Maramureş

Noiembrie 2012. Peter Hurley, un irlandez care pentru mulți ar părea excentric, pornește din Săpânța, Maramureș, către București. Aparent nimic neobișnuit. Și totuși, partea uimitoare este următoarea: pe toată distanța de 650 de kilometri, Peter va merge pe jos, nu cu trenul, nu cu mașina și nici măcar cu vreo căruță. Iar ca totul să fie provocator până la capăt, el nu va avea în buzunare niciun ban și niciun card bancar. Va face o călătorie ca pe vremuri, atunci când oamenii se salutau cu prietenie pe drum și când oamenii necunoscuți care băteau la poartă erau primiți și găzduiți românește și creștinește. Douăzeci de zile mai târziu, după un lung drum în vreme de început de iarnă, Peter va ajunge în București. Călătoria a fost deci dusă la bun sfârșit, iar povestea se termină fericit. Și totuși, acesta nu este finalul, ci abia începutul. Pentru că din anul 2010, Peter Hurley a fondat și a condus Festivalul Drumul Lung spre Cimitirul Vesel, evenimentul lunii august pe dealurile și prin satele Maramureșului. Iar asta e o altă călătorie care merită povestită.

Cine este Peter Hurley

Dacă îl însoțești pe Peter la o plimbare prin centrul Capitalei, vei rămâne uimit: la fiecare câțiva pași, el este salutat de câte cineva, se oprește câteva secunde sau strânge o mână din mers. Nu doar că-l cunoaște multă lume, dar toți îl simpatizează și îl admiră. Peter vorbește o limbă română excelentă, iar accentul străin pronunțat îl face inconfundabil. Are înfățișarea unui explorator, mereu încălțat cu bocanci, mereu dispus să vadă ceva nou sau să cunoască pe cineva interesant.

A venit în România în anii ‘90, când el era tânăr, iar aici economia capitalistă își făcea cu greu intrarea în scenă. S-a implicat în fondarea a două firme de marketing, Mercury Research și Mercury 360, iar în scurt timp a avut un succes notabil. Locuia și lucra în Capitală, dar mergea adesea în explorări în zonele ascunse și adesea uitate ale țării. Dintre toate, Maramureșul l-a impresionat cel mai mult. Aici a descoperit că tradiția, adică memoria felului cum trebuie făcute lucrurile, rezistă în timp prin oameni.

Încetul cu încetul, Peter și-a lăsat inima să se atașeze fără rezerve de oamenii și locurile din nordul țării. Drept consecință, a pus afacerile pe locul al doilea. Viața sa s-a schimbat, și-a dat seama că misiunea lui este să le spună oamenilor să privească atent în jur și să prețuiască valorile tradiționale pe care le au și pe care inevitabil le vor pierde. Așa cum le-au pierdut și alte națiuni europene, inclusiv Irlanda sa natală.

Festivalul de la Săpânța

Pentru a face cunoscută bogăția ascunsă a Maramureșului, Peter și-a dorit să-i aducă acolo pe românii de peste tot. Și a înființat festivalul ”Drumul Lung spre Cimitirul Vesel”. ”Aparent, festivalul era despre cultura Maramureșului, dar de fapt era despre identitatea românească. Iar într-un sens mai larg, festivalul a fost o campanie de conștientizare referitor la valorile europene, până la urmă”, spune Peter. ”Sunt mândru de toate edițiile, dar îmi aduc aminte în mod special de prima ediție, cea din 2010. Atunci s-au auzit prima dată la Săpânța cântecele compozitorului irlandez Sean Davey, atunci a fost și prima colaborare cu Grigore Leșe. Și au fost și mulți lăutari, care au cântat o muzică autentică împreună. Al doilea an a avut tema Drumul lui Leșe în Țara Lăpușului, și a fost o ediție foarte interesantă și reușită.”

