Maramureş

În drumul nostru prin Ardeal am poposit la Mănăstirea Rohia, unde am descoperit cu drag istoricul acesteia.

Începutul Mănăstirii Rohia

Mănăstirea Rohia este o mănăstire relativ tânără din 1923 și este primul așezământ ortodox ridicat în Ardeal sau Transilvania, după Marea Unire de la 1918. Față de Moldova sau Țara Românească, Ardealul sau Transilvania a fost văduvită prin acea masivă dărâmare a peste 150 de mănăstiri și schituri de către generalul Bucov, din ordinul împărătesei Maria Tereza. În Transilvania pe o perioadă de aproape 200 de ani nu s-a mai ridicat nici o mănăstire ortodoxă până când s-a ridicat mănăstirea Rohia.

Rohia a fost ctitoria preotului Nicolae Gherman care la vremea respectiva a fost preotul paroh din satul de la poalele dealului. A ridicat această mănăstire în cinstea Maicii Domnului și din amintirea a ceea ce a fost. Mănăstirea ,,Sfânta Ana’’ din Rohia își are numele de la copila Anuța al 7 copil din cei 10 ai dânsului care a decedat la vârsta de 10 ani, la 15 Noiembrie în 1922. Părintele a avut mai multe vise în care s-a arătat copila și îi spunea să facă lăcaș de închinare sau casă de rugăciune Maicii Domnului în aceste dealuri. Părintele la început nu a dat importanță acestor vise până când într-o duminică dimineața când se pregătea să meargă la biserică o credincioasă din sat, anume Floarea lui Ilie, a mers și i-a spus: Părinte de ce nu faceți ce vă spune fata în vis? Văzând părintele că i s-a mai descoperit și altcuiva acest lucru, s-au pregătit să ridice această mănăstire și au ales locul, însă locul era mai sus, era o poiană cu un stejar numit stejarul lui Pintea. S-a ales locul, s-a sfințit și s-a pus o cruce. Mergând să pună piatra de temelie nu au găsit crucea în locul respectiv și au căutat-o împreună cu vânătorul satului, Alexandru Pop și au găsit-o aici în acest loc unde se găsește acum biserica. La început era un pântec de stâncă pe care odihneau la soare vara căprioarele sălbatice.

Prima Biserică

Prima biserica a fost de zid, avea 17 metri lungime pe 5 lățime și 4 înălțime. Jertfă pe care au depus-o oamenii din satul Rohia și satele alăturate este una destul de mare, deoarece tot materialul de aici a fost scos cu spatele, cu desaga. La 15 August 1926 prima biserica a fost sfințită de către episcopul Nicolae Ivan al Clujului în prezența a peste 10.000 de credincioși.

Mănăstirea a cunoscut o dezvoltare în 1943 când la conducere a venit Arhiepiscopul Iustinian Chira al Maramureșului și Sătmarului, cel mai longeviv stareț până în prezent, 30 de ani, din 1943 până în 1973 când a fost înălțat la rangul de arhiereu vicar al episcopiei. Prima biserică a dăinuit până în 1996 adică 70 de ani când fost desfăcută de către obștea mănăstirii, s-a coborât jos în stâncă 8 metri și a rezultat o frumoasă biserică la demisol, un se găsește și materialul din vechea biserică cât și lucrurile mai noi.

În 1923 când s-a pus piatra de temelia primei biserici s-a dat comanda pentru o icoană în Sf. Munte Athos, ce a fost pictată de un călugăr pe nume Nicanor iar când s-a sfințit prima biserică în 1926 a sosit și icoana. Este icoana făcătoare de minuni a mănăstirii noastre, Maica Domnului în rugăciune, este întâlnită mai rar. Ea se găsește în biserică de la demisol în partea stângă.

