Tag

Mărăşeşti

Când ne gândim la descendenții marii aristocrații de altădată, mulți dintre noi ne imaginăm niște figuri lipsite de consistență reală, agățate doar de prestigiul unor strămoși glorioși. Nimic mai neadevărat în cazul unuia dintre reprezentanții acesteia din secolul trecut: generalul Radu R. Rosetti.

 

Ce nu se pierde atunci când apune aristocrația

Noblețea descendenței acestui personaj inedit din istoria României începutului de secol XX este incontestabilă: era membrul uneia dintre marile familii boierești române – Rosetti, ramura Răducanu – și strănepotul ultimului domnitor al Moldovei, Grigore Alexandru Ghica. A fost botezat Radu în conformitate cu tradiția acestei familii, care cerea ca primul născut de parte bărbătească să poarte numele întemeietorului: Răducanu-Radu.

Însă aici se încheie similitudinile aristocratice ale destinului său. Radu R. Rosetti a crescut într-o perioadă când boierimea apunea, copleșită de apariția unei noi lumi, în care capitalul dicta poziția socială, iar tot ceea ce a obținut s-a datorat propriilor merite. Bunicul său își pierduse mare parte din avere, iar tatăl, renumitul prozator Radu Rosetti, fusese nevoit să devină funcționar de stat. Dar familia își păstrase noblețea în spirit, prin cultivarea valorilor educației, culturii și respectului pentru memoria înaintașilor, acestea constituind principalele repere ale formării sale. De altfel, de-a lungul întregii sale vieți, Radu R. Rosetti s-a arătat amuzat de „prințomania” altor urmași ai domnitorilor români, care își socoteau propria valoare doar prin prisma arborelui genealogic.

 

Trebuie să muncești ”spre a ți se ierta că porți un anumit nume”

Îndemnat de tatăl său să urmeze o carieră militară, viitorul general și-a petrecut anii tinereții în cadrul Școlii Militare de Artilerie și Geniu și al Școlii Superioare de Război din București, refuzând să studieze în străinătate deoarece considera că eforturile personale și școlile românești îi pot asigura aceleași cunoștințe. De la bun început s-a remarcat prin conștiinciozitate și fermitate; o notă scăzută la un examen de aptitudini, pentru că era prea corpolent, dar și pentru că „îl chema Rosetti”, nu a făcut, potrivit propriilor mărturisiri, „decât să întărească și mai mult în mine convingerea că dacă porți un nume cinstit de premergători trebuie să muncești mai mult spre a ți se ierta acest folos și m-a hotărât și mai mult a lucra temeinic”.

Fiind mai degrabă o personalitate retrasă, Radu R. Rosetti nu se făcea remarcat imediat, însă aceia care ajungeau să-l cunoască descopereau un om loial, ferm și cu un caracter distins, ceea ce i-a atras în timp aprecierea mai multor superiori, precum principele moștenitor Ferdinand ori generalii David Praporgescu și Ioan Dragalina,

Devenit un reputat ofițet de stat major, Radu Rosetti a fost numit șef al Biroului 6 Operații al Marelui Cartier General Român la momentul izbucnirii Primului Război Mondial (1914), fiind responsabil cu elaborarea ipotezelor de război și reorientarea strategiei române de la prezumtivul pericol rus la campania împotriva Austro-Ungariei, pe măsură ce mediile politice și opinia publică evoluau în direcția unei alianțe cu Antanta.

 

”Niciunul să nu treacă îndărăt peste trupul meu!”

După nefericitele campanii românești din anul 1916, soldate cu pierderea Munteniei și Dobrogei în fața Puterilor Centrale, locotenent-colonelul Rosetti a cerut din proprie inițiativă transferul într-o funcție operativă, dorind să contribuie activ la reorganizarea armatei retrase în Moldova, afectată atât de înfrângerile recente cât și de izbucnirea unei epidemii de tifos exantematic.

