mall

Mai mult decât o clasă de mijloc economică, României îi lipseşte o clasă de mijloc a capetelor echilibrate, răcite de pasiuni.

“Clasa de mijloc” e o sintagmă dragă sociologilor, ideologilor şi bancherilor, ea fiind în esenţă un construct cultural la care subscriem, mai mult decât o realitate obiectivă.  Într-o lume a bogaţilor şi săracilor, cu inegalitate strigătoare la cer (Davos-ul acestor zile o reconfirmă), cu atât mai mult într-o Românie a lor, aşa-zisa clasă de mijloc e vidată de substanţă, pentru că atributele ei nu stau în picioare: corporatistul care câştigă peste 1000 de euro pe lună face, în termeni economici, parte din clasa de mijloc, şi e mândru să-şi etaleze ca un păun «independenţa» şi boemia în mall, Centrul Vechi şi pe Instagram. În termeni reali, el e lipsit de orice independenţă: auto-guvernanţa iese din discuţie când lucrezi de la 9 la 20 pentru a-ţi conserva un statut care-ţi scapă printre degete.

“Dincolo de resurse materiale mai numeroase, avantajul ascuns al apartenenţei la clasa de mijloc este psihologic: un simţ al posesiei, al influenţei, al dreptului la lucruri, şi al controlului asupra sieşi şi a lumii. Experienţa de a fi din clasa de mijloc (…) îi încurajează pe oameni să se vadă drept actori independenţi, liberi să îşi aleagă potenţialităţile propriului eu şi să îşi creeze căile viitoare. A face parte din clasa muncitoare neagă, în mod tipic, oamenilor resursele materiale, autoritatea sau statutul, precum şi cunoştinţele culturale sau informaţia necesară pentru a influenţa lumea conform preferinţei personale şi pentru a te percepe drept un actor independent, cu liber arbitru”, scriu Nicole M.Stephens, Stephanie A. Fryberg şi Hazel Rose Markus într-un studiu despre capcanele modelului de independenţă proiectat de  clasa de mijloc americană. Acelaşi studiu notează că “dacă în America standardul cultural este independenţa, în restul lumii standardul cultural este interdependenţa”.

„Azi, singura clasă care, în percepţia sa subiectivă de sine, se prezintă explicit ca o clasă, este notoria «clasă de mijloc», care este exact «non-clasa»: presupusul grup social de mijloc zelos, care se defineşte nu doar prin loialitatea faţă de standarde morale şi religioase ferme, ci şi printr-o dublă opoziţie faţă de extremele spaţiului social – corporaţiile bogate, non-patriotice, «dezrădăcinate», pe de o parte; şi faţă de imigranţii săraci şi marginalizaţi şi membrii ghetourilor, pe de alta. Clasa «de mijloc» îşi fundamentează identitatea în excluderea ambelor extreme (…). Minciuna constitutivă a înseşi noţiunii de clasă de mijloc este astfel aceeaşi cu cea a Partidului «adevărat», între cele două extreme ale «devierii de dreapta» şi «devierii de stânga» din Stalinism: clasa de mijloc este, în existenţa sa «reală», minciuna întruchipată, negarea antagonismului – în termeni psihanalitici, clasa de mijloc este un fetiş, imposibila interacţiune dintre stânga şi dreapta care, prin expulzarea ambilor poli ai antagonismului în poziţia de «extreme» antisociale care corodează corpul social sănătos (corporaţii multinaţionale şi imigranţi), se prezintă drept terenul comun, neutru, al Societăţii. Cu alte cuvinte, clasa de mijloc este chiar forma de a dezavua faptul că «Societatea nu există» (Laclau – n.r. Ernesto Laclau, teoretician politic argentinian din secolul XX) – în ea, Societatea există”, scrie filosoful sloven Slavoj Zizek în The Ticklish Subject: The Absent Centre of Political Ontology (1999).

Q.E.D. Însă nu numai despre (in)existenţa societăţii ori a clasei de mijloc din perspectivă cultural-economică e vorba aici, cât mai ales despre inexistenţa absolută a unei clase de mijloc definită ca locus al echilibrului în societatea românească. După 30 de ani de democraţie, România se împarte în ultraortodocşi şi atei nihilişti pro-LGBT, iubitori de Halep sau urâtori de Halep, apolitici şi activişti politici, daci şi romani, maghiarofobi şi iubitori de orice e străin, cu negarea virulentă a propriilor origini. În profunzime, anii de democraţie n-au produs, cum trebuia, destindere şi n-au propagat încredere în secţiunile corpului social, n-au adus dragostea de diversitate şi respect pentru opinia contrară, cum s-a întâmplat în ţări apropiate precum Cehia, au produs – dimpotrivă – radicalizări, suspiciune generalizată, războaie civile între categorii profesionale şi umane.