Biserica de zid a mănăstirii este unică în rândul bisericilor de mănăstire, îmbinând elementele din toate cele trei stiluri autohtone românești, intrarea (coloanele) în stilul brâncovenesc, acoperișul în stil moldovenesc și are înălțimea bisericilor maramureșene, de la cota 0 până în vârf sunt 48 de metri și 8 în jos (catacomba) în total 56 de metri. Avem o frumoasă biblioteca ce are peste 55.000 de volume, avem cărți din toate domeniile. Toată aranjarea cărților a fost făcută de părintele Nicolae Steinhardt ajutat de studenți.

Nicolae Steinhardt

Avem chilia părintelui Nicolae Steinhardt. S-a născut la 29 Iulie în 1912 la București, în Pantelimon, la naștere a fost evreu, a terminat Liceul ,,Spiru Haret” a fost licențiat în drept, apoi doctor în drept, terminând doctoratul în 1936. A fost un spirit erudit, puțin critic literar și a făcut parte din generația de aur. A practicat avocatura o perioadă. În vremea aceea a fost condamnat la 12 ani de munca zilnică din care a făcut 4, între 1960 și 1964. În închisoare s-a convertit la creștinism, primind botezul ortodox în celulă. La 15 martie 1967 definitivând taina botezului cu taina mirungerii în capitală, la schitul Dârvari, a primit și un certificat de ortodoxie, semnat de Preafericitul Patriarh din vremea respectivă, Justinian Marina. Prima dată a venit la Rohia în 1973 la îndemnul bunului său prieten Constantin Noica, venind în fiecare vară pentru aranjarea, bibliotecii iar toamna când venea frigul pleca înapoi la București. A devenit oficial viețuitorul mânăstirii la 16 august 1980 când a fost călugărit de vrednicul de pomenire starețul de la vremea respectivă Serafim, a fost viețuitorul mănăstirii până 30 martie 1989 când a plecat la Domnul.

După anii ‘90 s-a format o fundație care îi poartă numele, organizându-se în fiecare an între 15-29 iulie zilele culturale Nicolae Steinhardt. Este al doilea autor din țară după Mihai Eminescu căruia i se publică opera integral, scoțându-se până acum 20 din cele 21 de scrieri ale dansului. Construcția de aici va fi centrul cultural Nicolae Steinhardt.

Colțul Maramureșean

Sus pe deal s-a făcut un colț maramureșean constând într-o casă, care este casa de oaspeți și o bisericuță de lemn unde avem muzeul mănăstirii în care avem o frumoasă colecție de icoane, atât pe lemn cât și pe sticlă începând din sec XVII, o frumoasă colecție de cărți vechi bisericești, o frumoasă colecție de obiecte vechi bisericești.

Interviu realizat de Andrei Ispas

De când se știe, Vlad a iubit nespus călătoriile. Într-o zi a aflat că un văr de-al său vinde un aparat de fotografiat, exact ce îi lipsea. Colinda satele României cu aparatul pe umăr și poza tot ce îi ieșea în cale. Ceea ce părea o simplă pasiune avea să devină un mod de a fi. Iubește să fotografieze oameni, să-i cunoască îndeaproape, să le asculte poveștile și să arate lumii că România este o țară specială. Am stat de vorbă cu Vlad Dumitrescu despre pasiunea pentru fotografie, despre o lume pe cale de dispariție și proiectele sale.

Interviul pe scurt:

• Secretul unei fotografii reușite: “Dacă nu ai un sentiment față de ceea ce fotografiezi, atunci nu va avea nimeni, trebuie să îți placă ceea ce vrei să imortalizezi, să existe o conexiune cu subiectul respectiv.”
• Fotograful din spatele aparatului: “Îmi place să fotografiez oameni. În general când merg prin sate îmi place să cunosc oameni, să le descopăr poveștile și dacă pe drum apare vreun peisaj unde lumina pică foarte bune atunci categoric îl pozez, dar în principiu merg în căutare de oameni.”
• O Românie pe cale de dispariție: “Eu zic că România este o țară cu multe povești, unele dinte ele foarte triste, dar altele vesele. O țară în care găsești de toate, nu rare au fost momentele în care am vizitat niște zone, și m-am întors cu povești triste. Generația celor de 80 de ani, are ceva absolut special, un mod fantastic de a privi viața, au o bunătate și un fel de a-și face timp pentru toate. Au timp pentru povestit, pentru glumit, este un mod de viață pe care nu-l mai întâlnești.”

