mult mai puţin dăruiţi. Nichita şi-a asumat total şi cu mândrie această dependenţă, plasându-se astfel în linia descendenţei lui, pe un plan de egalitate în modestie şi geniu.

Dar şi alţii, toţi, s-au bucurat de dragostea lui. Se socotea, de exemplu, elevul lui Ienăchiţă Văcărescu şi al lui Vasile Cârlova, „aceşti poeţi de o rară modernitate şi de importanţă vitală pentru poezia românească”, spunea el.

Întrebat când l-a citit ultima oară pe Minulescu, Nichita răspunde: „Pe poeţii noştri îi cam citesc tot timpul şi îi răsfoiesc cam toată vremea, şi din pricină profesională, şi din dragoste pentru dânşii, aşa că nu pot spune dacă l-am citit ieri sau mâine”.

De asemenea, la întrebarea dacă îi pare corect să fie caracterizat în manualele vremii ca fiind „crescut la şcoala lui Labiş”, replică ferm „da”. De ce? „Pentru că iubesc memoria sfântă a lui Labiş.

Pe Urmuz, cu care nu considera că are în comun mare lucru, îl iubea, după spusele lui, „ca pe o lacrimă a lui Iisus”. Îi plăteşte şi lui tributul şi îi dăruieşte o parodie „finesse”, în stilul „derbedeului sacru”, după celebra „Fabulă”:

„Cică nişte cronicari / Duceau lipsă de denari / L-au rugat deci pe Agrippa / Ca să le plătească gripa. / Agrippa cel arhitect / Se juca cu ei perfect, / Preştiind pe-Octavian / Să-l facă din bolovan :/ «O, Senat, o, tu, Senat, / Strigă el ca apucat / Nu mai trage de sesterţi, / Pe etruscul meu de şperţ!» / Senatul scoase o liră / De din platoşa illyră / Şi exclamă «Engliterra! / Mai mănâncă tu din Terra!»

Morala: Out adică over”.

3. Pentru că avea umor

Fiind un „biet om în timpul vieţii sale”, Nichita obişnuia să nu se ia prea mult în serios şi reuşea să-(şi) împrăştie „starea de molfete spre solfete” cu o efervescenţă verbală în care jocurile de cuvinte ascundeau un „râsu’-plânsu’” care ne e tipic.

Cel care se autointitula cu ironie „rege al căpşunilor şi al coarnelor de melc” avea pentru câte o situaţie de viaţă – tristă sau hazlie – o sinteză lacunară şi sclipitoare: „Ulciorul nu Merces la apă”, „Nu vă trageţi de şireturi cu mine, că eu mă port desculţ”.

4. Pentru că îşi iubea ţara şi poetica limbă română

„Eu sunt pe jumătate român şi pe jumătate român”, se spune că i-ar fi răspuns – cu umorul mai sus pomenit – unui tânăr avântat care i se prezentase în Italia astfel: „Io sono jumătate italiano, jumătate rumeno”.

Şi român a fost în toate, de la umila lui plecăciune faţă de înaintaşi până la iubirea permanent declarată şi niciodată ruşinată faţă de ţară şi neam. Ba mai mult, şi-a asumat să le facă, girându-le cu geniul său, o adevărată şi dreaptă „campanie de imagine” – i-am zice azi.

„În ce cred?” zice Nichita. „Cred în forţa cuvântului românesc, care dă un sens moral realului”.

Dintr-un interviu:

„– Care este cel mai frumos vis pe care l-aţi avut vreodată?

– Limba română.

– Cel mai important lucru pe care îl doriţi de la viaţă?

– Să nu trădez această limbă minunată şi spiritualitatea ţării care m-a născut.”

Asemenea, îşi asuma lucid şi deplin cuvintele „Testamentului” lui Ienăchiţă Văcărescu, considerând că „nu există poet care să nu-şi iubească patria în mod absolut şi fundamental”.

Şi totuşi, n-au fost mulţi cei care, urmându-i lui, şi-au făcut din limba română o patrie și din asumarea necondiționată a țării o datorie.

5. Pentru îndelung exersata sa modestie

Poeţii sunt nişte – uneori simpatici – oameni ciudaţi. Mulţi sunt orgolioşi şi vanitatea lor naşte conflicte literare, cei atinşi de „morbul” poeziei considerându-se, pe bună dreptate, unici, dar şi mai presus de alţi confraţi.

Nichita se număra, şi la acest capitol, printre cei puţini. Nu intra în conflicte ivite din patimi sau gelozii de tagmă şi ridica din umeri când era subiectul lor: „În ţara asta e loc pentru toţi poeţii”.

Răsfăţat al vieţii publice şi literare, recunoscut din timpul vieţii drept „cel mai mare poet contemporan”, printr-un noroc care nu se dăruieşte adesea, Nichita nu și-a mâniat soarta și nici n-a avut neînțelepciunea de a o trece la capitolul „reușite personale”. Își primește norocul ca pe o răspundere pe care o poartă conştient. „Numai la cursele de cai există un câştigător”. În poezie, „cel mai mare-i cel de pe urmă”.

Îndemnat să se caracterizeze ca poet şi să-şi descrie propria poezie, declară lucid şi cu aceeaşi mare, irepetabilă modestie, că nu poate vorbi despre subiect. „Ar însemna să vorbesc prea mult, ceea ce ar fi egoism, ori prea analitic, ceea ce ar fi un răsfăţ”.

Nu se „îmburghezește” în starea de „geniu oficial” şi nici nu se complace în autosuficienţa acestui statut, proclamat de toţi: „O dată pe an îmi pun capul pe pernă şi zic: Sunt un geniu. Şi numai de şapte ori îmi acopăr capul şi zic: N-am talent.”

6. Pentru perpetuul cenaclu „Nichita”

Nichita este aparte în multe feluri, dar poate cea mai personală amprentă a sa rămâne felul în care, măcar aparent, şi-a trăit viaţa aproape public. Aparent, pentru că cine îl cunoştea mai îndeaproape ar fi remarcat şi altceva: că avea o cochilie specială pentru viaţa personală. La vedere rămânea poezia, pentru că şi-ar fi dorit ca viaţa lui să fie opera lui.

În orice caz, n-a fost dintre aceia care îşi poartă marca geniului ca pe un steag de luptă şi nici ca pe o povară aducătoare de suferinţe însingurate ori îşi împărtăşesc cu o elită fulguraţiile creative.

N-a avut multă vreme casa lui – „Eu nu am avut niciodată un loc fix, al meu” – şi locuia din prieten în prieten, împărţindu-şi cu ei salariul de corector, apoi de redactor II la Gazeta literară, un ceai amar şi tutun ieftin. Aşa că, atunci când s-a mutat în apartamentul din Piaţa Amzei nr. 7-9, cele două camere ale spaţiului locativ au devenit nu numai ale prietenilor, ci ale tuturor: poeţi sau aspiranţi, chemaţi şi nechemaţi, tineri în căutare de inspiraţie şi necunoscuţi care-şi doreau să trăiască „experimentul” Nichita sau doar să noteze în grabă versurile risipite în eter. Aici, ca la o instituţie publică, oamenii veneau fără să anunţe şi stăteau atâta cât voiau. N-a întors pe nimeni, niciodată, din drum, nu s-a arătat niciodată deranjat, supărat, obosit, plictisit şi pentru fiecare avea timp, solicitudine şi un pahar de vin.

7. Pentru că era omenos, respectuos şi amabil

Politeţea lui nu era conjuncturală, ca o haină pentru ocazii speciale, ci o stare permanentă, înadins exersată zi cu zi.

Cineva spunea că în românitatea lui se contopiseră două frumoase obiceiuri din strămoşi: era primul care dădea bineţe, ca un dac, şi întâiul care întindea mâna oricui, ca un roman.

Altfel, nu conta prea mult cine-l aborda. Cu toţii – tineri liceeni sau venerabili academicieni – primeau aceeaşi solicitudine, aceeaşi atenţie, acelaşi entuziasm – mărcile lui înregistrate.

Când era întâmpinat la rândul lui cu omenie şi delicateţe, simţea nevoia să răsplătească gestul pe măsură.

Hristu Cândroveanu i-a trimis prima lui carte, „Alfabet liric”. După o săptămână, a primit, la schimb, o scrisoare de mulţumire, în care Nichita scria: „M-a emoţionat profund studiul pe care mi l-aţi acordat în excepţionala dumneavoastră carte […] Nu ştiu dacă merit atât de calda dumneavoastră apreciere, dar ea m-a făcut pentru câteva momente eterne fericit.

[…] ca omagiu, îngăduiţi-mi să-mi transcriu numele după actul de naştere,

Hristea Nichita Stănescu.”

De fapt, în această dezvăluire a numelui său întreg stă cea mai mare mulțumire: un amănunt biografic ca o punte care îi uneşte.

Dăruitor prin excelenţă, Nichita devenea timid în momentele când trebuia să ceară sau să „abuzeze” de timpul sau efortul altcuiva. Redactorii care-i făceau adnotări pe manuscrise – aduse, din scrupul, „calde” în redacții – nu au avut de întâmpinat ironii usturătoare, priviri superioare sau respingeri categorice. Îşi nota cu seriozitate observaţiile şi, din teama de a nu inoportuna, promitea că va ţine cont de ele: „Bătrâne, am să văd ce pot să fac”.

8. De „râsu’-plânsu’”

Nichita a șocat abundent contemporanii, fără ca şocul să fie unul căutat. Nu și-a propus să intre într-o galerie de poeţi care au dat cu tifla lumii literare ori să facă înadins gesturi memorabile, instantanee de lăsat moştenire urmaşilor, perpetuate de contemporanii pasionaţi de cancanuri literare. Și în acest fel îşi urmează zeul, pe Eminescu, ale căror gesturi „altfel” au fost profund genuine, lăsând în urmă imaginea senin celestă a unui zăpăcit responsabil şi a unui boem moral, care stârnește un instantaneu respect.

Gesturile lui Nichita sunt din aceeaşi sferă, în care se respiră aer rarefiat. Ca unul care-i era cu adevărat urmaş, multe sunt închinate „sfântului Eminescu”.

La miezul nopţii se înfiinţează aiurea la uşa unui prieten şi dă la iveală dintr-un pachet pe care-l ţinea sub braţ o formă din ceramică dovedită a fi masca mortuară a lui Mişu Eminescu. Vorbeşte ore întregi despre el, mângâind efigia: „Uită-te la scumpul de el ce frunte sublimă şi ce profil…”

Aflat la Viena, unde i s-a acordat premiul Herder, îşi converteşte toţi banii din premiu în flori: unele le dăruieşte femeilor din diaspora română din Austria, pe toate celelalte – lalele negre – le împrăştie pe strada unde altădată locuise Eminescu, riscând să se facă de (cel mai frumos) basm într-o ţară care nu apreciază risipa, fie ea chiar poetică și omagială.

9. Pentru responsabilitatea lui adesea confundată

Mulţi şi-l vor putea imagina ca pe un terchea-berchea, un aiurit, un derbedeu fără cauză, un iresponsabil răsfăţat de soartă şi de un geniu pe care şi l-a irosit.

De ce? Pentru că trăia în poezie ca într-o vitrină, împărțindu-și cu toți timpul și creațiile. Pentru că nu avea crize de inspirație și unora li s-a părut că a fi Nichita este prea ușor. Pentru că nu avea solicitări sofisticate și nici nevoie de condiții speciale pentru scris.

Și totuși.

Însuși spune că poeziile lui spontane sunt rezultatul unor elaborări tainice care durează trei sferturi de an. Când scapă de asediul prietenilor și necunoscuților, lucrează în apartamentul unui apropiat la o ediţie reprezentativă a operelor sale. Şi lucrează cuminte, responsabil şi meticulos.

Surorii sale, Mariana, îi împărtășește cu o ocazie – într-o epistolă din 13 octombrie 1961 – crezul lui: „Te rog să nu mă consideri stupid dacă am să-ţi repet un loc comun, anume acela că numai prin muncă cinstită şi susţinută poţi să te realizezi ca om şi că munca nu coincide întotdeauna şi cu plăcerea. Cel puţin la început. Eu pentru fiecare bucurie am luptat la milimetru […] Nu e o minciună să-ţi spun că orice lucru frumos se dobândeşte greu, dar se dobândeşte sigur şi trainic.”

La final, rămân tot propriile-i vorbe: „Eu cred în vocaţia şi talentul meu. Pentru asta mi-am sacrificat întreaga existenţă”.

10. Pentru Necuvinte

(Re)inventatorul poeticei limbi române – al doilea după Eminescu şi altfel decât el – ne-a dăruit tuturor ceva desăvârşit și tainic – Necuvintele.

Despre ele, alții au scris cuvinte.

Despre ele, spune și el însuși: „În mare, eu nu fac decât să reiau o părere de-a mea, şi nu numai a mea, că poezia nu rezidă în cuvinte, ci cuvintele sunt simple vehicule ce transportă tensiunea comunicării estetice. Dacă am putea face poeme din pietre sau dacă am putea transporta sentimente pe spinările cailor, mi-aş fi intitulat cartea Ne-pietrele sau Ne-caii”.

 

Sursa citatelor și a întâmplărilor: Album memorial Nichita Stănescu, Viaţa Românească, Bucureşti, decembrie 1984

Foto deschidere: evz.ro

În 1907, într-o banală zi de 18 octombrie, pe apucate, pe nepusă masă literară se năștea Mihail Sebastian, cel care a introdus schiul în literatura română, cel care ne-a dăruit câteva romane și piese de teatru ce nu-și pierd nici astăzi farmecul și, bineînțeles, actualitatea. Sebastian scria fără a falsifica trăirea. Observăm acest lucru în Jurnalul său, unde identifică schiul drept „o admirabilă diversiune” și nu o pasiune – hobby, cum se obișnuiește astăzi. Zăpada (natura în toată frumusețea ei) se pare că are un efect terapeutic asupra sa. La fel și Jurnalul său stufos.

„Zăpada mă odihnește, mă face mai tânăr, mă ajută să uit”, mărturisea acesta. Bucureștiul îi dădea dureri de cap, actrița de care era îndrăgostit îi dădea dureri de cap, literații vremii îi amărau zilele, prieteniile cu Nae Ionescu, respectiv Mircea Eliade îi întăreau și mai mult bănuiala neagră care îi rodea cu perseverență dragostea sa cultivată pentru e.