7 muzicieni din 7 țări în trenul care duce la Săpânța

A patra ediție a avut tema Roots Survival Romania și a fost regizată minuțios și original de Peter. El a invitat în România șapte muzicieni din șapte țări europene diferite, care nu se întâlniseră niciodată până atunci. Au ajuns în aceeași zi la București, cu avionul, și au luat împreună trenul spre Săpânța. Acolo, în tren, ei s-au văzut prima oară și au început să lucreze împreună pentru concertul care avea să aibă loc o săptămână mai târziu. Aveau șapte zile la dispoziție ca să creeze muzica unui concert inspirat din întâlnirea lor și sub impactul descoperirii muzicii și culturii din Maramureș. A fost o uriașă provocare pentru ei, dar rezultatul a fost uimitor: ”Imaginați-vă pe cei 800 de oameni care asistau și care, la ultima strofă din concert, se ridică în picioare și aplaudă ca și când li s-a făcut un dor mare! N-a fost acolo doar o chemare la bis, a fost mult mai mult, ca un strigăt de victorie”, își amintește Peter, care are foarte proaspete în suflet toate eforturile și bucuriile acestor ani. De altfel, Roots Survival Romania s-a concretizat și în două CD-uri, precum și într-un turneu în toată România.

În 2015, participanții la festival au fost invitați La Umbra Marelui Fus, iar în 2016 s-a ținut sub lună plină, printr-o suită de concerte pe dealul Bradova. În fine, un concept plin de viață și de semnificații este Satele Unite ale Maramureșului, care a apărut în 2017 și continuă în diferite forme

De când a apărut ideea festivalului, Peter și-a dorit să fie mai mult decât doar un eveniment legat de muzică. Intenția a fost să fie concentrate în cele șapte sau zece zile mai multe forme ale culturii întregii zone. Gastronomia Maramureșului, meșteșugarii și artizanii care creau obiecte din lână, din fier, din lemn, au fost prezenți nu doar pentru a-și vinde obiectele, ci mai ales pentru a le arăta vizitatorilor cum se fabrică toate acestea.

Iar dincolo de partea de întâlnire artistică, festivalul a avut și o parte de observare și cercetare științifică: deplasarea muzicienilor spre Săpânța, vibrația care venea din partea sătenilor, venirea vizitatorilor din toată țara și felul cum au fost ei impresionați de felul tradițional de a fi al  maramureșenilor, toate acestea pot fi considerate un mare experiment antropologic. Scopul experimentului fiind să verifice ipotezele referitoare la cum poate fi păstrată și ce șanse de a rezista în timp are o zonă cu un specific local atât de pronunțat.

Drumul este lung, dar se oprește la un moment dat

În fiecare an, festivalul de la Săpânța a fost o puternică descărcare de energie. Însă resursele pentru organizarea lui au fost mereu la limită. Peter Hurley a fost în fiecare an un motor puternic, dar pe lângă efortul de organizare, el a trebuit chiar să finanțeze cu bani personali cheltuielile implicate. Acesta este unul dintre motivele pentru care proiectul ”Drumul Lung spre Cimitirul Vesel” este închis acum. Peter își continuă călătoria maramureșeană și românească prin alte idei și proiecte, pentru că dorința sa de a promova cultura tradițională este în continuare vie și puternică.

L-am întrebat dacă festivalul trebuia să meargă înainte. Mi-a răspuns că nu poate să facă el evaluarea aceasta, dar că și-a dat seama pe parcurs că ”lupta nu putea fi câștigată”. Proiectul nu putea avea un final fericit din punct de vedere economic. Și asta, spune irlandezul, este foarte asemănător cu ce se întâmplă azi cu lumea satului românesc: satul obișnuia să aibă în trecut un echilibru economic intern, prin care rezista. ”Acum acest echilibru nu mai există, iar existența însăși a satului românesc este amenințată. Ceea ce înseamnă că este amenințată identitatea națională a românilor”, avertizează Peter.

Spiritul puternic al României

Peter Hurley a fost întrebat de multe ori de ce el, un irlandez, este atât de interesat de România. El mi-a răspuns din nou la această întrebare: ”Eu cred că este foarte valoroasă identitatea națională a țării voastre. Sunt de 25 de ani în România și am întâlnit sute, dacă nu mii de oameni luminoși, inteligenți, cultivați, umani în cele din urmă, români cu toții, a căror singură puternică dorință era să facă bine. Și cred că după acești ani că spiritul puternic al României este foarte valoros. Este ca o lumină strălucitoare, iar eu mă înclin cu respect în fața acestei culturi.”

12 sate și comune din Transilvania sunt puse împreună, într-o structură care le face să-și prețuiască și să-și pună mai bine în evidență valorile tradiționale. Iar această structură se numește ”România Remarcabilă”. Dar cum funcționează acest proiect, cât de mult se poate extinde și cu ce beneficii?

