Tag

manele

Muzica din România nu poate face abstracţie de ursari, romi care se consideră – cel puţin în comuna Gratia, din judeţul Teleorman – „foarte diferiţi” de lăutari. Bogdan Simion le explică viaţa şi cultura muzicală.

În comuna Gratia (judeţul Teleorman), ursarii reprezintă al treilea sub-grup etnic, din punct de vedere numeric, după români şi ţiganii lăutari. Spre deosebire de lăutarii care şi-au pierdut limba, aceştia îşi spun romi – articulând simplu de fiecare dată „me som rom” („eu sunt om”), expresie ce nu ar trebui să fie străină de ambianţa culturală românească, având în vedere că şi astăzi unele femei din satele din România, încă se referă la bărbatul lor ca fiind „omul lor”. Ursarii sunt relativ puţini la număr – în jur de cincisprezece familii, toate înrudite între ele – locuind la marginea satului, în case modeste dar curate. Aceştia s-au stabilit aici după cel de-al Doilea Război Mondial. O bătrână (Floarea) îşi aminteşte că părinţii ei au venit din Rusia şi ar fi trecut prin multe necazuri, ceea ce înseamnă că ascendenţii lor de acum şapte decenii au fost deportaţi în Transnistria. Ei vorbesc dialectul ursăresc al limbii romani, dar se înţeleg şi cu căldărarii din satele vecine, cu care sunt deseori înrudiţi. Ursarii susţin că trăiesc în pace cu românii din sat, iar relaţiile lor, deşi limitate, par într-adevăr amiabile.

Din rândul acestor ursari şi a altora din satele şi oraşele învecinate, cu precădere din judeţele Giurgiu şi Teleorman, au apărut o sumedenie de vedete rome. Câteva dintre ele, sprijinite de producători şi agenţi care să privească cu detaşare la contextul cultural ce a dat naştere muzicii lor, i-ar putea face concurenţă serioasă în topuri unui artist internaţional cum este Kanye West. Un gen muzical nu mai vechi de sfârşitul anilor `70, ce a devenit un bun omolog al gangsta-rap-ului american în comunităţile de romi ursari, a câştigat din ce în ce mai multă popularitate în România – mai ales de la sfârşitul anilor `80 – transformând artiştii locali în milionari. Dar maneaua – o muzică electronică, având numeroase elemente melodice şi armonice comune cu muzicile de tradiţie orală din Turcia – s-a dovedit a fi un gen controversat. Un documentar produs de BBC în anul 2016, de pildă, regizat de către Liviu Tipuriţă, recent nominalizat pentru un premiu BAFTA, încearcă să pună sub microscop melodiile ce glorifică şampania scumpă, maşinile de sute de cai putere şi risipa ostentativă a unor sume obscene de bani.

Ursarii susţin că trăiesc în pace cu românii din sat, iar relaţiile lor, deşi limitate, par într-adevăr amiabile

Pare că ursarii şi lăutarii, iniţial două sub-grupuri etnice rome extrem de eterogene, au devenit, în bună măsură, una şi aceeaşi categorie. În Gratia însă, ursarii sunt îndureraţi că fraţii lor (lăutarii) îi tratează cu răceală, dar spun mereu că sunt foarte diferiţi. Bărbaţii ursari repară metale în curte sau îngrijesc de casă – văruind („spoind”), reparând o fereastră, o uşă ş.a. Îşi caută mereu vecinii pentru un pahar de ţuică, un joc de barbut sau o mică ceartă. Femeile gătesc şi cresc copiii. Ele trăiesc deosebit de pasional fiecare moment al existenţei lor: se întâlnesc tot timpul cu vecinele, îşi împrumută lucruri, se ceartă, se strigă la gard, iar în zilele de vară se strâng pe şanţul ce trece pe lângă toate casele din „ţigănie”, înconjurate de copii, până după miezul nopţii. Toţi sunt foarte săraci, dar se consideră fericiţi şi norocoşi. Cu toate acestea, ei reuşesc întotdeauna să găsească bani pentru fustele multicolore şi şalurile legate aparent neglijent în jurul taliei femeilor. Televizoarele, păstrate în locuri de onoare, de regulă în centrul casei, par să îi conecteze cu lumea exterioară.