Călătoriile văzute printr-un obiectiv

S-a născut și a copilărit la oraș, mai precis în Brașov. Obișnuia să călătorească prin țară încă din perioada liceului, apoi a continuat în studenție. Dar, într-o zi un anunț avea să-i schimbe destinul. “La un moment dat, un verișor de-al meu vindea un aparat foto. Soția mea, pe atunci prietena, a insistat să-l cumpăr, dacă tot călătorim atât de mult, ar fi frumos să avem și un aparat cu noi. Odată achiziționat, am început să iau aparatul în excursii și să pozez absolut orice, după aceea a început să îmi placă din ce în ce mai mult fotografia”, povestește Vlad Dumitrescu pentru Matricea Românescă.

“Dacă nu ai un sentiment față de ceea ce fotografiezi, atunci nu va avea nimeni”

A învățat din propriile greșeli, iar pe alocuri a citit și câteva materiale de specialitate. Să faci fotografii nu este atât de complicat pe cât ar părea spune Vlad, trebuie să înveți din greșeli și să fotografiezi ceea ce îți place. “Dacă nu ai un sentiment față de ceea ce fotografiezi, atunci nu va avea nimeni, trebuie să îți placă ceea ce vrei să imortalizezi, să existe o conexiune cu subiectul respectiv”, destăinuie Vlad.

Ghidat de dragostea pentru fotografie

Cu aparatul pe umăr, Vlad a colindat prin diferite zone, de la Maramureș, Ținutul Pădurenilor, până în Bucovina, Delta Dunării, Harghita, iar lista poate continua. Pe unde poposea, tânărul trecea pragul bătrânilor uitați de lume, dar știuți numai de Dumnezeu, și stătea ore în șir la povești. “Am cunoscut niște oameni extraordinari, unii dintre ei au murit din păcate. Eu nu am avut bunici la țară, am crescut la oraș și am descoperit satul românesc destul de târziu. Poate asta a fost un avantaj pentru că m-a atras foarte mult. Tot mergând prin sate, am început să fotografiez acești oameni și să public pozele, însă fără vreun scop anume, doar pentru a arăta România pe care o văd eu. Au început să mă contacteze străini și să mă întrebe dacă nu doresc să-i duc prin locurile unde fac poze, deci să fiu un fel de ghid al fotografilor. Inițial am făcut asta în paralel cu munca, dar în 2017, la începutul anului, terminasem concediul și mai aveam câteva promisiuni de onorat. Atunci, mi-am luat inima în dinți și am demisionat de la job pentru a mă dedica fotografiei”, a spus Vlad Dumitrescu.

“Tot mergând prin sate, am început să fotografiez acești oameni”

Decizia nu a fost deloc ușoară, dar cu timpul s-a dovedit a fi o alegere înțeleaptă. Prin cătune ajunge îndrumat de alți bătrâni, iar toți îl primesc cu brațele deschise și cu o vorbă bună. “Când ajung la ei îi întreb ce fac, apoi încerc să aflu câteva detalii despre ei, și după aceea le povestesc câte ceva despre mine și ceea ce fac. Sunt foarte mulți bătrâni abandonați, care trăiesc la limita subzistenței, unii din păcate au abandonat lupta. Dar, când vezi și oameni veseli la fân, sau copii care se joacă cu bătrâni, îți dai seama că pe lângă clipele triste sunt și moment faine”, menționează Vlad.