• Obiectivul rețelei de sate și comune este să lucreze împreună, să dezvolte unitar concepte de brand și label, să obțină împreună consultanță și ajutor pentru atragerea de finanțări.
• Rezultatele așteptate sunt: dezvoltare locală, vizibilitate, organizare comună de evenimente de amploare, înfrățirea cu localități din Franța, consolidarea identității locale și creșterea turismului.
• Până acum sunt 12 membri în această rețea, dar dorința inițiatorilor este să crească numărul până la 40, ca să atingă astfel 1% din localitățile din țară.
• Proiectul este inițiat de Centrul Cultural Clujean, dar are drept model organizația Sites et Cités Remarquable de France.

INTERVIU CU ALINA ZLATI, managerul proiectului ”România Remarcabilă”

Titlul ”România Remarcabilă” pare a fi o încurajare, pare a fi și un mesaj transmis scepticilor și pesimiștilor, în privința potențialului de frumusețe al României de azi.

Numele în sine surprinde mult din esența și viziunea acestui proiect. Țara noastră este împânzită de elemente de patrimoniu, fie ele materiale sau imateriale, din păcate ele nu sunt apreciate, nu sunt valorizate, nu sunt valorificate. S-a cam așezat un strat gros de praf peste patrimoniu, obiectivele au intrat într-un con de umbră. Ne-am spus că ar trebui să facem ceva. Credem că resursele sunt acolo, că oameni faini există, oameni cu expertiză există. Misiunea noastră este de a colecta toate acestea într-un soi de ecosistem, de a crea punți între oameni, de a oferi suport acolo unde este nevoie și a face lucrurile să se întâmple. Ideea este ca prin valorificarea patrimoniului, prin stimularea culturii, să dezvoltăm de o manieră sustenabilă  localități din România.

Proiectul este unic pentru România, desfășurarea lui se va face însă după un model francez.

Construim după modelul celor de la Sites et Cités Remarquables din Franța, care au o experiență extinsă în sensul acesta. Ei au o rețea de localități care au primit acest label de ”remarcabil” și, deci, nu pornim de la zero. Știm ce este de replicat și ce este de evitat, din experiența francezilor.

Cum proiectul pornește de la Cluj, este ușor de înțeles de ce în această fază pilot ați prins localități doar din Transilvania. Urmăriți evidențierea mai degrabă a particularităților fiecărei localități în parte sau a aspectelor culturale asemănătoarea, specifice zonei?

Pornim cu 12 localități, din județele Cluj, Alba, Brașov, Sălaj, Mureș, Sibiu și Maramureș. În cel mai scurt timp, însă, anticipăm că se va construi o adevărată rețea. Am primit câteva solicitări din partea unor comune care deocamdată nu sunt incluse în proiect, ceea ce ne bucură foarte mult. Și, într-adevăr, în configurația în care ele se află acum, deși sunt parte a unui areal destul de restrâns din Transilvania, localitățile sunt foarte diferite. Transilvania este foarte bogată, în termeni de etnie, de cultură; localitățile sunt foarte variate ca specificitate, oferă lucruri foarte diferite, oferă potențialități distincte, dar noi credem că toate se subscriu unei cupole mari, a ”României remarcabile”. Întâmplarea face ca acum, când vă dau interviul, să mă aflu la castelul Bánffy. Și da, e remarcabil! Dar pentru a fi remarcabil nu este absolut imperativ să ai un castel de felul acesta. Noi credem în gesturile mici, în inițiative punctuale, dar care poate să aibă un impact foarte mare în dezvoltarea sustenabilă a comunităților rurale: poți să sprijini meșterii locali, poți să sprijini meșteșugarii, poți să sprijini producătorii mici. Orice evidențiere, valorificare, a ceea ce tu ai în mod neforțat la tine în comunitate credem noi că intră sub cupola acestui ”remarcabil”.

Sunt 12 localități acum, iar până în 2021 se vor mai adăuga 28. Concret, ce se va întâmpla în acești trei ani de implementare? Dați-ne câteva exemple.