Napoleon Constantin, alături de fiul său Bilclinton (sic!) şi fosta soţie Nadia (filmare în comuna Gratia, judeţul Teleorman)

Legătura este formală însă: ursarii trăiesc într-o lume proprie, plină de fantasme, în care integrează în mod bizar date culese din ştiri, filme şi reclame. Viorica Rudăreasa, de pildă, o lăutăreasă-rudăreasă crescută într-o comunitate de ursari, îmi povestea că „ăştia” au vrut să interzică manelele – cum spuneam, un gen deosebit de popular în comunităţile de romi ursari, dispreţuit de oficialităţi şi de majoritatea oamenilor de cultură din România – dar FBI-ul a intervenit şi i-a oprit. Povestea era de fapt cu totul alta: o companie de taximetrie din Timişoara interzisese şoferilor să pună manele în taxi-uri, iar un ONG local a protestat împotriva deciziei. Decizia, în mod evident, a rămas definitivă.

Muzicienii lăutari Bogdan-Mihai Simion (dreapta), respectiv Napoleon Constantin din comuna Gratia, judeţul Teleorman

Muzicienii Bogdan-Mihai Simion (dreapta), respectiv Napoleon Constantin din comuna Gratia, judeţul Teleorman

În acelaşi timp, principala grijă a folcloriştilor şi etnomuzicologilor prezentului este definirea muzicii romilor (adesea numită „muzică ţigănească”, însă termenul a început să cam dispară din studii, fiind considerat ofensator de către mulţi specialişti în problematica romă), adică a muzicii poporului rom, ce îşi are originile în nordul Indiei, dar trăieşte astăzi, în cea mai mare parte, pe întreg cuprinsul Europei. Istoric, 15 din cele aproximativ 25 de sub-grupuri rome erau nomade, însă astăzi marea lor majoritate au devenit sedentare. Atât în perioada sclaviei, cât şi după, romii au fost deosebit de activi ca animatori privaţi sau ai spaţiilor publice (bâlciuri, circuri, carnavaluri ş.a.), ca negustori şi ca meşteşugari.

Flerul legendar al ţiganilor pentru instrumente, muzici ameţitoare şi voci puternice, ce par că vin dintr-un secol pe care nu se poate pune degetul cu precizie, a început să apară pe discuri începând cu al doilea deceniu al secolului XX – în realitate „cântece ţigăneşti” fuseseră înregistrate şi la sfârşitul sec. al XIX-lea, dar numai de către majoritari, ce aveau acces la resurse şi idei şi îşi apropriau cultura unui popor pe care îl neglijaseră, sau chiar îl chinuiseră de-a dreptul, veacuri la rând.  Cântecele ţigăneşti au alergat liber între tradiţiile muzicale occidentale şi orientale, purtând în ele rădăcini şi structuri din perioada nomadismului, dar şi din epoca în care erau sclavi, slugi, servitori sau robi la curţile nobiliare din întreaga Europă. Astfel s-au născut, rând pe rând, flamenco-ul în Andalusia, lăutăria – printr-un amestec deosebit de interesant, despre care vom vorbi la o altă dată, cu tradiţiile muzicale ale evreilor aşkenazi din întreaga Europă de Est – în Valahia şi în Moldova, fado-ul urban în Lisabona, numeroase stiluri regionale turceşti, armeneşti sau celtice – ultima categorie de muzici, prin contribuţia romilor din insulele britanice, aşa numiţii „travelers”.