Povești culese de prin sate

Dialogul curge frumos, cu un accent duios, tipic ardelenilor, Vlad îmi împărtășește povești și chipuri ale oamenilor pe care i-a întâlnit. “Îmi aduc aminte de doamna Victoria, care stătea undeva singură în vârful unui deal. Am petrecut timp cu ea fără să am aparatul cu mine, o ajutam la treburi. Îmi amintesc odată când am fost la ea, mi-a povestit un episod petrecut iarna. Dânsa era o femeie extrem de mărunțică, și avea casa în formă de pătrat, iar ușa se deschidea într-o curte interioară din care ajungea la grajd. Odată a nins atât de mult încât i-a căzut zăpada de pe casă și i-a blocat ușa. În casă nu avea decât un geam mic care dădea pe partea exterioară și țin minte că mi-a zis: «Noroc că sunt foarte mică și am putut să ies pe geam». A săpat o cărare de jur împrejur ca să ajungă la grajd și să dea de mâncare la animale”, deapănă emoționat Vlad Dumitrescu.

“Tinerii pleacă în lume pentru că există o grămadă de tentații pe care nu le întâlnesc la sat”

După această mărturie, și după drumurile pe care le-a făcut, l-am întrebat pe Vlad cum arată România și bătrânii ei, prin obiectivul aparatului de fotografiat. ”Eu zic că România este o țară cu multe povești, unele dinte ele foarte triste, dar altele vesele. O țară în care găsești de toate, nu rare au fost momentele în care am vizitat niște zone, și m-am întors cu povești triste. Generația celor de 80 de ani, are ceva absolut special, un mod fantastic de a privi viața, au o bunătate și un fel de a-și face timp pentru toate. Au timp pentru povestit, pentru glumit, este un mod de viață pe care nu-l mai întâlnești. Odată cu dispariția acestor oameni, se va întoarce o pagină a istoriei”, conchide cu amar Vlad Dumitrescu.

Noiembrie 2012. Peter Hurley, un irlandez care pentru mulți ar părea excentric, pornește din Săpânța, Maramureș, către București. Aparent nimic neobișnuit. Și totuși, partea uimitoare este următoarea: pe toată distanța de 650 de kilometri, Peter va merge pe jos, nu cu trenul, nu cu mașina și nici măcar cu vreo căruță. Iar ca totul să fie provocator până la capăt, el nu va avea în buzunare niciun ban și niciun card bancar. Va face o călătorie ca pe vremuri, atunci când oamenii se salutau cu prietenie pe drum și când oamenii necunoscuți care băteau la poartă erau primiți și găzduiți românește și creștinește. Douăzeci de zile mai târziu, după un lung drum în vreme de început de iarnă, Peter va ajunge în București. Călătoria a fost deci dusă la bun sfârșit, iar povestea se termină fericit. Și totuși, acesta nu este finalul, ci abia începutul. Pentru că din anul 2010, Peter Hurley a fondat și a condus Festivalul Drumul Lung spre Cimitirul Vesel, evenimentul lunii august pe dealurile și prin satele Maramureșului. Iar asta e o altă călătorie care merită povestită.

Cine este Peter Hurley

Dacă îl însoțești pe Peter la o plimbare prin centrul Capitalei, vei rămâne uimit: la fiecare câțiva pași, el este salutat de câte cineva, se oprește câteva secunde sau strânge o mână din mers. Nu doar că-l cunoaște multă lume, dar toți îl simpatizează și îl admiră. Peter vorbește o limbă română excelentă, iar accentul străin pronunțat îl face inconfundabil. Are înfățișarea unui explorator, mereu încălțat cu bocanci, mereu dispus să vadă ceva nou sau să cunoască pe cineva interesant.

A venit în România în anii ‘90, când el era tânăr, iar aici economia capitalistă își făcea cu greu intrarea în scenă. S-a implicat în fondarea a două firme de marketing, Mercury Research și Mercury 360, iar în scurt timp a avut un succes notabil. Locuia și lucra în Capitală, dar mergea adesea în explorări în zonele ascunse și adesea uitate ale țării. Dintre toate, Maramureșul l-a impresionat cel mai mult. Aici a descoperit că tradiția, adică memoria felului cum trebuie făcute lucrurile, rezistă în timp prin oameni.

