Părinții l-ar fi vrut preot, dar el face pasul către științele juridice. Pleacă la Budapesta, iar după finalizarea studiilor intră ucenic pe lângă avocații Simion Popovici Deseanu și Ștefan Cicio Pop. La 8 iulie 1900 ajunge avocat deplin după care își deschide propriul birou la Arad. Se avântă în politică de timpuriu alăturându-se Partidului Național Român. În tot acest timp, menține relații strânse cu românii din Regat și devine colaborator la ziarul ”Românul”. A fost ales delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia figurând printre cei 1228 de reprezentanți cu drept de vot. Continuă activitatea de avocat până la 4 martie 1947, când autoritățile comuniste îl radiază din Barou. Sănătatea începe să-i joace feste și cade la pat. Neavând familie, a fost îngrijit de o nepoată, urmând ca în anul 1956 să plece la cer.

Refuză preoția și merge către avocatură

Se naște pe 30 mai 1876, în casa preotului Ioan Iancu din Cintei, luptător de nădejde pentru cauza națională. Capul familiei le-a insuflat celor trei feciori dragostea de neam. Dintre ei, doar Ioan și Aurel au îmbrăcat straiele preoțești participând alături de alți fruntași români arădeni la felurite activități naționale. Cornel rămâne reticent la ideea unei cariere în ogorul bisericii, motiv pentru care schimbă macazul și decide să aprofundeze științele juridice. Urmează Facultatea de Drept la Budapesta, devenind unul dintre cei mai cunoscuți avocați arădeni. Face stagiatura în Camera Avocaților din Arad și fură meserie de la Simion Popovici Deseanu și Ștefan Cicio Pop. La 8 iulie 1900 devine avocat cu acte în regulă stabilindu-se definitiv la Arad. Nu i-a trebuit prea mult timp pentru a se face remarcat. Pledează magistral și câștigă admirația contemporanilor după ce i-a apărarea țăranilor răsculați la Șepreuș (1904-1905).

Face de timpuriu pasul în politică alăturându-se Partidului Național Român. În 1907 se aruncă în luptă și candidează pentru un loc în congregația cercului electoral de la Grăniceri, unde PNR a repudiat o victorie zdrobitoare. Îl reîntâlnim la alegerile din 1910 de la Cintei, unde participă la adunarea electorală alături de Octavian Goga, candidatul național pentru alegerile din Dieta budapestană.

Participant la Marea Unire cu drept de vot

Între timp, avocatul Iancu întreține legături strânse cu românii din Regat și are mai multe întrevederi cu I.L. Caragiale în casa acestuia din Piața Avram Iancu. Iubitor al literelor prin excelență, se alătură echipei formate din Alexandru Vaida Voevod, Iuliu Maniu, Ștefan Cicio Pop și Iustin Marșieu, care coordona ziarul “Românul”. Pe 5 noiembrie 1911 participă la adunarea populară de la Comloșu Mare, unde a luat cuvântul alături de alți lideri români. Datorită implicării depline în mișcarea națională, a fost ales delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia figurând printre cei 1228 de reprezentanți care au votat unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu Regatul României. Pe 1 noiembrie 1919 este uns deputat în Primul Parlament al României Mari pe listele PNR.

Tumultul vieții politice îl determină să facă un pas în spate și să revină la vechea dragoste, avocatura. Tot în această perioadă se decide să intre în mai multe afaceri. În 1933 cumpără de la Nadasdy Ferencz mai multe imobile și 120  hectare în satul Iratoșu din județul Arad. Devine membru al consiliului de administrație al Societății de Agricultură ”Corvin” și arendaș al dreptului de vânătoare în pădurile statului din Ilteu, Toc, Slatina, Baia, Julița, Pârnești și Lupești. Pe lângă toate acestea deține acțiuni la Uzinele Reşiţa, la ITA, Întreprinderea Forestieră Română etc.

Amărăciunea ultimilor ani 

Succesul de care s-a bucurat în carieră l-a ocolit în viața personală. Nu a fost căsătorit niciodată și nu s-a putut bucura de urmași. Chiar dacă ajunsese mare la oraș, Cornel nu a uitat Cinteiul din care plecase. Revenea des în locurile natale și îi plăcea să stătea la povești cu sătenii pe care îi ajuta cu donații. A continuat să se ocupe de biroul său până la 4 martie 1947, când autoritățile comuniste îl radiază din Barou. Sănătatea începe să i se degradeze și cade în grija nepoatei Cornelia, fiica lui Iustin Iancu. Pleacă la cer în anul 1956 fiind îngropat la Arad, dar după câțiva ani este deshumat și depus în cimitirul de la Cintei, alături de părinții săi.

Surse: Ioan Tuleu, Dr. Cornel Iancu, „avocat” al românităţii arădene

Absolvent al Facultății de Drept din Pesta, își face ucenicia în cabinetul lui Alexe Olariu, după care pornește pe cont propriu. Cochetează cu scrisul și luptă pentru respectarea drepturilor conaționalilor din comitatul Hunedoara implicându-se în organizarea vieții politice, economice, sociale și culturale. Pledează în procesul intentat Memorandiștilor și tot el îi apără pe cei trei studenți inculpați în procesul “Cununa lui Iancu”. Refuză să iscălească declarația de loialitate față de guvernul de la Budapesta, iar din 1918 se dedică trup și suflet înfăptuirii unității naționale a românilor. Dezamăgit de evoluția politicii de după Marea Unire, socotește că e mai bine să facă pași mici către retragere. Părăsește această lume la 12 februarie 1935, într-un con de umbră, dar împăcat pentru că și-a făcut datoria față de țară.

O generație unionistă

Vede lumina zilei la 2 octombrie 1847, în comuna Zam, din județul Hunedoara. Tatăl, Mihail Lupu Hossu, făcuse studii juridice la Cluj și începând cu anul 1833 trece prim mai multe funcții administrative. La vremea cuvenită, Francisc începe școala primară la Deva. Crește frumos, însă destinul nu-l menajează, iar la vârsta de zece ani îi răpește tatăl. La șase ani după tragicul episod, mai primește o lovitură ajungând orfan și de mamă. De acum, cei trei copii ai familiei Hossu ajung pe mâna unei surori de-a tatălui, o femeie fără inimă, care le va face viața un chin. Cu toate acestea, Francisc se ține de carte și urmează cursurile Colegiului reformat din Orăștie. În perioada adolescenței, profesorul său de istorie, Ioan Silviu Sălăjan, îl botează Longhin. Iată cum s-au petrecut lucrurile: “Într-o zi, venind rîndul pe mine, profesorul nostru de istorie zise zîmbind: «Acum să auzim pe Francisc Hossu (…) ce știi de întîmplările de pe la noi, despre luptele dintre Traian și Decebal?»  Am spus eu câte și cum am știut și ce am putut învăța din studiul în manuscript, dar mai vîrtos m-am ocupat de partea cum Decebal a lăsat să se spînzure pe zidul cetății Sarmisegetusa trimisul lui Traian, cel mai iubit al lui beldiduce, Longinus, adecă Longin, scoțînd în relief curajul, dar mai ales caracterul lui, ce-l ridica în ochii marelui imperator! Foarte bine, esclamă voios domnul profesor, vedeți! (…) Întreaga clasă erupsă într-o aclamare de ,,să trăiască” la adresa d-lui profesor și la a mea repetînd: trăiască Longhin și cu aceasta a luat sfârșit ora de istorie (…) Din acea zi, nimeni nu mă agrăi decît pe numele Longhin”, istorisește Francisc în cuprinsul volumului “Amintiri din viața mea”.

