Tag

Maramureş

Când te apropii de Săpânţa, o localitate din Maramureş aflată la patru kilometri de frontiera cu Ucraina, celebră pentru amuzamentul cu care sfidează moartea, sistemele de localizare ale telefonului sunt bulversate de proximitate şi interpretează vizita drept una de trecere… la propriu, informându-te că ai schimbat ţara. Tot răul spre bine: n-ai ajuns pe lumea, ci la lumea “cealaltă”.

Nu e aşa, în mod evident. Drapelul românesc e omniprezent la casele sătenilor, iar zona, pusă pe hartă de inteligenţa şi de creativitatea lui Stan Ioan Pătraş la jumătatea secolului trecut, rămâne o redută de unicitate românească neperturbată şi loc de pelerinaj pentru ai noştri şi străini deopotrivă. Asiaticii, în special, vin aici şi se reculeg printre crucile multicolore, celebre în toate lumea pentru epitafurile pe care le poartă, care fac biografia defunctului cu un umor lapidar.

Uliţa din Săpânţa

Uliţa din Săpânţa Foto: Marius Donici

Însă nu umorul, nici inteligenţa nativă şi nici curajul localnicilor în faţa morţii nu te frapează în primul rând la Săpânţa. Ci bunătatea săpânţenilor, care nu e un «lux teoretic» ca la oraş, ci o normalitate cu extensiuni în cosmic, la fel de firească precum viaţa şi moartea. Parafrazând o expresie englezească (to kill with kindness, n.r.), săpânţenii – prin extrapolare, maramureşenii – sunt acei români care te ucid cu bunătate.

Săpânţenii – prin extrapolare, maramureşenii – sunt acei români care te ucid cu bunătatea lor

La Săpânţa, care n-a scăpat nici ea de comercializarea tradiţiei, e o scenă obişnuită ca vreun localnic care te observă de alogen să te abordeze pe uliţă şi să te invite la el în casă, pentru a-ţi arăta “camera bună” şi a-ţi propune câteva eventuale achiziţii din patrimoniul propriu. “Harta se agăţă de oriunde, nu doar de sus”, vorba memorabilă a localnicei pe care am întâlnit-o la unul dintre birturile comunale, unde sfărâma nuci, însă cu atât mai mult o mică achiziţie face toată diferenţa din lume pentru oamenii binecuvântaţi să ne sprijine hotarul – şi condamnaţi să o facă singuri.

(…)

Peste drum de cimitir, o casă înzăpezită, gemând de cucuruzi (porumbi, n.r.) atârnaţi în tindă, îţi atrage privirea din prima cu dunga ei galbenă imposibil de ratat. Stăpâna locului apare de nicăieri şi ne invită înăuntru, aşa cum cere datina. Cergi, gubare, farfurii, traiste, lecricuri şi altele asemenea îi compun universul.

Schimbăm impresii despre viaţă şi lume, facem o investiţie în economia locală, dar mai ales admirăm mâinile ireal de bătătorite ale văduvei săpânţence şi ţesăturile care, deşi ieşite dintr-o minte de ţăran simplu, s-ar putea preda la şcolile superioare de artă din străinătate. Apoi ne despărţim de gazda noastră şi ne vedem de drum, pentru că Maramureşul e un ţinut copleşitor, care nu-ţi permite răgaz.

Mâinile bătrânei din Săpânţa fac mai mult decât toate discursurile din lume

Mâinile bătrânei din Săpânţa fac mai mult decât toate discursurile din lume

La întoarcere, trecem din nou pe lângă Cimitirul Vesel şi pe lângă Casa Galbenă, albi la mustăţi fiindcă frigul e bineînţeles năpraznic. Din spate, cineva ne somează să ne oprim. Nu-s ucrainenii, ci ţăranca româncă cu care ne-am întreţinut mai devreme. “Domnii mei”, o auzim, “no staţi olecuţă”. Ne conformăm, aici înveţi repede că e futil să combaţi o moroşancă. “Ci luaţi mălaiul aiesta, luaţi aieşti patru cucuruzi şi-i atârnaţi în casă”, ne spune, în timp ce desprinde şi ne înmânează patru coceni din “averea” ei.

Generozitatea ne lasă perplecşi, pentru că e neaşteptată şi sinceră, pentru că aduce cu pericopa biblică în care ultimul bănuţ al unei văduve a făcut mai mult decât toate donaţiile la templu ale fariseilor.

De undeva, din nordul extrem al ţării, din locul unde se agaţă harta-n cui, o româncă simplă ne predă o lecţie de bunătate care face mai mult ca toate discursurile lumii.

Într-o perioadă în care politicienii români caută, mai abitir decât Diogene, un om demn să ne conducă, Matricea Românească a găsit, într-un sat din Maramureş, o româncă ideală pentru funcţia de primă-ministră a hărniciei. Anuţa Ciceu, din satul Budeşti, lucrează la războiul de ţesut de la 12 ani, de peste şase decenii, realizând straie şi broderii minunate şi oferind unei ţări întregi un exemplu de cinste, de pasiune, de credinţă şi de modestie.

O bunicuţă – după expresie – chintesenţial bună ne întâmpină pe uliţa satului. “O căutăm pe Anuţa Ciceu, zisă a lu’ Bârlog”, îi mărturisim, sperând la îndrumare. “Oi, că eu sunt!”, ne spune cu bucurie. “Amu merg la vot, dar dacă m-oţi aştepta la cofetărie, stau de vorbă cu domniile voastre.” Consimţim fără probleme, amuzaţi că locul la care face referire moroşanca noastră, “cofetăria” satului, e un eufemism pentru cârciuma din localitate. Ceea ce spune multe despre umorul practic şi subtilitatea maramureşenilor.

Zece minute mai târziu – căci bunicuţa, desprinsă parcă din poveştile unui Ispirescu sau Creangă, e sprintenă – ne însoţeşte pe uliţa pitorească de pe valea Cosăului, răspunzându-ne la curiozităţi despre pâraile care ne încadrează şi ne liniştesc cu susurul lor (“Râuşorul vine în apa asta mare, care vine de la Fermeteşti. Şi se-adună acolo la o parte”). Mergem acasă la tanti Anuţa, cea mai celebră ţesătoreasă din Budeşti, un sat de oameni gospodari care se mândreşte cu o salbă de meşteri populari şi cu o biserică de lemn de secol XVII, parte din patrimoniul mondial UNESCO.

În drum spre casa Anuţei Ciceu, zisă a lu' Bârlog, din Budeşti

În drum spre casa Anuţei Ciceu, zisă a lu’ Bârlog, din Budeşti Foto: Marius Donici

Biserica de lemn din Budeşti (1643), Maramureş, parte a patrimoniului mondial UNESCO

Biserica de lemn din Budeşti (1643), Maramureş, parte a patrimoniului mondial UNESCO

Curţi din apropierea bisericii

Curţi din apropierea bisericii

Invitaţia acasă e subînţeleasă în Maramureş, unde ospitalitatea e, ca pe vremea grecilor şi probabil a dacilor, mai mult o datorie faţă de zei decât faţă de oameni. Până ajungem, ne cunoaştem “din mers”. La propriu.

“Demult, nu te-o purta la şcoală ca azi. Eu am învăţat foarte bine, dar am învăţat cu tăbliţa. Cum mergeam, era şters tot ce făceam. Aşa o fost timpurile!

Noi în Budeşti avem teren, avem animale. Nu este rău la noi. Mai rău pentru tineret, că nu are unde să muncească, nu se fac locuri de muncă. Au plecat aproape toţi. Au rămas aproape numai bătrânii. Foarte puţini mai sunt, care muncesc la oi. (…)

Cei care au plecat de aici, numai în străinătate au mers. Că mai mare bine ca aicea, nu se găseşte… oriunde ar merge!

Am o fată, care stă aici cu noi, şi patru nepoţi – două fete şi doi băieţi. Toţi sunt pregătiţi. O nepoată s-a dus la mănăstire, altă nepoată s-a făcut jurnalistă şi s-a dus cu soţul în Italia. E foarte grea meseria asta! Alt nepot a făcut cinci ani de Teologie şi a făcut Dreptul. Acum este secretar aici, la noi.

Cei care au plecat de aici, numai în străinătate au mers. Că mai mare bine ca aicea, nu se găseşte… oriunde ar merge! Dar în străinătate, acolo fac bani. Şi tot aicea vin! Pentru că nu se interesează nimeni de tineret. Nici şcolile nu sunt cum erau făcute demult”, ne spune tanti Anuţa.

“Erau copii în toate căsile: 4-5-9-15! Pănă încălţa femeia atâţia copii…”

O rog să rememoreze, pentru noi, viaţa din Budeşti aşa cum se derula ea acum câteva decenii. Pentru orăşenii bon-vivanţi, care fac din dez-angajare şi neasumarea de responsabilitate un principiu de viaţă, povestea ţine de domeniul ficţiunii.

“O, mama me! Erau copii în toate căsile, 4-5-9-15! Nu era încălţămintea aşe, erau obiele şi opinci! Apoi, femeia, până încălţa atâţia copii! Şi-apoi, se amesteca încălţările. Zicea vreun copil: «Nu îmi trebuie, că nu-i a me!»”

Cum făceau faţă moroşencele de acum câteva generaţii, misiunii lor? “Foarte bine îi creşteau femeile! Toţi o fo’ ca ruşii: graşi, frumoşi. Nu au avut (probleme) cu ficatul, nu au avut cu fiara, nu s-a ştiut de aşa ceva. O mâncat pită de mălai, lapte o băut… Ce ţi-ai pus, pe toamnă, ai strâns şi-ai avut de mâncat. Acuma, nu mai pune nimeni nimic!