„Literatura nu-mi va da niciodată o bucurie egală schiului”

Pentru Mihail Sebastian, natura era o terapie și un subiect de meditație, observație a firescului prin care și-a definit întreaga operă. „Trei zile de schi – și mă întorc cu nervii calmați, puși la locul lor.” Deplânge cu umor și luciditate situația sa („Bucureștii ăștia, viața asta pe care o duc”), care îl îndeamnă spre vicii, glisând spre băutură şi sărăcie.

Trăiesc pe apucate, de la zi la zi. Nu am bani, hainele mi se rup și nu aştept nimic, decât să se facă seară, să se facă dimineață, să vie joia, să vie duminica.

, scrie Sebastian în Jurnalul său.

Cu toate acestea, dragostea sa pentru natură, pentru oameni era nelimitată înlăuntrul său, în intimitatea pericentrului său spiritual. Cel puțin așa ne place să credem despre un personaj care nu a dorit a face carieră – cum se spune astăzi -, nici să fie la modă, în trenduri, să facă bani, ci și-a dorit, după cum mărturisea, o casă curată, o femeie care să sălășluiască în patul său, cărți și ceva mai mulți bani pentru micile plăceri ale vieții (mai multe cărți, desigur!). Un decent subiectiv, care astăzi ar putea părea desuet sau ar stârni surâsul unor salariați români ce rostesc vocabule neavenite dintr-o autosuficență grobiană. Atât de puțin și-a dorit Sebastian să fie fericit, și nu a avut parte. Mi-ar plăcea ca cei care se duc la piesele sale, montate și astăzi prin teatrele din București și din țară, să-și amintească faptul că piesele au fost scrise din dragoste pentru o femeie. Era și puțin orgoliu pe acolo, dar ce scriitor cu trăiri autentice nu e puțin vanitos?

Vă redau mai jos câteva crâmpeie din Jurnalul său:

Stupid mai rău decât orice amorezat , căci n-am scuza nici unuia. Am fost totuși la ea (după ce i-am telefonat de două ori – prima dată dormea, a doua oară ieșea în oraș la o cursă), i-am spus – de altfel destul de bine, cu gestul, încruntarea și vocea perfecte -, i-am spus că o iubesc.

Și pe urmă am plecat, căci la 8 și un sfert trebuia să vină cineva.

– Am încurcat orele, mi-a spus ea candidă.

Sunt un măgar.

Continuă cu aceeași voioșie descrierea închipuirii feminine amorezate, după ore fixe evident.

Sunt de altfel lămurit asupra ei și cred că nu mai am mare lucru de schimbat din imaginea ei blondă, simpatică, puțin frivolă, mai mult curioasă decât senzuală, întreținându-și cu bucurie egoismul ei personal, care se hrănește din adorația câtorva oameni, destul de diverși, femei și bărbați, cărora ea le cere s-o placă fără patetism, dându-le în schimb un surâs fără dificultate. Un mic monstru drăguț. Față de care toate gândurile mele de până acum au fost ridicul disproporționate.

Mă gândesc cu plăcere la ea, amuzat de amintirea ei, pe care sper că timpul o va scuti de puncte dureroase.

Se întreabă serios la un moment dat: „Și nici eu nu-mi dau seama dacă o iubesc cu mare amor sau cu ultimele rezistenţe din viață”.

Dragostea sa se răsfrânge și în natură. Iubea pinii sau cel puțin avea pentru ei un afect considerabil. Un episod cu Camil Petrescu ne deslușește, lămurește acest aspect:

Mă oprisem cu Camil la Șosea, unde se fac lucrările pentru Luna Bucureștilor. Se transplantează acolo câțiva pomi și tocmai în momentul acela se încerca să se planteze un pin, adus nu știu de unde. Două lucuri m-au impresionat, întâi imensa bucată de pământ cu care fusese rupt copacul. Propriu-zis, nu rupt. Se săpase în jurul lui un cilindru, un fel de glastră de – să zicem – 2 metri cubi, încercuind-o cu butii, ca pe un butoi. Această glastră trebuia să intre într-o groapă dinainte săpată, pe dimensiunile ei.

Dar ce m-a surprins și mai mult au fost oamenii care se sileau să ridice copacul. I-am numărat: peste 50. Ce voință de viață, indiferentă, puternică, fără cuvinte, fără gesturi, de o grandoare tăcută, în copacul ăsta, care părea uriaș între oamenii care se agitau în jurul lui.

Urmează alt pin.

Am stat adineauri – 9 dimineața – câteva minute la capătul aleii cu nuci, să privesc Prahova, în sus, spre munți. E amețitor. Albul zăpezii de pe Bucegi, pe urmă albul merilor în floare, pe urmă o mie de nuanțe de verde – de la verdele negru al unui pin stingher, până la verdele galben, fraged, umed, nesigur, al frunzelor tinere. În mijlocul peisajului – exact în mijloc, de parcă ar fi fost pusă acolo nu știu de ce legi ascunse de compoziție – o casă cu acoperișul negru, ars, sumbru, luminând prin contrast culorile vii din jur.

Cât despre Uniunea Scriitorilor, fosta Societate a Scriitorilor Români, Mihail Sebastian spune următoarele:

Suntem într-o groaznică mahala, o mahala cu literați. Sinistru, sinistru, încă o dată sinistru.Trec printr-o periaodă de intoxicație literară. Mi-e silă. De ce n-am rămas un meseriaș oarecare  – avocat, birocrat -, un om de treabă și de ce nu mi-a fost dat să am casa mea, viața mea, iubirea mea, fără complicații, fără nimic „interesant”, fără „regrete” .

A iubit Sebastian, a iubit și literatura, când nu putea iubi oameni.

Foto deschidere: montaj după irishtimes.com

Un vid atroce a marcat viaţa fizică a lui Max Blecher, dar sensibilitatea lui transpusă în operă l-a impus în cultura română. Matricea Românească îi face portretul scriitorului cel atât de singur.

 

Pe Max Blecher l-am cunoscut cu o nesfârșită admirație pentru naturalețea sa scriitoricească, firescul în splendoarea supliciului, peste care construia, cu dorința nestrămutată specifică tinereții, arabescuri pline de voioșie (era un copil cu o imaginație neîmplinită și neîncercată) și o adâncă reflecție metafizică. Îmi trezea admirația pagină cu pagină acest scriitor care visa prin personajele sale. Îndrăznea să viseze într-un univers mucegăit, astmatic, îmbâcsit cu miros de putrefacție și descompunere trupească.

Parcă își mirosea cu stânjeneală oasele în descrierele sale îmbibate de atmosfera supliciului, într-o substanță mai presus de boală, mai presus de tot, într-o trasncendență eliberatoare regăsită, care îi putea servi de panaceu pentru criza sa de a fi pe jumătate viu, încorsetat într-un ghips ce parcă învață să respire pe trupul lui.

Cel mai impresionant episod despre Blecher (omul Blecher, tânărul scobit și ros de boală) îl surprinde Mihail Sebastian în Jurnalul său:

Îmi povestea diverse jocuri de astă-vară, când era Geo Bogza la el. Se jucau de-a vaporul. Bogza îi remorca patul, iar Blecher dădea semnalul de plecare. În perete bătuseră un aviz: «Este interzis a se sui pe catarg și a scuipa de sus în camera mașinilor». Mi-a arătat un album de familie (…) M-am oprit să nu plâng privind o fotografie a lui de la 17 ani – figură admirabilă de adolescent. «C’était beau gosse, hein?».

Am plecat pe la orele patru – dar de ce nu am avut curajul să-l îmbrățişez, să-i spun mai multe, să fac un gest de frate, ceva care să-i arate că nu e singur, că nu este absolut și fără salvare singur.

Și totuși, singur este.

Libertatea descoperită în miros de mucegai și putrefacție

Cele mai puternice senzații și cea mai puternică imagine o regăsim în această descriere. Poate că de aici am extrage o scenă de început pentru un film despre viața lui Max Blecher (altul decât cel actual), cel prin excelență singur și în viață și în cultura română ca valoare și destin. Condiția lui de singurătate l-a împins către un destin literar timpuriu, ce se hrănea cu vestigiile unei boli iscoditoare pentru moarte, care l-a chinuit cu prețul unei opere, unde imaginația conlucrează pentru a suplini vidul existențial cu miros de mucegai, care încorseta viața lui Blecher. În „Inimi cicatrizate” întâlnim prietenie, dragoste, dorință înghițită de corp, în jurul unui personaj, denumit Emanuel, foarte sensibil și inteligent, empatic, ironic, ce ne amintește de adolescența trăită frumos, într-o intensitate a spiritului și a trăirii. Frumos, atât cât se poate trăi într-un sanatoriu – și se poate…

Durerea nenecesarului fiecărei zile era și ea în pieptul lui Max Blecher

Emanuel se regăsi singur în odaia lui și ziua îi apăru mai goală… mai dezolantă… în piept i se scobise un vid atroce, ca o nevoie adâncă de respirație, ori de plânset.

De la Blecher am furat această sintagmă – se scobise un vid atroce. Îmi amintesc și acum reticența pe care am avut-o mulți ani în a o folosi în scris. Doar el putea să știe cum se scobește un vid atroce în piept, eu doar căutam variante plastice prin care să explorez lumea prin scris sau să impresionez diferite domnișoare ce aveau trecere la erudiția mea confecționată. Tinerețea, ce să mai! Întâmplarea face să-l descopăr la vârsta de 21 de ani. O coincidență ce mă face și acum să lăcrimez, când am reușit să mai simt și eu o parte din acest vid neînduplecabil.

Emanuel simți în piept o mare slăbiciune – s-ar fi zis că respira ceva din conținutul pustiu și dezolant al acestei după-amiezi melancolice. Încercă să citească, dar nu înțelese nimic; cărțile erau scrise pentru altă lumină; nici o carte din lume nu poate să umple golul imens al unei zile călduțe și intime de plictiseală și suferință. Aceasta e tristețea ineluctabilă a zilelor de boală.

– descrierea bolii dublate de plicitiseală, incapacitatea de a evada prin scris, toate sunt dovezile unei necesități de adaptare la nenecesar.

Cred că acest lucru îl durea cel mai tare pe Blecher, faptul că boala sa era nenecesară  pentru el și faptul că el conștientiza acest lucru cu ironie, neavând puterea cu care sunt înzestrați unii de a se revolta contra divinității cu dezinvoltură. Nenecesarul cotidian îl scotea din minți pe Max Blecher.

Emanuel, de când văzuse pe bolnavul care umbla aruncând din picioare, era cuprins de o cumplită tristețe. Privea cu o mare strângere de inimă cum oamenii de serviciu împingeau cărucioarele. Contrastul acesta, între a duce o viață aproape normală (a ceti ziarul, a lua masa într-un restaurant împreună cu alții, a fi îmbrăcat), contrastul acesta între a fi un om ca toți oamenii și totuși a zăcea împrizonierat în ghips cu oasele cariate de tuberculoză, iată ce era dureros și trist în această boală.

Viaţa ca vid – „Paradoxul consta în a exista și totuși în a nu fi cu desăvârșire viu’’

Totuși el iubea toamna, probabil pentru că pălea organic, ci nu ca el, cu întreruperi, cu zile frânte, toropite de plictiseală și calcinate de boală – „Toată îngrozitoarea lui noapte de chin și de frământări se evaporase uimitor în aerul amplu al dimineții de toamnă.”

Era înspre toamnă și grădina începea a se veşteji. În spirale și eșarfe de vânt, frunze galbene cu pete de sânge și rugină zburau de-a lungul aleilor. În clipele acelea, corectitudinea grădinii și susurul apei limpezi din cascade îi dădea un aer grav de nesfârșită singurătate…

, mereu a fost singur Blecher, după cum remarca și Mihail Sebastian în jurnalul său.

„Paradoxul consta în a exista și totuși în a nu fi cu desăvârșire viu’’– reprezintă o mărturisire a unui destin ce așteaptă la porțile istoriei să se facă cunoscut posterității. Opera lui Max Blecher e totuși vie, pentru că e izvorâtă din viață trăită și mai ales viață netrăibilă.

Acum, înconjurat de brațele Solangei, greutatea lui îl apăsa insuportabilă. Solange strângea un bust de piatră. Emanuel aluneca zadarnic mâinile pe umerii ei, între dânșii ghipsul punea o barieră de indiferență și crea o organicitate nouă, impersonală și teribil de dură… îi venea aproape să plângă de ciudă. Dificultatea corsetului îi biciuia mai aprig sângele și îl răscolea de dorinți. În neștire îi mângâie brațele, apoi coapsele. Simți deodată stofa rochiei, marginea ciorapilor și, mai sus, netezimea pielii. Cu mâna întinsă reuși să stingă lumina, în întuneric totul se precipită într-o dorință mai impetuoasă, dar care se reducea în zbaterea de pe căruț neputincioasă, scrâșnind din dinți.

Deodată, în momentul când Emanuel alunecă mâna lui sub rochie și simți trupul cald, apoi unghiul inefabil și fierbinte, al coapselor unite, Solange murmură:

— Asta o să-ți facă rău!…

Foto deschidere: levurelitteraire.com

Matricea Românească vă propune, în semnătura Inei Maria Stoica, o biografie Panait Istrati cu totul specială: o viaţă de roman, dusă dintre ciulinii Bărăganului, la Paris, unde a fost prieten cu Romain Rolland, până în Rusia sovietică şi înapoi în Ţară.

 

Viața unui scriitor, de cele mai multe ori, este viața unui om răpus de încercările existenţei. În spatele cuvintelor așternute cu atâta dichiseală pe pagina albă, sunt experiențele, încercările, angoasele și răzmerițele unui om a cărui viață este comprimată în paginile ce dau naștere literaturii, acea picătură de frumos. Literatura faptului trăit, a vieții dincolo de filă.

Panait Istrati este acel autor a cărui literatură reprezintă îngemănarea vieții cu opera. Viața povestitorului român, devenit ulterior scriitor francez, a rămas o bucată de timp necunoscută. Acest «homme exquis», «âme ardente» cum a fost numit de către critici, a avut o dorință ce l-a urmat toată viața: aceea de a își găsi un prieten, un umăr căruia să i se destăinuie.