Vremurile tulburi care precedau instaurarea dualismului și schimbarea orientării tactice spre pasivism, nu au rămas fără ecou în rândul tinerei generații. Din dorința de a deveni ”factori de răspundere ai românilor”, junii au îmbrățișat avocatura, au întemeiat bănci sau întreprinderi industriale, au devenit membri în felurite structuri politice, etc. Pe Francisc l-au captat științele juridice, motiv pentru care se înscrie la Facultatea de Drept a Universității din Pesta. La acea vreme, studenții români organizau frecvent serate în care se țineau discursuri, se cântau melodii patriotice, iar dezbaterile pe teme filosofice și istorice erau la mare cinste. Un astfel de loc era ”Societatea Petru Maior” alcătuită din tineri veniți de prin diferite regiuni ale imperiului, cu misiunea de a întreține spiritul național și a stimula preocupărilor intelectuale. În calitate de membru al societății, Francisc a suplinit postul de bibliotecar și pe cel de instructor de limba română. Tot acum, pune bazele colaborării la revistele “Familia” și “Gura Satului”, frecventând de zor casele fruntașilor români.

Avocat fără cusur și politician iscusit

După terminarea facultății în anul 1872, revine în Transilvania și se stabilește la Deva. Practica avocațială o face în cabinetul lui Alexe Olariu, iar în 1878 va susține examenul de liberă practică pe care îl promovează fără nicio problemă. Rămâne pe meleagurile orașului Deva unde își va deschide propriul birou. Îmbină armonios pledoariile cu pasiunea pentru condei și rămâne un colaborator de seamă la ”Gura Satului”. Din pricina unui articol mai îndrăzneț, i se intentează primul proces de presă, soldat cu o amendă substanțială și o lună de închisoare la Vacz. În ciuda celor întâmplate, nu lăsă condeiul din mână, ba din contră, încheie o nouă colaborare cu ”Gazeta Transilvaniei”, al cărei redactor era camaradul Aurel Mureșianu. A susținut cu orice preț respectarea drepturilor conaționalilor din comitatul Hunedoara implicându-se în organizarea politică, economică, socială și culturală.

Debutează în viața politică de partea Partidului Național Român, fiind ales în comitetul de conducere al acestuia. După căsătoria cu Elena Pop, fiica marelui avocat Gheorghe Pop de Băsești, este privit cu alți ochi. În 1894 pledează în favoarea Memorandiștilor, și tot el îi apără pe cei trei studenți inculpați în procesul “cununei lui Iancu”. În timpul primei conflagrații mondiale, a refuzat cu orice preț să iscălească declarația de loialitate față de guvernul de la Budapesta, iar din 1918 se dedică trup și suflet înfăptuirii unității naționale a românilor. La primele alegeri din 1919, câștigă fără emoții cursa pentru un loc de senator în primul Parlament al României Mari. De cealaltă parte, Elena a fost una dintre cele mai active promotoare ale mișcării feministe din Transilvania și o luptătoare asiduă pentru promovarea drepturilor românilor.

O retragere cu gust amar

Scrie din ce în ce mai rar la publicațiile ”Gazeta ilustrată” și ”Transilvania”, iar aparițiile publice încetează. Din cuprinsul Amintirilor pe care le-a publicat, reiese faptul că la baza deciziei de a se retrage nu a stat neapărat starea de sănătate, ci mai degrabă faptul că nu se mai regăsea în politica vremii, care devenise un mod de căpătuială fără niciun fel de ideal. Înainte de a muri, Francisc a donat Bibliotecii Centrale din cadrul Universității din Cluj, întreaga arhivă personală și pe cea a socrului său. Se stinge din viață la 12 februarie 1935, uitat de contemporani, dar cu liniștea datoriei împlinite față de generațiile viitoare.

Surse: Francis Hossu-Longin, “Amintiri din viața mea”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1975.    

Vine pe lume în familia preotului George Moldovan din comuna Băița. Junele este dat la carte, iar în 1880 termină Liceul Latin din Sibiu, ca șef de promoție. De aici se va îndrepta către studiul științelor juridice tocmai la Universitatea Regală Maghiară din Budapesta. După ce devine avocat cu acte în regulă, își deschide propriul birou avocațial la Baia de Criș. Locul ajunge repede o oază de românism, unde se dezbat problemele juridice cu care se confruntă conaționalii din comitat. Ca membru al Partidului Național Român, va figura printre cei 300 de români care urmau să prezinte Memorandumul în fața împăratului Francis Iosif. S-a implicat în organizarea vieții sociale, economice, culturale și politice a românilor din Orăștie, fiind distins cu Ordinul Ferdinand I, în grad de cavaler și Ordinul Coroana României, în grad de ofițer.

Debutul în viață și în profesie

17 septembrie 1862 în comuna Băița, județul Hunedoara. Preotul George Moldovan se plimbă de colo colo rostind rugăciuni și implorând milă de sus. După câteva ceasuri bune de frământări și suspine, ușa se dă de perete și un scâncet puternic îi inundă auzul. E fecior, zise moașa cu pruncul în brațe. La botez primește numele Silviu, iar la vremea cuvenită este trimis la școala elementară din localitate. Perioada adolescenței se consumă la Sibiu, unde absolvă Liceul Latin ca șef de promoție în anul 1880. Din acest punct, decide să pășească pe cărarea științelor juridice și devine student la Universitatea Regală Maghiară din Budapesta. Arde etapele ciclului licențial, iar la 1 septembrie 1884 devine doctor în drept cu teza “Statutul juridic al proprietăţilor funciare în Comitatele Zarand şi Hunedoara, după revoluţia de la 1848-1849”.

Își face stagiatura la Arad și Baia de Criș, în cancelaria lui Nicolae Oncu. Odată ajuns avocat cu acte în regulă, se stabilește definitiv la Baia de Criș. În biroul său avocațial se dezbat de zor problemele juridice cu care se confruntă românii din comitat, se caută soluții, motiv pentru care Silviu Moldovan este supranumit aprigul apărător al românilor în fața instanțelor juridice și în fața administrației maghiare.

În mijlocul tumultului politic

La 30 aprilie 1892, se mută la Orăștie și se implică în organizarea vieții sociale, economice, culturale și politice a românilor din întreg ținutul. De numele său se leagă fondarea Despărțământului Astrei la Orăștie, al Reuniunii economice, al Reuniunii meseriașilor, al casinei române, etc. Debutează rapid în viața politică alăturându-se Partidului Național Român, care îl deleagă în rândul celor 300 de reprezentanți care urmau să prezinte Memorandumul în fața împăratul Francis Iosif la 28 mai 1892. Misiunea se soldează cu un eșec crunt, motiv pentru care își stabilește alte priorități aruncându-se în consiliile de administrație ale unor bănci și institute de credit. Pasionat al condeiului, avocatul Silviu Moldovan a îndeplinit vreme de patru ani funcția de redactor la Revista Orăștiei și a colaborat cu mai multe ziare și reviste românești din Transilvania.