E foarte greu. Zicea bătrânele noastre, că de câte ori meri în grădinuţă, ai de lucru! O fost sănătoşi oamenii de demult – nu i-o durut picioarele, şi merea la Fermeteşti, nu ştiu câţi kilometri pe jos, şi cu greutate în spate. Nu le-o durut veci picioarele! Acum, pe toate femeile le dor picioarele!”

Meştera populară Anuţa Ciceu din Budeşti, 75 de ani

Meştera populară Anuţa Ciceu din Budeşti, 75 de ani

Tanti Anuţa şi-a pierdut mama, care se ocupa împreună cu soţul de creşterea oilor şi a altor animale, la numai şase ani. “Dumnezeu s-o hodinească! Şi am rămas trei prunci. Şi-o rămas taică-miu cu noi. Şi ne-o spus: «Cine munceşte are. Cine nu munceşte n-are! Şi să ştii să caţi de-un ban. Că poţi să munceşti dacă nu caţi. Că nu se vede urmă nimic.» Şi asta am ştiut-o de la el. Aşa ne-o crescut!”

Dacă întrebi în Budeşti despre Anuţa lu’ Bârlog, vei auzi doar vorbe de laudă, într-o comunitate sudată, care îşi cinsteşte bătrânii şi modelele. “Eu am luat şi premiul I cu cea mai frumoasă cămeşă, la Baia Mare. Am diplomă. De pe toată ruta asta! Şi în ziar m-o pus. Toată comuna, atâta m-o felicitat! Aici, [lângă casă] mie mi-o pus ciupercă.”

Erau copii în toate căsile, 4-5-9-15! Foarte bine îi creşteau femeile! Toţi o fo’ ca ruşii: graşi, frumoşi. Nu au avut probleme cu ficatul, nu au avut cu fiara, nu s-a ştiut de aşa ceva

Ajunşi acasă, într-un decor hibernal de poveste, nu ni se permite – aşa cum ar face orice bunică – să ne apucăm de treabă fără să îmbucăm ceva. “Am gătit de post, oţi mânca domniile voastre? No foarte bine, aşezaţi-vă la masă.” Ne conformăm cu drag, adânc mişcaţi de încrederea pe care ne-o acordă un om care ne-a cules de pe drumuri, în casa căruia am “căzut” neanunţaţi, care ne cunoaşte de doar 10 minute, şi care ne-a primit cu toată inima. În Maramureş, unde şi apropierea gospodăriilor “trădează” legăturile strânse dintre oameni, suspiciunea e o blasfemie.

“Întruna m-am rugat lui Dumnezeu, şi Dumnezeu aşa ne-o ridicat… Dumnezeu ţine femeile muncitoare!”

E aproape imposibil să rezumi o viaţă de om în câteva cuvinte, dar dacă s-ar putea, viaţa Anuţei Ciceu s-ar defini prin două: muncă şi credinţă.

“Eu şi soţul meu am fost foarte necăjiţi. Noi dormeam în şură toamna – noi am stat într-un grajd, şi în celălalt ţineam animalele! Şi-aşa ne-o ridicat, dar întruna m-am rugat lui Dumnezeu! Şi m-o scos Dumnezeu după ce am început a lucra la maşină. Şi bani am luat împrumut de la un om din Susani, care nu m-o cunoscut. Şi îi spun a cui sunt, şi mi-o dat bani, şi mi-am cumpărat maşina aceea pe care o am în casă, şi cu aceea m-am învăţat a coase. Nu m-a întrerupt nimeni.

Şi de-atunci s-a început portul aiesta popular, cu cămeşa me, că m-am dus! Îmi zicea lumea: «Vai, de unde ţi-ai luat-o! Că vreau şi eu». De-atunci am cusut întruna. Am cusut multor oameni. Unii şi-acum îmi cer, chiar dacă sunt bolnavă şi nu mai pot. Prea mult am stat pe coloană. Şi-aici o fo’ baiul. Dar nu pot sta liniştită, că mi-o intrat în sânge. Şi nu am stare. Stau un pic în pat, şi ca arsă mă scol! Ştii cum e? Până lucru, uit şi de durori. Nu te doare când lucri! Cere corpul. Şi când stai, stai şi ţi-aduci aminte…”

Cămeşa minunată: “Eu am luat şi premiul I cu cea mai frumoasă cămeşă, la Baia Mare. Am diplomă. De pe toată ruta asta! Şi în ziar m-o pus. Toată comuna, atâta m-o felicitat!"

Cămeşa minunată: “Eu am luat şi premiul I cu cea mai frumoasă cămeşă, la Baia Mare. Am diplomă. De pe toată ruta asta! Şi în ziar m-o pus. Toată comuna, atâta m-o felicitat!”

Etica muncii e tangibilă: „Cusutul e migălos. Şi-apoi, ţes la război: gubare, obiele, covoare, cerge… Am ţesut, la mănăstire, unde e fata, două covoare şi două cerge, numai să le duc la primăvară la vâltoare. Şi la fată, şi la părinte, şi la stareţă le-am făcut trei chieptare, aşa ca gubarele. Dumnezeu ţine femeile muncitoare.”

Anuţa Ciceu te impresionează prin trei lucruri: statornicie în convingeri, că doar e moroşancă adevărată, luciditatea neostoită şi chibzuinţă. E o triadă de virtuţi care a purtat-o prin viaţă şi i-a ajutat atunci când şi-a clădit familia.

Sunt bolnavă şi nu mai pot. Prea mult am stat pe coloană. Dar nu pot sta liniştită, că mi-o intrat în sânge. Şi nu am stare. Stau un pic în pat, şi ca arsă mă scol! Când lucru, uit şi de durori. Nu te doare când lucri! Cere corpul

“Soţul meu, bietul, are 84 de ani. Eu tare mult am cusut la maşină. El, după ce-o venit în pensie de la mina Cavnic, n-o avut de lucru. Am avut animale şi noi, am avut oi… Când am îmbătrânit, am lăsat animalele, că n-am putut!

Mie mi-o fo’ bine şi în comunism. N-o fo’ la toată lumea, ca amu: unu n-are nici o pâine, altul are de toate. Omul meu o lucrat la mină. Am avut bani, şi am putut eu să nu lucru nimic. Dar eu n-am putut. Am avut oi – am făcut lecrici, am făcut chieptare, am făcut cioareci, obiele, am vândut. Am ţesut zade, am vândut. Pe lângă ce-o făcut el. Şi dacă şi eu am făcut, şi el a făcut… Am zis ca ce aduce el de la mină, să strâng. Şi nici n-am despărţit banii, niciodată. Noi am fo’ în veci cu banii laolaltă! «Măi omule», zic, «ăştia bani nu-i stric, da ce-ar fi pe pământ! Aieştia nu-i stric!» Şi dacă o cerut, «dă-mi, că şi altă lume are”, i-am zis «Să aibă oricine, dar ieştia bani nu-i stric! Că noi suntem necăjiţi. Cum gândeşti tu? Dacă azi ai strica o sută, mâine ai strica o sută, cum ne mai ridicăm? Mai necăjiţi o să fim». O înţeles. «Mă, zic, eu vreau binele, nu vreau răul.»

O credinţă puternică i-a dat Anuţei Ciceu genialitatea în creaţie

O credinţă puternică i-a dat Anuţei Ciceu genialitatea în creaţie

Morala, ancestrală, e că ajungi rău dacă nu-ţi asculţi soţia – încă un capitol la care orăşenii vor susţine contrariul. Însă românii de la sat ştiu mai bine:

“Eu am fo’ tânără de şaptesprezece ani când m-am căsătorit. Şi zic, «Vezi că tu nu ai nici un leu strâns, încă eşti dator cu 600. Dar nu mai mere cum merea! Ori faci ce-ţi zic, ori du-te!». El o vrut să rămână la taică-su, dar eu n-am vrut, că tatăl lui o fo’ necăjit. Şi m-am dus la tata, care era un om deştept, şi a zis: «Tată, hai înapoi acasă!». Şi i-am zis soţului meu, «De vrei să vii bine, de nu – eu mă duc la tata». Că acolo te aflai fără nimica, nu era de lucru. Şi am avut fata la doi ani după ce am avut unde sta. La 20 de ani neîmpliniţi am avut primul copil.”

Eu am fo’ tânără de şaptesprezece ani când m-am căsătorit. Şi zic, «Vezi că tu nu ai nici un leu strâns, încă eşti dator cu 600. Dar nu mai mere cum merea! Ori faci ce-ţi zic, ori du-te!»

Gătăm bucatele – supă de post cu cartofi, ardei şi ustoroi, urmată de colaci – care l-ar face pe Jamie să-şi anunţe retragerea din gastronomie, facem o plecăciune în faţa gazdei noastre şi ne abţinem să o îmbrăţişăm. Am venit aici cu treabă – şi totuşi, treaba mai poate aştepta. În faţa Anuţei Ciceu din Budeşti – ţesătoreasă perfectă, fiinţă mitică, moroşancă adevărată, emblemă a femeii românce – îţi aduci aminte de bunică şi de mamă şi eşti inundat de respect şi de iubire. Aiasta – ca să vorbim ca moroşenii – nu-i o femeie de pus la muzeu: e o româncă onestă, care s-a ridicat prin sârguinţă, prin rugăciune şi prin generozitate sufletească, e un om cu care ar trebui să se meargă în turneu prin ţară. E, în orice caz, o româncă neaoşă, un munte de românism autentic ca lumina zilei, la care ar trebui să se vină în pelerinaj.

„Noi nu trebuie să ne pierdem tradiţia şi valoarea noastră. Ne-am pierdut valoarea, ne-am pierdut şi pe noi!”

Matricea Românească: Ce reprezintă meşteşugul pentru fiinţa Dvs.?