„Îi scrie așadar disperat prietenului său spiritual, singurul care rămăsese drept, curat, în uraganul patimilor care sfâșiau și terfeleau Europa. Istrati i se destăinuie lui Romain Rolland, îi povestește întreaga lui viață, îi cere o vorbă bună care să-l ajute. Dar Romain Rolland nu-i răspunde! Deznădăjduit, Istrati se hotărăște să se sinucidă. Își taie beregata, lumea se adună buluc, e transportat la spital, se luptă cu moartea, scapă și, după 15 zile, jumătate mort, jumătate vindecat, e aruncat în stradă: găsiseră în buzunarul hainei lui o scrisoare adresată ziarului comunist L’Humanité, în care cu câteva ceasuri înainte de a încerca să-și curme firul vieții, saluta Revoluția rusă și lumea nouă care se năștea din chinurile prin care trecea Rusia. Îndată ce s-a găsit această scrisoare, poliția franceză a poruncit să fie izgonit din spital acest partizan al revoluției.’’ (Nikos Kazantzakis: O viață în scrisori)

Autorul Kyrei Kyralina obișnuia să își transforme cititorul în martor ocular al propriei sale vieți. Paginile autobiografice sunt numeroase în monumentala operă istratiană, un laitmotiv al acesteia. Literatura lui Istrati este însuși destinul unui om pus la încercare în toate universalitatea sa, acest cavaler al spiritului modern, suflet rătăcitor în meandrele Occidentului și Orientului.

„Năzuiesc să înfățișez contemporanilor mei o vastă frească realistă, prea puțin ilustrată cu acel soi de documentație care e la îndemâna oricui și nu dovedește nimic, ci bizuindu-mă mai mult pe elementul autobiografic, pe FAPTUL TRĂIT, cunoscut de toți și care nu poate fi contestat autorului, deci nici eroului său.“ (Panait Istrati, Adrian Zografi, prefață)

Panait Istrati, omul cu „paisprezece meserii lipsite de intelectualitate”

„Cum se poate să scrii cărți pentru oameni, fără să-i iubești?” (Kir Nicola, Codin, Panait Istrati), se întreabă Adrian Zografi, protagonistul din „Kir Nicola”, ascuns sub vocea și penelul lui Istrati – acest spirit autentic zămislitor de portrete umane.

Născut la Brăila în 1884, Panait Istrati este fiul unui contrabandist grec și al unei românce, spălătoreasă cu ziua. Și-a petrecut copilăria în Brăila, iar în 1907 a decis să părăsească plaiurile natale, plecând pe un vapor către Egipt, drum ce i-a deschis gustul călătoriei, ajungând în Liban, Grecia, Elveția, Rusia, Franța.

La vârsta de 37 de ani, publică primul său roman, încurajat de Roman Rolland, cu care leagă o prietenie în timpul călătoriei de la Paris, omul care a rămas «au dessus de la mêlée».

„Nu mă interesează dacă ești nenorocit”, îi scria acest ideolog bine hrănit și cu sufletul curat, „nu mă interesează pricina nenorocirii tale, mă interesezi tu, fiindcă în tine strălucește flacăra dumnezeiască a sufletului. Nu-mi mai scrie scrisori. Scrie cărți.” (Nikos Kazantzakis: O viață în scrisori)

… oricât de cosmopolit aş fi din naştere, de vagabond îndrăgostit de orizonturi nesfârşite, aşa cum mă vedeţi, rămân totuşi: român, prin mamă şi prin limbă şi frumoasa mea Brăila; grec, prin tată şi iubita sa patrida ~ Panait Istrati

În spatele scrierilor sale, se naște dorința nepregetată de a vedea noua lume ce se zămislește în Est. În 1927, este invitat în calitate de ziarist la congresul ce aniversa zece ani de la Revoluția Rusă. În tovărășia scriitorului grec Nikos Kazantzakis, autorul care l-a însuflețit pe Zorba Grecul, petrece şaisprezece luni în Rusia sovietică. Călătoria în Rusia a fost descrisă în opera Vers l’autre flamme, în care prezintă abuzurile regimului comunist.

Rămâne memorabilă replica lui Istrati în ceeea ce privea făgăduințele Partidului Comunist:

Aşa-i, nu se poate face omletă fără să spargi ouăle; văd ouăle sparte, dar unde-i omleta?

Limba franceză: Dorința unui copil

Cel care a călătorit în întreaga Europă și Orientul Mijlociu, care a fost pe rând zidar, hamal, plăcintar, mecanic etc., omul cu paisprezece meserii lipsite de intelectualitate, cum spunea Eugen Lovinescu, este complet expulzat din mediul literar și politic.

Din cauza convingerilor fasciste ale prietenilor săi, acesta s-a îndepărtat treptat, inclusiv de Romain Rolland, omul care i-a descoperit talentul și l-a încurajat să scrie. Istrati a murit în 1935 la București, complet distrus și abandonat de toți.

Acest «pèlerin du coeur», care a învățat limba franceză dintr-un dicționar și din literatura clasicilor, ne-a lăsat moștenire o operă autobiografică monumentală, o paletă de personaje vii, în care limbajul colorat plin de franchețe este epicentrul operei.

Istrati este una dintre acele personalități româneşti care vor dăinui peste timp, iar opera sa este reverberația spiritului aventurier, în care literatura prinde vitalitate în acea lume izvodită în vâltoarea Bărăganului.

Coperta romanului lui Panait Istrati, „Ciulinii Bărăganului" (1928)

Coperta romanului lui Panait Istrati, „Ciulinii Bărăganului” (1928)

Personalitate marcantă pentru cultura română a secolului trecut, Gheorghe T. Kirileanu (1872-1970) dăinuie până astăzi developând la focul mocnit al istoriei un om de sorginte țărănească, plin de gingășie, bunătate și generozitate. Aceste calități se continuă și în omul Kirileanu, nu doar în omul de cultură, cărturarul, bibliofilul Kirileanu, care a trăit 88 de ani și opt luni (cu toate că, în însemnările sale, se teme că va muri la o vârstă cel puțin înjumătățită din totalul anilor săi de viață și de carte) cu iubirea de adevăr istoric în suflet și în spirit. De ce spunem acest lucru?

La Muzeul Literaturii Române a avut loc, miercuri, 3 octombrie, o conferință moderată de către Zamfir Bălan, la care au participat Constantin Bostan și Iordan Datcu, de formaţie literați. Cu deosebită delicatețe, aceştia au conturat un portret biografic și bibliografic, multicolor și multifațetat al lui Kirileanu, utilizând cuvinte precum gingășie, bunătate, generozitate, gentilețe, care nu se regăsesc prea des în discursul uzitat la majoritatea expunerilor publice despre personalitățile luminate ale culturii române de la începuturile ei.

Gheorghe T. Kirileanu, un personaj de excepție al culturii române, de o țărănească noblețe

Discursul blajin al celor doi a aureolat cu virtute încăperea goală, luminată de câțiva invitați de marcă, printre care istoricul Ion Scurtu. Portretul lui Kirileanu nu poate fi lipsit de subiectivism, un subiectivism încărcat de umanitate, o umanitate evocată din plin de cei doi invitați, care s-a întipărit și în biografia iubitorului de carte Kirileanu. Astfel, aflăm că bunicul său – care era preot – a dorit, văzând la el stăruință și sârguință de carte, să-l facă să ia haina și drumul preoției.

Kirileanu, în ciuda unor performanțe școlare bune la examenul de intrare în Seminarul Teologic la Iași, nu a reușit să obţină o bursă care l-ar fi ajutat să se întrețină în perioada studiilor în capitala Moldovei. Pentru a nu-și prejudicia financiar familia și mai mult, din rușine față de părinți, el a plecat de la Iași spre satul natal pe jos, mergând pe jos 2-3 zile, dormind pe prispele oamenilor în drumul său către casă. Cel ce avea să devină editorul manuscriselor lui Ion Creangă a preferat o astfel de abordare a problemei, urmând să meargă la o școală de cântări bisericești, care cumva echivala pentru moment cu destinul urmărit de bunicul său.

Expulzat de la Litere pentru apărarea lui Eminescu

De aici a urmat un periplu plin de povești, inclusiv cea fermecătoare de pe când era student la Litere și a avut neșansa să se întâlnească cu profesorul Aron Densușianu, cel care care spunea că Eminescu inventează cuvinte cum ar fi ”genune”. Kirileanu l-a informat că în sat la el se foloseşte acest cuvânt pentru locuri adânci din apele Bistriței. Densușianu a strâmbat din nas și la examen l-a “trântit” pe tânărul Kirileanu. Astfel, acesta și-a dat singur o sentință intelectuală către altă formare universitară, devenind student la Drept – unde a terminat magna cum laude. De asemenea, în Copou, Gheorghe T. Kirileanu l-a ajutat pe filosoful Petre Andrei să obțină titularizarea la catedra de Filosofie din Iași. Tot el a protestat atunci când, după instalarea regimului Petru Groza la București, statuia lui Titu Maiorescu a fost dată jos atât din Capitală cât și de la Iași. Intelectualul l-a apărat pe Maiorescu atunci când acesta era destituit de vreo ”instanță jurnalistică” care îi “demonstra” nulitatea în critica literară, anulând astfel și meritele sale categorice în cultura română.

Acest personaj, ce se definea ca un junimist de sorginte țărănească, nu a fost un personaj de culise sau din umbră (cu toate că astăzi se află într-un con de umbră), ci un personaj silențios, iubitor de cultură țărănească, de folclor, de carte, așa cum poate ar fi bine să fie conturat un portret complet pentru un erou silențios în pragul Centenarului.

Fără să încheiem într-o notă pesimistă discordantă cu discursul înflăcărat, bonom, ”încărcat de căldură moldovenească” al invitaților, ne-am dori a sărbători astfel de personaje care nu fac sălile pline, care nu mai au operele prin librării, din păcate! (la fel ca invitații, asteptăm republicarea la Editura Rao), dar care călăuzesc cu imaginea şi prin amintirea lor, alte spirite bonome, iubitoare de destine frumoase ce înfloresc cultura română, fie şi printr-o “simplă” floare.

 

Despre Gheorghe T. Kirileanu

Gheorghe T. Kirileanu a fost fiul lui Grigore și al Ioanei Chirileanu. A urmat studiile primare la Școala din Broșteni (1879) și le-a continuat la Școala nr. 1 din Fălticeni. Din 1935 s-a stabilit la Piatra-Neamț, unde în februarie 1956 a donat orașului biblioteca sa de circa 30.000 de volume, cu publicații rare, dintre anii 1630-1960. Colecția de manuscrise a fost donată Bibliotecii Academiei Române. A avertizat asupra risipirii manuscriselor lui Creangă, devenind, din 1906, cu sprijinul lui Titu Maiorescu, cel mai important editor al scrierilor marelui nostru povestitor.

 

Foto deschidere: telemneamt.net

De la scriitorul I.D. Sârbu știam că Lucian Blaga nu a reușit să citească Moromeții până la capăt. Blaga credea că țăranii din cartea lui Marin Preda nu sunt țărani români, sunt țărani de alte neamuri și astfel a abandonat lectura ca o reacție organică a spiritului său. Cu această subtilă observație în minte, am plecat spre comuna Vintileasca (din județul Vrancea), cutreierând prin citatele vechi înrudite cu tabloul general al țăranului român, pictat livresc, așezat cu experiențele mele prin munți, ape și văi. Găsesc unul care jubila mimetic în imaginarul meu hrănit de orizontul pitoresc:

Țăranul român manifestă orientări care dezmint hotărâtor primatul intereselor economice, acel primat ce n-ar îngădui eflorescențele frumuseții decât ca o anexă sau un epifenomen (…). Țăranul răsăritean nu uită nici în cea mai neagră sărăcie podoaba și pitorescul, ca pervaz firesc al vieții. Despre țăranca noastră îndeosebi se poate spune că ea se va lipsi de orice, dar nu de inutilitatea unui adaus de forme și culori la mediul ei de toate zilele. Mizeria, nepregătirea, veacurile de robie au împuns, ca o necurmată bătaie de vânt, pe țăranul român, la dezordine gospodărească, la trai nehigienic, câteodată la stări de civilizație neolitică, dar nu l-au putut face să renunțe la pitorescul înadins sporit și alimentat la fiece pas al vieții

(Trilogia Culturii, Orizont şi stil, Spaţiul mioritic, Lucian Blaga)

rememoram, cu buzele ușor deschise în bătaia unui vânt tomnatic vrâncean, când urcam spre Vintileasca în căutarea acestei anatomii blagiene făurite din pasiunea țăranului român pentru pitoresc.

Această pasiune este originală prin dozaj, ne spune tot Blaga, un dozaj ce nu are rațiuni economice, ci doar rațiuni de frumos.

Anatomia subiectivă a unui spațiu geografic

Am plecat pe buze cu pitorescul spre Vintileasca, nu cu vorbe mari. În cuvintele lui Blaga am găsit cea mai mare dragoste pentru cultura țărănească și arta populară, prin urmare, încă de la bun început, mi-am pus voința în amplificarea misterului la nesfârșit. Am pornit la drum cu un proiect denumit ”C@rte în sate”, un proiect eponim am putea spune. O mulțime de oameni minunați s-au dedicat proiectului, în frunte cu fondatorul și coordonatorul acestui proiect, Silvia Vrânceanu Nichita, și cu povestașii ei voluntari (și eu fac parte dintre ei – acum am prilejul să vă povestesc și Dvs.) care au coborât la sate cu ateliere pentru cei mici, cu pasiunea pentru lectură și cărți, pentru cultura țărănească și, nu în ultimul rând, pentru copii.

Peisajul și atmosfera îți cuprind ființa de acel dozaj despre care spuneam. Stilistic, alunecam spre alte descrieri blagiene:

Căsuța, oricât de redusă la elementele necesare adăpostirii, va purta întotdeauna ca un semn de liberă noblețe stâlpii pridvorului: bisericuța, oricât de Puțină la trup, se va mândri cu un peristil. Ulciorul din care se astâmpără setea, va fi întotdeauna împodobit cu un decor bătrânesc, iar peretele, oricât de pustiit de nenoroc, va purta oricum o icoană.

(Trilogia Culturii, Orizont şi stil, Spaţiul mioritic, Lucian Blaga)

Atelierele cu copiii au început stolul acestor emoții transparente. Drumul spre ele a fost pavat cu cărți. Decorul a contat enorm în economia activității, fiecare dintre noi a fost creativ în a decanta personal cât dozaj este nevoie pentru podoaba generală a unei sâmbete ce alunga toamna, păstrând soarele aproape, cu foșnetul multicolor al frunzelor ce adăposteau valea, ca niște străjeri ai firescului țărănesc.