Ascensiunea de după 1 decembrie 1918

După înfăptuirea Marii Uniri, activitatea politică a lui Silviu Moldovan devine tot mai nuanțată. La debutul anului 1919 este numit în funcția de prefect al județului Ciuc, dar se pare că ceva nu a fost în regulă pentru că la 5 martie își dă demisia. Ca avocat înscris în Baroul Arad, continuă să pledeze exemplar până în data de 4 septembrie 1920, când face o pauză de aproape un an datorită numirii în funcția de prefect al județului Arad. Nici în acest fotoliu nu i-a priit, motiv pentru care este schimbat și numit prim-președinte al Tribunalului Arad. După un an de zile, este uns comisar regal pe lângă baroul arădean, fiind însărcinat cu puteri depline pentru a dispune și executa control asupra activității acestuia. Pe plan politic, s-a alăturat lui Alexandru Averescu în cadrul Partidului Poporului și a făcut echipă cu bunul său camarad Vasile Goldiș. Cei doi au stat la cârma organizației județene până când formațiunea a luat frâiele guvernării. În anul 1932 pășește pe urmele lui Goldiș care se alăturase lui Octavian Goga în cadrul Partidului Național Agrar. Cu timpul, numele lui Silviu Moldovan va figura pe listele Partidului Național Creștin, asigurând președinția organizației județene. Pentru întreaga activitate desfășurată în slujba poporului român, este distins cu Ordinul Ferdinand I, în grad de cavaler și Ordinul Coroana României, în grad de ofițer.

La apus de carieră 

Acest cumul de funcții dublat de răspunderea mare care îi atârna pe umeri, îl epuizează total. Cere pensionarea ca funcționar de stat și continuă să supraveghe activitatea din propriul cabinet. Chiar dacă nu mai era atât de prezent în viața publică, între 1932-1940 a suplinit postul de decan al Baroului Arad și pe cel de reprezentant în Consiliul general al Uniunii Avocaților. Din 1938, pune definitiv roba în cui și se retrage. Doi ani mai târziu revine pe meleagurile natale, unde își dă ultima suflare în anul 1943.

Surse: 1) Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Descendent al a familiei nobiliare Pop de Negrești și de Turț, Gheorghe își începe cariera juridică ca prim pretor în județul Sălaj. Se remarcă printr-o nespusă iubire de țară, iar în 1880 după o conferință la Turda, propune unirea tuturor românilor din Transilvania și Ungaria într-un singur partid național. Însă curajul de a cere dreptate l-a costat scump. Semnează fără nicio reținere Memorandul și-l prezintă în fața împăratul Francisc Iosif, care îi condamnă pe memorandiști la închisoare. De numele său se leagă sprijinirea necondiționată a presei românești din Transilvania și a școlilor din Blaj, Oradea, Baia Mare, Cehu Silvaniei. Cu ceva ani înainte de a pleca la cer, își alcătuiește testamentul prin care donează întreaga avere  Mitropoliei Greco-Catolice a Blajului, pentru a înființa o fundație care să contribuie la promovarea culturii românești.

Un destin în slujba cauzei naționale

Vine pe lume la 1 august 1835, în comuna Băsești, ca fiu al lui Petru Pop și al Susanei Pop, membră a familiei nobiliare Pop de Negrești și de Turț. La vremea cuvenită, junele este dat la carte, mai întâi la gimnaziul din Baia Mare, apoi Liceul Premonstratens din Oradea. După bacalaureat, se înscrie la cursurile Academiei de Drept din Oradea pe care o absolvă în anul 1860. Debutează în cariera juridică ca prim pretor în plasa Hodod din județul Sălaj, iar în 1872 este ales deputat în parlamentul de la Budapesta. Tot acum pune umărul la înființarea institutului de credit ”Albina” din Sibiu, urmând ca  din 1887 să participe la constituirea băncilor ”Silvana” din Șimleu, ”Sătmăreana” din Seini, “Sălăgiana” din Jibou și “Chioreana” din Somcuta.

Întâlnirea generală ASTA desfășurată între 7 -9 august 1908, la Șimleu Silvaniei. Gheorghe Pop de Băsești este în rândul întâi, primul din drepta

De o bună bucată de vreme gândurile unioniste nu-i dau pace. În 1880, după o conferință la Turda, avocatul Gheorghe Pop de Băsești, propune unirea tuturor românilor din Transilvania și Ungaria sub stindardul unui singur partid național. Ideea nu-i deloc rea, iar la un an distanță, se organizează o conferință națională la Sibiu, unde i-a naștere Partidul Național Român din Transilvania și Ungaria. Pe lângă statutul de membru, este uns vicepreședinte și face parte din delegația care a dus Memorandul românilor ardeleni în fața împăratul Francisc Iosif. Acțiunea politică nu se încheie așa cum era de așteptat. Împăratul nesocotește documentul și-l trimite mai departe în parlamentul de la Budapesta. Nici aici nu i se dă vreo atenție și este restituit în mâinile conducătorului delegației. Curajul de a-și cere drepturile i-a costat mult pe memorandiști care au fost condamnați la închisoare de la doi până la cinci ani.

Semnatarii Memorandumului.  În primul rând, al treilea de la stânga se află Gheorghe Pop de Băsești

În mijlocul tumultului politic

Între 1902-1919, suplinește funcția de președinte al partidului, iar în ciuda celor pătimite continuă să lupte pentru respectarea drepturilor conaționalilor. În toată această perioadă, Gheorghe Pop de Băsești a reușit să câștige de partea sa mulți tineri care au dat un suflu nou acțiunilor politice. De numele său se leagă și sprijinirea necondiționată a presei românești din Transilvania și a școlilor din Blaj, Oradea, Baia Mare, Cehu Silvaniei, etc.  La finalul primei conflagrații mondiale, îl găsim implicat în acțiunile premergătoare Marii Uniri. Sosește la Alba Iulia pe 30 noiembrie 1918, fiind cel care deschide lucrările printr-o cuvântare de zile mari. La o zi după realizarea marelui ideal național, în cadrul discuțiilor referitoare la componența comisiei care va înmâna actele unirii regelui Ferdinand I, avocatul Gheorghe Pop de Băsești, îl propune pe Iuliu Maniu, însă acesta refuză motivând că trebuie să se ocupe urgent de organizarea vieții de stat în Ardeal.

În plan familial, a fost căsătorit cu Maria Loșonți, care i-a dăruit două fiice, dintre care una va deceda. Prin 1882, Elena Pop de Băsești, se căsătorește cu avocatul Francis Hossu-Longin. Din nefericire, viața avea să-mi mai scoată în cale încă o încercare, iar în primăvara lui 1895, rămâne văduv.

Și-a pus întreaga avere la dispoziția  statului

Moștenirea identitară și social-culturală pe care Gheorghe Pop de Băsești a lăsat-o românilor continuă să dăinuie până în zilele noastre. Pe lângă Casa Memorială “Gheorghe Pop de Băsești”, marele patriot și-a donat întreaga avere Mitropoliei Greco-Catolice a Blajului, menționând că ea trebuie întrebuințată spre înființarea unei fundații care să contribuie la promovarea culturii românești. Tot din moștenirea sa, la Băsești a fost ridicată o biserică cu  hramul ”Sfântul Gheorghe”. Se stinge la 23 februarie 1919, lăsând în urma lui o națiune unită prin cuget, grai și simțire.