În primul rând, se fac eforturi în identificarea și maparea rețetelor vechi de prin sate, care sunt pe punctul de a fi uitate, și care sunt redate în limbajul lor, cât se poate de ancorate în rădăcinile satului. Se fac eforturi de identificare a meșterilor, astfel încât cei care își doresc o ”casă verde”, după tehnicile vechi, să poată apela la acești meșteri acolo unde ei încă mai există. Se vor organiza festivaluri foarte faine care să anime viața satului chiar și pe o durată foarte scurtă. Cu siguranță activități de genul acesta vor transfigura satul în perioada desfășurării, va căpăta noi dimensiuni inclusiv în mentalul localnicilor. Cert este că, din ce am văzut noi, mult din înțelegerea localnicilor cu privire la ce comori au ei în comună vine din expunerea la reacția celor din exterior. Dacă noi mergem luminoși în satele acestea, cu deschidere și cu apreciere față de ceea ce au, și ei ajung în timp să se uite la aceste elemente prin alte lentile. Și cred că asta ne dorim de la aceste inițiative punctuale: vin, pleacă, dar sătenii rămân cu mândria apartenenței locului.

Când v-ați propus să fie prima evaluare a aplicării proiectului?

Urmează să construim niște echipe interdisciplinare, cu expertiză pe zona asta de patrimoniu, să mergem prin sate, să identificăm ce și cum, dincolo de ceea ce este evident pentru ei că au. Și pornind de la acest exercițiu, să creionăm, într-un exercițiu de tip participativ, cot la cot cu localnicii și reprezentanții acestora, să gândim niște strategii, urmând ca apoi să oferim suportul în transpunerea acestor strategii în realitate. Cred că o să ne auzim curând!

O nouă rubrică debutează azi pe Matricea Românească, menită să ne amintească micile nestemate ce ne unesc cultural: Cărţi poştale spre ReUnire. Prima oprire, la Sighetu Marmaţiei, locul unde se agaţă harta în cui. La propriu!

Se spune că românii de peste munţi nu prea au haz. Iată o mostră de  umor maramureşean, ca un răspuns venit de peste Carpaţi la glumele celorlalţi fraţi români.

În capătul străzii Corneliu Coposu, te întâmpină monumentalul cui, cu un mesaj în care s-a strecurat o doză bună de autoironie. Este o faină modalitate a oraşului de a-şi transforma „porecla în renume”.

„Bine aţi venit la Sighetu Marmaţiei! Deoarece se spune că aici se agaţă harta în cui, ei bine, aici este cuiul cu pricina!”

La Sighetu Marmaţiei, un cui care ne uneşte, printr-un umor tipic românesc… Foto: arhiva personală Silvia Iorgulescu

Asta spunea bunicul unei prietene din Maramureș, atunci când viața îl trimitea, lunar, la casieria furnizorului de cablu. În genialitatea lui subconștientă, țăranul român nu echivala gestul cu o activitate opresivă, de rutină, ci îl transfigura în ceea ce este, de fapt: o contribuție la frumos (în mod ideal), la artă, la cultură. „Mă duc să-mi plătesc artiştii!” e o frază sublimă, demnă de pus pe frontispiciul Matricei Românești.

Ei bine, țăranul român care își “plătea” artiștii nu o făcea din obligație, ci din recunoștință, față de oamenii care îi înfrumusețau, după putința fiecăruia dintre ei, viața. Pentru asta există arta: altfel am fi cu toții programatori, adică roboți.

Există o anecdotă despre împăratul Napoleon, care, dorind să țină la palat un spectacol muzical, l-a invitat pe cel mai în vogă tenor al vremii lui. Auzind însă care e onorariul respectivului, Napoleon i-a spus, uluit: “Cu banii aceștia, îmi plătesc generalii!” “Sire”, i-a închis gura tenorul, “În acest caz, să vă cânte ei!”

Se observă, în mediul public românesc, o idee falsă după care cultura – o asistată social, să nu ne ascundem după cireş, care subzistă de la bugetul de stat și prea puțin din sprijin privat – se face fără bani, iar artiștii ar trebui să lucreze gratuit, indiferent cine îi solicită. IT-iștii, juriștii și medicii au voie să perceapă bani pe serviciile lor, pentru că sunt profesioniști. Artiștii, oamenii de cultură, profesorii trebuie să presteze, în schimb, gratuit sau mai puțin, pentru că a lor va fi Împărăția Cerurilor.