Deși s-a molipsit la rându-i de această boală, a reușit să-i supraviețuiască și să se recupereze la timp pentru a participa, în fruntea Regimentului  47/72 Infanterie, la marea bătălie de la Mărășești (1917). Aici, în lupta care s-a dat la Răzoare, a fost împușcat în coapsa stângă pe când ordona ieșirea din tranșee, fiind salvat de soldați cu câteva clipe mai înainte de a fi ciuruit de rafala unei mitraliere inamice. Rămas conștient, a dat următorul ordin soldaților: „Să se știe că eu sunt rănit aici. Niciun om să nu treacă îndărăt peste trupul meu” – iar aceștia s-au comportat admirabil, reușind respingerea atacurilor inamice până la capăt.

După ce a trecut cu bine de cea de-a doua perioadă de convalescență – în urma căreia a rămas însă cu un handicap la picior -, Radu R. Rosetti a fost trimis ca atașat militar pe lângă aliații occidentali, pentru a susține cauza României în urma impunerii Păcii de la București și de a arăta disponibilitatea țării sale de a reintra în război deîndată ce condițiile ar fi permis-o. Astfel, el a servit în decursul anului 1918 sub comanda generalului francez Henri Mathias Berthelot, fostul șef al Misiunii militare franceze din România, față de care s-a legat cu o prietenie pe viață.

 

A înființat Muzeul Militar Național

Avansat, după sfârșitul Primului Război Mondial, la gradul de general de brigadă, Radu Rosetti a ales să demisioneze din armată, fiind, între altele, nemulțumit de prea numeroasele și  – adesea – nejustificatele promovări ale unor ofițeri insuficient pregătiți. Spiritul său întreprinzător și meticulos nu putea însă rămâne fără ocupație, astfel încât proaspăt pensionatul general s-a dedicat în întregime studiului și activităților culturale. Una dintre principalele sale realizări a fost înființarea Muzeului Militar Național, pentru care militase încă din anul 1914, realizând un proiect detaliat și sporind ulterior fondul de exponate prin desfășurarea mai multor campanii arheologice în vechile cetăți ale României. Acest merit i-a fost recunoscut prin alegerea în unanimitate ca președinte al consiliului de administrație, funcție pe care a îndeplinit-o vreme de șase ani, cât și prin numirea, la anul 1934, ca membru titular al Academiei Române.

De asemenea, Radu R. Rosetti s-a dedicat studiului istoriei militare a României, publicând mai multe lucrări, între care o primă sinteză asupra Războiului de Independență. Experiența sa vastă în domeniul strategiei militare nu se limita însă la trecut – cel care poate fi considerat cel mai important istoric militar român a emis în epocă opinii extrem de pertinente cu privire la desfășurarea celui de-al Doilea Război Mondial, sintetizate în cadrul lucrării intitulate Învățăminte din războiul în curs, și a prevăzut cu mult înainte sfârșitul nefericit al acestuia pentru România.

 

A respins legionarismul, dar a fost condamnat din cauza lui

Cu toate acestea, nu a refuzat cererea lui Ion Antonescu de a prelua, la anul 1941, portofoliul Ministerului Educației Naționale, Cultelor și Artelor, deoarece era conștient de necesitatea urgentă a reorganizării învățământului românesc, dar a făcut-o, potrivit propriei mărturii, „…cu condiția expresă că nu se va alcătui vreun partid politic fascist și că nu înțeleg a primi alte atribuțiuni decât în stricta legătură cu gospodărirea școalelor și în special cu reintroducerea ordinei în ministerul ce mi s-a încredințat”.