Anuţa Ciceu: Meşteşugul pentru mine reprezintă tare mult. Că este foarte căutat. Nu e prea uşor de făcut, dar totuşi, dacă te străduieşti, iese frumos. Aşa că noi nu trebuie să ne pierdem tradiţia şi valoarea noastră. Ne-am pierdut valoarea, ne-am pierdut şi pe noi!

De la bătrânele noastre am învăţat. Eu n-am avut mamă, dar mi-o plăcut lucrurile frumoase. Şi unde-o fo’ femei găzdoi, eu cu acelea am fo’ prietenă. Şi mi-o spus, mi-o arătat: “Fă aşe, fă aşe”. Şi mie mi-o plăcut. Şi eu, cât mă ţine Dumnezeu, eu duc tradiţia mai departe.

Păcat că nu cam vreu oamenii – eu aş arăta-o la cine vrea să vină, să se-nveţe să vină, că eu îi arăt din ceea ce ştiu. Că eu ştiu tăt felul de lucruri. Eu ştiu să lucru şi cu lâna (foto jos), şi cu cusutul la maşină, ştiu să fac cămeşi ca pe calculatori, tăt felul de lucrări! Şi ar fi păcat să se piardă tradiţia. Ar fi foarte mare păcat! Că e foarte căutată acuma tradiţia. Ar trebui, mai ales fetele, să se înveţe. Că lucri pentru bani, lucri în căldură – nu te ninge, nu te plouă… Pe seară ai vreo doi bani. Şi de la zi la zi, se strâng. Dacă totuşi vreţi să cauţi de ei. Dacă nu vrei să cauţi de ei, să ai cu grămada, îi strângi mintenaş.

Cine vrea să vină, să se-nveţe să vină, că eu îi arăt din ceea ce ştiu. Că eu ştiu tăt felul de lucruri. Eu ştiu să lucru şi cu lâna, şi cu cusutul la maşină, ştiu să fac cămeşi ca pe calculatori, tăt felul de lucrări! Şi ar fi foarte mare păcat să se piardă tradiţia

Matricea Românească: Fetele de aici sunt interesate să vă înveţe meşteşugul?

Anuţa Ciceu: Nu cam pre. Ce lucrează aici, cam lucrează o soră de-a me, Pop Maria de la numărul 1, şi o fină de-a mea, Berindea Maria. Ele lucrează aşe, ca şi mine. Soră-mea are 70 de ani, iar fina me mai mult de 55-60 nu are. Şi aici peste pod a mai lucrat foarte frumos cineva, dar acum s-a îmbolnăvit.

Fetele de 20 de ani nu te-ntreabă. Eu le-aş arăta, le-aş spune, dar nu-ţi vin! Nu poţi forţa omul. Dacă el… Trebuie şi-aicea să ai o dragoste! Poate şi un dar de la Dumnezeu. Cum aveţi Dvs. darul aiesta, mie mi l-o rânduit aiesta talent. Nu se merită dacă femeia nu are spori.

Eu am avut foarte buni spori ori la ce fel de lucru!

Matricea Românească: Vă e drag când lucraţi?

Anuţa Ciceu: Da. Dacă nu lucri din dragoste, te-mbolnăveşti! Trebuie orice fel de lucru să-l lucri din dragoste. Că râdea copiii mei când ziceam că eu lucru din dragoste. Ei râdea de mine. Mai ales aiasta de la mănăstire, zice: “Bunică, mie nu-mi place. Eu oi învăţa, dar bunică, eu nu lucru.” Nu le-o plăcut. Şi la maşină, eu aş fi vrut să fie. Şi după cât salarii au, mai bun salariu-i aista. Amu una-i când capeţi de două ori pe lună, şi alta-i când capeţi în toată ziua. Acuma, cât or mai fi bătrânele aiestea, s-a mai duce tradiţia.

Matricea Românească: Care este materialul Dvs. preferat?

Anuţa Ciceu: D-apoi, eu lucrez – fac cioareci, fac gubare, fac pieptare, cerge… Ce aparţine de o femeie care e gospodină, eu toate le fac. Nu că mă laud că mă filmaţi – ori mă filmaţi, ori nu mă filmaţi, mă ştiu oamenii din comună. Mie mi-o plăcut foarte mult hainele frumoase. Nici acum, că-s bătrână, nu port altele.

În "camera bună" a Anuţei Ciceu: sus, ruda tradiţională

În „camera bună” a Anuţei Ciceu: sus, ruda tradiţională

Matricea Românească: Mândria femeilor din Maramureş se reflectă şi în vestimentaţia lor. Sunt femei aranjate frumos, natural. Şi hainele pe care le poartă transmit ceva. Cum trebuie să arate o femeie maramureşeancă adevărată?

Anuţa Ciceu: Haina, pe o mureşeancă adevărată, trebuie să ştii cum să o pui. La noi, bătrânele noastre foarte frumos o umblat îmbrăcate. O avut opinci, o avut obiele – toate din lână, de pe oaie. Şi nici sfeterele nu le-o făcut din petice. Ele o tors, şi şi-o făcut sfeterul cu mândrie, cu acele. Lecric frumos în spate, cum se zice la noi. Merea la biserică foarte frumos. Acum nu le mai trebuie zade, le e ruşine cu zade, nu le cam prea trebuie obiele şi opinci. Dar să nu uităm că aiestea-s talpa ţării. Opinca şi obiala-i talpa ţării! Şi nu trebuie să ne fie ruşine cu ele.

Opinca şi obiala-i talpa ţării! Şi nu trebuie să ne fie ruşine cu ele

Şi a mea familie, toţi îs învăţaţi, şi copiii şi toţi, dar toţi au haine ţărăneşti. Şi toţi se-mbracă. Dacă merg la o nuntă, ei au cămăşi frumoase, au gubare frumoase. Şi ginerele meu o făcut Şcoala de Ingineri! Dar şi el se-mbracă în portul popular. Într-adevăr, că e foarte greu de făcut. Nici mie întotdeauna nu mi-a ieşit cum am vrut. Dar dacă nu mi-o ieşit cum am vrut, nu l-am cusut să-l iau pe mine. N-o ştiut nimeni că o ieşit bine, o ieşit rău. Dar când îl iei pe tine şi te duci, atunci se vede că-i bine lucrat.

Mândria Anuţei Ciceu: camera îmbrăcată ţărăneşte, cu lepedeie, perini, ştergare şi alte ţesături tradiţionale

Mândria Anuţei Ciceu: camera îmbrăcată ţărăneşte, cu lepedeie, perini, ştergare şi alte ţesături tradiţionale

Matricea Românească: La Dvs. se transmit hainele din generaţie în generaţie?

Anuţa Ciceu: Da sigur, sigur! Eu de la mama am rămas de şase ani. Şi ce o rămas, o rămas şi de haine valoroase. Am fo’ mici – dacă n-am ştiut, s-o risipit pă’ când am fost noi mari. Dar am avut o femeie care o fo’ foarte bună. Şi aceea o zis: „Du-te unde fac femeile mai mândru.” Oi avem, avem păcurar.

Şi mă duceam. Şi am făcut, de micuţă. Era una Ileana a Iodeanului, Dumnezeu s-o ierte. Am fost o cocoană de 12 ani! Mi-a pus tiara în picioare, am ţesut. Şi m-am dus la ea să-mi arete să fac ochiţi, cum se spune, şi mi-o arătat. Şi-am făcut. Şi m-am dus la alta să-mi arete cum să fac să cos cămaşa, după ce-am ţesut pânza. Era cea mai bună găzdoi din sat, Dumnezu să o ierte şi pe aceea, că o murit. Şi mi-a arătat să fac cămaşă cu pana bradului cea mare – cu aceea am fost şi eu mireasă.

Am făcut cămaşă cu pana bradului cea mare – cu aceea am fost eu mireasă!

Da o coborât o femeie în casă şi o zis: “Cum oi face tu cămeşa cu pana bradului cea mare, că doară nu ştiu fetele”, o zis, „nu tu?” “Hăi mătuşă”, zic, “o începem. De-oi putea, oi fa-o”. “Da poate-i strica pânza!” “Păi hai mătuşă, -i pânza me. Oi strica-o, cum oi coase-o, aşa-i purta-o!” Şi să ştiţi c-am făcut-o! Cu pana bradului cea mare. Şi cu cămeşa aceea am fost mireasă. Şi de-acolo abia am cusut şi-n sat, cu mâna, până mi-am luat maşina de cusut.

Perfecţiune românească: perini ieşite din mâinile meşterei Anuţa Ciceu din Budeşti, Maramureş, România

Perfecţiune românească: perini ieşite din mâinile meşterei Anuţa Ciceu din Budeşti, Maramureş, România

Nimic fără Dumnezeu: Cartea lui Iov stă la loc de cinste în casa Anuţei Ciceu

Nimic fără Dumnezeu: Cartea lui Iov stă la loc de cinste în casa Anuţei Ciceu

Matricea Românească: Da’ cum vine asta, ca mireasă să aveţi cămaşă?

Anuţa Ciceu: Păi să ai cămaşă nouă. Sumnă nouă… Totul nou să ai pe tine. Da. Când eşti mireasă. Aceea zice să o păstrezi, să te puie cu ea în mormânt. Da eu nu minţesc, nu ştiu ce mi s-o făcut, numai nu o fo’ cămeşa. M-am mutat din drum de sat aicea, spălatu-le-am, numai nu o fost cămeşa. Dar a fost foarte frumoasă cămaşa. Mi-am cusut eu cămăşi bogate, şi am dat de printre ele…

Matricea Românească: Ce trebuie să aibă o femeie din Maramureş în portul ei?

Anuţa Ciceu: Pe o femeie din Maramureş să nu lipsească cămaşa ţesută de tiară, naturală. Şi bărbatul trebuie să aibă tot aşa. Şi bărbatul, dacă n-are clop, nu se poate numi bărbat! Trebuie să aibă clop, chieptar, cămaşă, amu hai că demult purta şi gate. Dar acuma nu mai poartă.