E o mentalitate ipocrită, care face mult rău culturii românești și statutului oamenilor de cultură autohtoni în general. Ceea ce e bun în viață nu costă, ci merită bani. “Gratis nu există, ieftin nu rezistă”, zice parimia. Iar artiștii români merită să fie respectați și financiar – desigur, cât timp au pretenții rezonabile și nu umflate (vina lor nu trebuie omisă din discuție). Da, cultura este serviciu de utilitate publică. Ceea ce nu înseamnă că artiștii trebuie să moară de foame, în virtutea unei gratuități destinate – când se poate – recipienților culturii, nu promotorilor ei.

Un apel, deci, către toți jucătorii din cultură: plătiți-vă artiștii, fără să întrebați de ce, sau de ce atât de mult!

Când ai ocazia să vorbeşti cu un ţăran autentic, o savurezi, pentru că poţi fi sigur de două lucruri: de sinceritate şi de bun-simţ, ambele – pe cale de dispariţie la oraş. A fost cazul şi al unei discuţii purtate în Sat-Şugatag, Maramureş, cu Pălăguţa Birtoc, meşteră într-ale ţesutului, cea care ne-a lăsat o puternică impresie rememorând experienţa sa la muncă la cules mere în Italia, dar şi afirmându-şi scepticismul faţă de politica făcută pentru cei puţini (a se citi, pentru cei prieteni cu primarul…).

Matricea Românească: A plecat multă lume de aici, din Sat-Şugatag?

Pălăguţa Birtoc: Sunt plecaţi în străinătate, dar nu definitiv.

Matricea Românească: Se întorc.

(Din fundal) După bani.

Pălăguţa Birtoc: Sunt sezonieri – mulţi în Germania, şi în Italia… Şi eu am fost o lună în Italia, la mere.

Matricea Românească: Şi cum a fost?

Pălăguţa Birtoc: No, ca la muncă!

Matricea Românească: În ce zonă aţi fost?

Pălăguţa Birtoc: Am fost în zona de nord. La munte.

Matricea Românească: Cum v-aţi simţit departe de România?

Pălăguţa Birtoc: Nu-i ca acasă! Condiţii am avut foarte bune, oameni buni, primitori, dar nu-i ca acasă! Ca la casuca ta…

„Eu nu văd situaţia bună, până nu se schimbă tăţi aieştia, să margă jos…”

Matricea Românească: Cum se vede de aici situaţia din ţară? Cum o percepeţi?

Pălăguţa Birtoc: Eu nu o percep bună! Amu să vedem ce fac, dar nu cred, că n-au de unde, cu câte ne-o promis! N-au cum. Eu nu văd situaţia bună, până nu se schimbă tăţi aieştia, să margă jos, eu nu văd situaţia bună. Să fie nişte oameni de încredere, nu toţi mincinoşii ăştia!

Matricea Românească: V-a fost greu după 1990? Cum era înainte?

Pălăguţa Birtoc: Şi înainte n-o fost uşor, dar atunci o fost locuri de muncă. Acum e mai greu.

Matricea Românească: S-a schimbat cumva Maramureşul, în ultimii 30 de ani?

Pălăguţa Birtoc: Păi s-o schimbat tineretul amu, după cei de la oraş, e democraţie… Demult ai stat aici, că n-ai avut unde mere. Aici am lucrat, cu ce-am făcut aici, soţul o lucrat şi el în construcţii, şi ce-am făcut [am făcut] acasă. Acum se duc afară…

Matricea Românească: Oamenii de aici sunt şi mai păstrători, dar şi mai chibzuiţi, parcă. Le place să aibă lucrurile lor, îşi facă o stare.

Pălăguţa Birtoc: Asta-i clar! Să aibă, cât de cât. Care poate, se duc afară şi îşi fac bani, care nu pot – pe aicea. Să aibă al lor, să nu aştepte la mila nimănui. Noi aşa am crescut şi aşa am ştiut: să nu aştepţi să îţi deie nimeni. Dacă vrei să ai, pui mâna şi faci. Nu ai după cine aştepta!

„A făcut primarul cu câţiva, şi gata, nici n-ai ştiut!”

Matricea Românească: Consideraţi că neamul nostru doreşte şi face ceva în păstrarea patrimoniului şi a folclorului nostru, ca ţară?

Pălăguţa Birtoc: D-apăi eu nu ştiu, no, ce să zic! Am auzit că fac, pe-aici, proiecte, am auzit, dar şi aici s-au făcut cam aşa, care-cum. A făcut primarul cu câţiva, şi gata, nici n-ai ştiut! Când ai întrebat, o zis că nu se poate. Am auzit la televizor că-s proiecte şi se dau bani europeni, dar la noi n-o ajuns…

Matricea Românească: Dar n-ajung la toată lumea.