Lucian Blaga Sadoveanu şi alţii carte în sate interior

Din dragoste de copii şi de carte: Sadoveanu, redescoperit prin proiectul Carte în sate

Copiii erau îmbibați de cerneala bunului-simț, o cerneală ce era în sufletul lor înfiptă geografic. Doar așteptau o oportunitate să-și vulnerabilizeze fortificația, să-și deschidă sufletul construit în consonanță cu geografia locului. Am încărcat mult adevăr subiectiv în descriere, dar orice poveste pleacă de la trăirile din epicentrul locului geografic. Am purces și în Poiana Stoichii, unde am lăsat o mică bibliotecă pentru puținii copii de acolo care aveau în ei, pitoresc vorbind, pasiunea pentru lectură. Drumul era mai mult decât inițiatic în ceea ce numim pitoresc. Nefericirea infrastructurii cumva conservase pitorescul acestor meleaguri încărcate de o liniște moldovenească, deloc comună altor meleaguri ce invitau la tihnă la prima vedere.

Cea mai pronunțată curbură de pe fața planetei, în judeţul Vrancea

Profesorul Florin Roman le-a ținut o cuvântare copiilor, explicându-le împrejurimile din punct de vedere geografic și caracteristicile spațiului lor natal. ”Toată acestă zonă se ridică în fiecare zi cu câțiva milimetri, însă natura echilibrează lucrurile. Tot ce vine de sus, precipitații, tot erodează cumva, ca să fie un echilibru. În același timp, această zonă se lasă în fiecare zi de ordinul milimetrilor. Aici avem o zonă care se ridică, flancată de două zone care coboară. Nicăieri în România nu mai găsiți așa ceva. Ce frumos este balansul acesta! Ținutul vrâncean se mai distinge prin aceea că toate liniile principale de relief, fie că e vorba de munți sau de dealuri, toate se înscriu pe ceea ce se numește curbură. Această curbură a Carpaților cu dealurile submontane, adică subcarpatice, se încovoaie. Ea este cea mai pronunțată curbură de pe fața planetei. Noi ăștia, care suntem aici pe o distanță de 100 și ceva de kilometri, ne-am născut în regiunea de pe planetă unde întreaga structură a reliefului major, munte și ce este sub munte, constituie cea mai pronunțată structură de pe planetă. Uite așa, alt moț al Vrancei.”

Mi-am jurat că data viitoare, când voi purcede pe aceste meleaguri, în special când voi ajunge la Poiana Stoichii, voi lăsa acolo cartea lui Blaga. Fiecare, când o va deschide, își va vedea în oglindă sorgintea.

Poporul românesc e fără îndoială îndrumat dintru adâncul său spre pitoresc.

(Lucian Blaga)

Mai multe detalii aici.

 

Proiectul cultural C@rte în sate și-a propus să apropie copiii din zonele dezavantajate din punct de vedere cultural de cultura scrisă, de carte și să le stimuleze apetitul pentru lectură și cunoaștere.

Proiectul cultural C@rte în sate este cofinanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional, iar partenerii judeţeni sunt Biblioteca Judeţeană “Duiliu Zamfirescu”, Inspectoratul Şcolar Judeţean Vrancea şi Clubul de jurnalism şi implicare civică Tineret în (re)acţiune.

Fotografii: Facebook, Şcoala “Regina Maria” Vintileasca

Numele Haralamb Zincă este sinonim cu romanul poliţist românesc. Matricea Românească îi oferă o viaţă nouă, salvată de gloanţele albe ale istoriei…

 

Pe scriitorul Haralamb Zincă (1923-2008) l-am cunoscut (livresc, desigur!) în perioada copilăriei mele la bunici, mai exact la o vârstă când opera sa mă ținea lipit de paginile îngălbenite ale cărților polițiste pline de viață, de firesc și de mister pe care le croia, într-un stil realist-romantic, cu clasă (aproximativ 50 de cărţi scrise pe parcursul vieții). Cam acesta ar fi cuvântul când vorbim despre personajele sale, «clasă» și, bineînțeles, proces și evoluție psihologică. Conspirația, farmecul unor personaje învăluite de mister, patriotism, de o aură de James Bond fără glazură, fără striații glossy, dar cu clasă, eleganță (atât prin vestimentație, cât și prin gusturile gastronomice și selecția băuturilor), cât și cu finețea limbajului uneori sec, cu umor și subtext specific imaginarului ce înconjoară tot folclorul din jurul spionajului și contraspionajului.

În acest univers, mă asemuiam cu unele dintre personaje, care aveau un simț al datoriei și o prezență istorică în anumite împrejurări sau în miezul unor contexte-cheie. Citeam mereu în curte (o curte cu cișmea, care mă împingea să visez cu ochii deschiși), «lipiți» de paginile îngălbenite, uitând că există podea, că sunt unul dintre acele personaje cu șic, stil, bărbăție, curaj, devotament, valori care se dovedeau a fi eroice în universul lor, mic, belicos și uneori mărunt încărcat de ”tainice neliniști”, de câte o ”tuse diplomatică”, de un ”aer mucalit” și uneori de un ”tango languros” în stil suedez, cum ne fericește imaginația sgubilitică a lui Haralamb Zincă.

Bunicii mei sunt și au fost oameni ai muncii ai vechiului regim, dar găseau destul timp să evadeze din universul carceral al regimului prin cărțile lui Zincă, pionierul romanului polițist din România. Bunicul meu mi-a spus într-o zi că, dacă devin un personaj din cărțile lui Zincă, „vor muri femeile după mine“. Cam așa considera el să-mi stimuleze apetitul pentru lectură. A și izbutit acest lucru, așa că am început să cotrobăi prin biblioteca bunicilor mei în căutare de aventuri. De atunci am descoperit că imaginația îmi este un mare prieten. Abia puteam să rostesc numele Haralamb Zincă, dar mă chinuiam să citesc și să înțeleg cărțile sale.

Așa a pornit o aventură în lumea spionajului, o aventură într-o lume în care și acum mă refugiez cu plăcere. Unele gesturi pe care le am și astăzi sunt împrumutate de acolo, de la personajele sale. Deseori mă trezeam în copilărie că sunt galant, că vorbesc frumos pentru vârsta mea și acest lucru mă fericea. Vă invit într-un univers romantic pragmatic, ţesut cu multe intrigi și, bineînțeles, spectacol.

Universul lui Zincă, o dublă evadare: din cotidian și din banalitatea existenței

În cartea ”Temerarul”, Locotenentul Banu primește spre seară un apel cu o misiune secretă prin Calea Victoriei. Zincă descrie astfel decorul urban:

Ies în stradă: soarele coborâse mult… un asfințit ieșit parcă dintr-un cuptor încins și nevăzut se întindea leneș și egal peste tot orașul. Aerul era fierbinte, clădirile, și cele mari și cele mici, dogoreau: smoala trotuarelor continua să fie moale și să imprime mulaje de tălpi și de tocuri. Nu știu de ce, mă așteptam să mă lovesc de un oraș trezit pe neașteptate, ca și mine, din somn, la o acțiune la fel de neînțeleasă ca și a mea. Străzile cartierului însă erau liniștite. Văzduhul mirosea a pepene verde. Toropiți de căldură, bucureștenii trași la umbră mai leneveau în așteptarea înserării și a răcorii de peste noapte. Abia când ajung la statuia lui Pake-Protopopescu izbutesc să prind un taxi, un Buick negru și împuțit.

Unele descrieri sunt un deliciu pentru cei care nu sunt stimulați hormonal și vizual doar de storytelling-ul hollywoodian contemporan:

Trebuia să mă țin bățos și aspru. Femeia îmi dă ascultare, ce o să se întâmple cu ea când o să-și vadă jos, în garaj, soțul zăcând într-o baltă de sânge? Nu-mi plac istericalele. Doamna Delius o ia înainte. Se mișcă ușor, ceea ce-mi place. Numai să nu-i treacă și ei prin cap o… idee! Nu, nu, dacă ar fi avut un bob de cianură de potasiu demult l-ar fi înghițit. Se oprește brusc, la un pas de cadavru, fără să țipe, fără să izbucnească în plâns. S-a oprit… ca și cum la picioare i s-ar fi căscat din senin o groapă. Femeia asta trebuie să fi văzut multe la viața ei, îmi zic. Nici o reacție… În schimb, mă întreabă cu o voce de gheață:

– Ce facem cu… el? Îl lăsăm aici?

Imperturbabilitatea ei mă înfioară. Mă arăt însă cinic.

– Păi ce să facem? Îl dăm deoparte, ca să poți scoate mașina.(…) Mă aplec, îl prind pe Delius sub brațe. Mortul e greu. Trebuie tras. Grete îmi sare în ajutor, îi apucă picioarele. Când mă gândesc că acum un sfert de oră voinicu’ asta mai trăia…! Îl târâm lângă zid. Se uită la noi cu ochi sticloși, sângele i-a năclăit cămaşa, pantalonii. Nevastă-sa – dar oare i-a fost cu adevărat nevastă? – e la fel de palidă și de indiferentă ca mai înainte Nici un oftat, nici o lacrimă. Mi se adresează:

– Cât o să încălzesc motorul, dumneata deschide poarta.

În romanul ”Dosarul aviatorului singuratic”, asistăm și la o scenă conjugală cu reacții în oglindă la o altă debandadă familială din anturaj:

Îmi las ochii în pământ, Maria se retrage tăcută în bucătărie. Uneori sufăr crunt că n-am voie să-i povestesc tot ce mă frământă. Mi-ar face bine. Avem aproape cincisprezece ani de conviețuire. Am învățat, în acest răstimp, să ne înțelegem și din tăceri, și din priviri. Maria are ochi frumoși, pătrunzători, pe care i-a moștenit și băiatul nostru, fata semănând mai mult cu mine. Ochii ăștia frumoși, cu o căutătură curată, eu unul nu pot să-i mint. De aceea când tac, ea știe de ce tac… că regulamentele îmi interzic să trăncănesc.

– E adevărat, răsună din bucătărie glasul ei, că Vladu și-a părăsit nevasta?

Răspunsul meu o scoate din bucătărie. Nu mai este subțirică, precum la prima tinerețe. După ce a născut-o pe aia mică, a început să se împlinească la trup.

-vCum așa, Ștefane?! Se arată Maria intrigată. Pâi asta nu-i…

Tace brusc. Se ferește să pronunțe cuvîntul «dezertare». Bunul ei simț mă atrage spre ea, îi sărut obrajii.

Sunt tot felul de pasaje interactive:

Trecem Dunărea. Vizibilitatea continuă să fie perfectă. Stoica nu scoate o vorbă, a înțeles din capul locului că trebuie să mă lase să «înot» solitar, înfruntându-mi gândurile.

În romanul ”Noaptea cea mai lungă” apare și un ziarist misterios, ce aduce cu Eminescu:

Ziaristul își scoase batista și își tamponă fruntea înaltă eminesciană, care atrăgea privirile (…). Ochii lui Anghelini se opriră, mai întâi pe mâinile prelungi, ca de pianist, ale ziaristului: jocul lor radiau nervozitate. Apoi trecură pe chipul lui Ruga – îi remarcă paloarea. Să fumăm, propuse, și asta pentru a-i acorda ziaristului răgazul de a-și găsi calmul.

Țigara și scrumierele de sticlă, un decor absolut necesar pentru personajele lui Haralamb Zincă

Toate personajele lui Zincă sunt învăluite de fum de tutun sau fumează într-o stare de raționalitate meditativă, un calmant universal specific personajelor cu ”operațiuni speciale”. Dacă ar mai fi trăit astăzi, industria tutunului din România ar fi plătit mari sume de bani să introducă mărci de țigări în romanele sale, care se regăsesc şi astăzi în bibliotecile părinților, şi în special ale bunicilor noștri.

Din nefericire, Haralamb Zincă a murit în uitare. Din când în când, un bătrânel dă din picioare la prânz, după ce-i tihnește mâncarea, şi se ascunde de nevastă să fumeze cu gândul la locotenentul Banu, Gama, Lucian și alții. Ultima fărâmă din Haralamb Zincă a rămas aici, să se încuscrească din când în când cu un prezent în descompunere. Totul în stil pedant, clasic și romantic, cum poate i-ar fi plăcut și lui să fie ca prezență într-un univers superior de spionaj când își termina romanele. În rest, lumea se aşază în descompunere, iar eu îmi aprind o țigară. Voi da și din picior la un moment dat…

 

Foto deschidere: okazii.ro

Ştiaţi că Liviu Rebreanu a fost “patron” de taximetre? Sau că, după moartea marelui romancier, ţăranii de la Valea Mare au luat «suvenire» din cula acestuia, inclusiv biroul la care şi-a scris toată opera – obiect recuperat de către soţia geniului din chiar casa… preotului satului? Matricea Românească şterge colbul de pe scriptoriul lui Liviu Rebreanu…

Istoriile ne-au fost povestite, cu multă savoare, de către Adrian David, muzeograf la Casa Memorială “Fanny şi Liviu Rebreanu”, din Bucureşti.

“Liviu Rebreanu avea o culă ţărănească, pe care a cumpărat-o la Valea Mare în 1930. După achiziţia acesteia, Fanny, în vacanţele de vară, venea aici, nu mai mergea la mare. (…)

După moartea lui Rebreanu (în 1944, n.n.) şi mutarea soţiei în apartamentul din Bucureşti cu fiica lor, Puia, sătenii de la Valea Mare – care îl înmormântaseră în curtea bisericii de acolo – s-au simțit îndreptățiți să își ia câte un «suvenir» din casa celui care scrisese atât de frumos despre ei. Astfel încât, după un timp, a trebuit să meargă Fanny cu fiica, cu ginerele, cu jandarmii după ei și să cotrobăie prin case, să recupereze obiectele. Biroul, de exemplu, la care și-a scris Rebreanu întreaga operă, a fost recuperat din casa preotului satului. Avea şi omul standardele lui! (râde).”

biroul lui Liviu Rebreanu mare romancier român interior

“Simulatorul auto” al lui Liviu Rebreanu şi sanctuarul marelui romancier, înstrăinat de ţăranii din Valea Mare după moartea scriitorului

“Scria toată noaptea şi bea încontinuu cafea. Bea şi 2-3 litri!”

Filologul a mai vorbit şi despre obiceiurile nesănătoase, dar productive, ale marelui romancier:

“Vedeţi aici masa orientală pentru serviciu de cafea, indispensabilă, nelipsită de lângă biroul lui Rebreanu. El scria toată noaptea și bea încontinuu cafea. El singur spunea într-un interviu că bea și 2-3 litri de cafea, doar ca să-și creeze starea și să se așeze la birou, să se apuce de scris. Asta era condiţia omului de geniu. S-a «curăţat» tânăr, la 59 de ani…”

Liviu Rebreanu și mașinile lui

Puţină lume ştie că Liviu Rebreanu a fost un împătimit al maşinilor, făcând parte din clubul select al deţinătorilor de automobil din perioada interbelică, performanţă reuşită – atenţie – doar din scris!