Iarna – cuşmă, gubar, chieptar, cioareci. Acela-i bărbat maramureşean. Dacă nu le are, nu-i bărbat! La noi aşa e.

Şi femeia, iarna, trebuie să aibă cămaşă frumoasă de Sărbători – noi o luăm -, chieptar, zadă frumoasă pe dinainte, opinci mândre, obiele mândre de Sărbătorile de iarnă. Aşa să mergi îmbrăcată la biserică. Apăi hai că acuma nu totdeauna se poartă portul, dar chiar de Paşti nu e om să nu aibă cămaşă. Chiar cât de rău îi e, cămaşa nu-i lipse! De Crăciun, nu-i om să nu aibă gubar în spate! Atunci se poartă cel mai mult.

Dar acuma, şi la noi, cămăşile se poartă întruna. Şi-acum s-a-ntors iară tradiţia la cămăşile de demult. Acuma poţi să ai pe calculatori, că nu eşti la modă ca cămaşa de demult!

Bărbatul maramureşean trebuie să aibă clop, chieptar, cămaşă, amu hai că demult purta şi gate. Dar acuma nu mai poartă. Iarna – cuşmă, gubar, chieptar, cioareci. Acela-i bărbat maramureşean. Dacă nu le are, nu-i bărbat!

Matricea Românească: Probabil că aveţi vizitatori care mereu vă cer sfaturi şi cămăşi. Vă pare bine că sunt interesaţi de portul popular?

Anuţa Ciceu: Cum să nu! Mie îmi pare bine şi cred că prin Dvs. va merge mai departe. Şi nu că cred, că aşa îi – că se cunoaşte şi aici la noi. Chiar de când o fost meşterii populari, să ştiţi că foarte o avansat portul. Că vă spun că aproape o fost lăsat. Dar acuma, să ştiţi că e pe mână bună.

Matricea Românească: Dar mândria de a purta cămaşa tradiţională românească, cum o cultivăm? Pentru că unii o poartă doar din superficialitate, fiindcă e la modă să ai una.

Anuţa Ciceu: D-apoi ştiţi cum e? Cine ştie să lucre mândră, o are şi cămaşă mândră. Cine nu ştie să lucre, apoi o face cum o face, altu-o poartă. Da’ tu, dacă ştii să lucri, o faci cum vrei.

Îndreptar selectiv de termeni maramureşeni:

cioareci – Pantaloni țărănești strânși pe picior, din pănură sau din dimie, adesea împodobiți cu găitane, adesea împodobiți cu găitane

sfetar – bluză de lână

cuşmă – căciulă

tiară – război de ţesut

clop – pălărie țărănească din fetru de culoare neagră, cu calota semisferică și borurile înguste

cergă – ţesătură groasă (de lână), bogat ornamentată, care servește la învelit sau care se așterne pe pat

biţă – (ref. la oi) Cu lâna albă, fără nicio pată de altă culoare

şterguri – ştergare

lepedeu – cearşaf

perini – perne

gubar – haină bărbătească de iarnă, din lână

lecric – haină scurtă cu mâneci, tip jachetă, ce depășește mijlocul, purtată pe vreme rea (iarna)

sumnă – fustă

zadă – fustă

Când eram mic, în primii ani de după Revoluţie, una dintre cărţile care mi-au marcat copilăria a fost un ghid de promovare a României de care ajunsesem, în clasele primare, să fiu atât de fascinat, încât dormeam cu el sub pernă, pentru că era “teatrul viselor”, portalul magic spre locuri pe care visam să le “ating”. Ghidul de mici dimensiuni, care făcea o prezentare a ţării noastre sub multiple aspecte, amintea şi următorul detaliu: un vestit fotograf japonez, al cărui nume s-a împotmolit la jumătatea unei sinapse a subsemnatului, realizase un album foto intitulat “Maramureş, începutul lumii”.

Aveau să treacă mulţi ani până să înţeleg validitatea denumirii date, de către prietenul nostru nipon, aventurii sale fotografice în “ţara Maramureşului”. Maramureşul nu se cunoaşte, se simte. Maramureşul nu se explică, se trăieşte. Maramureşul nu e despre porţi de lemn sau despre cruci şi cimitire speciale, e despre o înţelepciune superioară şi despre o omenie, în sensul cel mai pur al cuvântului, care îţi dă peste cap scripeţii interiori şi te face să te reevaluezi ca individ. Maramureş e mai mult decât epifania orăşeanului înstrăinat, în faţa sacrului imuabil. E revelaţia unei micimi şi a faptului că în realitate, şi-ntr-un sens anti-aldous-huxley-ian, ne aparţinem realmente şi definitiv unii altora, ecuaţie din care ego-ul e evacuat, căci construcţia lui din cărţi de joc e cu bulină roşie.

Casă tradiţională din Budeşti, Maramureş

Casă tradiţională din Budeşti, Maramureş Foto: Marius Donici

Mergând ieri către Şurdeşti, localitate inimoasă cu o biserică unică, pe care n-o vom ignora pe Matricea Românească, am auzit amuzat “mantra” moroşenilor: “Calm, că se rezolvă!”. Şi asta fiindcă oamenii locului înţeleg ceva mai mult – în egală măsură genetic, temperamental, dar şi spiritual – despre deşertăciunea eforturilor omeneşti. Fost-am avertizat despre calmul moroşenilor – unul care “te omoară”, dacă ar fi s-o cred pe mama, căsătorită înainte vreme cu un moroşan -, însă nu pot să nu fiu atras nativ de o filosofie care spune, vorba lui Lincoln, că atunci când ai şase ore să tai un copac, în primele patru-cinci e cel mai firesc să-ţi ascuţi toporul.

Maramureşul nu se cunoaşte, se simte. Maramureşul nu se explică, se trăieşte. Maramureşul nu e despre porţi de lemn sau despre cruci şi cimitire speciale, e despre o înţelepciune superioară şi despre omenie, în sensul cel mai pur

Maramureş se sustrage analizei, pentru că e o aidoma unei poezii bune căreia-i strici farmecul dacă încerci să o diseci sau s-o supra-analizezi. Ce-a vrut Creatorul să spună cu Maramureşul o ştiu doar El şi cu robii lui din această “grădină a Maicii Domnului”, aşa cum o numea ieri un bătrânel trecut bine de 80 de ani, din Budeşti, venit de la vot şi de la discuţia proverbială cu consătenii. Muncitori, pragmatici, dar şi “mult rugători la Dumnezeu”, românii de pe aceste meleaguri ne oferă, în vremuri complicate, un exemplu de convieţuire a materialului cu spiritualului, un model verificat de ştiinţă de a trăi.

Poartă din Maramureş (detaliu)

Poartă din Maramureş (detaliu)

Cameră de sărbătoare

„Camera bună”

“Frumoşi ca îngerii şi aprigi… tot ca îngerii.” Aşa ni i-a descris ieri pe moroşeni un învăţat al locului, stârnindu-ne un zâmbet larg cât toată faţa. În Maramureş, până şi căderile din Rai se fac atât de temeinic şi de calm, încât timp e iar ca celor căzuţi din starea de graţie să le crească aripi noi.

Pentru că ăsta e Maramureşul: începutul lumii.

Maramureş, începutul lumii

Matricea Românească deschide, în decembrie, o serie de materiale speciale dedicate oamenilor, culturii şi identităţii Maramureşului, regiune istorică a României.

Citeşte şi:

Prima-ministră a hărniciei. Maramureşeanca Anuţa Ciceu (75 de ani): “Dacă nu lucri din dragoste, te-mbolnăveşti!”

Patru cucuruzi de bunătate

Unul dintre cei mai apreciaţi sculptori în lemn din Maramureş. Pop Gheorghe: “Sunt unii care spun că înainte o fo’ mai bine. Dar eu nu-s aşa. Eu sunt de părere că, dacă lumea mere înainte, să merem şi noi”

Model pentru 2017: Anuţa Bledea, românca cu mâini de aur. “Asta datorie o avem – cât trăim pe lume, să facem bine. Rău să nu facem la nime. Dacă faci bine, bine îți dă Dumnezeu”

Fiecare loc este caracterizat de o topografie specifică, ce îi conferă personalitate, dar care determină și modul în care este folosit de oameni: un loc rodnic va fi folosit ca teren agricol, locurile bune pentru pomi vor fi livezi, iar pajiștile sunt numai bune pentru a face fân. Oamenii lucrează fiecare loc în funcție de caracteristicile sale, folosindu-se deopotrivă de cunoștințele despre natură, mediul înconjurător, dar și de practicile pe care le cunosc și pe care le-au dobândit de la strămoși, ori le-au dezvoltat prin adaptarea propriilor experiențe, ori a tehnologiilor recente.

Dar un loc nu se limitează doar la proprietățile sale geografice, pentru că, în orice comunitate, teritoriul care este ocupat de aceasta este unul personalizat: toate locurile sunt cunoscute de către localnici, cu numele pe care le au și, mai ales, cu poveștile care le sunt atribuite. Numele fiecărui loc poate să fie reflexia tipului de relief, cum îmi amintesc, de exemplu, de locul unde bunicii materni aveau pământul, și care se numea, generic, „După Hulă”, termen ce local însemna pur și simplu „deal mai mare”. Numele unui loc mai poate fi asociat și unui eveniment important, ori unui element deosebit care se găsește chiar acolo. Un alt exemplu este din familia celorlalți bunici, paterni, care aveau casa în „Fața Stejarului”, iar eu, de fiecare dată când mergeam la ei, îmi imaginam un stejar imens care trebuie să se fi aflat pe-acolo, dar pe care nu l-am găsit niciodată. Tot numele locurilor amintesc de practici vechi, cum ar fi despăduririle pentru a avea terenuri agricole, astfel că de cele mai multe ori locurile denumite „Secătura” pomenesc practica de uscare a copacilor, pentru a fi mai apoi tăiați și a se curăța locul.

