De-a lungul istoriei, marii voievozi au închinat așezămintelor bisericești moșii, odăjdii, robi și s-au îngrijit ca povara taxelor să nu le atârne pe umeri. Un astfel de exemplu este Mănăstirea Sărindar, ctitorie voievodală de la 1652. Destinul acesteia a fost unul fluctuant, de la vistierie de stat în 1795, la azil de nebuni în 1800. Cutremurele i-au săpat la temelie grăbindu-i dispariția. Astăzi, pe locul unde odinioară trona complexul monahal, se înalță celebrul Cerc Militar Național.
La început biserica Coconilor apoi ctitorie voievodală
Pe la 1362, Vlaicu Vodă viitorul domnitor al Țării Românești, ridică o bisericuță de lem în zona viitoarei mănăstiri. În secolul al XVI-lea, locul pe care se găsea ctitoria lui Vlaicu, aparținea boierilor Cocorăști. Aceștia ridică o nouă biserică de lemn, botezată, biserica Coconilor. Cu timpul locașul de cult suferă stricăciuni, iar Radu Cocorăscu, mare vistier și logofăt al lui Matei Basarab, intervine și face unele reparații. În zadar, biserica continuă să se șubrezească și devine o ruină.
Atunci, neobositul apărător al tradiției ortodoxe, Matei Basarab, decide să o refacă din temelii. Așa se face că la 1652, în locul bisericii de lemn a fost înălțată o mănăstire maiestuoasă, cu ziduri groase de cărămidă și chilii. Cu ceva vreme înainte, voievodul făgăduise lui Dumnezeu că va ctitori patruzeci de biserici, iar aceasta era cea din urmă. De aici și denumirea, deoarece cuvântul sărindar vine de la grecescul saranda, care înseamnă patruzeci.
Pe pisania de la intrarea bisericii trona următorul text: ”Făcând Domnia mea 40 de biserici, precum mă făgăduisem lui Dumnezeu, am îndeplinit cu aceasta pre care am zidit-o din temelie în locul unei bisericuţe vechi ce se zicea a Coconilor şi eu am numit-o Serindarul, leat 7160 (1652), lăsând tot hramul Adormirea Maicii Domnului, ca să fie pomenire părinţilor, nouă şi fiilor noştri, amin.”
Căutată de mii de oameni, mănăstirea devine cârciumă
Vodă Basarab a înzestrat mănăstirea cu mobilier scump, hanuri, moșii, mori, apoi a închinat-o Muntelui Athos. Ulterior, pe la sfârșitul secolului al XVII-lea, Constantin Brâncoveanu, încredințează obștii noi proprietăți. Așezământul monahal se afla la periferia Bucureștiului, loc prin care își făceau veacul mulți călători. Numele de sărindar ajunge pe buzele locuitorilor, iar călugării obțin dreptul de a înființa o cârciumă unde se vindea vinul produs din podgoriile mănăstirești. La 5 mai 1795, voievodul Moruzi dă o poruncă domnească și mută vistieria statului la Mănăstirea Sărindar.
Serviciile liturgice erau adesea frecventate de cercurile nobiliare, iar în duminici și sărbători lumea se îngrămădea să asculte cel mai bun cor din oraș. Vedeta era tenorul Costică Georgescu Lascu, care executa partituri de muzică bisericească scrise special pentru el. Dar odoarele cele mai de preț nu erau moșiile sau gologanii, ci icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Lucrată în argint, decorată cu smaralde și rubine, valora mai bine de 5.000 de galbeni. Dimitrie Pappasoglu, istoric de calibru ce a văzut lumina zilei în hanul mănăstirii Zlătari, spunea: “Această icoană a Maicii Domnului a marcat puternic soarta mănăstirii, aducându-i mari bogăţii, dar şi mari necazuri. Bolnavii au dat năvală de cum s-a răspândit vestea virtuţilor ei tămăduitoare, cei din provincie rămânând uneori săptămâni şi chiar luni în găzduirea mănăstirii. Cu timpul, găzduirea s-a transformat silnică, iar mănăstirea în han, cuvioşii călugări fiind obligaţi să se înghesuie în modesta casă a egumenului.“
Ajunsă azil de nebuni, cutremurele îi grăbesc dispariția
Pronia a fost de-a dreptul ciudată cu destinul Mănăstirii Sărindar. În 1800, Alexandru Vodă Ipsilanti decide ca o parte din chilii să servească drept spital pentru cei care suferă de boli psihice. Călugării au ajuns îngrijitori de nebuni, iar așezământul, un balamuc în toată regula. Doi ani a durat harababura, apoi vodă Șuțu mută ospiciul în altă parte. Vâltoarea istoriei a lăsat urme în zidurile bisericii care încep să devină tot mai nesigure. Câteva familii de boieri care locuiau pe Podul Mogoșoaiei, actualmente Calea Victoriei, fac un efort și o restaurează. Mișcările seismice nu dau pace Bucureștiului, mănăstirea se clatină din temelii. În 1880, s-a interzis oficierea slujbelor, iar la 1893, autoritățile se văd puse în situația de a o demola.
În urma licitației s-a hotărât ca mănăstirea să fie pusă la pământ într-o lună, însă demolarea s-a făcut în trei ani. Șantierul putea dura și mai mult dacă Împăratul Franz Josef, nu-și anunța vizita în Țara Românească. Capul încoronat avea să treacă împreună cu alaiul regal, fix prin fața ruinelor. Mai mare râsu’, ce impresie avea să-și facă distinsul oaspete. O cascadă de baroase și zidurile erau la pământ. În loc a fost construită o fântână și un piedestal care avea să găzduiască o machetă a Statuii Libertății.
Locul care a găzduit odinioară una din cele mai frumoase biserici ale Capitalei, nu va rămână pustiu. Pe suprafața afierosită cândva slujbelor avea să se înalțe între 1911-1923, actualul Palat al Cercului Militar Național.
Surse: 1) Dimitrie Pappasoglu,“Istoria fondării orașului București”; 2) Victor Bilciurescu, “București și bucureșteni”