“A fost primul deținător de mașină din România care nu era politician sau om de afaceri. A avut un Chevrolet din 1926. Și-a luat aceeași marcă în 1928, dar de această dată cu frână pe patru roți – îi scria Puiei cât de entuziasmat era. Apoi, pentru a face rost de bani, primele două le-a închiriat, legal, serviciilor de taxi. Scrie în Jurnal că a fost la Metrologie, să obţină avizele necesare…”, a explicat Adrian David.

“În 1930 și-a luat un Dodge, pe care și l-a oprit pentru el. Și, la biroul acesta și-a «făcut» școala de șoferi, a fost simulatorul lui auto, dacă vreți. El stătea pe fotoliu aici «la volan», soția cu fiica pe canapea…. «Curba la stânga» «Frână!»“, a simulat glumeţ muzeograful deprinderile de şofer ale lui Liviu Rebreanu.

 

Foto deschidere: Portret al lui Liviu Rebreanu luat la Bergen, în Norvegia, în 1928, azi în colecţia Casei Memoriale “Fanny şi Liviu Rebreanu”, din Bucureşti

Putea fi un general galonat al Imperiului care, la vremea aceea, îi asuprea pe români. Însă soarta l-a vrut unul dintre cei mai mari scriitori ai literaturii române. Matricea Românească are povestea devenirii lui Liviu Rebreanu.

Metamorfoza lui Liviu Rebreanu a fost evocată pentru Matricea Românească de către muzeograful Adrian David, de la Casa Memorială Fanny şi Liviu Rebreanu din Bucureşti:

“Puțină lume știe că Liviu Rebreanu a fost ofițer în Armata Austro-Ungară. El a făcut Liceul Militar. Ar fi vrut să urmeze Medicina, era marele lui regret. Spunea: «Dacă am vreun regret, ăsta este, că nu am urmat Medicina. Cred că aș fi fost un bun medic». Nu avea bani, aşa că a mers pe linia militară. A făcut Academia Militară Ludovika (Ludoviceum) din Budapesta. A fost ofițer detașat la Gyula, în Ungaria. În urma unui incident care a constat în pierderea unei sume de vreo 1000 de coroane la o partidă de poker, bani din gestiunea unității militare,  «banii de popotă», a fost dat afară din Armată, a făcut un pic de arest.

El venise în Regat și fusese arestat la București, căci România era în alianță cu Imperiul Austro-Ungar, prin urmare aveam tratat de extrădare. Liviu Rebreanu a făcut un pic de arest la Văcărești și apoi, până la 6 luni, la Gyula, în Ungaria. A considerat deci că și-a ispășit pedeapsa”, a povestit Adrian David.

În urma unui incident care a constat în pierderea unei sume de vreo 1000 de coroane la o partidă de poker, «bani de popotă», Rebreanu a fost dat afară din Armata austro-ungară, şi a făcut câteva luni de arest

Însă chinurile celui ce urma să devină marele prozator român Liviu Rebreanu nu aveau să se termine aici:

“După ce a început Primul Război Mondial și după ocuparea Bucureștiului (la sfârșitul lui 1916), pe la începutul lui 1918 A. de Herz, un dramaturg nemulțumit de vreo două – trei cronici teatrale defavorabile făcute de Liviu Rebreanu, l-a pârât nemților. Rebreanu considera că își plătise datoriile, adică nu ar mai fi avut treabă cu ei. Atunci, însă, funcționa conceptul de armată a întregului popor – orice bărbat capabil să poarte o armă în mână, în vreme de război, era mobilizat.

Jean Steriadi, îngerul păzitor al lui Liviu Rebreanu

Liviu Rebreanu nu s-a prezentat la mobilizare, la înrolare. Mai mult decât atât, a fost prins în spatele liniilor inamice. Ca fost ofițer, era o sursă inestimabilă de informații. A fost arestat în urma denunțului respectiv și risca și el, ca și fratele lui, Emil (modelul personajului Apostol Bologa din romanul Pădurea Spânzuraţilor, n.r.), să fie executat. A reușit să evadeze, ascunzându-se inițial la Mihail Sorbul, care era cumnatul lui, soțul surorii lui Fanny, și apoi a fost ascuns de Jean Steriadi, în pivnițele Muzeului Kalinderu, unde Steriadi era director. Nemții făceau razii, percheziții la toți cunoscuții, și risca și Steriadi, dacă-l prindeau, să fie executat.”

Rebreanu a fost ascuns de Jean Steriadi în pivnițele Muzeului Kalinderu, unde acesta era director. Nemții făceau razii, percheziții la toți cunoscuții scriitorului, iar Steriadi a riscat să fie executat

Tot pictorului Steriadi îi datorăm, din acea perioadă tulbure, salvarea romanului Ion, care avea să devină un clasic al literaturii române, spune David:

“Mai mult decât atât, după ce socialiștii au reușit să-l treacă, incognito, în Moldova la Iași pe Liviu Rebreanu  (în primăvara anului 1918, n.r.), Steriadi a fost cel care i-a păstrat manuscrisul romanului Ion, pentru că nemții au confiscat tot ce era scris de mână, neştiind română. Au luat tot ce găseau.

Acelaşi Steriadi a fost cel care a îngrijit-o pe Puia, fiica adoptivă a lui Rebreanu, pentru că Fanny plecase, de comună înțelegere cu Liviu, în turneu cu trupa de teatru.

Ce noroc am avut noi, spunea [Niculae] Gheran (autorul ediţiei critice Liviu Rebreanu, în 23 de volume, n.r.), că Armata austro-ungară a pierdut un general capabil, iar literatura română a câștigat un scriitor de geniu!”

Foto deschidere: Portretul scriitorului Liviu Rebreanu, 1946

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:
Corina Moisei

Corina Moisei

Basarabeanca din echipa Matricei Româneşti. Artist în suflet, dependentă de cărți și de cultură, în toate formele ei
Corina Moisei

În vederea dezvăluirii celor mai intime simțăminte ale unui cuplu înscris în istoria literaturii române, Mihai Eminescu și Veronica Micle, Matricea Românească duce mai departe acest roman epistolar, de această dată cu o scrisoare expediată marelui geniu, aflat în Bucureşti, de la Iaşi, unde iubita sa îl aștepta.

Să ne lăsăm moștenire cuvântul, să ne scriem epistole amoroase, să ne trăim iubirea printre rânduri, ascunși sfios în spatele literelor. Acestea și alte asemenea îndemnuri se potrivesc minunatului roman epistolar dintre marele geniu din poezia românească, Mihai Eminescu, și aleasa inimii sale, Veronica Micle. Dragostea lor, balansată între extremele unor stări ambigue, ne-a rămas moștenire nouă, celor care citim poezia românească eminesciană cu respect și evlavie.

Se pare că a le înțelege spiritul și savoarea cu care s-au iubit în filele acestui roman epistolar, implică multă delicatețe și candoare. Continuând analiza misivelor pe care cei doi, Mihai Eminescu și Veronica Micle, și le adresau, am selectat o scrisoare datată 24 martie 1880, care pornește de la Iași către marele poet, aflat atunci la București, unde lucra în redacția cotidianului „Timpul”.

Misiva, scrisă cu disperare de Veronica Micle, este o rugăciune, o implorare pentru necesitatea de hotărâre, necesitate declanșată de șovăielile lui Mihai Eminescu, poetul ezitând să revină în Iași pentru iubita sa, dar și să o ceară în căsătorie. Veronica încarcă misiva cu propriile frustrări, notând: „Poți tu măsura, poți tu judeca dureroasa mea poziție, nu întâlnesc în orice parte decât indiferență, decât întrebări ca din treacăt: Da când faci nunta? Da ce vă mai scrie D-l Eminesco? Și toate acestea rostite cu zâmbetul amar al ironiei…”.

Acest mesaj de la Veronica Micle pentru Mihai Eminescu are și o tentă confuză, apărută din impetuoasa necesitate de echilibru sentimental pe care o resimțea o femeie a acelor vremuri în fața incertitudinii statutului său. Această scrisoare reflectă adevărul despre posibilele repercusiuni ale unei relații cu un poet, Micle spunând: „…și cu îndoială  în suflet mă întreb: oare toți Poeții sunt astfel?”.

Misiva dezvăluie starea emoțională pe care o traversează Veronica Micle și care va duce ulterior la o nouă despărțire între cei doi:

Scumpul meu Eminescu,

Afară plouă, eu stau perdută pe gânduri, ura și indiferența oamenilor, lipsa și depărtarea ta, iubirea mea nespusă (sic), toate aceste își împart rând pe rând ființa mea, și în mijlocul unui vârtej în care mă pierd mă întreb tainic și acum te întreb pe tine oare această tristă stare de lucruri se va schimba vreodată?

Și te întreb acum pe tine mai serios decât nicicând – tu care spuindu-mi că mă iubești m-ai făcut să sufăr amar o iarnă întreagă, încât sufletul mi-i bolnav – te întreb și te rog să-mi răspunzi face-mă-vei fericită, adecă să ne înțelegem, eu înțeleg fericirea în aceea să fiu lângă tine, să fiu în fine a ta.  La aceasta te rog să-mi răspunzi serios, să-mi răspunzi astfel după cum tu vei simți, în fine răspunsul tău să fie expresiunea sinceră a sufletului tău oricum ar fi, numai să fie hotărâtoare, să fie astfel încât să mă pot baza pe spusele tale și totodată să mai pot spera și lupta.

Poți tu măsura, poți tu judeca dureroasa mea poziție, nu întâlnesc în orice parte decât indiferență, decât întrebări ca din treacăt: Da când faci nunta? Da ce vă mai scrie D-l Eminesco? Și toate acestea rostite cu zâmbetul amar al ironiei astfel că mă doare în suflet că nu pot să le răspund decât cuvinte aproape fără sens, căci sensul nici eu nu-l am încă clar.

Eminescule, te întreb cu durere, cum poți tu trăi în București când în Septembrie jurai că n-ai putea trăi un moment fără mine? Iartă-mă dacă mă refer la timpuri trecute, în care timpuri, poate, puțin șiretlic mi-ar fi fost mai de priință!

Iartă, repet, dacă îți fac rău cu această scrisoare, dar am citit „La confession d’un enfant du siècle”, scriere bolnavă care îmbolnăvește de moarte, și trebuie să știi e de Alfred de Musset Poët, și cu îndoială în suflet mă întreb: oare toți Poeții sunt la fel?

Răspunde-mi te rog însă te conjur nu ca să mă menajez pentru moment, nu pentru ca să astâmperi un necaz pentru care ai compătimi, dar pentru a-mi lămuri starea pentru ca să știu ceva pozitiv, fie chiar dureros numai să știu ce-i și cum.

Recunoaște, scumpul meu, că legătura mea cu tine în condițiunile în care mă aflu e din cele mai triste, o țară întreagă ne desparte, încât în momente de amare decepțiuni și de durere nu am mângâiere să te pot vedea, astfel că trebuie numai să plâng singură și să confiez hârtiei câte ceva din câte se petrec în sufletul meu și care poate tu nici nu le mai cetești.

27 martie 1880 Iași                                                 Te sărut din suflet

                                                                                           Veronica

 

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit”, culegere epistolară îngrijită de Christina Zarifopol – Illias, apărută la Editura Polirom, anul 2000, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Ion Druță, autorul unor lucrări de anvergură pentru literatura română de peste Prut, din Basarabia, precum „ Frunze de dor ”, „ Casa mare ” sau „ Povara Bunătății Noastre ” este subiectul unui portret literar pe Matricea Românească.

A citi este înainte de toate o virtute, o prerogativă care implică respect și apreciere față de munca scriitorului, dar și față de truda acestuia, căci cine dacă nu el stă nopți întregi deasupra foii, încercând să construiască lumi în care să ne topim sufletele. Iar autorii care definesc apetitul unui cititor sunt, de regulă, cei de la începutul drumului. În cazul meu, acel scriitor care mi-a trezit pasiunea pentru carte a fost Ion Druță, de loc din Basarabia, devenit ulterior membru de onoare al Academiei Române.

Dar să începem cu începutul, căci așa se cuvine să intrigăm cititorul. Ion Druță s-a născut la 3 septembrie 1928 într-un frumos sat românesc numit Horodiște, în acele vremuri parte componentă a județului Soroca al României mari. A văzut lumina zilei în familia lui Pentelei Druță, zugrav bisericesc, și al Soficăi, de origine ucraineană. După instaurarea puterii comuniste, Ion Druță a absolvit școala de silvicultură și cursurile superioare (n.r. pe atunci echivalentul facultății) de pe lângă Institutul de Literatură „Maxim Gorki” al Uniunii Scriitorilor din U.R.S.S..

Druță va debuta la începutul anilor ’50, creând într-un final o colecție de patru volume cu diferite nuvele, povestiri și un roman. Anume aceste patru volume le-am descoperit în biblioteca mamei mele și le-am savurat încă în anii de gimnaziu. Este foarte important să înțelegem că lucrările lui Ion Druță nu au vârstă și nici nu au intenția să delimiteze cititorul printr-un plafon de percepție. Bătrân sau tânăr, cititorul va simți aromele scriiturii lui din care transcend cele mai firești trăiri umane. M-aș încumeta să afirm că acest autor a reușit să focalizeze atenția cititorului pe satul basarabean, drept punct major de reper.

Chiar dacă a scris într-o perioadă istorică dificilă, Ion Druță s-a încumetat să meargă dincolo de aranjamentul superficial al claselor sociale, punând în capul mesei munca, meritocrația și râvna basarabeanului de la sat. Am crescut cu drag de țară grație lucrărilor sale, care parcă respiră prin adevăr. Aș merge până la punctul în care aș spune că Druță este unul dintre cei mai sinceri prozatori din spațiul românesc din Basarabia.

Totodată, trebuie apreciată maniera în care autorul și-a îmbrăcat personajele în naturalețe, fără a le colora sau șlefui unghiurile. Ion Druță recompune tradițiile, transformând scrisul într-un mesaj de anvergură. Opera sa completă, adunată în patru volume, include titluri precum: Frunze de dor, Balade din cîmpie, Ultima lună de toamnă, Povara Bunătății Noastre, Clopotnița, Horodiște, Întoarcerea țărânii în pământ, Biserica albă, Toiagul păstoriei. Ele fac parte, pe bună dreptate, din fondul de aur al literaturii române contemporane din Basarabia.