Surse: 1) Biblioteca Digitală BCU Cluj; 2) wikipedia.or

Absolvent al Facultății de Drept din Budapesta, George Crișan își face debutul în cadrul Baroului Arad. Ajunge un apropiat al celor mai importanți oameni implicându-se cu timp și fără timp în tumultul politic. Participă la tratativele româno-maghiare, militează de zor pentru afirmarea conștiinței naționale, iar la vremea potrivită este delegat ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. La scurtă vreme după Unire, avocatul Crișan este trimis ca membru al delegației române la Conferința de Pace de la Paris. Escaladează cele mai înalte culmi politice, ajungând de la fotoliul de deputat, până la funcția de secretar de stat la Ministerul Lucrărilor Publice și Comunicații. De numele lui se leagă felurite studii de specialitate în domeniul dreptului internațional sau analizei politice, fiind totodată autorul volumelor “Două politici” și ”Un nou program de finanță publică.”

Debutul în avocatură

Se pomenește în această lume la 7 noiembrie 1887 în familia meșterului tăbăcar Ilarie din Beiuș. La scurtă vreme, viața le scoate în cale primul hop, iar cele cinci odrasle rămân fără mamă. Din puținul pe care îl pusese deoparte, capul familiei s-a îngrijit să nu le lipsească absolut nimic. George parcurge toate etapele aferente unei educații cât mai bune și apucă pe cărarea științelor juridice la Budapesta, unde va obține atât licența cât și titlul de doctor. Perioada stagiaturii se consumă la Arad între 5 februarie 1909 – 1 septembrie 1912. Odată cu promovarea examenului de liberă practică, se înscrie ca avocat definitiv în baroul arădean și își deschide propriul birou. Printre acte, procese și pledoarii, își face timp pentru derularea unor acțiuni menite să țină aprinsă flacăra conștiinței naționale a românilor din comitat. Ajunge rapid un apropiat al elitei din acele vremuri, înscriindu-se în cele din urmă în Partidul Național Român.

În mijlocul frământărilor politice 

La sfârșitul Primului Război Mondial face echipă cu avocatul Ștefan Cicio-Pop în cadrul Consiliului Național Român Central. Pentru diminuarea tensiunilor politice, au loc tratative româno-maghiare la Arad, în cadrul cărora se implică și George Crișan în calitate de secretar al părții române. Din nefericite, negocierile nu aduc mari schimbări în peisajul politic, prin urmare trebuia o nouă strategie. La 18 noiembrie 1918, Cicio-Pop mai face o încercare și semnează ca președinte al Marelui Sfat al Națiunii Române din Ungaria și Transilvania, manifestul “Către popoarele lumii.” Văzând că nici de această dată românii nu sunt luați în serios, are loc adunarea Consiliului Național Român, pentru elaborarea unei noi strategii. La 26 noiembrie, membrii adunării au decis în unanimitate delegarea avocatului Crișan ca reprezentant al cercului electoral Aletea-Sântana, la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

Pe culmi nebănuite

Înainte de a porni către cetatea Marii Uniri, Consiliul Național Român îl trimite ca participant la Congresul General al Românilor din Bucovina, unde va vorbi în numele Transilvaniei și Banatului. La întoarcere, George Crișan are parte de o nouă surpriză fiind ales secretar al Marii Adunări Naționale, alături de Silviu Dragomir, Laurențiu Oanea, Ionel Pop, Victor Deleu, etc. Nu stă locului nici după înfăptuirea Unirii. La scurtă vreme află că este ales membru al delegației române la Conferința de Pace de la Paris. Ascensiunea politică continuă la alegerile parlamentare din noiembrie 1919, unde pune mâna pe un mandat de deputat în circumscripția Vașcău. La vremea potrivită schimbă tabăra și trece de partea Partidului Național Țărănesc. Mișcarea s-a dovedit mai mult decât înțeleaptă, motiv pentru care în timpul guvernării P.N.Ț a fost ales secretar de stat la Ministerul Lucrărilor Publice și Comunicații (1931-1932).

Rămâne pe culmi și după alegerile din 1931, când obține un nou mandat de deputat, plus fotoliul de vicepreședinte al Camerei Deputaților. Datorită implicării în tumultul politic nu s-a mai aplecat atât de mult către avocatură. Conform registrului avocaților din Baroul Arad, George Crișan a pledat la bară până la 30 noiembrie 1920, apoi după o pauză de șase ani a mai profesat din 5 august 1929 până în 18 ianuarie 1927. A fost un pasionat al condeiului, mărturie stau articolele politice pe care le publica în presa vremii cât și studii de specialitate în domeniul dreptului internațional sau analizei politice. Tot din strădania lui, în anul 1929, vede lumina tiparului volumul “Două politici” iar în 1930 lucrare ”Un nou program de finanță publică.” Părăsește această viață la 23 iunie 1935, în inima Capitalei.

Surse: 1)  Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Crește în compania avocaților Nicolae Oncuși și Mircea Stănescu de la care învață meserie. După 1889 începe să pledeze, mai întâi în procese mici, apoi trece la cazuri mai mari. Din 1905 îl vedem la conducerea P.N.R., fiind ales deputat de Ineu în Parlamentul de la Budapesta. Ajunge rapid unul din liderii românilor din comitat, motiv pentru care este mandatat să-i reprezinte la Marea Adunare de la Alba Iulia. Odată înfăptuită Marea Unire, Ioan Suciu este uns decan al Baroului din Cluj, iar autoritățile române îl disting cu Ordinul Ferdinand I, în grad de Mare Ofițer.

Debutul în avocatură și succesul politic

S-a născut în data de 14 decembrie 1862, în satul Șiștarovăț, județul Arad. După finalizarea studiilor elementare urmează liceul la Arad, unde a fost coleg cu Vasile Goldiș de care îl va lega o strânsă relație de amiciție. Absolvă bacalaureatul fără mari bătăi de cap și amână momentul înscrierii la facultate angajându-se ca secretar la biroul avocatului Mircea Stănescu. În 1883 devine student cu acte în regulă la Facultate de Drept și Științe Politice a Universității “Ferencz József” din Budapesta. Inteligent, diplomat și orator fără egal, Ioan Suciu este ales președinte al Societății de Lectură a studenților români ”Petru Maior”. După facultate, își face ucenicia în birourile avocaților Nicolae Oncuși și Mircea Stănescu. Fură meserie din plin, iar în 1889 pornește pe cont propriu deschizându-și un birou la Arad. Începe cu cazuri mici, dar cu timpul vin și marile bătălii. Prima are loc la 9 mai 1896, unde i-a apărarea grupului de tineri acuzați că au organizat o manifestare la Curtici în care au făcut paradă pe străzile comunei și au strigat cu glas mare ”Trăiască Națiunea Română!”