Toţi ursarii sunt foarte săraci, dar se consideră fericiţi şi norocoşi

Totuşi, ce muzică „ţigănească” din România s-a vândut pe piaţa internaţională? Ca „brand” ţigănesc s-au vândut multe muzici, cele mai importante produse de export fiind Taraf de Haidouks şi Fanfare Ciocărlia. Deşi sub egida acestor trupe – şi a multor altora – au apărut nişte albume senzaţionale, cu orchestraţii excepţionale, trebuie spus că ele nu reprezintă decât într-o foarte mică măsură cultura romă. O bună parte din etnicii romi din România sunt muzicieni desăvârşiţi, însă muzica lor este foarte diferită de muzica pe care o cântă pentru majoritari. Cvasitotalitatea cd-urilor pe care scrie „gypsy” şi provin din România – produse, mixate şi masterizate pentru export – conţin de fapt muzică tradiţională românească. O bună parte din managerii occidentali adaugă cuvântul cu pricina pe copertă pentru a convinge iubitorul de muzică „ţigănească” – nici acesta nefiind foarte convins de ce este şi, mai ales, de ce nu este o muzică ţigănească – să cumpere discul.

Cele mai facile „victime” ale acestui procedeu de marketing sunt cei ce au o viziune extrem de romanţată asupra vieţii şi obiceiurilor ţigăneşti. Niculae Neacşu cânta splendid balada, Costică Panţîru suflă minunat hora, însă nici unul nici celălalt nu reprezintă cultura romă. Pentru a ne apropia de aceasta, trebuie să înţelegem 500 de ani de sclavie, Holocaustul („Poiarmos”-ul, în limba romani), şi cum explică acestea în bună măsură consumul ostentativ, botezarea copiilor cu nume „trăsnite”, arhitectura caselor, înmormântările cu muzică, căsătoriile între minori şcl. Dar pentru asta e nevoie de tărie, compasiune, înţelegere şi muncă de pe ambele părţi.

Ilie Claudiu, zis „Cuba”, din cartierul Ferentari, Bucureşti, alături de fiul său Elvis

Foto deschidere: Ursar anonim şi fiul său, judeţul Giurgiu, 1946

Carpeta cu „Răpirea din Serai”, peștii colorați de pe televizor, mileurile croșetate și bibelourile lucioase. Vă este dor de aceste obiecte, dar nu le mai regăsiți decât în casele bătrânești? Ei bine, le puteți revedea într-un muzeu situat în Centrul Vechi al Bucureștiului. Vă vine să credeți sau nu, la începutul lunii mai s-a deschis, pe strada Covaci numărul 6, Muzeul Kitsch-ului Românesc. Vizitatorii pășesc pe covorul roșu înainte de a ajunge în locul unde icoanele cu luminițe, bibelourile, vitrinele cu farfurii cu model, florile din plastic, tablourile colorate și multe alte obiecte pe care cu toții le-am avut – sau încă le avem – în case au devenit exponate prețioase. Cristian Lica este proprietarul acestui inedit Muzeu, care a fost, încă de la deschiderea oficială, extrem de bine primit de către publicul românesc, dar și de către cel străin.

După ce a călătorit în peste 100 de țări și a vizitat peste 500 de muzee din lume, Cristian a vrut să le ofere românilor o experiență care să îi amuze, dar și îi facă să plece acasă fascinaţi de România. Matricea Românească a discutat cu Cristian despre kitsch-ul românesc, despre evoluția sa, dar și despre ce şi-a propus cu Muzeul lui.

 

Matricea Românească: Cum ai descrie kitsch-ul românesc?

Cristian Lica: Este creativ și ridicol, în același timp. De multe ori, este și ostentativ. Toată povestea aceasta, a înapoierii României, este reală. România, în raport cu lumea vestică, este înapoiată, din perspectivă istorică. Asta nu înseamnă că e ceva rău, ci înseamnă doar că lucrurile se întâmplă mai încet sau că suntem în urma dezvoltării altor state. Deci această înapoiere nu mai este discutabilă, ci este concretă, există. Toți istoricii români, cumva, acceptă lucrul acesta. Consecințele sunt diverse, și kitsch-urile sunt o consecință a acestei înapoieri, în sensul că ajungi să fii kitschos în momentul în care sari prea multe trepte deodată.