Pălăguţa Birtoc: Nu, la noi n-o ajuns aşa ceva.

Istoria personală şi istoria muzicii se împletesc într-o nouă lecţie de etnomuzicologie semnată, pe Matricea Românească, de către artistul Bogdan-Mihai Simion. Acesta tratează, mai jos, originile şi evoluţia muzicii de zongoraşi din regiunea istorică a Maramureşului, aşa numitul Maramureş voivodal, considerate „cea mai veselă muzică ţărănească din România”.

În satul Hoteni, la marginea comunei Hărniceşti, se află o casă veche de lemn, delicată şi îngrijită, situată în mijlocul unei curţi care se extinde într-o livadă şi într-o grădină de legume. În aceeaşi curte, mai la vedere, există şi o casă nouă de cărămidă cu aspect tradiţional, pe o latură a căreia a fost ridicat un chioşc de lemn. Căldura, frumuseţea şi coerenţa stilistică a gospodăriei îţi taie respiraţia. Acesta este visul devenit realitate pentru Ioan şi Anuţa Pop, vis pentru care au lucrat umăr la umăr timp de doisprezece ani. Ioan Pop, poreclit Popicu de soţie, rude şi prietenii apropiaţi, s-a născut într-o familie de ţărani în satul Poienile Izei, în Maramureşul voivodal, acolo unde, în 1913, Béla Bartók însuşi s-a oprit pentru o cercetare etnomuzicologică.

Numele lui Ioan Pop este cel mai uşor de asociat cu muzica de zongoraşi din regiunea istorică a Maramureşului. El consideră că reprezintă „cea mai veselă muzică ţărănească din România”. Partea de nord a României – cu precădere regiunea Maramureşului – este renumită pentru tradiţiile şi vechile obiceiuri păstrate până în contemporaneitate. Între aceste tradiţii, muzica joacă un rol extrem de important. Pe lângă dansurile locale, pe care oamenii zonei le numesc „jocuri”, ce se dansează în perechi, cea mai importantă formă muzicală este „horea”. Horea, în esenţă, este o formă muzicală lirică, cu teme precum iubirea, dorul, doliul, durerea plecării în armată, bucuria cântatului, povestirea sau anunţarea Naşterii şi a Învierii lui Iisus Hristos.

Când era copil, Popicu a învăţat să interpreteze toate aceste tipuri de hori pe instrumentele la modă în perioada respectivă, în regiunea sa: tilincă (fluier ciobănesc), ceteră (vioară), contră (violă), zongoră (chitară) şi dubă (tobă). A început să cânte ca zongoraş la petrecerile şi dansurile duminicale din sat, atât de plăcere, cât şi ca sursă de venit ce l-a ajutat să termine liceul. Mai târziu, a început să cânte la nunţi şi la alte petreceri în întreaga regiune extinsă a Maramureşului, inclusiv Lăpuş, Chioar sau Codru. Popicu a întâlnit-o pe Anuţa când era adult. S-au căsătorit şi s-au stabilit pentru o vreme în casa tatălui miresei, Ionu’ Diacului din Hoteni. Ei au hotărât să-şi construiască acolo propria casă, din lemn sculptat şi cu verande pe ambele părţi, un tip de casă pe care sătenii nu o mai construiesc în zilele noastre.

Ioan Pop & Ioachim Făt – Mori, mândră, ori te mărită (filmare din satul Hoteni, Maramureş)

Cei doi se trezeau – şi se trezesc încă – în fiecare dimineaţă în liniştea copleşitoare a naturii. Pe măsură ce în praful de sub streaşina casei se mărea numărul găinilor deţinute de familia Pop, câteva vaci au început să se amestece cu celelalte ale satului, purtând talăngi la gât ce creau sunete discordante – în Maramureş, la fiecare casă, o altă vacă se adaugă cirezii ce pleacă la păscut. Ca orăşeanul ce-şi plimbă câinele sau copilul, Ioan Pop ducea din când în când vacile întregului sat la păscut. Satul Hoteni din Maramureş era – şi rămâne încă – una dintre cele mai izolate comunităţi din întreaga Uniune Europeană, unde ţăranii şi-au păstrat un stil de viaţă care, în cea mai mare parte a continentului, a dispărut în urmă cu câteva sute de ani.