Între „ Frunze de dor ” și „ Casa mare ”: Ion Druță despre satele din Basarabia

Sensibilitatea și emoțiile pe care Ion Druță le pune în imaginile din lucrările sale se resimt cu fiecare rând. Drept exemplu, iată un fragment din emblematica și prima sa lucrare Frunze de dor, apărută la 1957, ce a avut în total douăsprezece reeditări:

Se varsă-n lăicer bătătura, zîmbeşte ghiveciul cu flori, dar fuge urzeala, fuge urzeala şi ce greu se mişcă sulul – Doamne, Doamne, Doamne! Ca să n-o apuce pe neprins de veste, de la o vreme a început să-şi ascundă sub plapumă rochiţa – poate să vie pe la zori badea Gheorghe după topor ori după scară, şi ce-a crede, văzînd-o dormind?

Câtă omenie și cumsecădenie a pus pe urmerii personajelor sale Ion Druță! Acest lucru a transformat scrierile sale într-o minunată cronică a vremii, din care putem afla cu ușurință cum trăia și respira satul basarabean de după cel de-al Doilea Război Mondial.

Ion Druță Basarabia Frunze de dor Casa Mare Povara Bunătății Noastre

„Frunze de dor”, primul roman druțian, cu peste 12 reeditări. Foto: cartier.md

Totodată, Ion Druță îmbină drama socială cu tradițiile locale, transformându-și cadrul literar într-un tablou al epocii. Este și cazul dilogiei Povara Bunătății Noastre (1968), care urmărește destinul unui sat din câmpia Sorocii, Ciutura, în anii de dinainte de Primul Război Mondial și până în 1945 (prima parte), apoi în primii ani ai regimului sovietic instaurat după cel de-al Doilea Război Mondial (cea de-a doua parte). În această bijuterie literară, autorul descrie un incendiu, spunând, prin vocea personajului:

A ars Ciutura ? Să tot ardă mult și bine, n-a văzut el pojaruri prin Rusia? De atâta vreme lumea e numai foc și pară — mare lucru dacă mai ard două sute de căsuțe ? O fi ars Ciutura, nu-i vorbă, dar cerul de deasupra satului a rămas? Vatra satului, acolo, la încheietura celor două dealuri, stă pe loc? Și dacă ai un cer frumos și două dealuri împreunate, e greu să-ți sufleci mânecile și să dregi un sat de iznoavă?!

Dramaturgia lui Ion Druță parcurge, la rându-i, rectiliniu evoluția principalelor sale teme, ajungând să oglindească stări firești pentru oameni simpli, căci anume simplitatea a devenit carte de vizită pentru acest autor. Și ce poate fi mai sfânt și mai simplu decât „ Casa Mare ”? Pe această idee și-a construit piesa de teatru cu titlu omonim, care a fost montată pentru prima dată în anul 1961, la Teatrul Central al Armatei Sovietice de la Moscova, iar în 1962 la Teatrul Muzical-Dramatic “A. S. Puşkin” din Chișinău.

Ion Druță Basarabia Frunze de dor Casa Mare Povara Bunătății Noastre

Piesa „Casa Mare” s-a bucurat de câteva reprezentații de succes, fiind jucată inclusiv la Teatrul Național din București. Foto: tnme.md

Casa Mare este o lucrare profund poetică, unde personajele își trăiesc tristețile într-o comuniune spirituală. O avem, pe de o parte, pe văduva Vasiluța, care se condamnă la singurătate, iar pe de altă parte pe flăcăul Păvălache, fustangiul clasic întors pe drumul bun.

Casa mare este o metaforă în care se cuprinde drama tuturor satelor golite de viața lor firească, în urma războaielor, drama oamenilor a căror soartă se înscrie sub însemnul neîmplinirii dragostei autentice. Chiar și ultima replică a Vasiluței reliefează profunda tristețe, dar și speranța pe care o încearcă: „Ce păcat că avem numai un singur pământ şi un singur cer deasupra lui…”.

Ion Druță a reușit să intre în inimile cititorilor săi, și nu mă refer aici doar la impunătorul număr de traduceri ale operelor sale, ci la angajamentul pe care l-a creat, căci odată ce începi să îi citești o lucrare, fii sigur că nu te vei opri până nu vei savura fiecare pagină, cu sete și ardoare.

Iar dacă românii din dreapta Prutului îi au pe George Coșbuc, Marin Preda sau Liviu Rebreanu drept portavoce a satului românesc, atunci românii din Basarabia, exact ca într-o oglindă, îl au pe Ion Druță.

În continuarea seriei dedicate corespondenței celebre a celor mai sonore nume din literatura română și nu numai, Matricea Românească publică o scrisoare sensibilă pentru Liviu Rebreanu, de la cea care îi devenise soție și muză, Fanny Rădulescu, cu ocazia finalizării romanului său fundamental, „ Ion ”.

Liviu Rebreanu este un nume de prim rang în literatura română, fiind cel care a reușit să aducă prin scrierile sale realiste cele mai intime simțăminte specifice pentru poporul român, începând cu problemele satului transilvănean, în romanul său Ion, și terminând cu propria dramă, pierderea fratelui, condamnat la moarte, în monumentala sa Pădurea Spânzuraților.

Dincolo de meritele sale scriitoricești, Liviu Rebreanu a fost, așa cum îl catalogau contemporanii, un om smerit, blând și lipsit de orice urmă de vanitate. Născut la 27 noiembrie 1885, în satul Târlișua (din fostul comitat Solnoc Dăbâca – azi județul Bistrița-Năsăud), acesta a fost primul dintre cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și ai Ludovicăi (născută Diuganu). Obișnuit din fragedă copilărie cu dificultățile și lipsurile unei vieți împărțite la mai multe guri, Liviu Rebreanu a fost pus în situația de a munci asiduu pentru a se căpătui. Va urma cursurile școlii primare începând cu 1891, Rebreanu notând despre acea epocă: „Cele dintâi plăceri ale slovei tipărite și ale științei de carte tot în Maieru le-am avut, în forma primelor lecturi care m-au pasionat, Poveștile ardelenești ale lui Ion Pop-Reteganul, vreo cinci volume”.

Liviu Rebreanu Fanny Rădulescu scrisoare Ion literatura română

Liviu Rebreanu era descris ca fiind un om modest, gentil și de o cumsecădenie aparte. Foto: Casa Memorială „Liviu și Fanny Rebreanu”, București

Au urmat anii de educație la Gimnaziul grăniceresc din Năsăud. În 1897, Rebreanu s-a transferat la Școala de băieți din Bistrița, cunoscută sub numele de Gimnaziul superior german (n.r. instituție care astăzi îi poartă numele), unde a învățat încă trei clase. Eminent în toți anii următori de școlarizare, Liviu Rebreanu a trecut și prin dificultățile armatei austro-ungare, de unde a demisionat, spun sursele, din două potențiale cauze: pentru activitatea sa publicistică sau din cauza unei înfrângeri la o banală partidă de poker, golind resursele popotei.

Trecut prin dificultățile vieții, dar hotărât să răzbată cu orice preț, Liviu Rebreanu își va dedica viața literei scrise și marii sale iubiri, Fanny Rădulescu, unica și scumpa sa adorațiune, care i-a fost alături de-a lungul întregii sale existențe. Multe scrisori vor circula între cei doi, unele mai siropoase, altele uzuale unui trai în doi, iar altele pline de recunoștință pentru munca lor, căci reușita lui Liviu Rebreanu s-a datorat, în mare măsură, eforturilor pe care Fanny Rădulescu le-a depus în vederea menținerii unui echilibru în căminul familial.

Scrisoare despre „ Ion ”, anunţând ascensiunea lui Liviu Rebreanu în literatura română

Ceea ce vă oferă astăzi Matricea Românească este o scrisoare specială, deoarece punctează un moment istoric din cariera lui Liviu Rebreanu, dar și a culturii românești, și anume finalizarea romanului Ion. Epistola va parveni, de la Techirghiol, la 20 iulie 1920, din partea efervescentei Fanny Rădulescu către soțul ei. Misiva este încărcată de sentimente, de mândrie și de recunoștința unei reușite speciale, care îl va plasa pe Liviu Rebreanu în rândurile inovatorilor din literatura română, drept creatorul romanului realist.

Această scrisoare consolidează veridicitatea sentimentelor de care cuplul dădea dovadă cu o deosebită sinceritate. Fanny Rădulescu scrie: „Sunt însetată să citesc tot ce-mi dai”, transpunând astfel siguranța și încrederea sa în forțele creatoare ale iubitului ei. Ea ajunge în situația unei sublime desfătări față de munca pe care Liviu Rebreanu reușise să o realizeze, numindu-l, poate șocant pentru unii, mai puritani: „Tu ești Dumnezeul meu!”. Ce demonstrație de amor mai poate accede la astfel de cuvinte? Cu siguranță doar una sinceră:

Liviu meu,

Nici o emoție din viața mea nu poate egala vijelia de sentimente care m-a încercat la primirea vestei terminării lui „ Ion ”.

Zile și nopți, luni și ani mi-ai împletit iubirea în sufletul tău, alături de acest „ Ion ”.

Aș vrea să-ți sărut mâna, care ani întregi, fără preget, în mijlocul bucuriilor și a grijilor, a așternut pe hârtie, la comanda geniului tău, slovă lângă slovă, ca să-mi dăruiești mie neasemuitul tău „ Ion ”.

Sunt mândră!

Mândria mea este atât de puternică, încât aș vrea să-ți trimet o scrisoare lungă, dar vai, sunt atât de neîndemânatică.

Tu ești acela care a trezit în mine viață nouă.

Sunt însetată să citesc tot ce-mi dai.

Sunt ca pământul scorojit, care primește ploaia sorbind-o cu toată lăcomia fierbințelii lui.

Liviu meu, aș vrea să fac pentru tine tot ce dorești și nu dorești.

Tu ești Dumnezeul meu!

Îți mulțumesc.

Este oare expresie mai potrivită, mai aleasă? Nu știu. Știu doar că tu ai înțeles tot gândul meu, tot sufletul meu, de aceea îți dăruiesc cu smerenie, pe veci, toată iubirea mea.

Fanny

F.R către L.R, Techirghiol, 20.VII.1920

https://www.instagram.com/p/BfJXqSLBRw0/?taken-by=matricearomaneasca

 

Cu mulțumiri și deosebite considerațiuni pentru muzeograful Adrian David, cel care ne-a ghidat prin casa și viața soților Rebreanu.

Ce poate fi mai plăcut decât o zi cu soare în inima lui februarie și un muzeu neordinar situat exact în centrul Capitalei? Această formulă inedită a fost probată de către Matricea Românească, cea care a ajuns la Muzeul Național al Literaturii Române, un muzeu aparte unde poezia românească, proza și arta s-au transformat într-o veșnică lecție despre cultură și despre valoarea inestimabilă a ideii.

A aduce un prinos literaturii române este de datoria fiecărui român, în condițiile în care globalizarea și efectele intruziunii modernității își fac simțită apariția tot mai mult. Cu atât mai dificilă este sarcina, cu cât angajarea într-o misiune educativă implică nu doar efort spiritual, ci de cele mai multe ori și logistic.

Muzeul Național al Literaturii Române muzeu cultură poezia românească literatura română

Caricatura lui Eugen Lovinescu scrutează temerara întindere a talentului scriitoricesc, gata să „taie” orice slăbiciuni și metehne. Foto: mnlr.ro

După câteva luni de trai în inima Capitalei culturale a României, am considerat că este momentul potrivit să trec dincolo de standardele muzeografice obișnuite, clasice, astfel că am decis să fac o vizită la Muzeul Național al Literaturii Române, loc obligatoriu spre vizitare pentru orice român. Mi-am luat cu mine toată curiozitatea și am purces, întovărășită de un soare cu dinți, așa cum este bine să avem în februarie, la drum. Ascuns în spatele Bisericii Albe, dintr-o zonă boemă a Capitalei, Muzeul Național al Literaturii Române este o prezență cochetă în lumea culturală bucureșteană.

Muzeul Național al Literaturii Române muzeu cultură poezia românească literatura română

Geniul poeziei românești, Mihai Eminescu, este la loc de cinste în galeriile Muzeului Național al Literaturii Române. Foto: mnlr.ro

Găzduit timp de cincizeci de ani în Casa Kretzulescu, Muzeul Național al Literaturii Române și-a găsit din 2017 un nou domiciliu, care nu doar că îi adaugă un șarm special, ci și completează minunat retrospectiva unei instituții culturale deosebite, departe de canoanele muzeografice cu care am crescut. De la prima vedere m-a cucerit conceptul de aranjare al expozițiilor, care nu presupune o ordine cronologică bine definită, ci mai degrabă una tematică.

Poezia românească, «locul» unde ne odihnim spiritul

O să găsiți la parter o expoziție dedicată unui domeniu special, poezia românească, ce însumează într-însa cele mai diverse obiecte ale poeților care ne-au marcat evoluția istorică: de la tocul fără peniță din cristal verde, care a aparținut lui Vasile Alecsandri și până la un fragment din manuscrisul poemului Scrisoarea a II-a (1881) de Mihai Eminescu.

Muzeul Național al Literaturii Române muzeu cultură poezia românească literatura română

Penița talentatului Alecsandri se odihnește alături de manuscrisul operei „Pasteluri”. Foto: mnlr.ro

Este de apreciat maniera în care Muzeul Național al Literaturii Române a decis, dând Cezarului ceea ce i se cuvine, să glorifice cei mai revoluționari și mai de impact autori autohtoni. Din poezia românească au fost imortalizați, pe fronstispiciile sălii: Mihai Eminescu – romanticul incurabil care ne-a învățat iubire prin poezie, Tudor Arghezi – artist al copilăriei și al paternității și Nichita Stănescu – un „zănatic” și un copil mare din poezia românească.

Cinstea cu care se odihnesc cele mai importante manuscrise ale acestora în vitrinele impecabile din muzeu denotă seriozitatea și implicațiile spirituale pe care le presupune activitatea curatorilor instituției. Veți găsi aici o interesantă interpretare artistică a operei eminesciene, fragmente din poeziile „Luceafărului” fiind ascunse în lucarne străpunse de lumină.

Să ne tot spunem o poveste

La cel de-al doilea cat din Muzeul Național al Literaturii Române se regăsește, în aceeași manieră organizatorică, spațiul dedicat unui segment revelatoriu din literatura română, reprezentat de proza și critica literară.