Iată că spațiul este unul calitativ, încărcat de memoria pe care oamenii i-o atribuie, memoria excepțională a evenimentelor care s-au petrecut acolo, a proprietarilor, a curiozităților, ori a unor elemente remarcabile cu care este asociat. Fiecare loc este simbolic și semnificativ prin povestea sa, perpetuată într-o comunitate, și care îl personalizează în ochii localnicilor. Un lucru esențial, în fond, pentru că asta face ca oamenii să aparțină unui loc: cunoașterea poveștilor și a întâmplărilor petrecute pe teritoriul comunității lor; cunoașterea, de fapt, a patrimoniului imaterial specific, ceea ce face ca un spațiu să fie unic.

Fiecare loc este simbolic și semnificativ prin povestea sa, perpetuată într-o comunitate

Orice membru al unei comunități va cunoaște foarte bine locurile bune, dar și locurile rele, pentru că, de fapt, spațiul este particularizat prin calitățile pe care le deține, iar, mai mult chiar, participă activ la evenimentele care se petrec acolo, este un spațiu calitativ și, mai ales, unul cunoscut, familiar. De aceea, poate, oamenii care trăiesc în astfel de comunități-memorie, ori comunități tradiționale, au o reținere de a călători și de a părăsi satul: nu ar mai avea cum să diferențieze locurile bune de locurile rele, așa cum dă mărturie, la început de secol XX, Ernest Bernea, în cartea sa Cadre ale gândirii populare românești. Contribuții la reprezentarea spațiului, timpului și cauzalității, publicată într-o primă ediție în 1985.

Iată că, pentru omul comunităților tradiționale, fiecare loc are și o valoare spirituală și, uneori, e impregnat de caracteristicile unor forțe supranaturale, cum se întâmplă, de exemplu, cu locurile unde se spune că au jucat Ielele, locuri considerate, mai apoi, a fi locuri rele, prin această contaminare cu sacrul.

Asta face ca oamenii să aparțină unui loc: cunoașterea poveștilor și a întâmplărilor petrecute pe teritoriul comunității lor; cunoașterea, de fapt, a patrimoniului imaterial specific, ceea ce face ca un spațiu să fie unic

Valențele spațiilor sunt cunoscute de către fiecare membru al unei comunități, iar dacă ne gândim cum s-a perpetuat această cunoaștere, atingem în această discuție problematica transmiterii tradiției orale prin intermediul narațiunilor, a întâmplărilor povestite de protagoniști, ca martori direcți ai întâmplărilor, ori ca martori indirecți, care, la rândul lor, au auzit întâmplarea povestită de altcineva, poate chiar de către protagonistul întâmplărilor, ori pur și simplu de la o altă persoană care aflase din spusele altuia despre întâmplare… Toată această încrengătură de persoane pare a fi derutantă la început, însă, e o bună modalitate de a explica modul în care apar legendele, ori miturile într-o comunitate. Din vorbă în vorbă, se transmit povești care fac trimitere la întâmplări excepționale, demne de a fi povestite, întâmplări care ies din tiparul cotidianului și care, în cazul povestirilor asociate locurilor, redefinesc și particularizează, în mod simbolic, fiecare spațiu.

Pentru omul comunităților tradiționale, fiecare loc are și o valoare spirituală și, uneori, e impregnat de caracteristicile unor forțe supranaturale

Legenda transformării fânului în piatră

Vă dau un singur exemplu, un loc pe care îl găsesc cu totul excepțional și despre care am auzit, de la mai mulți săteni, o narațiune cu totul neobișnuită, care explică denumirea locului și topografia sa. Este vorba de locul cunoscut în satul Șurdești, din zona Chioar, județul Maramureș, ca fiind „Clăile de piatră”. În primul rând, trebuie menționat că zona se află la poalele munților Gutâi și este o zona vulcanică, ce a dat naștere unui relief aparte. La poalele Pietrei Roșii, denumită așa pentru că are nuanțe cromatice roșiatice, din cauza zăcămintelor de fier din zonă, se află, în grădină la cineva, un loc folosit în mod obișnuit pentru fân, unde apar, din pământ, două stânci destul de mari, aparent rotunjite, de forma unor clăi de fân. În mod evident, nu este suficientă explicația geologilor, care explică formarea, ca urmare a erupțiilor vulcanilor, a acestor stânci, lavă vulcanică pietrificată de zeci de mii de ani. Astfel de stânci sunt denumite local și „bulbuci” și se spune în sat că sunt rămase așa de pe vremea lui Noe. Forma neobișnuită a celor două stânci de sub Piatra Roșie a stârnit imaginația localnicilor prin familiaritatea lor, forma clăilor de fân, pentru că, satul, fiind situat în zonă montană, are ca principală activitate creșterea animalelor, ceea ce face ca munca la fân să facă parte din viața cotidiană a localnicilor, pe tot parcursul anului.

La poalele Pietrei Roșii se află un loc folosit în mod obișnuit pentru fân, unde apar, din pământ, două stânci de forma unor clăi de fân

Despre acest loc am cules, împreună cu colegi, dar și alături de familie, câteva legende etimologice, mai sintetice, ori mai dezvoltate, care povestesc despre un om pedepsit de Sfântul Petru pentru că a lucrat într-o zi de sărbătoare. Cel mai des mi s-a povestit întâmplarea într-o manieră foarte scurtă, fără multe detalii. Sunt spuse doar lucrurile esențiale. Nu e ceva neobișnuit: în multe zone pe unde am mai călătorit și unde întrebam de ce se numește un loc într-un fel, mi se dădea o explicație scurtă, sintetizată într-o manieră de invidiat. Iată ce se spune frecvent despre aceste clăi de piatră: „Spunea bătrânii că le-o făcut [stâncile – n.n.] clăi; o fo’ de fân. Și-apăi le-o făcutu-le în ceva sărbătoare. Duminică sau când. Și-apoi s-o făcut de piatră” (A. F., 78 ani, 2006, culeasă împreună cu Georgeta Iuga).

Aceeași întâmplare este mult mai complexă în cazul povestirii înregistrate de la V. P. (75 ani, 2005) și culeasă împreună cu Viorelia Avram: „Acolo o fost așa: Piatra Roșie, o cheamă Piatra Roșie, da’ asta nu știu de unde vine denumirea. Că p-acolo, sub Piatra Roșie, la vreo 600 metri […] sunt câmpii, și acolo pe câmpiile celea făce[au] oamenii fân, pă vremea asta [iunie – n.n.]. Și-o lucrat într-o sărbătoare religioasă. […] Lucra cu fânul, făcea clăi de fân. În jurul acesta, în jur de Sânpetru. Și o lucrat fân și-o zis o femeie bătrână: «Măi, ce lucrați astăzi, că-i sărbătoare mare!» «Să fie tăt sărbătoare, că eu îmi fac fânu’». Era grăbit și se temea de ploaie. Și-o zis femeia: «Coboară-te di pă claie și urcă-te pă ceialaltă, termină pă ceialaltă». N-o fo ajuns a coborî, da’ n-o apucat a termina ceialaltă claie, c-o venit ploaia și-o apucat și-o fo cu trăsnete și cu fulgere. […] Și o zîs femeia aceea bătrână […]: «Te-a bate Dumnezo, ce lucrați? Că-i sărbătoare mare astăzi!» O fo ceva sărbătoare. «Apăi să hie tăt sărbătoare, că mi-am făcut fânu’». Și pă când s-o dus să beie apă la un pom, la un stejar o avut cofă de lemn cu apă, s-o dus să beie apă din cofa aceea de lemn și-o băut apă și o fo punând cofa înapoi, și o zis femeia: «No, măi Petre, ce s-o făcut din claia ta! Du-te acum și termină claia».

Oamenii care trăiesc în astfel de comunități-memorie, ori comunități tradiționale, au o reținere de a călători și de a părăsi satul: nu ar mai avea cum să diferențieze locurile bune de locurile rele

O vorbit femeia în glumă cătă om, «Du-te mai termină claia». Atuncea el o picat la pământ de spaimă și n-o vrut să creadă că ce s-o-ntâmplat cu claia. S-o sculat, o lăsat apa și o mers a pipăi, că din claie de fân, o fost stâncă de piatră. Și-i acolo și astăzi. Una-i cât o claie de fân și una-i cât o jumătate de claie de fân, cât o fost făcut atunci, așe o rămas. […] Și femeia o zis «Petre, azi îi sărbătoare și tomna azi te-ai apucat să lucri». O lucrat și n-o avut grijă de sărbătoare. O vorbit cam contra lui Dumnezeu și apoi Dumnezeu i-o arătat și o făcut claia de piatră. Și apoi o prins boii la car și-o venit acasă, apăi vinind acasă, o tot bătut boii și o zis: «Amu-ți mânca», o zis așe, «îți mânca bolovani la iarnă, c-oi vini și-oi duce, oi încărca bolovani și v-oi da bolovani, că pintru voi s-o făcut claia de piatră». No, bun, și cu asta s-o terminat. […] Clăile de piatră îs în grădină la un om”.