Nu capetele înfierbântate ale taberei pro şi taberei contra, oricare ar fi subiectul, vor pune România pe macazul schimbării fundamentale. Ci capetele reci, obiective ca o minte de istoric, detaşate de pasiunea care pogoară ceaţa peste raţiune, capabile să râdă de extremismul ambelor tabere, să-l înţeleagă, să-l biciuiască cu ironie şi să-l neutralizeze cu argumentul suprem al analizei lucide şi al muncii.

Încercaţi acum să-mi numiţi cinci (măcar trei?) români pe care îi cunoaşteţi, şi care au darul divin de a nu lua tabăra nimănui. Vă asigur că, între naţionaliştii xenofobi şi patriarhali şi cosmopoliţii activişti pro-diversitate sexuală, e un teren viran care aşteaptă o adevărată clasă de mijloc a gândirii româneşti.

Clasa de mijloc a unei ţări nu se vede în mall, ea se vede în discursul oamenilor în spaţiul public. Poate, într-adevăr, criogenia va salva România, aşa cum a prezis odată, involuntar, trupa Taxi.

Hai să ne băgăm cu toţii
În nişte frigidere mari
Să ne congelăm
Pentru vreo sută de ani
Şi să-i aşteptăm
Liniştiţi p-americani.

Poa’ să vină japonezii,
Poa’ să vină şi nemţii
Să ne facă reformă
Că noi nu avem pretenţii
Doar atât le vom cere,
Să nu ne uite-n frigidere…

Criogenia
Salvează România

Hai să ne congelăm cu toţii
Până-n 2100 şi ceva…

Taxi – Criogenia salvează România

Foto deschidere: Pinterest

Neam mare. E din neamul mare al licuricilor – omul: un vierme ce se transformă în lumină când iubeşte. ~ Lucian Blaga, Elanul insulei

La Lancrăm, locul de suflet şi de odihnă veşnică al lui Lucian Blaga, un lucru te izbeşte mai mult decât pacea şi plinătatea din biserica satului, unde de două ori Providenţa ne-a adus în zi de sărbătoare. Nu starea previzibil decrepită a filialei fostei case orăşeneşti de cultură, azi abandonată şi vandalizată, cu ferestrele ruinate şi pereţii acoperiţi de mesaje mai mult sau mai puţin obscene, ilustrare vie a teoriei geamurilor sparte.

View this post on Instagram

Casa orășenească de cultură Sebeș, filiala Lancrăm, ar trebui să reprezinte un centru de pasiuni și de interese ale comunității. Însă, din păcate, indiferența și, poate, reaua-voință a oamenilor, au adus-o la starea decrepită, în care a descoperit-o Matricea Românească. #patrimoniu #abandon #uitare #ruină #cultură #mostenire #ColindărileMatricei #MatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Dec 8, 2017 at 1:50am PST

Ci mormântul lui Lucian Blaga, aflat în chiar curtea bisericii. Sau, mai bine spus, perspectiva întru eternitate a marelui poet şi filosof român. Pentru că Blaga, până la trezirea celor morţi, când fi-va aceea, vede nici mai mult, nici mai puţin, decât o sală de sport. Să fim mulţumiţi: ar fi putut să vadă un zgârie-nori sau un mall! Asta, deşi literatul a cerut, negru pe alb, să fie lăsat să contempleze, cu ochii spiritului, Râpa Roşie.

Povestea nu e nouă, indiferenţa şi nesimţirea sunt vechi. Sigur că, acum 10 ani, opinia publică şi „intelectualitatea” românească „reacţionau dur” – a se citi fără prea mult elan şi prea multă convingere ori efect – la ilegalitatea demarată în 2004 şi inaugurată în 2009. Rezultatul? Şi în 2017, totul arată la fel (minus 2.5 metri, soluţie de compromis, ca poetul să poată privi peste!), iar Blaga, una dintre personalităţile de prim rang ale culturii româneşti, e profanat moral.

Sigur că astfel de cazuri sunt o miriadă, Matricea Românească însăşi începând anul acesta o campanie de popularizare a stării ruşinoase a Mausoleului lui Vasile Alecsandri din Mirceşti, având ca ţintă reabilitarea lui, campanie moartă în faşă la porţile impenetrabile ale unui Minister opac al Culturii.

Felul în care îi tratăm pe Alecsandri sau pe Blaga nu spune însă nimic despre ei, ci totul despre noi.

Lucian Blaga: privind către veşnicie, peste o sală de sport

Privind perplex, alături de Blaga, la sala de sport care a ajuns să-i fie belvedere, sau mai bine spus răuvedere, în nouvorba dezbărată de sentiment a secolului XXI, te întrebi două lucruri: 1. de ce preferăm să rămânem viermi, închişi în coconul indiferenţei crase şi-al refugiului într-un egoism călduţ dar fatal, în loc de a fi licurici, energizaţi de empatie şi iubire? şi 2. dacă ne dorim ca, atunci când vom părăsi această lume, să privim către o clădire de birouri sau un multiplex?