Încetul cu încetul, Peter și-a lăsat inima să se atașeze fără rezerve de oamenii și locurile din nordul țării. Drept consecință, a pus afacerile pe locul al doilea. Viața sa s-a schimbat, și-a dat seama că misiunea lui este să le spună oamenilor să privească atent în jur și să prețuiască valorile tradiționale pe care le au și pe care inevitabil le vor pierde. Așa cum le-au pierdut și alte națiuni europene, inclusiv Irlanda sa natală.

Festivalul de la Săpânța

Pentru a face cunoscută bogăția ascunsă a Maramureșului, Peter și-a dorit să-i aducă acolo pe românii de peste tot. Și a înființat festivalul ”Drumul Lung spre Cimitirul Vesel”. ”Aparent, festivalul era despre cultura Maramureșului, dar de fapt era despre identitatea românească. Iar într-un sens mai larg, festivalul a fost o campanie de conștientizare referitor la valorile europene, până la urmă”, spune Peter. ”Sunt mândru de toate edițiile, dar îmi aduc aminte în mod special de prima ediție, cea din 2010. Atunci s-au auzit prima dată la Săpânța cântecele compozitorului irlandez Sean Davey, atunci a fost și prima colaborare cu Grigore Leșe. Și au fost și mulți lăutari, care au cântat o muzică autentică împreună. Al doilea an a avut tema Drumul lui Leșe în Țara Lăpușului, și a fost o ediție foarte interesantă și reușită.”

7 muzicieni din 7 țări în trenul care duce la Săpânța

A patra ediție a avut tema Roots Survival Romania și a fost regizată minuțios și original de Peter. El a invitat în România șapte muzicieni din șapte țări europene diferite, care nu se întâlniseră niciodată până atunci. Au ajuns în aceeași zi la București, cu avionul, și au luat împreună trenul spre Săpânța. Acolo, în tren, ei s-au văzut prima oară și au început să lucreze împreună pentru concertul care avea să aibă loc o săptămână mai târziu. Aveau șapte zile la dispoziție ca să creeze muzica unui concert inspirat din întâlnirea lor și sub impactul descoperirii muzicii și culturii din Maramureș. A fost o uriașă provocare pentru ei, dar rezultatul a fost uimitor: ”Imaginați-vă pe cei 800 de oameni care asistau și care, la ultima strofă din concert, se ridică în picioare și aplaudă ca și când li s-a făcut un dor mare! N-a fost acolo doar o chemare la bis, a fost mult mai mult, ca un strigăt de victorie”, își amintește Peter, care are foarte proaspete în suflet toate eforturile și bucuriile acestor ani. De altfel, Roots Survival Romania s-a concretizat și în două CD-uri, precum și într-un turneu în toată România.

În 2015, participanții la festival au fost invitați La Umbra Marelui Fus, iar în 2016 s-a ținut sub lună plină, printr-o suită de concerte pe dealul Bradova. În fine, un concept plin de viață și de semnificații este Satele Unite ale Maramureșului, care a apărut în 2017 și continuă în diferite forme

De când a apărut ideea festivalului, Peter și-a dorit să fie mai mult decât doar un eveniment legat de muzică. Intenția a fost să fie concentrate în cele șapte sau zece zile mai multe forme ale culturii întregii zone. Gastronomia Maramureșului, meșteșugarii și artizanii care creau obiecte din lână, din fier, din lemn, au fost prezenți nu doar pentru a-și vinde obiectele, ci mai ales pentru a le arăta vizitatorilor cum se fabrică toate acestea.