Deși era limpede că nu se implicase în politica acelei epoci, fiind doar un om care alesese să-și facă datoria față de țară, de o ținută morală ireproșabilă – așa cum au mărturisit, după război, mai multe personalități, între care și marele rabin Alexandru Șafran -, eruditul descendent al uneia dintre cele mai de seamă familii boierești române era o țintă evidentă a nou-instalatului guvern comunist, care a ordonat arestarea sa la data de 15 august 1948. Deși niciuna dintre acuzațiile ce îi fuseseră aduse nu a putut fi demonstrată, a fost condamnat la doi ani de închisoare, pedeapsă pe care nu a mai apucat să o execute: bolnav, murea în închisoarea de la Văcărești, la sărbătoarea Înălțării Domnului (2 iunie 1949), de Ziua Eroilor, adăugându-se acestora.

 

 

„A fost ratată, în România, şansa scrierii unei noi istorii privind Primul Război Mondial?” s-au întrebat participanţii la masa rotundă cu tema «Scrierea unei noi istorii a Primului Război Mondial. Oportunitate sau șansă ratată?», organizată săptămâna trecută la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti, de către Societatea de Ştiinţe Istorice din România şi instituţia gazdă. Matricea Românească vă oferă cele mai interesante intervenţii de la o manifestare de primă importanţă pentru istoriografie, care a adus istoria românilor şi Centenarul Primului Război Mondial în prim-plan.

Prof. univ. dr. Bogdan Murgescu: Top 5 cărţi recente despre Centenarul Primului Război Mondial şi al Marii Uniri

Am făcut un test cu câţiva colegi, întrebându-i care este, în opinia lor, un „top 5” al lucrărilor apărute în România în ultimii cinci ani, cam de când a început discuţia despre Centenarul Primului Război Mondial şi al Marii Uniri, lucrări care împing înainte cunoaşterea istoriografică.

Întrebarea pentru colegi a fost grea şi a născut răspunsuri interesante, dar şi foarte diverse. Este clar că a face un top 5 al celor mai remarcabile cărţi româneşti din ultimii ani despre Centenarul Primului Război Mondial este dificil. Nu avem o “opera magna” despre Primul Război Mondial, titlu care îi revine ediţiei clasice a lui Constantin Kiriţescu, “Istoria războiului pentru întregirea României: 1916-1919” (1921).

Totuşi, voi aminti câteva titluri:

Liviu Maior – Doi ani mai devreme – care arată că, deşi Primul Război Mondial a început pentru Vechiul Regat  în 1916, pentru peste jumătate dintre românii care trăiau în acea vreme, a început în forme foarte crude şi contondente încă din 1914.

Radu Tudorancea, Institutul Iorga – Frontul de acasă. Propagandă, atitudini şi curente de opinie în România Primului Război Mondial – o carte care s-a bucurat de puţină discuţie, deşi poate trebuia mai mult, despre „Războiul de acasă”.

Alin Ciupală – Bătălia lor. Femeile din România în Primul Război Mondial

Lucian Boia – Germanofilii

Adrian Silvan Ionescu – „Războiul cel Mare. Fotografia pe frontul românesc” (album foto)

şamd

Lect. dr. Alin Matei: „Suntem în epoca post-naţională”

Nici nu ştiu dacă ar trebui să ne aşteptăm la o istorie completă, la o istorie mare a Primului Război Mondial.

Avem puţine tentative de a scrie mari istorii. Istoricii au înţeles magnitudinea demersului. Suntem în impas.

Azi, suntem în epoca post-naţională. Ca exemplu, anul trecut a apărut o lucrare despre efectul războiului asupra minorităţilor – asupra „devianţelor”, cu multe ghilimele.

masa rotundă istoriografie România Primul Război Mondial în istoria românilor şi Centenarul Primului Război Mondial

Istoricii prezenţi la manifestare au analizat felul în care istoriografia românească de azi a fructificat (sau nu) Centenarul Primului Război Mondial şi al implicării României în marea confruntare militară Foto: ssir.ro

Prof. dr. Dumitru Preda: „Avem peste 1 milion de români căzuţi în Primul Război Mondial. Istoria trăită nu poate fi uitată”

Ca tânăr cercetător, îmi dădeam seama în comunism de ce nu puteam vorbi despre o problemă sau alta. Ca să dau un exemplu, Războiul se termina în 1917, nu în 1918, iar despre campania din 1919, nici nu aveai voie să vorbeşti! În schimb, se publica în România Războiul Republicii Sfaturilor, cu succes inclusiv internaţional, dintr-o propagandă pe care vecinii noştri au ştiut mereu să o facă mult mai bine decât noi.