Sursă foto: museumarad.ro

Nu poate sta departe de febra vieții politice, așa că se dedică activității politice din comitat devenind un susținător al trecerii P.N.R., la activism. După Conferința Națională din ianuarie 1905, avocatul Ioan Suciu este uns membru în conducerea formațiunii politice. În legislatura 1906-1910, cunoaște o ascensiune politică fulminantă fiind ales deputat de Ineu în Parlamentul de la Budapesta. Periplul parlamentar al lui Ioan Suciu, a fost presărat cu multe încercări dinte care cea mai vestită s-a consumat în ziua de 7 iunie 1907. Era în plină ședință, iar la tribună vorbea Alexandru Vaida-Voevod. Maghiarii șușoteau după fiecare propoziție până când nu au mai rezistă și au sărit la bătaie. Fără să stea prea mult pe gânduri, Ioan se interpune între victimă și deputații Somogyi și Horváth, aplanând conflictul.

Timpul trece, iar Unirea bate la ușă

Mandatul din parlament se terminase. Problemele de care se lovea națiunea română erau departe de a se fi rezolvat. În ciuda tulburărilor politice, Ioan continuă să pledeze fără cusur, iar în anul 1910 pune umărul la înființarea ziarului Românul, organ al P.N.R. Implicarea activă în viața urbei stârnește neliniștea autorităților maghiare care hotărăsc să-l pună sub supraveghere. Când debutează prima conflagrație mondială este arestat și închis în lagărul de la Sopron. Eliberat după un an de zile, se întoarce la Arad, însă nu se potolește și reia activitatea politică implicându-se în cadrul Consiliului Național Român Central, ca membru al comisiei mandatate să poarte tratative cu delegația Consiliului Național Maghiar, condusă de ministrul Jászi Oszkár.

A câștigat stima și încrederea românilor din Ineu, care îl împuternicesc să-i reprezinte la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Membrii Consiliului Național Român îi dau mână liberă pentru organizarea evenimentelor din 1 decembrie. Începe o cursă contra cronometru care avea ca principal țel constituirea Adunării. A organizat lucrurile într-un mod magistral, iar la 1 decembrie 1918 în fața celor 1228 de delegați, Ioan afirmă:

”Domnilor Delegați!

Comitetul național central din Arad a decis la 15 convocarea adunării naționale de astăzi a poporului român din Transilvania, Ungaria și Banat, pentru ca să decidă asupra sorții sale. Credenționale au intrat nu numai din cele 24 de comitate, ci a mai intrat dintr-unul, deci în total din 25 de județe. Au intrat credenționale aproape din toate cercurile electorale, adecă din 130 de circumscripții electorale, din cari s-au prezentat peste 689 de delegați (…) Raportez numai scurt, că s-au prezenta delegați și din comitatele: Trei-Scaune, Ciuc și din Cenad, Bichiș și chiar din Ugocea, la adunarea națională de astăzi, la încoronarea visului tuturor Românilor. S-au prezentat, învingând și trecând peste piedeci mare, și frații din Torontal. Comisia verificatoare a aflat toate actele în ordine. Vă rog să luați cunoștință. Nu pot trece cu vederea, ca să nu amintesc, că au sosit mii de adrese de aderență cu sute de mii de semnături, și că toate acestea arătând, cum că fiecare știe ce avem să decidem. Despre aceasta se va face darea de seamă publică, dar cred că astăzi să nu le cetim aici. Cer scuze, dacă am întrelăsat să amintesc că și Reuniunile femeiești sunt reprezentate prin delegatele lor. Femeia română a fost doar totdeauna însuflețită pentru idealul național.

După realizarea Marii Uniri, este ales membru în Marele Sfat Național, apoi în Consiliul Dirigent, unde se ocupă de Resortul Organizării și pregătirii Constituantei. În februarie 1919, este însărcinat cu organizarea apărării zonei de demarcație pe linia Munților Apuseni, ocupându-se de recrutarea românilor din Corpul de voluntari “Horia”.

Ultimii ani din viață

Candidează din partea P.N.R. la alegerile din noiembrie 1919, obținând un mandat de deputat în primul Parlament al României Mari. Un an mai târziu, își mută biroul avocațial pentru ca în 1924 să fie uns decan al Baroului din Cluj. Pentru întreaga activitate, autoritățile române îl disting cu Ordinul Ferdinand I, în grad de Mare Ofițer. Dacă în viața publică a cucerit culmi nebănuite, nu la fel a fost și în cea de familie. Din mariajul de treisprezece ani cu Hortensia Pagubă, fiică de judecător din Arad, a venit pe lume singurul său copil. Cu toate acestea, nu a fost de ajuns, iar cei doi au pășit pe cărări diferite. Se recăsătorește cu Marioara Roșca din Seliștea Sibiului alături de care va trăi până în clipa morții. În 1926, se retrage definitiv din viața politică și se mută la Chișineu Criș, unde își deschide un birou notarial. Părăsește această viață la 12 martie 1939 și își doarme somnul de veci în cimitirul Eternitatea din Arad, alături de Ștefan Cicio-Pop și camaradul de-o viață, Vasile Goldiș.

Surse: 1) Biblioteca Digitală BCU Cluj; 2) wikipedia.org

Pornește pe cărările avocaturii la Beiuș. Tot atunci, devine membru P.N.R. și militează de zor pentru promovarea valorilor naționale. În anul 1911 participă la adunarea generală a partidului unde s-a discutat situația politică a vremii și reforma electorală. Avocatul Chirtop nu s-a temut să spună public ce gândește și a susținut cu toată puterea drepturile românilor din Transilvania. Vizibil deranjate de atitudinea sa, autorităților maghiare îl condamnă la trei ani de închisoare. Nu cunoaște astâmpăr nici după eliberare. Donează suma 100 de coroane unui orfelinat din Blaj, îi adună pe oameni în jurul său, fapt pentru care este aruncat din nou în temniță. Scapă și de această dată, apoi se ocupă îndeaproape de organizarea Gărzii Naționale din Câmpeni, urmând să fie ales delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.  

Biciuiește prin cuvânt și este pedepsit pe nedrept

Se pomenește pe acest pământ în anul 1868, la Câmpeni, județul Alba. Părinții s-au îngrijit să-l dea la cele mai bune școli, așa se face că între 1887-1891, junele studiază la Facultatea de Drept din Cluj. Rezultatele deosebite la învățătură i-au adus o bursă acordată de Fundația “Emanoil Gojdu”, cu ajutorul căreia s-a întreținut singur. La 20 noiembrie 1893 devine doctor în științe juridice, apoi își începe ucenicia de avocat la Beiuș. Se aruncă de timpuriu în barca Partidului Național Român din Transilvania, după care se amestecă în treburile politice ale vremii și militează pentru promovarea valorilor naționale din postura de membru al societății Astra. La ședința din 26 septembrie 1903, propune restaurarea casei lui Avram Iancu din Vidra de Sus, lucru realizat în numai un an de zile.

În anul 1911, Chirtop participă la adunarea generală a P.N.R., unde se dezbate situația politică a vremii și reforma electorală. Fiind invitat la tribună, nu s-a temea să spună public ce gândește, susținând cu toată puterea drepturile românilor din Transilvania. Vizibil deranjate de atitudinea sa, autorităților maghiare îl condamnă la trei ani de închisoare fiind acuzat că nu este pe deplin devotat statului Austro-Ungar. Închis doar pentru că apăra drepturile conaționalilor, avocatul Chirtop Zosim își ispășește pedeapsa la închisoare de la Vác, unde fuseseră închiși numeroși ardeleni.