Clăile de piatră din satul Şurdeşti (Maramureş) au o legendă fascinantă

Clăile de piatră din satul Şurdeşti (Maramureş) au o legendă fascinantă

Apariţia clăilor de piatră din Şurdeşti este atribuită, de către localnici, intervenţiei divine

Munca de sărbătoare, în zadar

Narațiunea este importantă nu doar prin complexitatea sa, faptul că există două personaje destul de bine conturate, un dialog și o activitate departe de a fi monotone, ci și prin faptul că face parte din bogatul patrimoniu imaterial prezent în comunitate, și care este asociat sărbătorilor „mânioase cu fânul”. Adică zile când e interzis să se lucreze la fân, sărbători care se țin în luna iulie: începând cu sărbătoarea Sfântul Ilie – 20 iulie, sărbătoare trecută cu roșu în calendar, o sărbătoare de poruncă, așadar, dar și alte sărbători care nu sunt de poruncă, cum sunt: Sfânta Maria Magdalena – 22 iulie, Sfântul Foca – 23 iulie, Adormirea Sfintei Ana – 25 iulie și Sfântul Pantelimon (Pintilie) – 27 iulie.

Munca la fân face parte din viața cotidiană a localnicilor, pe tot parcursul anului

Munca la fân face parte din viața cotidiană a localnicilor, pe tot parcursul anului

Asociate acestor sărbători sunt narațiuni povestite de protagoniști, dar și de cunoscuți ai protagoniștilor, ceea ce accentuează veridicitatea întâmplărilor. Sunt narațiuni cu o mare putere moralizatoare, pentru că în toate, încălcarea interdicției de a munci la fân se finalizează cu o pedeapsă, așa cum a fost și în povestirea clăilor de piatră. Uneori sunt pedepsiți protagoniștii înșiși, cum a fost cazul unei persoane care a fost lovită de fulger fiindcă a lucrat de Sfânta Maria Magdalena la fân, la munte; dar de cele mai multe ori este afectat produsul final al muncii, accentuându-se, cumva, faptul că munca din ziua oprită a fost în zadar: se iscă un vânt puternic ce împrăștie fânul imediat, ori când iarna vin proprietarii să transporte fânul acasă; ori se pornește o furtună puternică, iar un trăsnet lovește parul de la claie, ori claia, care arde.

Faptul că, în perioada contemporană, încă se mai consideră importantă o tradiție și un stil de viață specific determină întărirea legăturilor dintre membrii comunității și fortificarea coeziunii comunității în sine. Respectarea unui sistem de norme și valori întărește deopotrivă și legătura între generații

Povestea clăilor de piatră nu face altceva decât să întărească și să certifice autenticitatea celorlalte întâmplări care se mai povestesc prin sat. Perpetuarea acestor povestiri în interiorul comunității accentuează importanța pe care valorile tradiționale o deține în rândul localnicilor. Faptul că, în perioada contemporană, încă se mai consideră importantă o tradiție și un stil de viață specific determină întărirea legăturilor dintre membrii comunității și fortificarea coeziunii comunității în sine. Respectarea unui sistem de norme și valori întărește deopotrivă și legătura între generații.

Perpetuarea legendelor locale în interiorul comunității accentuează importanța deţinută de către valorile tradiționale în rândul localnicilor

Atâta vreme cât aceste valori încă mai sunt de actualitate în sânul unei comunități, aceasta va rămâne, în continuare, puternică și rezistentă, cu o identitate particulară, spre deosebire de acele comunități în care continuitatea culturală a fost erodată, uneori întreruptă de evenimente recente dramatice, cum a fost colectivizarea, ce a dus la depopularea mediului rural și întreruperea activităților comunale specifice grupurilor sociale.

Îmi amintesc de o reclamă care era la televizor în anii trecuți, o reclamă la un produs de curățat parchetul. La finalul acesteia, gospodina arunca pe fereastră un covor minunat cu motive ornamentale geometrice, ce părea a fi un chilim turcesc. De multe ori m-am gândit la această reclamă ca la metafora omului care nu mai are nevoie de obiecte, oricât de frumoase, ori sofisticate ar fi, pentru că se definește pe sine folosindu-se de alte criterii. Spre deosebire de acest tip de om, majoritatea dintre noi ne folosim de lucruri pentru a ne exprima identitatea, în fața celorlalți: îmbrăcămintea pe care o avem, aparatura pe care o folosim, bijuteriile pe care le purtăm, dar și multe alte lucruri, cum ar fi casa în care locuim, obiectele care o decorează. Toate acestea vorbesc despre gustul nostru estetic, dar și despre poziția noastră socială.

Mai sunt, mai apoi, obiectele pe care le păstrăm cu grijă, uneori în dulap, ca să nu se deterioreze cumva, pentru că ne aduc aminte de cineva drag, ori de un moment anume din viața noastră. Acestea sunt obiecte cu o valoare adăugată, dată de afectivitatea noastră, dar și de propria noastră biografie. Sunt obiecte care poate pentru alții nu valorează nimic, însă pentru noi, cei care le știm povestea, au o valoare inestimabilă, pentru că știm cum au fost create, ori cum au ajuns în posesia noastră.

Majoritatea dintre noi ne folosim de lucruri pentru a ne exprima identitatea, în fața celorlalți: îmbrăcămintea pe care o avem, aparatura pe care o folosim, bijuteriile pe care le purtăm, dar și multe alte lucruri, cum ar fi casa în care locuim, obiectele care o decorează

Ca să fie mai ușor de înțeles obiectele cu valențe sociale, dar și obiectele afective, iată și câteva exemple. În zona Maramureșului lucrurile făcute de către localnici intră, de cele mai multe ori, în categoria obiectelor considerate de specialiștii etnografi a fi „artă populară”, ori „artă țărănească”, „artă tradițională”. E vorba, de exemplu, de țesături făcute în casă cu multă grijă, care respectă specificul local, ceea ce este considerat a fi reprezentativ pentru comunitate.

Țesăturile lucrate de către țărani sunt considerate parte a artei populare

Pentru oamenii care le folosesc, însă, aceste țesături fac parte din viața lor cotidiană. Chiar dacă sunt înconjurați de multe obiecte moderne, care le facilitează viața (aparatură casnică, veselă foarte modernă etc.), ori care sunt pur și simplu frumoase din punct de vedere al valorilor comunității (mobilă nouă, covoare noi, haine moderne etc.), în fiecare casă maramureșeană se mai găsesc și obiecte țărănești, și mai ales țesături făcute în casă, cum sunt cergi groase din lână, covoare, ștergare, fețe de masă. Acestea sunt făcute de gazda casei, au fost pregătite ca zestre din timp, iar uneori, au fost date mai departe fetelor, când vine vremea căsătoriei, tot ca parte din zestrea lor.

„Camera îmbrăcată ţărăneşte”, spaţiul sărbătorescului

Sunt obiecte aranjate cu grijă în toate camerele, dar mai ales în „odaia de parade”, în „camera bună”, ori, cum i se spune mai nou, „camera îmbrăcată țărănește”, adică în spațiul în care nu se petrece nimic din ce ar însemna viață cotidiană, în spațiul dedicat sărbătorescului, cea mai frumoasă încăpere din casă, iar, mai demult, cea mai spațioasă. O sufragerie în termeni tradiționali.

Aceste încăperi sunt ticsite de țesături ce fac parte din zestrea fetelor: pe perete sunt păretare; mesele sunt împodobite de câte două fețe de masă puse cu grijă una peste alta; în casele bătrânești se întâlnesc și covoare special țesute pentru a fi puse pe masă, dar care de cele mai multe ori nu mai sunt folosite ca atare; paturile sunt acoperite de cergi colorate și bogat ornamentate; iar deasupra paturilor, în multe case încă se mai păstrează „ruda”, adică un ansamblu de țesături aranjate cu grijă pe o bârnă de lemn, în straturi suprapuse, alternând țesături de lână (cergi, covoare, pânză din care se fac de regulă desagii), cu cele de cânepă (cearceaf, fețe de masă).

Pereții acestei încăperi sunt ticsiți de păretare, articole importante pentru zestrea tinerelor

Evident, fiecare sat prezintă particularități în ceea ce privește aranjarea ruzii. Fie diferă modul de aranjare: țesăturile în satele de pe Valea Cosăului se pun pe lungime, pe când, de regulă, în satele de pe Valea Izei, se pun pe lățime. Dar mai poate fi diferit și numărul straturilor de țesături. Pot să fie patru straturi de țesături, cum ar fi cergă, urmată de cearceaf cu dantele în capăt („lepedeu cu colți”), ori fețe de masă înnădite („fățoi”), mai apoi fiind pus covorul, iar deasupra, până în tavan, perne cu fețele de pernă ornamentate în capete, cum e specific în Săliștea de Sus, ori Ieud, de exemplu. Mai pot, însă, să fie adăugate și un strat de cearceaf „cu colți” și unul format din pânza de desagi, cum e specific în Dragomirești, ceea ce îmbogățește ruda și o face mai complexă.

Țesăturile care sunt afișate în această încăpere spun povestea a patru generații de femei

Ce este important, însă, este faptul că ansamblul de țesături reprezentat de rudă are în comunitate o valoare socială importantă: cu cât sunt mai multe straturi de țesături, înseamnă că familia în care se găsește ruda era mai avută. După cum îmi spun sătenii, care fată era mai „de gazde”, avea chiar și unul dintre starturi dublate, avea un strat în plus de covoare, de exemplu, țesăturile cele mai apreciate în sat, din cauză că sunt cele mai migăloase și sunt considerate cele mai frumoase. Mai demult, poate cu 40-50 de ani în urmă, când încă se mai țineau șezători iarna, feciorii care vizitau șezătorile erau atenți la aceste detalii în alegerea casei pe la care să treacă: „Îi rudă, și asta se întreba, îi rudă în casă, da[r] cu câte rânduri?”, după cum își amintește G.T., 62 ani, 2008, Dragomirești.

O țesătură poate spune povestea mai multor generații de femei

Cele mai frumoase „camere țărănești” le-am văzut în Dragomirești, unde țesăturile aveau, în general, motive ornamentale geometrice și unde am întâlnit multe case în care încă se mai face ruda. Dragomireștiul a fost satul în care am aflat poveștile multor țesături și, astfel, poveștile de viață a multor femei, încă foarte atașate de tradiții.