Iar dincolo de partea de întâlnire artistică, festivalul a avut și o parte de observare și cercetare științifică: deplasarea muzicienilor spre Săpânța, vibrația care venea din partea sătenilor, venirea vizitatorilor din toată țara și felul cum au fost ei impresionați de felul tradițional de a fi al  maramureșenilor, toate acestea pot fi considerate un mare experiment antropologic. Scopul experimentului fiind să verifice ipotezele referitoare la cum poate fi păstrată și ce șanse de a rezista în timp are o zonă cu un specific local atât de pronunțat.

Drumul este lung, dar se oprește la un moment dat

În fiecare an, festivalul de la Săpânța a fost o puternică descărcare de energie. Însă resursele pentru organizarea lui au fost mereu la limită. Peter Hurley a fost în fiecare an un motor puternic, dar pe lângă efortul de organizare, el a trebuit chiar să finanțeze cu bani personali cheltuielile implicate. Acesta este unul dintre motivele pentru care proiectul ”Drumul Lung spre Cimitirul Vesel” este închis acum. Peter își continuă călătoria maramureșeană și românească prin alte idei și proiecte, pentru că dorința sa de a promova cultura tradițională este în continuare vie și puternică.

L-am întrebat dacă festivalul trebuia să meargă înainte. Mi-a răspuns că nu poate să facă el evaluarea aceasta, dar că și-a dat seama pe parcurs că ”lupta nu putea fi câștigată”. Proiectul nu putea avea un final fericit din punct de vedere economic. Și asta, spune irlandezul, este foarte asemănător cu ce se întâmplă azi cu lumea satului românesc: satul obișnuia să aibă în trecut un echilibru economic intern, prin care rezista. ”Acum acest echilibru nu mai există, iar existența însăși a satului românesc este amenințată. Ceea ce înseamnă că este amenințată identitatea națională a românilor”, avertizează Peter.

Spiritul puternic al României

Peter Hurley a fost întrebat de multe ori de ce el, un irlandez, este atât de interesat de România. El mi-a răspuns din nou la această întrebare: ”Eu cred că este foarte valoroasă identitatea națională a țării voastre. Sunt de 25 de ani în România și am întâlnit sute, dacă nu mii de oameni luminoși, inteligenți, cultivați, umani în cele din urmă, români cu toții, a căror singură puternică dorință era să facă bine. Și cred că după acești ani că spiritul puternic al României este foarte valoros. Este ca o lumină strălucitoare, iar eu mă înclin cu respect în fața acestei culturi.”

12 sate și comune din Transilvania sunt puse împreună, într-o structură care le face să-și prețuiască și să-și pună mai bine în evidență valorile tradiționale. Iar această structură se numește ”România Remarcabilă”. Dar cum funcționează acest proiect, cât de mult se poate extinde și cu ce beneficii?

• Obiectivul rețelei de sate și comune este să lucreze împreună, să dezvolte unitar concepte de brand și label, să obțină împreună consultanță și ajutor pentru atragerea de finanțări.
• Rezultatele așteptate sunt: dezvoltare locală, vizibilitate, organizare comună de evenimente de amploare, înfrățirea cu localități din Franța, consolidarea identității locale și creșterea turismului.
• Până acum sunt 12 membri în această rețea, dar dorința inițiatorilor este să crească numărul până la 40, ca să atingă astfel 1% din localitățile din țară.
• Proiectul este inițiat de Centrul Cultural Clujean, dar are drept model organizația Sites et Cités Remarquable de France.

INTERVIU CU ALINA ZLATI, managerul proiectului ”România Remarcabilă”

Titlul ”România Remarcabilă” pare a fi o încurajare, pare a fi și un mesaj transmis scepticilor și pesimiștilor, în privința potențialului de frumusețe al României de azi.