Muzeul Național al Literaturii Române muzeu cultură poezia românească literatura română

Doi titani ai criticii și istoriei literare românești, Titu Maiorescu și Eugen Lovinescu, și-au găsit locul într-o antiteză perfectă. Foto: mnlr.ro

Aici, într-o desăvârșită liniște, o să aveți ocazia să îi găsiți pe cei mai mari povestitori ai noștri: Ion Creangă – cu manuscrisul original al lucrării sale fundamentale, Amintiri din copilărie, Ioan Slavici – întemeietorul nuvelei psihologice românești, Panait Istrati – supranumit Gorki al Balcanilor și, desigur, incofundabilul Mihail Sadoveanu, care își face simțită prezența cu un șir mare de obiecte: de la ceașca din care își savura cafeaua zilnic până la masa de șah a maestrului, executată impecabil în lemn masiv.

Tot pe holurile acestei părți a expoziției de la Muzeul Național al Literaturii Române, veți avea ocazia să îi descoperiți pe cei mai prolifici critici din literatura română, anume Titu Maiorescu și Eugen Lovinescu, ultimul având chiar și o caricatură destul de tăioasă, datorată – pesemne – durității cu care scruta talentul tinerilor autori.

Inovații în Muzeul Național al Literaturii Române

Importantă jertfă adusă memoriei este și Sala Exilului, unde se regăsesc cei trei mari titani din literatura română, forțați la o expatriere permanentă: Emil Cioran, Mircea Eliade și Eugen Ionescu. Este important să treceți pe acolo, dacă sunteți fascinați de generația Criterion și de emblematica sa prezență în cultură.

În centru, o să aveți parte de o minunată reinterpretare a celebrei fotografii de la Paris, în care s-au întâlnit cei trei mari oameni români de cultură. Plasticianul Mircia Dumitrescu (n.r. Anume așa îi scria prenumele prietenul său Nichita Stănescu) este cel care a modelat în lemn întâlnirea de pe memorabilă fotografie de epocă.

Muzeul Național al Literaturii Române muzeu cultură poezia românească literatura română

Cartea prieteniei dintre Nichita Stănescu și Mircia Dumitrescu. Foto: mnlr.ro

Ultimele două părți ale acestei minunate introspecții în literatura românească sunt completate de comorile de la demisolul clădirii și de la mansardă. Prima, mai aproape de rădăcinile prezentului, conține o colecție impunătoare de portrete fotografice ale autorilor contemporani, printre care am avut bucuria de a-l regăsi pe basarabeanul Grigore Vieru. Fotografiile sunt executate de Ion Cucu, cel care, aidoma unui fotograf al Curții Regale, a surprins cele mai importante eminențe din literatura română contemporană din ultimii 40-50 de ani. Tot în adâncurile tainice ale sălilor de la demisol o să găsiți creionări ale lui Tudor Arghezi și ale fiicei sale, Mitzura, dar și o carte impresionantă, de dimensiuni legendare, a prieteniei dintre Nichita Stănescu și Mircia Dumitrescu.

La mansarda clădirii și-au croit loc cei mai importanți dramaturgi și scenografi din cultura română, așa că, dacă v-ați săturat de cinematografe în care rulează pelicule ieftine, ocupați-vă o după-amiază cu cele mai interesante filme și piese de teatru, rulate non-stop pe planșele imaculate ale sălii.

Muzeul Național al Literaturii Române muzeu cultură poezia românească literatura română

Filme și piese de teatru intrate în patrimoniul cultural românesc pentru posteritate sunt rulate la mansarda Muzeului. Foto: mnlr.ro

Și pentru că mi-ar fi imposibil să cunosc toate nișele ascunse ale expoziției, am apelat cu încredere la o tânără muzeografă, Iuliana Miu, doctorandă la Facultatea de Filologie a Universității din București. Ea mi-a ghidat pașii și mi-a făcut recomandări de lecturi, pe care cu siguranță le voi „vâna” prin anticariatele Bucureștiului.

Muzeul Național al Literaturii Române muzeu cultură poezia românească literatura română

Marii povestitori ai literaturii române, Panait Istrati și Mihail Sadoveanu, se regăsesc în liniștea sălilor de la Muzeul Național al Literaturii Române. Foto: mnlr.ro

De ce este Muzeul Național al Literaturii Române un loc obligatoriu de vizitat pentru orice român? În primul rând, pentru că ne oferă o lecție impresionantă despre figurile marcante din literatura română. Iar în al doilea rând, deoarece vă poate stârni îndrăgosteala de arta cititului, lecuind fricile pe care poate vi le-a inculcat programa școlară. Și nu uitați: acest muzeu este unul al ideilor, al oamenilor și al trăirilor, așa că lăsați acasă toate prejudecățile. Doar mintea slobodă să vă fie tovarăș!

În episodul IV al seriei Matricea Românească dedicate unei specii literare deosebite, fabula românească, dezvăluim istoria unui om cu un destin special, Anton Pann, un simbol al faptului că folclorul și fabula, alături de muzică și de arta populară, s-au făurit în imediată apropiere de Biserică, loc al cunoașterii și al dezvoltării spirituale.

Cred că doar leneșii nu au auzit de Anton Pann, omul care a transformat fabula românească dintr-o purtătoare a emblemelor străine din cultura universală, în acea bijuterie originală din literatura română.

Cu data nașterii incertă, plasată undeva între anii 1796 – 1798, Anton Pann a văzut lumina zilei în Imperiul Otoman, la Sliven, în acea perioadă raia turcească, actualmente în Bulgaria. Tatăl său se numea Pantoleon sau Pantaleon Petrov și era de meserie căldărar, fapt pentru care George Călinescu afirma ulterior că Anton Pann, prin tatăl său, era român de origine: „Cunoașterea miraculoasă a limbii noastre e un semn că era român (valah curat ori cuțovlah), sau că venise aici în fragedă copilărie”. Pe numele său lung, Antonie Pantoleon Petroveanu (Petrovitul), scriitorul și folcloristul Anton Pann a rămas orfan mult prea devreme, alături de alți doi frați, tatăl său trecând la cele veșnice în 1806.

Aflându-se într-o situație dificilă, mama scriitorului, văduva Tomaida, împreună cu cei trei copii ai săi, a trecut în Basarabia și s-a stabilit la Chișinău. Acolo, Anton Pann a fost înscris în corul Bisericii mari (actualmente Catedrala metropolitană), unde a cântat până în 1812, deprinzând vocația de psalt și învățând limba rusă.

Anton Pann a dăruit poporului român cele mai ample culegeri de folclor autohton, astfel garantând continuitatea neamului

Anton Pann a dăruit poporului român cele mai ample culegeri de folclor autohton, astfel garantând continuitatea neamului. Foto: captură youtube

Destinul său a fost un periplu al dificultăților, cu suișuri și coborâșuri diferite ca intensitate. În iarna anului 1812, după ce își pierde în asaltul Brăilei (1809) ambii frați, Anton Pann pleacă spre București împreună cu mama sa. La frageda vârstă de doar 16 ani, acesta intră, prin intermedierea localnicilor, ca paraclisier la biserica Olari și cântăreț II (defteriu) la biserica „Cu Sfinți” de pe Calea Moșilor.

Spre posteritate, prin muzică și Biserică

Un punct de mișcare în cariera celui care va deveni un reprezentant de marcă în fabula românească, a fost ucenicia la dascălul grec Dionisie Fotino (n.r. a fost istoric grec, originar din Patras. S-a stabilit în Țara Românească la începutul secolului al XIX-lea. A fost al doilea secretar al domnului Ioan Caragea). Anton Pann ajunge auditor la școala de muzică a dascălului său, reușind să obțină cunoștințele necesare pentru a-și dedica viața muzicii bisericești.

Va părăsi însă, la 1816, școala lui Fotino, intrând în ucenicia dascălului Petru Efesiul, unul dintre grecii pricepuți în muzica ecleziastică. Efesiul îl va îndruma pe Anton Pann nu doar pe calea muzicii, ci și pe cea a slovei scrise, punându-i bazele meșteșugului tiparului, în tipografia sa. Acesta din urmă va reuși să ajungă director al respectivei tipografii, tipărind prima oară un Axion (n.r. Imn din slujba ortodoxă a Sfântului Ioan Crisostom, care se cântă atât în timpul slujbelor curente, cât și la marile sărbători și comemorări) în românește, care, din nefericire, nu s-a păstrat în nici un exemplar.

Hărnicia și osârdia cu care muncește îi aduc rezultatele scontate la frageda vârstă de doar 23 de ani, când ajunge să fie numit de Prea Sfințitul Dionisie Mitropolitul în comisia pentru traducerea cântărilor bisericești din grecește în românește, folosindu-se de noua semiologie hrisantică, ceea ce dovedea că devenise un nume cunoscut în viața muzicii bisericești din epocă.

Așa cum însă Providența îi încearcă pe cei mai buni fii ai săi, nici Anton Pann nu a reușit să meargă pe un drum prea ușor. Se refugiază la Brașov în 1821, în virtutea tulburărilor stârnite de Revoluția lui Tudor Vladimirescu, adăpostindu-se pe lângă Biserica Sf. Nicolae din Șchei, cântând în strana locașului de cult.

Anton Pann, un inovator în folclorul și fabula românească

Înclinațiile sale spre fabula românească și spre folclorul autohton încep cam pe la 1840 și țin până la 1854, perioadă prolifică sub aspect editorial – tipografic. În 1841, publică Fabule și istorioare în două volume, unde reușește să preia motivele livrești și populare din vechime, dându-le o formă potrivită epocii.

În anul 1846, va tipări: Poezii populare, Cântece de stea, Irmologhiu-Catavasier, Epitaful și Heruvico-Chinonicarul. Toate acestea au fost scrise cu alfabet chirilic, în limba română.

Lucrarea care îl va consacra în scrierile laice și îl va introduce în rândurile părinților literaturii române este desigur, Culegere de proverburi sau Povestea Vorbii (alternativ, Vorbei), despre care se spune că este prima antologie paremiologică versificată din spațiul românesc.

„Povestea vorbii” este lucrarea care l-a consacrat pe Anton Pann

„Povestea vorbii” este lucrarea care l-a consacrat pe Anton Pann. Foto: price.ro

Fiind culegător profesionist de folclor românesc, Anton Pann a continuat să strângă bijuteriile culturii naționale, grupându-le în următoarele sale culegeri: O șezătoare la țară sau Povestea lui Moș Alba (1851-1852) și, desigur, ultimul, dar nu și cel de pe urmă, volumul Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea (1853), carte care poartă o puternică influență din folclorul turcesc.

Omul care a pus pe muzică imnul României

Un episod istoric care îl consacră pe Anton Pann și care îi rezervă o veșnică memorie în posteritate este cel al punerii pe muzică a viitorul Imn de stat al României, „Deșteaptă-te, române!”. Anton Pann a fost cel care a pus pe muzică versurile poeziei Un răsunet, scrisă de către Andrei Mureșanu prin 1842. Gheorghe Ucenescu, elev al lui Anton Pann și unul dintre admiratorii acestuia, ne relatează cum în casa poetului Andrei Mureșanu din Brașov, unde se întâlneau Nicolae Bălcescu, Ion Brătianu, Gheorghe Magheru, Cezar Bolliac și Vasile Alecsandri, cu toții fiind în căutarea unei melodii pentru poezia Un răsunet, cel care a găsit melodia „veche, tărăgănată”, dar devenită atât de vibrantă, a fost chiar Anton Pann. Melodia în cauză nu era alta decât romanța „Din sânul maicii mele”, alcătuită în 1832 (după alte surse, 1839) pe versurile lui Grigore Alexandrescu.

Fragment din romanța „Din sânul maicii mele”, a cărei muzică a fost preluată, se pare, de Anton Pann și adaptată imnului național

Anton Pann trece la ceruri în ziua de 2 noiembrie 1854, la întoarcerea dintr-o călătorie în Oltenia, de unde contractase o răceală puternică (tifus virulent), lăsând însă urmașilor moștenire perle din folclor și din fabula românească.

Planul simigiului

Un simigiu, oarecând,
Covrigi, simiți încărcând,
A umblat din sat în sat
Și schimbând pe oau i-a dat:
Deci tabla-n cap dacă ia
Cu acele oau pe ea,
Să întorcea la oraș
Ca și un negustoraș;
Dar pe drum când să ducea,
Să gândea și plan făcea:
-Cum sunt – zise – aste oau,
Tot bune, proaspete, noau,
Care-s cinci sute, să zic,
De vor prisosi, nu stric,
D-oi sta la cloșci să le pui,
Tot oul o să-mi dea pui;
Să zic acum c-a crescut
Și găini mari s-au făcut;
Aste-ntr-o zi, peste tot,
Cinci sute de oau îmi scot;
Să le vânz ca un sărac
Ceva părăluțe fac.
Cinci sute de găini dar,
Clocind o să-mi dea pui iar,
Fiecare douăzeci…
Ho! ho! Stane, unde pleci?
Stai să vedem câte fac,
Apoi cum o să mă-mbrac!
Socoteală grea nu au,
Cinci sute de cloșci îmi dau
O sută de sute-n cap,
Hait! de sărăcie scap.
Când zice „hait” bucurat,
Își uită că e-nțărcat,
Și sărind sus ca un țap
Dete tabla peste cap,
Oule pe jos turti
Și planul își izbuti.

Mulți mari lucruri socotesc
Și nici mici nu isprăvesc.

View this post on Instagram

În prezentul obscur pe care îl traversăm și în aceste momente când adevărul iese cu greu la suprafață din noianul unor interese meschine, a venit timpul să ne reîntoarcem la origini, în căutarea unei înțelepciuni mereu actuale. În curând pe www.matricea.ro, o nouă serie, dedicată istoriei și evoluției fabulei românești, în care ne dorim să reamintim cei mai importanți și prolifici autori de gen ai spațiului românesc. În imagine, volumul "Antologia fabulei românești", ediție îngrijită de Adrian Săvoiu și apărută la Editura Art în 2017, parte a colecției Bibliotecii "Mihai Eminescu" a Bulboacă și Asociații SCA. #fabularomânească #istorie #moştenire #morală #virtute #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Antologia fabulei românești”, ediție îngrijită de Adrian Săvoiu și apărută la Editura Art, 2017, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Dinicule dragă,

Sunt ani de când îmi ești unul dintre cele mai simpatice personaje, nu doar din literatura, ci din societatea românească.

Te văd în fiecare dimineață grăbind către birou, cum se numește azi casa boierească a stăpânilor tăi. Suporți cu stoicism înghesuielile din carele publice ale condamnaților, fie ele metrouri, autobuze sau tramvaie. Ești silitor, Dinule: primul la birou și ultimul plecat, pentru că știi importanța aparențelor. Știi că e mai puțin important ce faci, ci ce se crede că faci. Achită-te cu slugărnicie de sarcinile înjositoare care ți se dau, fă temenele peste temenele, și într-o fereastră rezonabilă de timp vei avansa. Asta nu înseamnă că vei depăși vreodată poziția de slugă sub-remunerată, ci că vei urca suficient de mult în ierarhia favorurilor, încât să primești la rându-ți privilegiul de a-i umili pe alții. E singurul lucru care te ține în viață, Dinule: anticiparea plăcerii sadice de a comanda peste damnații cu care, ieri, te înghesuiai în metrou.