Ţesăturile din zestre reflectă hărnicia fetei de măritat

În primul rând am aflat multe despre importanța țesăturilor ce fac parte din zestre, cât de însemnate sunt ele pentru că reflectă hărnicia fetei ce urmează să se mărite. Astfel, Maria (49 ani în 2008) îmi povestește cu amuzament cum și-a pregătit și țesut zestrea înainte de căsătorie: „Eu când m-am măritat, m-am măritat la 17 ani, și eu am vrut să îmi fac rudă. M-o ajutat mama. Alegeam tătă noaptea în t’eară [război de țesut – n.n.]. Mere[a]u bărbații în pădure, auzeam tăt val cum erau cu carăle pă uliță și noi nu eram durmite. Alegeam [țeseam – n.n.] tătă noaptea ca să-mi gat ruda. Și bărbatu-mio m-o așteptat un an până ce mi-am terminat ruda, ca să nu-mi scoată ochii că n-am avut eu zestre. Da. Și mi-am gătat ruda și apoi m-am măritat”. Maria are grijă și de muzeul local din sat, Muzeul Țărăncii Maramureșene, de care se îngrijește ca de propria sa casă, pentru că, așa cum spune, „Mai multă lume îmi intră aici, ca acasă la mine”. Acolo, însă, țesăturile care decorează încăperea sunt preluate ca donații, ori cumpărate, de la mai multe femei. Totuși, aranjamentul ruzii este special, pentru că e tot o rudă „de fată de gazdă”, adică o rudă cu două straturi de covoare.

Legăturile dintre generații au fost întărite de obiecte: pentru Elisabeta valora mai mult țesătura moștenită decât cea făcută de propriile sale mâini

Un alt exemplu este povestea Elisabetei (80 ani în 2008), care trăia într-o casă bătrânească foarte îngrijită, de oameni „de gazdă”. Pentru că avea mereu rudă în casă, și încă și cu un strat în plus de covoare, casa a atras atenția în comunitate și a fost mereu dată ca exemplu. A fost una dintre primele case pe care le-am văzut când, în timpul documentării de teren, am poposit în sat ca să vorbesc cu oamenii despre importanța acestor încăperi. Elisabeta mi-a spus chiar că atunci când veneau în sat televiziuni locale, ori naționale, pentru a filma momente specifice lumii țărănești, primarul întotdeauna trimitea echipajul de filmat la ea acasă, până a nu se inaugura muzeul local, puțin mai în jos, pe drum. Dar ce face specială această încăpere este nu doar faptul că respectă, încă, specificul local și, împotriva curentului actual de a strica ruzile, încă mai are o rudă frumoasă, ci mai este și faptul că țesăturile pe care le are afișate în această încăpere spun povestea a patru generații de femei. Aici sunt țesături pregătite de Elisabeta însăși pentru a face parte din zestrea sa, dar mai sunt și unele moștenite de la mama sa, de la bunica sa, dar și de la străbunica sa, ori strămoașa sa, așa cum îmi spune.

Casa Elisabetei este un „muzeu” al tradiției românești

În primul an în care am fost în casa domniei sale am remarcat cele două covoare frumoase, cu motive geometrice, pe care le avea pe rudă. Mi-a spus cum le-a pregătit din timp, pentru a avea zestrea completă când s-a măritat. Sub aceste două covoare, însă, mai era un strat de covoare, cum e bine să fie în casele de gazde, cu două covoare cu motive ornamentale structural diferite de cele de deasupra. Bucuria cea mai mare am avut-o în momentul în care Elisabeta mi-a spus că sunt păstrate de la strămoașa sa. Atunci m-am gândit cât de importante sunt aceste obiecte moștenite pe linie maternă și cât de prețuite sunt ele în această casă. Peste câțiva ani când am mai fost în casa Elisabetei, am văzut o schimbare: cele două covoare țesute cu grijă de gazdă pentru a fi parte din zestrea sa fuseseră înlocuite de un covor cu motive florale amplasat pe lungime, atipic satului respectiv, pentru că așa văzuse într-un alt sat și i s-a părut frumos. Totuși, cele două covoare moștenite de la străbunica sa erau acolo. Legăturile dintre generații au fost întărite de obiecte: pentru Elisabeta valora mai mult țesătura moștenită decât cea făcută de propriile sale mâini.

Țesătura moștenită este cea mai valoroasă

Obiectele poartă cu sine memoria creatorilor ori a utilizatorilor

Gestul său mi s-a părut exemplar, pentru că, în fond, la fel procedăm cu toții: de cele mai multe ori decidem să păstrăm un obiect sau altul, pentru că ne aduce aminte de cineva drag. Obiectele poartă cu sine memoria creatorilor, ori a utilizatorilor lor, o memorie activată de fiecare dată când ochii noștri întâlnesc lucrul respectiv. Cumva, lucrurile pot fi identificate cu creatorul lor, prin povestea lor, adică prin memoria și afectivitatea care le sunt asociate. Fiecare obiect, așadar, prinde viață odată cu poveștile oamenilor. De aceea, poate, în reclama de care aminteam mai sus, pentru a o accepta, mi-a fost mai ușor să cred că poate acel covor nu mai spunea nimic proprietarului său pentru că nu avea o poveste, nu era personalizat în vreun fel, nu amintea de nimeni drag. Iar astfel de obiecte, oricât de frumoase ar fi, da, sunt sortite uitării.

Fiecare comunitate are propriile valori culturale și norme sociale, pe care le împărtășesc toți membrii săi, iar într-o comunitate tradițională, când se vorbește despre valorile acesteia, sunt puse în balanță două aspecte importante, care o definesc ca fiind dinamică, chiar dacă uneori schimbările sunt mai puțin perceptibile: pe de o parte continuitatea și transmiterea tradiției locale, care include valori și norme specifice, iar pe de altă parte, continua adaptare la noi valori, integrate și adaptate în permanență.

În rândurile care urmează, doresc să vă vorbesc despre schimbare, pentru că este o dominantă a culturilor tradiționale. Unele comunități sunt mai atașate de continuitatea tradițiilor și reticente schimbărilor, altele sunt mai degrabă progresiste, dornice să adopte schimbările. Evident, totul în grade diferite pe diverse paliere ale vieții culturale, economice, ori sociale.

Alături de modificările tradiției care apar din interiorul comunității, o influență importantă o au și cele care apar din exteriorul ei, cum ar fi schimbările politice. De cele mai multe ori, acestea determină schimbări neacceptate de comunitate, la care se formează o rezistență, care, însă, la un moment dat, cedează. Acesta a fost pentru numeroase comunități momentul când în România postbelică s-a instaurat regimul comunist. Impunerea colectivizării și punerea, forțată, a terenurilor deținute de către țărani în comun în cadrul C.A.P.-urilor, ori a fermelor de stat a determinat nu doar schimbări sociale și de proprietate, la care oamenii s-au opus, uneori fiind sancționați prin privarea de libertate, ci a însemnat și dezagregarea comunității rurale în sine, desființarea și abandonarea unor valori care le erau proprii și care contribuiau la consolidarea coeziunii sociale a grupului.

Unele comunități sunt mai atașate de continuitatea tradițiilor și reticente schimbărilor, altele sunt mai progresiste, dornice să adopte schimbările. Totul, în grade diferite pe diverse paliere ale vieții culturale, economice, ori sociale

Pentru o mai bună înțelegere a fenomenului general descris mai sus, voi da exemplul unui obicei care se numește generic „Plugarul” și care, așa cum a fost studiat el în perioada interbelică de către Traian Gherman, un etnograf transilvănean, avea o răspândire destul de mare în Ardeal și Maramureș.

Cel mai harnic om din sat era sărbătorit de comunitate

Obiceiul presupune sărbătorirea în fiecare an, de Sfântul Gheorghe, sau a doua zi de Paști, a celui mai harnic om din sat, cel care a ieșit primul la arat. În logica mentalității tradiționale, acest om era cel dintâi care a perturbat liniștea naturii, după anotimpul rece, când câmpurile sunt în repaus, astfel că se considera că bunăstarea comunității ar putea fi în pericol, dacă nu s-ar performa obiceiul, menit să îmbuneze forțele supranaturale.

Numirea, în fața bisericii, a fiecărui participant la obicei cu o funcție aparte

Numirea, în fața bisericii, a fiecărui participant la obicei cu o funcție aparte

Obiceiul presupune mai multe etape simbolice, cum ar fi anunțarea publică a sărbătoritului și a feciorilor care participă activ la obicei, ascunderea sărbătoritului, ori a unui bănuț, pe care feciorii trebuie să îl găsească, altfel fiind sancționați prin plata muzicanților și a băuturii ce urmează a fi consumată după ce se încheie obiceiul, ducerea sărbătoritului pe plug, ori pe grapă, până la râu, unde este udat și, mai apoi, sunt udați feciorii, iar uneori și oamenii care stau pe margine.

Port local revigorat în urma reluării obiceiului

Port local revigorat în urma reluării obiceiului

Joc bărbătesc în apropierea bisericii, după investirea fiecărui participant activ cu o funcție și după consacrarea sărbătoritului

Joc bărbătesc în apropierea bisericii, după investirea fiecărui participant activ cu o funcție și după consacrarea sărbătoritului

În drum spre casa celui sărbătorit

În drum spre casa celui sărbătorit

În momentul udării la râu a plugarului se rostesc urări, ce sunt menite să asigure rodnicia pământului și recolte bogate. Aceasta, pentru că, așa cum se crede în societățile tradiționale, acțiunile omului influențează în mod direct prosperitatea comunității. După acest moment important, începea o petrecere sătească, la care, în unele localități, se pedepseau cei care au încălcat regulile postului mare, prin „bricelare”, adică lovirea în talpă cu un lemn, denumit „mai”.