Peștele din sticlă, așezat pe mileu sau pe televizor, o constantă în copilăria multora dintre români

Peștele din sticlă, așezat pe mileu sau pe televizor, o constantă în copilăria multora dintre români

Tu evoluezi, dar evoluezi în trepte foarte mari, netrăind experiența fiecărei trepte în sine. Evoluția nu se poate întâmpla, pur și simplu. Chiar și acum, în această epocă a tehnologiei, când aparent toată ajunge să fie la același nivel, o să vedem, la aceste societăți înapoiate, rămâneri în urmă. În Europa este foarte evident, pentru că noi avem vecinii vestici – cei la care ne raportăm noi – înaintea noastră. Acesta este modelul pe care noi îl urmăm. Există mai multe linii principale de modele în lume. Există cultura vestică, ce este condusă de Statele Unite. Deși putem să luăm și Elveția sau Norvegia ca fiind un model. Însă noi, când vorbim despre cultura vestică, „ne uităm” la Statele Unite. Avem și cultură chinezească, indiană, chiar și africană – poate nu atât de consistente.

Sărăcia materială nu este producător de kitsch, ci doar propagator. Kitsch-ul se propagă unde există sărăcie materială, dar este produs de sărăcia intelectuală

Datorită poziției geografice a acestui popor, noi ne-am înscris pe direcția de a urma Vestul. În raport cu Vestul, noi suntem foarte kitschoși. Sigur, dacă ne-am compara cu chinezii – deși ei se raportează la valori culturale destul de diferite față de ale noastre – atunci, cu siguranță, noi am putea fi considerați mai elitiști decât ei, și ei, mai kitschoși decât noi. Dar, încă o dată, comparația nu se poate face, pentru că modelul pe care-l urmăm este cel din Vest. Înapoierea vine „la pachet” cu o mulțime de dezavantaje. Unul dintre ele este sărăcia. Sărăcia materială, din păcate – sau din fericire – nu este producător de kitsch, ci doar propagator. Deci kitsch-ul se propagă foarte eficient în medii unde există sărăcie materială, dar este produs de sărăcia intelectuală.

Bibelourile, nelipsite în camerele de zi din România

Bibelourile, nelipsite în camerele de zi din România

Eu fac foarte clar diferența între sărăcia materială și cea intelectuală. Cel care produce kitsch-ul, cel care face alăturările nepotrivite – pune peștele pe televizor, considerând că sticla se asortează cu sticla – produce un kitsch creativ. El e creativ în acel moment. Ulterior, pentru că acela este un model de design interior acceptat de către cei care-l văd, alții îl preiau, pentru că este ieftin. Dar eu nu cred că ajungi să faci kitsch-uri doar pentru că te zgârcești, ci pentru că ești inspirat de modele similare care l-au creat. Creatorii de kitsch sunt diferiți de milioanele de propagatori de kitsch-uri. Însă kitsch-ul nu este o știință, cum nici arta nu este o știință. Totul este subiectiv.

Matricea Românească: O putem numi cultură?

 Cristian Lica: Este o formă de cultură. Putem spune că este subcultură, dacă folosim termenul american subculture, pentru că este o cultură pe care elita intelectuală nu o acceptă. Dar este o formă de cultură. Kitsch-ul este o formă de exprimare, nu se referă numai la artă, ci se referă la orice.

Matricea Românească: Chiar și la comportament?