Trup și sufet pentru unitatea națională

Anii de temniță nu au putut stinge setea de dreptare, iar după eliberare se implică din nou în acțiunile cu caracter național. Un exemplu concret este donația în valoare de 100 de coroane făcută în 1916 unui orfelinat din Blaj. Se apucă să problematizeze situația politică a vremii, îi adună pe oameni în jurul său, motiv pentru care este aruncat din nou în temniță, de această dată în orașul Soporn. Faptul că nu l-au putut scoate vinovat, i-a adus eliberarea în cel mai scurt timp. Se ocupă de organizarea politică din zona Munților Apuseni și este ales membru al sinodului arhidiecezan de la Sibiu, ca reprezentant al cercului X, Câmpeni. Febra pregătirilor pentru Marea Unirea era în toi. Chirtop se îngrijește de organizarea Gărzii Naționale din Câmpeni, urmând să fie ales delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, din partea cercului electoral Trascău. După înfăptuirea României Mari, capătă un loc în componența Marelui Sfat Național, iar la 29 decembrie 1918, Consiliul Dirigent al Transilvaniei, îl numește prefect al județului Turda Arieș. 

Vizitat de Regele Ferdinand I și Regina Maria

Situația în care se găsea județul nu era una fericiră necesitând o reorganizare din temelii. Fără să mai zăbovească pe gânduri, își suflecă mânecile și pornește lucrul. Face o treabă excelentă, iar vorbele despre el ajung la urechile suveranilor României, Ferdinand I și Maria, care decid să-i facă o vizită la 27 mai 1919. Voiajul familie regale  continuă cu vizitarea criptei lui Mihai Viteazul, apoi trec prin Vidra de Sus, Câmpeni și Abrud. Episcopul Nicolae Ivan, întemeietorul Episcopiei Ortodoxe a Vadului, Feleacului și Clujului, îl alege membru în sinodul eparhial al Clujului, demnitate pe care a exercitat-o până în anul 1923, ca deputat mirean. Un an mai târziu, contribuie la crearea Fundației “Nicolae Candrea”, care avea drept scop împodobirea bisericilor ortodoxe din Transilvania.

Pe lângă acestea, s-a implicat în domeniul economic fiind directorul Băncii Doina din Câmpeni, și membru în comitetul de conducere a Casei de Economii Auraria din Abrud. În 1926 îndrăznește să se avânte și mai mult în politică candidând pentru un post de senator din partea P.N.R., însă fără succes. Nu se dă bătut așa de ușor, iar peste doi ani candidează din nou și obține mandatul mult dorit în timpul guvernării țărăniste. În plan familial, lucrurile mergea cum nu se putea mai bine. Mariajul cu Sofia a fost binecuvântat cu patru copii, trei fete și un băiat. Avocatul Chirtop Zosim și-a pus toată viața în slujba drepturile conaționalilor, pentru care a suferit temniță, amenințări și ocări. Se stinge în anul 1953, la vârsta de 85 de ani și este înmormântat la Râmnicu Sărat. Din dorința celor apropiați, trupul îi este deshumat în 1964, și dus acasă în cripta de la Câmpeni.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj.

Intră în atenția publică prin participarea la în acțiunile de emancipare a românilor din Transilvania. În vara lui 1910, poartă tratative cu guvernul maghiar în vederea încheierii păcii. Conștient că la temelia unui popor puternic stau economia și cultura, întemeiază Banca Ardeleana devenind liderul mișcării românești din Orăștie. Printre altele, de numele avocatului Mihu se leagă înființarea “Fondul ziariştilor români din Ungaria”, președinția “Societăţii pentru fondul de teatru român”, declarându-se un susținător al culturii, gazetăriei și educației românești. După 1919, se retrage definitiv din politică, dar păstrează relații cordiale cu elita vremii. Pleacă la cer într-o zi din vara lui 1927, și își doarme somnul de veci în satul natal alături de părinţi şi fratele său mai mic.

Reprezentantul românilor în fața guvernului maghiar

Deschide ochii la 17 octombrie 1854, în satul Vinerea, județul Alba. Părinții erau țărani fruntași, recunoscuți pentru cinstea și munca de care dăduseră dovadă în epoca absolutismului austro-ungar. Junele a fost trimis la carte, mai întâi, la gimnaziul din Alba Iulia, apoi liceul la Orăștie și Sibiu. În 1873, obține diploma de bacalaureat și ia calea științelor juridice la Graz și Budapesta. După finalizarea studiilor, se întoarce în Transilvania unde urmează un an de stagiatură la Tribunalul din Deva. I se părea o muncă prea solicitantă, motiv pentru care va renunța stabilindu-se cu biroul la Orăștie. S-a remarcat rapid printre membrii Partidului Național Român, fiind un spirit întreprinzător, calculat în gând și-n faptă.

În contextul luptelor pentru câștigarea drepturilor naționale, elita politică a vremii îi încredințează în vara lui 1910, misiunea de a purta tratative cu guvernul maghiar reprezentat de primul ministru, Károly Khuen – Héderváry, și ministrul de interne, István Tisza. Își ia rolul în serios, iar pe 22 iunie 1910, Ioan Mihu redactează un memoriu pe care îl prezintă maghiarilor. Discuțiile pe marginea relațiilor româno-maghiare ajung la urechea regelui Carol I, care la 17 decembrie îl poftește în audiență pentru a-i prezenta memoriul înaintat guvernului. Printre altele, la București dă nas în nas cu Take Ionescu, Titu Maiorescu, Ionel Brătianu, care subscriu principiilor pe care le propovăduia. Cu toate eforturile sale, tratativele s-au împotmolit, urmând ca în cele din urmă să fie trase pe linie moartă. S-a încercat o nouă tentativă în februarie 1913, dar avocatul Mihu spune pas noii oferte.

Valorile de la temelia unei națiuni

Ioan era pe deplin conștient că ”nici un popor și nicio țară, nu e în stare a face pași serioși spre civilizație, dacă nu va pune înainte de toate temelia solidă a progresului său economic.” Fidel celor afirmate, în 1885 întemeiază Banca Ardeleana, devenind liderul mișcării românești din Orăștie. Urmează un cumul de funcții: președinte al comitetului parohial și al ”Societății de lectură a inteligenței române din Orăștie și jur”, director al despărțământului IX din cadrul ”Asociației Transilvane”, membru în Sinodului arhidiecezan al Congresului bisericesc, dar și asesor al Consistoriului din Sibiu. În anul 1908, este ales preşedinte al ”Societăţii pentru fondul de teatru român”, autoritate care avea scopul de a strânge bani în vederea ridicării unui Teatru Național și consolidarea unui repertoriu românesc. Se dovedește un iubitor al slovelor și donează 25.000 de coroane pentru înființarea “Fondul ziariştilor români din Ungaria.”

Anul 1912, îl găsește retras la Vinerea, fără a mai avea vreo implicare în tumultul politic. Rămâne totuși în relații cordiale cu fruntașii românilor din Transilvania. Cinci ani mai târziu, în contextul dificultăților care planau asupra băncilor românești, Ioan dă o mână de ajutor și preia conducerea Băncii Albina, pe care o salvează de la faliment. Participă la Marea Unire ca delegat al cercului electoral Orăştie, și redactează un document-program intitulat “Un crâmpeiu de gânduri în preajma adunării naționale de la Alba Iulia.”