Odată cu mecanizarea agriculturii și instaurarea colectivelor între anii 1949-1962, obiceiul a fost abandonat de către oameni, care nu îi mai vedeau rostul: pământul nu mai era în proprietatea lor, astfel că nu ei decideau, de cele mai multe ori, ce anume se cultivă; de asemenea, terenurile erau arate cu tractorul pentru că oamenii nu mai aveau animale ori unelte cu care să poată ara singuri terenul, acestea fiind confiscate de către autorități. Așadar, în multe localități unde avea loc obiceiul Plugarului, cu denumirile locale („Udătoriul”, „Tânjaua”, „Cu căruțul”, „Crai nou”, „Pogănici” etc.), acesta a fost abandonat și a intrat în memoria pasivă a oamenilor.

Renunţarea la obicei, asociată interzicerii bisericii greco-catolice

În zona Chioarului, județul Maramureș, în satul Șurdești, obiceiul se numește „Udătoriul”, iar renunțarea la obicei este asociată și interzicerii din acea perioadă a bisericii greco-catolice, cu atât mai mult cu cât o bună parte din cutumă se derula la vechea biserică de lemn din sat, în prezent monument UNESCO. Multă vreme nu a mai fost ținut, chiar dacă în Șurdești colectivizarea a avut o formă specială: pământurile au rămas în proprietatea oamenilor, care trebuiau să dea statului o cotă din tot ceea ce produceau ei. O influență importantă în pierderea obiceiului a avut și confiscarea, de către autorități, a utilajelor țărănești (pluguri, grape), dar și a cailor, animalele folosite pentru muncile câmpului. Astfel, obiceiul nu a mai fost performat pentru foarte mult timp.

În 1967, un cercetător din București de la Institutul de Folclor al Academiei Române, Eugenia Cernea, în timpul unei documentări de teren, a înregistrat într-o localitate din Maramureș un cântec ritualic ce se cânta în momentul în care plugarul sărbătorit era udat la râu, un cântec în care se ura recoltă bogată și un rod bun câmpurilor. Intrigată de acest cântec, etnologul a continuat cercetările și a înregistrat, chiar în satul Șurdești, foarte multe descrieri ale obiceiului, așa cum era el performat înainte să dispară în anii 1950.

Odată cu mecanizarea agriculturii și instaurarea colectivelor între anii 1949-1962, obiceiul sărbătoririi „Plugarului” a fost abandonat de către oameni, care nu îi mai vedeau rostul

Eugenia Cernea publică în anul următor și un articol despre obiceiul din Șurdești. Astfel, interesul cercetătorilor devine și mai intens, iar conducerea institutului decide să se realizeze o filmare cu o reconstituire a obiceiului, astfel că în 1969, pentru prima dată după mulți ani, obiceiul este performat din nou, pentru a fi filmat de o echipă a Institutului de Folclor. După acest moment, însă, obiceiul intră din nou în uitare, până în 1990, după Revoluția decembristă, când regimul comunist este înlăturat de la putere.

Un obicei reînviat după 26 de ani

În anul 1995, la inițiativa unor localnici, care au cerut și sprijinul autorităților județene, prin implicarea, timp de mai mulți ani, a Centrului Creației Populare (județul Maramureș), obiceiul a fost performat pentru prima dată după 26 de ani. Pentru că de data aceasta performerii obiceiului au trebuit să învețe obiceiul, s-a apelat la memoria celor care îl performaseră pentru reconstituirea din 1969, dar și la memoria bătrânilor, care își aduceau aminte cum se derula obiceiul înainte de a fi abandonat. De atunci, în fiecare an, prin implicarea activă a comunității, dar și a autorităților locale (primăria Șișești), se ține obiceiul „Udătoriul”. O vreme s-a numit „Festivalul Udătoriul”, probabil după modelul festivalurilor locale moștenite din perioada comunistă, dar în timp s-a renunțat la denumirea pompoasă. În 2003 apare pentru prima dată scena, pe care se urcă, la finalul obiceiului, nu doar localnicii pentru pedepsirea cu „maiul” a celor care au încălcat interdicțiile din post, dar și grupurile locale de copii și tineri care s-au format între timp, precum și grupurile folclorice invitate din alte localități, uneori, chiar din alte țări.

Reluarea obiceiului a însemnat o puternică revigorare a identității locale și a comunității. Obiceiul a devenit un eveniment cu care localnicii se laudă: presa locală este prezentă în fiecare an pentru a înregistra derularea acestuia, iar turiștii și oamenii interesați de obicei sunt prezenți în număr tot mai mare. Pe an ce trece, în cadrul obiceiului se implică tot mai mulți localnici, iar pentru tineri a însemnat, în mare măsură, o bună ocazie de a se afirma ca grup social distinct.

Un fenomen foarte interesant rezultat în urma reluării obiceiului este faptul că acesta a favorizat și revigorarea costumului tradițional local, abandonat în mare parte în anii 1980. La început, în primii ani după 1995, cei care participau activ la obicei împrumutau costumele specifice zonei Chioar de la Centrul Creației Populare din Baia Mare, reședința de județ. Dar din 2003, când sărbătoritul din acel an a decis că dorește să își facă propriul său costum popular, fără să mai fie nevoit să împrumute și în anii care urmează, au început tot mai mulți săteni să îi preia exemplul. Două femei, pricepute în a croi și a coase au început să primească tot mai multe comenzi pentru a pregăti costume tradiționale; totodată, multe dintre femei și-au adus aminte cum făceau, mai de demult costumele, așa că s-au apucat să le facă din nou.

Pregătire pentru căutarea bănuțului ascuns de sărbătorit

Pregătire pentru căutarea bănuțului ascuns de sărbătorit

Udătoriul, sărbătoritul așezat pe plug pentru a fi dus la râu

Udătoriul, sărbătoritul așezat pe plug pentru a fi dus la râu

Udarea sărbătoritului la râu, pentru ca anul să fie rodnic

Udarea sărbătoritului la râu, pentru ca anul să fie rodnic

Costumul tradiţional local, revigorat la rândul său

În câțiva ani, din ce în ce mai mulți săteni se îmbracă în straie de sărbătoare cu ocazia obiceiului, urmând ca, mai apoi, să îmbrace portul local nu doar de Udători, ci și în alte zile de sărbătoare. Dintr-o dată, prin reluarea obiceiului, a fost resemantizat și portul local și a fost încărcat cu semnificații. Șurdeștenii au reintegrat și acest element de cultură materială în specificul local, adică în ceea ce îi face diferiți pe ceilalți.

Reluarea obiceiului a însemnat o puternică revigorare a identității locale și a comunității. Obiceiul a devenit un eveniment cu care localnicii se laudă: presa locală este prezentă în fiecare an pentru a înregistra derularea acestuia, iar turiștii și oamenii interesați de obicei sunt prezenți în număr tot mai mare

Astfel, obiceiurile contribuie activ la întărirea spiritului comunității locale. Iar obiceiul „Udătoriul” este un bun exemplu în acest sens: cu o dinamică aparte, fiind abandonat – din cauze externe – de comunitate, și intrând în memoria pasivă a localnicilor, a găsit suficientă motivație și forță pentru a fi reluat. Marele câștig nu este, însă, doar continuarea, sub o formă modificată și adaptată valorilor contemporane, mult mai permisive schimbărilor, ci și faptul că a devenit emblematic pentru comunitate, singura care a reușit performanța de a relua obiceiul, atât de puternic înrădăcinat în identitatea locală.

Joc în perechi la râu, după udarea sărbătoritului

Joc în perechi la râu, după udarea sărbătoritului

Joc pe scenă

Joc pe scenă

Cu siguranță sunt multe alte exemple care pot fi date, ceea ce trebuie să reținem este faptul că noi, ca ființe sociale, aparținem unei comunități. Cu cât este mai închegată și cu cât valorile la care aderă sunt mai bine afirmate și valorizate de către membrii săi, cu atât o comunitate este mai viabilă și mai puternică.

Patru cucuruzi de bunătate

16 Decembrie 2016 |
Când te apropii de Săpânţa, o localitate din Maramureş aflată la patru kilometri de frontiera cu Ucraina, celebră pentru amuzamentul cu care sfidează moartea, sistemele de localizare ale telefonului sunt bulversate de proximitate şi interpretează vizita drept...

Maramureş, începutul lumii

12 Decembrie 2016 |
Când eram mic, în primii ani de după Revoluţie, una dintre cărţile care mi-au marcat copilăria a fost un ghid de promovare a României de care ajunsesem, în clasele primare, să fiu atât de fascinat, încât dormeam cu el sub pernă, pentru că era “teatrul...

Locuri de poveste ale României. Clăile de piatră din Maramureş

14 Octombrie 2016 |
Fiecare loc este caracterizat de o topografie specifică, ce îi conferă personalitate, dar care determină și modul în care este folosit de oameni: un loc rodnic va fi folosit ca teren agricol, locurile bune pentru pomi vor fi livezi, iar pajiștile sunt numai bune...

Povestea obiectelor

28 Septembrie 2016 |
Îmi amintesc de o reclamă care era la televizor în anii trecuți, o reclamă la un produs de curățat parchetul. La finalul acesteia, gospodina arunca pe fereastră un covor minunat cu motive ornamentale geometrice, ce părea a fi un chilim turcesc. De multe ori...

Cum a reînviat tradiţia “Udătoriului” în Maramureş

13 Septembrie 2016 |
Fiecare comunitate are propriile valori culturale și norme sociale, pe care le împărtășesc toți membrii săi, iar într-o comunitate tradițională, când se vorbește despre valorile acesteia, sunt puse în balanță două aspecte importante, care o definesc ca...