 Cristian Lica: Sigur. Și la ținută. Între noi, poate să fie un dialog kitschos. Termenii pe care eu îi folosesc pot fi kitschoși, în sensul că pot fi nepotriviți în contextul și ideea pe care eu încerc să o comunic. În opinia noastră, kitsch-ul este foarte „larg”, de aceea, în Muzeu avem o paletă foarte mare de obiecte. Considerăm că limbajul de lemn este kitsch, dar și ideea cu aplauzele la aterizarea cu avionul. Sunt manifestări kitschoase. Un specialist – deși nu prea mai e vremea specialiștilor – o să pornească o polemică pe chestiunea aceasta, spunând că kitsch-ul este o formă de artă sau o formă de cultură foarte subțire și toate celelalte sunt doar niște manifestări.

De exemplu, bogăția preoților este sau nu este kitsch? Eu zic că da. Însă, există niște intelectuali cu care am discutat, care susțin că aceasta nu este o formă de kitsch. Desigur, ei susțin că este revoltător, dar nu este o formă de kitsch, așa că o încadrază la manifestări revoltătoare. Eu nu cred că definițiile de pe Wikipedia, de pe Webster sau de pe orice enciclopedie sunt atât de specifice. Ele spun că kitsch-urile sunt forme de prost-gust, gustate de către o populație foarte mare. Despre asta este vorba.

Matricea Românească: Par a fi incluse sub o umbrelă mare.

Cristian Lica: Exact. Și exemplul care îmi place cel mai mult este orașul Las Vegas. Acest oraș este considerat de către toată lumea ca fiind un mare kitsch, cu toate acestea, oamenii se simt foarte bine acolo. Eu nu știu pe nimeni care să spună: „Am fost la Las Vegas, nu mi-a plăcut pentru că este foarte kitschos”. Senzațiile pe care le trăiești acolo sunt încântătoare, vii bucuros în urma experienței trăite în mijlocul kitsch-ului. Concluzia este că oamenii se simt foarte bine în mijlocul kitsch-ului. Așa cred eu.

Oamenii care folosesc goblenuri, fructe din plastic, flori din plastic consideră că ele aduc valoare decorului respectiv sau ținutei respective. Ei nu vor să fie ridicoli

Mai am un argument în direcția aceasta. În momentul în care ne uităm la niște bibelouri, putem vedea tot felul de forme înfiorătoare de animale sălbatice, lei, tigri, câini violenți etc. Însă, când ele sunt bibelouri, se îmblânzesc. Sunt simpatice. Până și furia unui animal sălbatic poate fi îndulcită un pic, ca să fie acceptabilă. Kitsch-urile sunt frumoase. Oamenii care folosesc goblenuri, fructe din plastic, flori din plastic consideră că ele aduc valoare decorului respectiv sau ținutei respective. Ei nu vor să fie ridicoli. Însă, ei sunt definiți ca ridicoli de către noi, cei care suntem atât de elitiști încât ne permitem să punem etichete și să zicem: „Asta este artă, asta este kitsch”. Dar lucrurile sunt atât de subiective, încât fiecare le percepe diferit.

Matricea Românească: Vedem la tine în Muzeu lucruri pe care le-am avut cu toţii, sau încă le avem, în casa părintească. Pe atunci, păreau ceva frumos, o normalitate. Acum, nu mai sunt așa. Însă, în România anului 2017, vrem să credem că avem bun-gust. Dar și atunci credeam că avem bun-gust. Cum vezi evoluția aceasta?

Cristian Lica: Este vorba despre aceste trenduri, pe care le știm cu toții, care se schimbă. Până acum se schimbau o dată pe generație, acum se schimbă de mai multe ori pe generație. Cel mai bun exemplu pe care-l am, ca să înțelegi mai bine viziunea mea: Turnul Eiffel a fost un kitsch în momentul construcției lui – era un turn de fier în mijlocul unui oraș. Sunt niște elemente care confirmă lucrul acesta, respectiv percepția contemporanilor culți din perioada aceea, care au fost revoltați. Inclusiv inginerul Gustave Eiffel a fost reticent în fața proiectului.