Ultimii ani din viață și testamentul

În toamna lui 1919, Iuliu Maniu îl caută de zor pentru a-i propune un loc în Primul Parlament al României Mari, însă refuză să mai facă politică. Tot acum, îi sunt recunoscute meritele și primește din partea regelui Ferdinand I, Ordinul “Coroana României” în grad de Mare Cruce. A rămas în continuare un susținător financiar al culturii, gazetăriei și educației românești. Întreține relații cordiale cu miniștrii liberali, care îl surprind și înființează o școală de arte și meserii la Orăștie, care îi va purta numele. Cu mult timp înainte de a muri, se pune la masă și își redactează testamentul. Întreaga avere este pusă în grija Mitropoliei din Sibiu, care este datoare să înființeze școli agricole, școli de meserii, să acorde burse studențești și să sprijine bisericile din Transilvania. Avocatul Ioan Mihu se stinge la 2 iulie 1927, în casa de la Orăștie, și își doarme somnul de veci în satul natal alături de părinţi şi fratele său mai mic.

Surse: 1) dacoromania-alba.ro; 2) Biblioteca Digitală BCU Cluj.

Absolvent al Facultății de Drept din Cluj, Augustin își începe ucenicia în birourile marilor avocați din Șimleu Silvaniei. Prin ianuarie 1912, decide să pornească singur la drum, motiv pentru care își deschide propriul birou la Crasna. Chemat la arme în Primul Război Mondial servește cu demnitate și curaj. Când focurile se potolesc, lucrează de zor alături de elita politică sălăjeană pentru înfăptuirea Marii Uniri.  Pe 17 octombrie 1944, este uns prefect al județului Sălaj, pe care îl pune pe picioare într-un timp foarte scurt. Cu toate acestea, este înlăturat din funcție de Frontul Național Democrat, căzând în dizgrația autorităților comuniste care încep să-l șicaneze. I se taie pensia, este urmărit de Securitate și nevoit să lucreze în locuri mult sub pregătirea profesională. În vara anului 1958, Augustin și soția sa, se reîntorc definitiv la Zalău. Aici și-a dat ultima suflare pe 27 mai 1959.

Studiile și anii de ucenicie

Se naște pe 14 decembrie 1885, în localitatea Cozla, ca fiu al preotului Simion Pintea și al Ecaterinei. Părinții i-au oferit o educați aleasă, care a debutat la școala primară de stat din Baia Mare, apoi patru clase la liceul minorităților din Șimleu Silvaniei. Perioada liceului s-a consumat la Beiuș, unde a fost coleg cu viitorul avocat Nicolae Bolcaș, cu judecătorul Leonida I. Pop, notarul Valer Vicaș, și alte personalități care aveau să pună umărul la înfăptuirea Marii Uniri. După liceu, se înscrie la Facultatea de Drept din Cluj, iar la 2 mai 1907, devine doctor în drept. Tot acum debutează și perioada de stagiatură la Șimleu Silvaniei. Trece prim cabinetele mai multor avocați, începând cu Dr. Victor Deleu, Dr. Roth Hugo din Zalău și Dr. Gheorghe Duleșiu din Hunedoara. Pe 3 octombrie 1911, susține examenul de liberă practică pe lângă curtea de Apel din Budapesta, pe care îl promovează cu brio. Pe lângă acestea, Augustin se implică în viața cetății încă din perioada stagiaturii. Asistă la sfințirea școlii din Giurtelec, se alătură elitei politice din Șimleu care protesta împotriva legii electorale alcătuite de Andrassy, îl suplinește pe Victor Deleu, secretarul Reuniunii Femeilor Române Sălăjene, dând citire raportului de activitate etc.

Participarea la Marea Unire

Din ianuarie 1912, devine avocat cu titlul definitiv și își deschide propriul birou la Crasna. Când lucrurile începeau să meargă din ce în ce mai bine, izbucnește prima conflagrație mondială și este mobilizat de urgență. Avocatul Augustin Pintea a fost repartizat în cadrul Regimentului de honvezi și la Parchetul honvezesc din Cluj, ajungând până la gradul de sergent. Sfârșitul războiului îl găsește la Tribunalul Militar din Oradea, de unde va pleca la Cluj pentru a lua legătura cu intelectualii din Zalău, Șimleu și Crasna. S-a ocupat îndeaproape de organizarea adunărilor menite să-i aleagă pe viitorii reprezentanți la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. După lungi discuții, despărțământul Crasna l-a desemnat pe Ioan Pereni, despărțământul Șimleu Silvaniei pe Nicolae Munthiu și Iuliu P. Mureșian, iar cercul electoral Zalău i-a ales pe Traian Trufașiu, Eugen Boroș, Remus Roșca, Cornel Oțiel și Augustin Pintea. Iată ce spunea despre această cinste cel din urmă:

“Investit cu mandatul de răspundere istorică, am luat parte la adunarea ținută în Casina militară din cetatea Albei Iulii, la 1 decembrie 1918, unde, votând pentru unirea Transilvaniei cu România, am îndeplinit voința celor care m-au ales. În cursul acelei zile de neuitat, am primit o nouă însărcinare, fiind ales între cei 200 de membri ai Marelui Sfat Național, primul parlament al Transilvaniei unite cu Patria-Mama”

Implicarea în viața politică

Revine la Zalău în august 1919, unde este uns juristconsulat al Primăriei, demnitate pe care o va exercita până 1936. În 1932, decanul Baroului Zalău, Gheorghe Pop, a primit un nou mandat de prefect al județului Sălaj, iar în locul său a fost numit Augustin, care a fost decan până la semnarea Dictatului de la Viena și cedarea Ardealului. Între timp, se înscrie ca membru în organizația Partidului Național Liberal, și intră în cercul elitei politice sălăjene. Se implică în activitatea propagandistică a partidului, ține mai multe conferințe și discursuri politice, menite să atragă cât mai mulți simpatizanți. Zelul și fidelitatea politică de care dădea dovadă, l-au urcat în ierarhia partidului până la funcția de președinte al organizației din Zalău. După cedarea Ardealului, o bună parte din românii sălăjeni au apucat-o care încotro, dar Augustin a decis să rămână și să sufere în tăcere. Mai întâi, autoritățile maghiare l-au epurat din barou, apoi la 24 august 1944, când România a ieșit din alianța cu Germania, i s-a stabilit domiciliu obligatoriu până la eliberarea orașului. Izbăvirea avea să vină pe 17 octombrie 1944, prin Decretul Regal nr. 1925, prin care era numit în funcția de prefect al județului Sălaj. Pentru început, i-a strâns pe oamenii care nu părăsiseră urbea, și a pus pe picioare Prefectura, Tribunalul, Parchetul, Administrația financiară, Serviciul agricol, zootehnic, medical, aprovizionare, Inspectoratul învățământului primar, etc.