Numele în sine surprinde mult din esența și viziunea acestui proiect. Țara noastră este împânzită de elemente de patrimoniu, fie ele materiale sau imateriale, din păcate ele nu sunt apreciate, nu sunt valorizate, nu sunt valorificate. S-a cam așezat un strat gros de praf peste patrimoniu, obiectivele au intrat într-un con de umbră. Ne-am spus că ar trebui să facem ceva. Credem că resursele sunt acolo, că oameni faini există, oameni cu expertiză există. Misiunea noastră este de a colecta toate acestea într-un soi de ecosistem, de a crea punți între oameni, de a oferi suport acolo unde este nevoie și a face lucrurile să se întâmple. Ideea este ca prin valorificarea patrimoniului, prin stimularea culturii, să dezvoltăm de o manieră sustenabilă  localități din România.

Proiectul este unic pentru România, desfășurarea lui se va face însă după un model francez.

Construim după modelul celor de la Sites et Cités Remarquables din Franța, care au o experiență extinsă în sensul acesta. Ei au o rețea de localități care au primit acest label de ”remarcabil” și, deci, nu pornim de la zero. Știm ce este de replicat și ce este de evitat, din experiența francezilor.

Cum proiectul pornește de la Cluj, este ușor de înțeles de ce în această fază pilot ați prins localități doar din Transilvania. Urmăriți evidențierea mai degrabă a particularităților fiecărei localități în parte sau a aspectelor culturale asemănătoarea, specifice zonei?

Pornim cu 12 localități, din județele Cluj, Alba, Brașov, Sălaj, Mureș, Sibiu și Maramureș. În cel mai scurt timp, însă, anticipăm că se va construi o adevărată rețea. Am primit câteva solicitări din partea unor comune care deocamdată nu sunt incluse în proiect, ceea ce ne bucură foarte mult. Și, într-adevăr, în configurația în care ele se află acum, deși sunt parte a unui areal destul de restrâns din Transilvania, localitățile sunt foarte diferite. Transilvania este foarte bogată, în termeni de etnie, de cultură; localitățile sunt foarte variate ca specificitate, oferă lucruri foarte diferite, oferă potențialități distincte, dar noi credem că toate se subscriu unei cupole mari, a ”României remarcabile”. Întâmplarea face ca acum, când vă dau interviul, să mă aflu la castelul Bánffy. Și da, e remarcabil! Dar pentru a fi remarcabil nu este absolut imperativ să ai un castel de felul acesta. Noi credem în gesturile mici, în inițiative punctuale, dar care poate să aibă un impact foarte mare în dezvoltarea sustenabilă a comunităților rurale: poți să sprijini meșterii locali, poți să sprijini meșteșugarii, poți să sprijini producătorii mici. Orice evidențiere, valorificare, a ceea ce tu ai în mod neforțat la tine în comunitate credem noi că intră sub cupola acestui ”remarcabil”.

Sunt 12 localități acum, iar până în 2021 se vor mai adăuga 28. Concret, ce se va întâmpla în acești trei ani de implementare? Dați-ne câteva exemple.

În primul rând, se fac eforturi în identificarea și maparea rețetelor vechi de prin sate, care sunt pe punctul de a fi uitate, și care sunt redate în limbajul lor, cât se poate de ancorate în rădăcinile satului. Se fac eforturi de identificare a meșterilor, astfel încât cei care își doresc o ”casă verde”, după tehnicile vechi, să poată apela la acești meșteri acolo unde ei încă mai există. Se vor organiza festivaluri foarte faine care să anime viața satului chiar și pe o durată foarte scurtă. Cu siguranță activități de genul acesta vor transfigura satul în perioada desfășurării, va căpăta noi dimensiuni inclusiv în mentalul localnicilor. Cert este că, din ce am văzut noi, mult din înțelegerea localnicilor cu privire la ce comori au ei în comună vine din expunerea la reacția celor din exterior. Dacă noi mergem luminoși în satele acestea, cu deschidere și cu apreciere față de ceea ce au, și ei ajung în timp să se uite la aceste elemente prin alte lentile. Și cred că asta ne dorim de la aceste inițiative punctuale: vin, pleacă, dar sătenii rămân cu mândria apartenenței locului.

Când v-ați propus să fie prima evaluare a aplicării proiectului?