Poate că veşnicia nu s-a născut la sat, însă cu siguranţă nici într-o inutilă sală de sport dintr-o localitate rurală depopulată, care-i umbreşte lui Lucian Blaga o binemeritată odihnă de la deşertăciunile lumeşti.

Dăinuim, însă indiferenţa grosolană ne omoară: revista Matricea Românească, nr. 1, la Biserica din Lancrăm

“Primul lucru pe care îl fac ca diriginte, în clasa a IX-a, este să-i scot în oraş. Le dau întâlnire la Universitate, sau în faţa Ateneului, ori a Muzeului de Istorie. Sunt mulţi care nu ştiu să ajungă acolo, pentru că nu au ieşit niciodată din cartier. Pentru ei, mall-ul este, din păcate, limita suficientă a existenţei. Şi atunci, noi trebuie să-i învăţăm să vadă dincolo de mall, dincolo de acest focar de, din păcate, incultură.”

Afirmaţia profesoarei de liceu (obişnuit, “de cartier”, nu elitist) cu care am discutat poate părea şocantă sau exagerată – spaţiile comerciale citadine au îmbrăţişat, în ultima vreme, mica cultură (prin aducerea de expoziţii tematice, lansări de carte, piese de teatru sau concerte), chiar dacă majoritatea eforturilor se menţin în zona superficialului spectacular. Evident, oamenii nu vin la mall pentru cultură în adevăratul sens al cuvântului. Însă termenul nu trebuie luat ad litteram, ci prin prisma simbolisticii lui: mall-ul ca icoană a consumerismului şi a abrutizării, a desensibilizării faţă de aspectele mai profunde ale vieţii.

“Dacă spaţiile comerciale ar fi amplasate, precum în Germania, de pildă, la marginea oraşelor, tot ar mai fi o şansă, pentru că atunci tinerii ar fi nevoiţi să traverseze oraşul, fiind mai predispuşi să cunoască istoria şi cultura locului. Amplasarea marilor spaţii comerciale în interiorul oraşului este dramatică pentru educaţie.”

O prietenă, tot profesoară, spune că aceşti copii nu sunt idioţi, ci devin idioţi, pentru că nimeni nu îi expune unui lucru frumos

Nu contest sinceritatea interlocutoarei mele, în primul rând pentru că discuţia nu o obliga la nimic, şi în al doilea rând pentru că viaţa îi confirmă spusele. În egală măsură, nu contest rolul economic al mall-urilor, ele servind unei funcţii necesare, nu şi suficiente. Da, există generaţii care se ratează în buza mall-ului. Da, există generaţii, chiar în metropola bucureşteană, care nu “accesează” cultura pentru că trăiesc între limitări nu atât fizice, cât economice şi mintale care dau forma celor dintâi. Pare inimaginabil că un tânăr de 18 ani din Bucureşti, această Romă a culturii româneşti, să nu fi mers în viaţa lui la Operă, la măcar o piesă de teatru sau la o bibliotecă. Şi totuşi, se întâmplă. Preţurile ridicate (prohibitive de multe ori) ale actului cultural, lipsa de interes sau de timp a părinţilor, blazarea profesorilor / mentorilor „de ocazie”, sub-pregătiţi şi sub-remuneraţi, toate pictează un tablou sumbru pentru viitorul naţiunii române. (Ce să mai vorbim despre damnarea pe viaţă, în cele mai multe cazuri, a oamenilor din localităţi uitate de Dumnezeu, unde pâinea zilnică este un lux, darămite cultura?)

“Am o prietenă, tot profesoară, care spune că aceşti copii nu sunt idioţi, ci devin idioţi, prin faptul că nimeni nu îi ia de mână să le ofere o şansă, să îi expună unui lucru frumos. Sunt tineri care au lucruri bune în ei, dar care se sting din lipsă de atenţie, din supra-expunere la banalitate, la frivolitate şi la kitsch.”

Iată gândurile superbe ce m-au făcut să-mi înfrâng oboseala şi să aştern aceste gânduri pe hârtie. Tinerii noştri merită o şansă – iar până statul le va oferi-o, prin cine ştie ce program mesianic şi improbabil, e în puterea fiecăruia dintre noi să scoatem din “ghetou”, din constrângerile care frâng destine, măcar un tânăr.

Pentru că, prin acel tânăr căruia-i dăm o şansă la bine şi la adevăratul frumos (cel ne-Instagramabil), România se reînnoieşte.

Foto deschidere: panoramio.com