Cristian Lică și-a propus ca, prin Muzeul Kitsch-ului, să le ofere românilor o experiență inedită, dar și educativă

Cristian Lica și-a propus ca, prin Muzeul Kitsch-ului, să le ofere românilor o experiență inedită, dar și educativă Foto: Arhiva personală

Proiectul i-a fost propus de către niște subingineri din firma lui. La început, el n-a vrut să și-l asume, dar, ulterior, când și-a dat seama de succesul pe care putea să-l aibă, și l-a asumat. Primarul a dat o autorizație de construcție provizorie, de doar 20 de ani. Ceea ce înseamnă că oamenii nu prea știau cum e cu turnul acesta: „Îl facem, și ce o să zică lumea…”. L-au construit, și a fost cel mai mare edificiu din lume pentru vreo 40 de ani, până când s-a construit Chrysler Building din New York. Generația următoare s-a născut cu el și l-a acceptat. Nu s-a mai luptat cu el, ci pur și simplu era acolo. Iar acum, sunt 200 de milioane de vizitatori, și este simbolul Franței. Dar și al Europei – când te gândești la imagini din Europa, ai și Turnul Eiffel. Ceva ce la bază a fost un kitsch. Pe toate criteriile de valori, și acum ar fi. Este nepotrivit acolo.

Aceste amestecuri: peștele de sticlă pe televizor, Dracula și Vlad Țepeș, Ceaușescu cu sceptrul, sunt amestecuri nepotrivite, care devin ridicole, dacă nu sunt gustate de o populație foarte mare

Când noi am încercat să teoretizăm pentru Muzeu, să avem viziunea noastră asupra ideii de kitsch, am ajuns la concluzia că sunt două categorii mari de kitsch-uri – unele care ne plac și unele care nu ne plac atât de mult. Cele care ne plac au neapărat o doză de creativitate, iar creativitatea, cred eu, este o calitate care se manifestă atât de rar, încât ea trebuie susținută și aplaudată în orice manifestare a ei. Rezultatele nu sunt întotdeauna spectaculoase, dar motivul apariției unui lucru creativ trebuie aplaudat. Aici intră kitsch-urile pe care noi le numim de tip curry, acesta fiind un amestec de condimente indian – nu există ca atare în natură. Acest amestec, privit într-o rețetă, pur teoretic, poate părea ciudat, poate să nu te inspire. Însă, după amestecarea ingredientelor, gustul poate să placă. Deci și aceste amestecuri: peștele de sticlă pe televizor, Dracula și Vlad Țepeș, Ceaușescu cu sceptrul, sunt amestecuri nepotrivite, care devin ridicole, dacă nu sunt gustate de o populație foarte mare.

Ulterior apariției lor, multe au fost preluate și copiate excesiv. Toate reproducerile, lucrurile care au avut scop comercial mai mult decât scop creativ sunt kitsch-uri repetitive. Așa le numim. De exemplu, toate Răpirile din Serai de pe pereți, reproducerile după David și Gioconda etc. Atunci când n-ai un mesaj artistic pe care vrei să-l comunici, ci pur și simplu vrei să beneficiezi de succesul pe care l-au avut Leonardo da Vinci sau Michelangelo, îți folosești calitățile artistice nu pentru transferarea unui mesaj nou și creativ, ci pentru a obține venituri materiale din reproducerile unor lucruri celebre. Acestea nu ne plac.

Matricea Românească: Când tinerii vin la tine în Muzeu, se amuză: „Din asta avea bunica!” sau „Și acum, mama are așa ceva acasă!”. Dar care ar fi kitsch-urile tineretului de astăzi?