Urmează să construim niște echipe interdisciplinare, cu expertiză pe zona asta de patrimoniu, să mergem prin sate, să identificăm ce și cum, dincolo de ceea ce este evident pentru ei că au. Și pornind de la acest exercițiu, să creionăm, într-un exercițiu de tip participativ, cot la cot cu localnicii și reprezentanții acestora, să gândim niște strategii, urmând ca apoi să oferim suportul în transpunerea acestor strategii în realitate. Cred că o să ne auzim curând!

O nouă rubrică debutează azi pe Matricea Românească, menită să ne amintească micile nestemate ce ne unesc cultural: Cărţi poştale spre ReUnire. Prima oprire, la Sighetu Marmaţiei, locul unde se agaţă harta în cui. La propriu!

Se spune că românii de peste munţi nu prea au haz. Iată o mostră de  umor maramureşean, ca un răspuns venit de peste Carpaţi la glumele celorlalţi fraţi români.

În capătul străzii Corneliu Coposu, te întâmpină monumentalul cui, cu un mesaj în care s-a strecurat o doză bună de autoironie. Este o faină modalitate a oraşului de a-şi transforma „porecla în renume”.

„Bine aţi venit la Sighetu Marmaţiei! Deoarece se spune că aici se agaţă harta în cui, ei bine, aici este cuiul cu pricina!”

La Sighetu Marmaţiei, un cui care ne uneşte, printr-un umor tipic românesc… Foto: arhiva personală Silvia Iorgulescu

Asta spunea bunicul unei prietene din Maramureș, atunci când viața îl trimitea, lunar, la casieria furnizorului de cablu. În genialitatea lui subconștientă, țăranul român nu echivala gestul cu o activitate opresivă, de rutină, ci îl transfigura în ceea ce este, de fapt: o contribuție la frumos (în mod ideal), la artă, la cultură. „Mă duc să-mi plătesc artiştii!” e o frază sublimă, demnă de pus pe frontispiciul Matricei Românești.

Ei bine, țăranul român care își “plătea” artiștii nu o făcea din obligație, ci din recunoștință, față de oamenii care îi înfrumusețau, după putința fiecăruia dintre ei, viața. Pentru asta există arta: altfel am fi cu toții programatori, adică roboți.

Există o anecdotă despre împăratul Napoleon, care, dorind să țină la palat un spectacol muzical, l-a invitat pe cel mai în vogă tenor al vremii lui. Auzind însă care e onorariul respectivului, Napoleon i-a spus, uluit: “Cu banii aceștia, îmi plătesc generalii!” “Sire”, i-a închis gura tenorul, “În acest caz, să vă cânte ei!”

Se observă, în mediul public românesc, o idee falsă după care cultura – o asistată social, să nu ne ascundem după cireş, care subzistă de la bugetul de stat și prea puțin din sprijin privat – se face fără bani, iar artiștii ar trebui să lucreze gratuit, indiferent cine îi solicită. IT-iștii, juriștii și medicii au voie să perceapă bani pe serviciile lor, pentru că sunt profesioniști. Artiștii, oamenii de cultură, profesorii trebuie să presteze, în schimb, gratuit sau mai puțin, pentru că a lor va fi Împărăția Cerurilor.

E o mentalitate ipocrită, care face mult rău culturii românești și statutului oamenilor de cultură autohtoni în general. Ceea ce e bun în viață nu costă, ci merită bani. “Gratis nu există, ieftin nu rezistă”, zice parimia. Iar artiștii români merită să fie respectați și financiar – desigur, cât timp au pretenții rezonabile și nu umflate (vina lor nu trebuie omisă din discuție). Da, cultura este serviciu de utilitate publică. Ceea ce nu înseamnă că artiștii trebuie să moară de foame, în virtutea unei gratuități destinate – când se poate – recipienților culturii, nu promotorilor ei.

Un apel, deci, către toți jucătorii din cultură: plătiți-vă artiștii, fără să întrebați de ce, sau de ce atât de mult!