Azi, la Centenarul marii conflagraţii, trebuie să constatăm cu regret că problematica românească e tratată şi cunoscută superficial [la nivel internaţional] şi se încheie cu blitzkrieg-ul lui [August von] Mackensen și [Erich von] Falkenhayn din 1916… Nu mai spun că marile bătălii din vara anului 1917 sunt trecute sub tăcere, deşi au fost singurele victorii ale Antantei pe acest front răsăritean.

1 milion de soldaţi ruşi au luptat aici, mulţi dintre ei din Basarabia, iar victoriile noastre pe frontul din Moldova s-au datorat unei colaborări excelente între artileriştii români şi cei ruşi.

A fost o jertfă uriaşă, de peste 1 milion de români căzuţi. Era, îmi amintesc, câte o troiţă în fiecare sat din Oltenia, Muntenia, Moldova… Căzuseră câte 2-3 membri din aceeaşi familie, iar lucrurile acestea nu se pot uita. Nu e vorba de patetism, e vorba de istorie trăită, de istoria oamenilor.

Istoria e o armă politică teribilă. (…) Istoria educă şi pregăteşte cetăţeni capabili să apere democraţia.

Centenarul nu e doar despre 1918, este din 1914 până în 1920 şi!

C.S. II dr. Cosmin Popa: „Trebuie să recunoaştem că avem ruşi căzuţi în bătăliile din Moldova cel puţin la nivelul românilor”

Avem tendinţa de a transforma multe lucruri într-un prohod.

Autorităţile au ignorat Centenarul Primului Război Mondial, preferând să se concentreze pe Centenarul Marii Uniri, şi pe acesta transformându-l într-un şir de pomeni militarizate.

Nu cred într-o mare istorie a Primului Război Mondial, într-una care să trateze tot. Istoriile occidentale sunt istorii ale războiului din perspectiva Marii Britanii, a Franţei, frontul răsăritean e expediat din câteva rânduri. Este datoria noastră profesională ca istorici români să schimbăm situaţia. (…)

Trebuie să lămurim problema aliatului rus. Nu este de ajuns să vorbim, fugitiv, despre ruşi în Dobrogea şi în Moldova. Ci este necesar să amintim că refacerea Armatei Române din 1917 s-a realizat în spatele frontului asigurat de aliatul rus – aşa cum l-a asigurat el, mai bine sau mai rău – , şi trebuie să recunoaştem că avem ruşi căzuţi în bătăliile din Moldova cel puţin la nivelul românilor. Să încercăm să mergem mai departe cu această investigaţie istorică.

S-a bătut multă monedă pe istoria diplomatică, pe ezitările politice şi pe planul lui Brătianu – constând, de altfel, într-o serie de premise care nu s-au adeverit. Asta arată un Stat care se bazează excesiv pe demersuri diplomatice. Trebuie, deci, să scriem şi o istorie militară.

 

Foto deschidere: greatwarproject.org

Războiul care a făcut România Mare, sub lupa istoricilor: “Trebuie lămurită problema aliatului rus. În toate bătăliile din Moldova avem ruşi morţi cel puţin la nivelul românilor” / “Să nu facem, din Centenar, istorie de parastas!”

7 Martie 2018 |
"A fost ratată, în România, şansa scrierii unei noi istorii privind Primul Război Mondial?" s-au întrebat participanţii la masa rotundă cu tema «Scrierea unei noi istorii a Primului Război Mondial. Oportunitate sau șansă ratată?», organizată săptămâna...