Te mai iubesc pentru ceva, Dinule: investești în educație. Știi că pentru tine, copil simplu născut la Bucov și în alte localități provinciale necartografiate de Google Maps, june trimis de părinți, cu mari sacrificii, în București, singura șansă de a deveni un nouveau riche e educația, dublată de intrigă. Intrigantul fără educație e doar un găinar mărunt. Educatul care nu-și face doctoratul în Ipocrizie e destinat să ajungă o fosilă didactică, evident cu pensie de bugetar. Tu ești ambițios, Dinule: tu știi că ai nevoie de studii înalte la școlile vieții pentru a-ți satisface “marea sete de bani și mărire” ce te muncește. Așa că profiți de toate training-urile pe care Boierul ți le plătește: nu ratezi nici o conferință să-ți diversifici cunoștințele, dar și să-ți extinzi rețeaua de „contacte” ce te vor ajuta să accezi în carieră. Mai ești de admirat pentru ceva, Dinule: când alte slugi boierești își folosesc timpul și banii pentru vacanțe și aidoma lucruri superflue, hrănindu-și iluzia că sunt “libere”, tu ești clinic ca un chirurg: îți cizelezi limbile străine și citești pe nerăsuflate marii clasici ai umanității, de la Plutarh și Cezar, la Daniel Goleman, conștient că ai nevoie de “cărți care să-ți subțieze mintea, să te învețe mijlocul de a te ridica la mărire”.

De aici până ca Boierul, impresionat de zelul și de credința ta ardentă în serviciu-i, să ți-o dea pe Duduca în primire, spre pază și îngrijire, e doar un pas, Dinicule, și tu știi asta. E mai puțin important dacă, în 2018 și mai încolo, Duduca e o femeie, o firmă sau un secret neștiut de alții. Oricum ar fi, tu îl vei folosi în scopurile proprii, de la care nu te abați c-un pas, ca habotnicii de la o religie. Știu, Dinule, știu că Dumnezeul tău nu e banul: Dumnezeul tău e puterea.

Aferim, Dinicule, aferim; să trăiești copilul meu; cine slujește cu zilos pe stăpânul seu, pe acela nu-l părăsește Dumnezeu.

Trădarea, așadar, e doar o chestiune de timp. Una care se va termina cu Boierul falit, în pușcărie sau la casa de nebuni, și cu tine în poziția de nou potentat al societății românești. E cert că lumea va șușoti: las-o să șușotească! Nu contează ce se spune despre tine, ci ce se șușotește. Zvonurile te fac mare, și “tot ce e mare e pizmuit”, vorba lui Ipsilant. Tu vei face ceea ce face orice om cuminte: îți vei proteja propriile interese, și te vei înconjura de noi prieteni, unii potriviți proaspetei tale condiții.

De-acum, ești un om nou, Dinule, un om care s-a creat singur! De aceea, tu nu mai ai părinți. Când fostul tău tată te va căuta, îl vei izgoni cu sudălmi și bătăi pe spinare, ca pe-un cerșetor și un necunoscut. Când mama ta, fie că vorbim de mama biologică sau de Patrie, va întinde mâna să te cuprindă, o vei respinge fără sentimente, uitând sânul care te-a hrănit. Un miliardar care câștigă mai bine decât un fotbalist e cetățean al lumii, Dinule, versatilitatea lui transcende granițele: de ce să te rezumi la România, când ai prieteni din Dubai și până-n Washington DC?

Un singur lucru îți mai trebuie, bei-mu, o singură dorință ne-mplinită stă în calea fericirii tale: s-ajungi autoritate publică, om al puterii, să vorbim fără ocolișuri: om politic. Fi-vei, în timp record, Sluger, Mare Pitar, Sameș, Stolnic – pe scurt, boier cu caftan, aflat în husmetul țării, pe cât de inexpugnabil se poate fi. Fi-vei, cum scrie la carte, „om deștept și cu pricepere în treburile țării”.

O singură piesă a mai rămas de așezat în puzzle-ul măririi tale: o revoluție e ceea ce îți trebuie să te ridice la culmea onorurilor, Dinicule dragă. Dacă revoluția nu se întâmplă, ea va trebui inventată. Iar tu cu asta te hrănești, tu asta respiri: intrigi. Întețită de tine, Revoluția se va întâmpla, și tu vei fi în primele ei rânduri, fluturând de fațadă steagul patriotismului, în timp ce în sinea-ți râzi cu poftă, anticipându-i decesul convenabil:

Voi părăsi pe acești calici ce cântă toată ziua: «Ah! Sabia lui Traian într-o mână de român» și le chiorăie mațele de foame.

Aici, drumurile noastre se despart de literatură, Dinule dragă. Ocnele au dispărut demult, până și cea mai proastă pușcărie pentru miliardari are Wi-Fi. Dar eu nu cred că vei termina în pușcărie, bei-mu. Sunt șanse mai mari să ajungi să ne conduci. Să ne conduci pe noi la ocnă, coborându-ne în Infernul lui Dante.

Îmi ești tare drag, Dinicule, din mai multe motive: primul e că ești unul dintre cei mai muncitori români pe care îi cunosc. Al doilea e că ești un exemplu de tenacitate: puțini oameni sunt atât de dispuși la sacrificiu ca tine, pentru a-și îndeplini visele, chiar imorale. Ai stăpânit arta înțelepciunii lumești: de aceea, lumea ți se așterne la picioare. Și îmi mai ești simpatic, pentru că ești un filosof între nelegiuiți. Ceea ce nu-i puțin lucru.

Atât de drag îmi ești, cocoane Dinule, încât, dacă Providența îmi va dărui un băiețel, sunt hotărât să-i dau numele tău. Doar că, alte valori.

Voi continua să îți urmăresc momentele de cădere și momentele de glorie. Sunt sigur că vei avea multe, în următorii ani.

Al tău prea credincios prieten,

T.

 

Imagine deschidere: litografie a lui Louis Dupré, intitulată Prinţul Moldovei, Mihail Şuţu

„Dragă Cuță”, „Momoți dragă” și alte asemenea dezmierdări folosește Mihai Eminescu în corespondența cu Veronica Micle, cea pe care o consideră sursa sa de inspirație și de emoție. În episodul de astăzi al seriei dedicate corespondenței celebre din cultura autohtonă, Matricea Românească vă dezvăluie o epistolă specială, în care marele poet o invită pe Micle la o conviețuire modestă, dar fericită în Bucureşti. 

Se știe că scrisorile sunt de fapt așteptări introduse în plic, speranțe puse între file. Ele definesc ideile și visele unei persoane, modelate în rânduri care își iau zborul în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. Iar dacă aceste epistole sunt adresate persoanei iubite, sufletului – pereche, ele poartă pe pagini nu doar cuvinte, ci și lacrimi.

Așa precum v-am obișnuit în episoadele anterioare, continuăm cu o deosebită plăcere analiza unor scrisori celebre, parte fie a unui roman epistolar închegat, fie a unui frecvent schimb amical. În prezentul material, am decis să scoatem la lumină o nouă epistolă scrisă de către Mihai Eminescu pentru Veronica Micle, cuplul shakespearian al literaturii române.

De astă dată, privirile noastre s-au oprit asupra unei misive datate 4 august 1882, epistolă care transmite o disperare, o tristețe latentă, o resemnare în fața unei inevitabile cerți sau poate chiar despărțiri. Mihai Eminescu, poet al tuturor românilor, dar și om înainte de toate, își redă neputințele, spunând despre sine că: „un bărbat care n-are temperamentul necesar pentru a se sinucide, precum se vede că nu-l am eu, se distruge lucrând, necăjindu-se pe lucruri care nu-l privesc – dar se distruge”.

Nefericitul poet Eminescu își face procese de conștiință, frământat de incertitudinile și de îndoielile sale, spunând: „M-am înșelat pentru prezent, Nică, și nici nu știu dacă nu m-am înșelat pentru viitor”. Mihai Eminescu leagă aceste conflicte interioare și de problemele existente în România acelor vremuri, notând: „E cu putință în România de-a găsi o ocupație independentă, e putință a trăi  cu condeiul făcând știință sau literatură?…

Nici de această dată, Veronica Micle nu îi răspunde sau cel puțin istoricii literari nu consemnează vreo epistolă în care aceasta i-ar ostoi păsul geniului.

În doi, la Bucureşti

În aceeași scrisoare, marele poet al tuturor românilor, Mihai Eminescu îi propune iubitei sale o mutare în Bucureşti, punându-i o întrebare din care se întrevăd cele mai sensibile și tandre preocupațiuni: „Vrei să trăim împreună très modestement, dar foarte fericiți totodată?”.

Această epistolă, impregnată de inegalabilul stil eminescian, este încă o mostră de galanterie, de respect față de Veronica Micle, dar și o spovedanie lăuntrică, o încercare în plus de a se face auzit în fața propriei sale nefericiri:

Draga mea Nică,

Om sunt și eu și înțeleg că starea ta trebuie să fie nesuferită. Un bărbat care n-are temperamentul necesar pentru a se sinucide, precum se vede că nu-l am eu, se distruge lucrând, necăjindu-se pe lucruri care nu-l privesc – dar se distruge. Cu toată boala, cu toată mizeria în care sunt, cu toată durerea că singura mea fericire nu-i lângă mine, vegetez și mă chinuiesc și numai speranța de-a ajunge odată împreună îmi dă oarecare curaj… Pe tine te-nțeleg. Tu ești osândită a-ți petrece zilele cu gândurile tale, ai mult mai mult timp de-a te concentra. În adevăr, Nică dragă, singura vină care-mi roade conștiința și singura care am comis-o este că te-am atras în cercul mizeriei și al suferințelor mele, că mi-am închipuit că chiar un om ca mine are dreptul de a spera fericire în lume.

M-am înșelat pentru prezent, Nică, și nici nu știu dacă nu m-am înșelat pentru viitor. Dar spune tu singură, ce să fac? E cu putință în România de-a găsi o ocupație independentă, e putință a trăi cu condeiul făcând știință sau literatură, e în fine cu putință să mă umilesc la oamenii de azi să le cer un post – ca Bădescu ori ca alții? Tu mi-ai promis că la toamnă ai să fii în stare să vii la Bucureşti. Mai vrei s-o faci? Vrei să trăim împreună très modestement, dar foarte fericiți totodată? Să sper că la toamnă se vor schimba lucrurile, și voi putea veni la Iași? Nu îndrăznesc s-o sper, căci fericirea ar fi mai mare decât o merit, de cum o aștept.

Tu zici că m-a[u] plictisit scrisorile tale. Nu m-a[u] plictisit și-mi sunt pururea dragi. Le citesc totdeuna și le recitesc, numai prea adese sunt atât de obosit încât nu voi să-ți scriu în momentul în care le primesc pentru ca să nu iei oboseala mea drept rea dispoziție, să nu tălmăcești, tu tălmăcitoarea sistematică și cititoarea printre șiruri – un alt înțeles în ceea ce-ți scriu decât cum gândesc și simt eu.

Dragul meu Moț, nu te supăra, mai ales dacă poți să nu te superi. Crede că oricând, nu lipsa de voință, ci lipsa de putere e singurul meu defect.

Te sărut din toată inima, îți sărut picioarele, mica mea madonă, și crede-mă, dacă poți. Știu că e greu, pentru că în genere suferința e grea, știu că urâtul tău e incomparabil mai mare decât al meu, dar, Nică, așa e din nenorocire, așa sunt toate și numai timpul le poate goni.

Te sărut, Moți, și te rog să nu fii mânioasă pe

Emin

4 august 1882

 

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit”, culegere epistolară îngrijită de Christina Zarifopol – Illias, apărută la Editura Polirom, anul 2000, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Decalogul lui Hristea Stănescu sau De ce îl iubim pe Nichita

25 octombrie 2018 |
Dacă ar fi să rezumăm, din fapte şi vorbe disparate, dar mereu consecvente cu el însuși, un decalog pe care râsu’-plânsul literaturii române – Nichita Hristea Stănescu – să ni-l fi lăsat moştenire și apoi să-l metamorfozăm în „de ce-uri de...



Panait Istrati: o viață în vâltoarea Bărăganului

10 octombrie 2018 |
Matricea Românească vă propune, în semnătura Inei Maria Stoica, o biografie Panait Istrati cu totul specială: o viaţă de roman, dusă dintre ciulinii Bărăganului, la Paris, unde a fost prieten cu Romain Rolland, până în Rusia sovietică şi înapoi în...


C@rte în sate - un proiect din pasiune pentru pitoresc

3 octombrie 2018 |
De la scriitorul I.D. Sârbu știam că Lucian Blaga nu a reușit să citească Moromeții până la capăt. Blaga credea că țăranii din cartea lui Marin Preda nu sunt țărani români, sunt țărani de alte neamuri și astfel a abandonat lectura ca o reacție...


Lucruri puţin ştiute despre Liviu Rebreanu: “A fost primul deţinător de maşină din România care nu era politician sau om de afaceri” / “Biroul lui a fost recuperat de la preotul din Valea Mare”

11 aprilie 2018 |
Ştiaţi că Liviu Rebreanu a fost “patron” de taximetre? Sau că, după moartea marelui romancier, ţăranii de la Valea Mare au luat «suvenire» din cula acestuia, inclusiv biroul la care şi-a scris toată opera – obiect recuperat de către soţia geniului...


Din corespondența clasicilor culturii românești. Veronica Micle lui Mihai Eminescu: „O țară întreagă ne desparte, încât în momente de amare decepțiuni și de durere nu am mângâiere să te pot vedea"

22 februarie 2018 |
În vederea dezvăluirii celor mai intime simțăminte ale unui cuplu înscris în istoria literaturii române, Mihai Eminescu și Veronica Micle, Matricea Românească duce mai departe acest roman epistolar, de această dată cu o scrisoare expediată marelui geniu,...





Te iubesc, Dinu Păturică! (Scrisoare către Parvenitul român)

5 februarie 2018 |
Dinicule dragă, Sunt ani de când îmi ești unul dintre cele mai simpatice personaje, nu doar din literatura, ci din societatea românească. Te văd în fiecare dimineață grăbind către birou, cum se numește azi casa boierească a stăpânilor tăi....