Bogdan-Mihai Simion, alături de Ioan Pop, unul dintre cei mai cunoscuţi zongoraşi din Maramureş, România

Ansamblul ţărănesc tipic din Maramureş este un duo format din zongoră şi vioară, adesea însoţit de o tobă. Taragotul, saxofonul şi acordeonul au fost mai recent introduse. Mâncărurile gustoase, horinca puternică şi muzica tradiţională a zonei fac nopţile mai frumoase aici. Un grup de americani – cum altfel? – au lansat chiar un curs ce durează o săptămână şi prezintă pe scurt muzicile şi dansurile din Maramureş. Instrucţia este asigurată de nimeni altul decât Popicu, ce cu această ocazie îşi reafirmă poziţia drept unul dintre cei mai cunoscuţi muzicieni ţărani din România. Pe valea Marei, acesta a format inclusiv un grup de muzică tradiţională, intitulat Iza. Colaboratorii acestui grup sunt cei mai buni muzicieni ai prezentului din Maramureş, toţi fără excepţie fiind agricultori sau păstori. Între timp, Iza a devenit un grup renumit în România, mergând anual în turnee în Israel şi în vestul Europei. Grupul promovează ideea că muzica ţărănească şi dansul ţărănesc sunt fundamentale pentru fericirea omului, iar tot ceea ce face are ca scop menţinerea acestor vechi tradiţii. Ioan Pop ştie că, pentru a reuşi acest lucru, acestea trebuie să rămână semnificative pentru timpul prezent şi trebuie să fie prezentate mereu proaspăt, dar totodată fără a fi „modernizate” agresiv.

Puţini sunt însă cei care ştiu că şi tatăl lui Ioan Pop a fost înregistrat de către un grup de antropologi occidentali. Înregistrările au fost reeditate recent sub titulatura de „Balkan Arts Series: Volume 7”, încadrate într-o serie mai largă, de 13 cd-uri ce cuprind printre cele mai interesante înregistrări de muzici ţărăneşti, realizate în Bulgaria, estul Serbiei, Macedonia greacă, Tracia şi România. Realizate între anii 1961 – 1979 (în cadrul a trei cercetări etnomuzicologice), nefiind puse la dispoziţia publicului larg până în anul 2012, aceste înregistrări remarcabile evidenţiază şi sărbătoresc o cultură şi un stil de viaţă sătească ce au dispărut pentru totdeauna, transformate până la nerecunoaştere de către presiunile sociale şi economice ale tehnologiei – graţie industrializării -, de către influenţa sovietică şi ulterior de către globalizarea occidentală.

Grupul Iza – Cand m-o Făcut Mama-n Lume

Între obsesii şi exotizări, Ioan Pop ţine steagul sus şi luptă zi de zi pentru ceea ce crede. Occidentalii sunt din ce în ce mai interesaţi de această moştenire, iar întrebările şi răspunsurile lor ar trebui să ne dea nouă de gândit. De pildă, în ediţia online a ziarului The Guardian, un cititor povesteşte că va ajunge în România în luna iunie a anului 2016 şi spune că îşi doreşte în mod expres să asculte muzică tradiţională ţigănească – iată brandul de ţară! El îi roagă pe ceilalţi cititori să-i sugereze care este cea mai potrivită zonă pentru a găsi această muzică. După câteva pagini de recomandări – care mai de care – un anume Peter Mills oferă un răspuns splendid. El susţine că varietatea de muzică pe care o poate întâlni potenţialul călător în România spune multe despre amestecul etnic remarcabil – şi uneori volatil – al ţării. I se sugerează centrul Câmpiei Transilvaniei pentru amestecul româno-maghiar ce l-a inspirat atât de tare pe Béla Bartók, Ţara Românească pentru cele mai bune trupe muzicale ţigăneşti şi Maramureşul voivodal pentru muzica românească pur-sânge. Fireşte că răspunsul este incomplet şi că se poate argumenta împotriva lui. Însă el dă măsura imaginii muzicilor de tradiţie din România în spaţiul din afara ţării. Şi asta, uneori, contează mai mult decât adevărul istoric sau frontierele – care întotdeauna sunt periculoase în cultură.

Foto deschidere: Muzicianul Bogdan-Mihai Simion, alături de grupul Iza coordonat de către Ioan Pop