 Cristian Lica: Sunt o grămadă! Din păcate, nu sunt atât de bine ancorat în fenomenul acesta al millennials, încât să pot, în calitate de curator al Muzeului, să aduc kitsch-uri moderne. Un kitsch poate fi și limbajul lor: excesele de „k”, în loc de „c”, sau modalitatea lor de a scrie, precum „iuby”. Apoi este și ținuta lor, vestimentația, sau chiar lucrurile la care dau like. Mie mi se pare că există foarte mult kitsch în lumea digitală! Sunt mulți interpreți kitschoși care au o popularitate foarte mare. Eu consider că manelele sunt un kitsch, cu toate astea, cel mai căutat termen pe Google România, în 2015, a fost Florin Salam. Deși avem un Muzeu în care expunem aceste kitsch-uri, nu înseamnă că le disprețuim, ci înseamnă că le acceptăm și le arătăm oamenilor: „Uite, ăștia suntem!”.

„Răpirea din Serai”, cea mai populară carpetă. Jos, îi face concurență o pernă cu Dinamo

„Răpirea din Serai”, cea mai populară carpetă. Jos, îi face concurență o pernă cu Dinamo

Matricea Românească: Din categoria kitsch-uri veșnice, ce crezi că nu o să dispară din casele românilor?

 Cristian Lica: Majoritatea nu mai sunt în casele românilor, deși nu avem de unde să știm cu siguranță. Dacă vorbim despre decorul interior, kitsch-urile pe care le-am expus și care sunt aferente secolului XX, sunt pe cale de dispariție, dar în locul lor apar altele. De exemplu, noi nu am pus pisicuța chinezează, pentru că este de import. Însă pisicuța asta acum se găsește peste tot, ceea ce înseamnă că se vinde și că se găsește în case. Peste 20 de ani, pisicuța va fi noul kitsch. De asemenea, tapetul era considerat un kitsch, dar acum cunoaște un reviriment. La fel și barba băieților, a hipsterilor – ea va fi demodată, la un moment dat.

Deși avem un Muzeu în care expunem kitsch-uri, nu înseamnă că le disprețuim, ci înseamnă că le acceptăm și le arătăm oamenilor: „Uite, ăștia suntem!”

Matricea Românească: Ce fel de Românie oglindesc obiectele din Muzeul tău?

 Cristian Lica: În primul rând, e o Românie majoritară, cea care votează, care cumpără, și care apare în toate statisticile. Nu vrem ca experiența în Muzeu să creeze sentimentul: „Băi, ce nasoală e România!”. Nu. Ea așa este, și trebuie acceptată ca atare. Vreau să se spună, la final: „Băi, ce mișto e România!”.

Muzeul Kitsch-ului Românesc, un experiment sociologic unic

Muzeul Kitsch-ului Românesc, un experiment sociologic unic

Matricea Românească: Ce imagine își fac străinii despre țara noastră, după ce îți vizitează muzeul?

Cristian Lica: Potrivit TripAdvisor (cunoscut site de turism, n.r.), suntem al cincilea muzeu din București și, implicit, din România, ca popularitate, respectiv al 25-lea obiectiv din București. Suntem încântați că cei care dau rating sunt străinii, ei au obiceiul acesta. Nu vrem prin asta să zicem că suntem un Muzeu mai „tare” decât Muzeul Colecțiilor de Artă, ci că profilul consumatorului care dorește să vadă Muzeul Kitsch-ului Românesc ajunge să fie – numeric – mai mare decât cel care dorește să vadă Muzeului Colecțiilor de Artă.

Matricea Românească: Care este scopul Muzeului tău?

 Cristian Lica: Muzeul e azi o afacere. Dar nu m-am gândit inițial la asta, ci la un mijloc amuzant de a atrage oamenii într-o experiență inedită. Însă, există un alt scop, la care m-am gândit mai târziu – acela de acceptare a kitsch-ului. Acest muzeu nu este un „tribunal” în care stabilești că obiectele expuse sunt lucruri rele și că trebuie să fii pornit împotriva lor. A te lupta cu kitsch-ul mi se pare că este o întreprindere eșuată, de la început. Nu poți să te lupți cu kitsch-ul. Singura variantă este să te împrietenești cu el, să-l educi și prin asta să-l integrezi. Nu poți să-l interzici.