Augustin Pintea în vizorul Securității

Realizările în plan administrativ nu au fost suficient de convingătoare. La 10 martie 1945, Frontul Național Democrat decide înlăturarea prefecților numiți în toamna lui 1944. Hotărârea era motivată de anumiți factori politici, printre care cel mai important era procesul de sovietizare a României. Iată ce le spunea Augustin Pintea colaboratorilor săi la final de mandat:

“Ne îndepărtăm cu conștiința împăcată, că am făcut totul, ce un om cinstit poate face, nici când pe nimeni nu am refuzat în îndeplinirea cererei juste, ușa serviciului a fost pentru toți deschisă și tot omul a fost ascultat”

Alungat pe nedrept, se reîntoarce la prima dragoste, avocatura. Îndeplinește funcția de jurist consult al județului Sălaj, cu gradul de avocat consilier, iar la 1 ianuarie 1946, se pensionează. Munca depusă pentru înfăptuirea Unirii și trecutul liberal, atrag antipatia comuniștilor care îi pun gând rău. În anul 1948, i s-a suspendat pensia, proprietățile i-au fost naționalizate, iar pământul de la Panic este trecut în administrația Gospodăriei Agricole de Stat. Rămas fără niciun venit, Augustin pleacă la Turda unde se angajează administrator la cantina Școlii Zootehnice. Peste doi ani, se transferă la școala profesională de tractoriști din Huedin, pe un post de secretar. A decis să lupte împotriva nedreptăților și a dat în judecată statul comunist, susținând că nu există niciun motiv pentru oprirea pensiei din moment ce autoritățile au pus mâna pe proprietățile sale. După lungi bătălii în instanță, în vara lui 1956, tribunalul îi dă câștig de cauză, iar prin intermediului Colectivului avocaților din Huedin, este remunerate cu o pensie mizerabilă în valoare de 450 de lei. Este urmărit cu ardoare de Securitate, pentru stabilirea legăturilor cu foștii conducători și membri P.N.L. din alte localități sau din străinătate. În ciuda episoadelor de spionaj, a cercetărilor și interogatoriilor, comuniștii nu-i găsesc cusur, și decid clasarea dosarului. În vara anului 1958, Augustin și soția sa, se reîntorc definitiv la Zalău. Aici și-a dat ultima suflare pe 27 mai 1959, ostoit de atâta alergătură.

Surse: Marin Pop, “Augustin Pintea (1885-1959)- Personalitate sălăjeană marcantă din generația Marii Uniri“,  în Acta Mvsei Porolossensis, Ed. Porolissum a Muzeului Județean, Zalău, 2018.

Se naște în familia magistratului Alexandru Claudiu Vlad, și se dovedește un elev emerit. Aflat în pragul studenției, Aurel înclină către studiul politehnicii, dar perspectivele înguste de după absolvire l-au făcut să aleagă Facultatea de Drept din Budapesta. Avocatul Francis Hossu-Longin pune ochii pe el și-l ajută să-și deschidă propriul cabinet avocațial. În 1901, Aurel Vlad și Alexandru Vaida-Voevod lucrează de zor la o platformă politică ce avea drept scop remanierea liderilor P.N.R și revigorarea mișcării naționale. Face parte din conducerea P.N.R și se implică în organizarea mai multor acțiuni printre care și Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Însă posibilitățile materiale reduse pun sub semnul întrebării marele eveniment, motiv pentru care nu stă pe gânduri  și face un împrumut de 200.000 de coroane. Pe plan politic, Aurel Vlad a figurat printre membrii primului Parlament al României Mari, lucru care îi va atrage antipatia conducerii comuniste. Este arestat în noapte de 5/6 mai 1950, și închis la Penitenciarul Sighet, unde își va găsi sfârșitul la puțin timp după Iuliu Maniu. 

Un elev cum rar s-a mai văzut

Își dă întâlnire cu viața pe 25 ianuarie 1875, în satul Turdaș, județul Hunedoara. Alexandru Claudiu Vlad, tatăl său, ocupa funcția de magistrat al orașului, și se căsătorise cu Aurelia, una din fiicele cărturarului George Barițiu. La vârsta de trei ani rămâne orfan e tată, însă fragilitatea vârstei face ca pierderea să nu fie atât de grea. Aurel crește frumos, se înscrie la școala primară, apoi urmează cursurile Liceului Reformat maghiar “Kun” din Orăștie. Seriozitate și dragostea de carte, îi aduc cele mai bune calificative, excelând la matematică și limba latină. Când a terminat liceul, era capabil să-l traducă pe Tacitus fără ajutorul dicționarului, iar profesorul său de matematică spunea că nu mai văzuse un elev atât de strălucit de mai bine de douăzeci și cinci de ani.

După obținerea diplomei de bacalaureat, Aurel era nehotărât în privința profesiei pe care o va urma. Pe de o parte era atras de politehnică, dar dificultățile materiale prin care trecea și incertitudinea unui post după absolvire, i-au îndreptat pașii către domeniul științelor juridice. Disciplina și devotamentul față de studiu, îl însoțesc pe tot parcursul studenției, motiv pentru care Fundația Gojdu îi acordă o bursă de merit. Tot acum, se implică în acțiunile organizate de studenții români, slovaci și sârbi din Budapesta, Viena, Graz, și devine bun camarad cu Iuliu Maniu și Alexandru Vaida-Voevod.

Aurel Vlad, un tânăr de viitor

După finalizarea studiilor și obținerea doctoratului intră sub aripa protectoare a lui Francis Hossu-Longin, care îl ajută să-și deschidă propriul cabinet avocațial. Aurel se prezenta ca un tânăr de viitor, muncitor, orator fără cusur, motiv pentru care intră în atenția lui Ioan Mihu, cel care îl numește succesor la conducerea Băncii „Ardeleana” din Orăștie. Situația îl determină să-și mute cabinetul la Orăștie, iar la puțină vreme, este numit directorul executiv al băncii. Noua poziție dobândită, succesul pledoariilor, aprecierea elitelor vremii, îl fac un reprezentant de seamă al tinerei generații menite să pună umărul la reînvierea mișcării naționale. În 1901, Aurel Vlad și Alexandru Vaida-Voevod construiesc o platformă politică ce avea ca scop remanierea liderilor P.N.R și revigorarea mișcării naționale. Un an mai târziu, ziarul Libertatea publică un program îndrăzneț care aduna în josul paginii semnăturile lui Victor Bontescu, Iustin Pop, Liviu Cigăreanu, Valer Moldovan, Ion Moța, etc. Efortul susținut al reprezentanților români a rodit în 1903, când Aurel Vlad a fost numit deputat al circumscripției Dobra în Parlamentul de la Budapesta.

Garantul financiar al Marii Uniri

În calitate de membru în conducerea P.N.R, a contribuit la tratativele româno-maghiare, constituirea Consiliului Național Român Central, elaborarea declarației de la Oradea, și cel mai important, pregătirea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia. Cel din urmă eveniment a fost și cel mai greu de pus la cale. Dificultățile materiale care puneau sub semnul întrebării organizarea Adunării, l-au determinat pe Aurel Vlad să facă un gest neașteptat. Într-una din zile, pleacă la Arad și poposește la Banca Victoria, unde împrumută 200.000 de coroane, girând cu proprietățile pe care le deținea. Banii au servit la pregătirea evenimentului asigurând totodată și cheltuielile aferente Gărzii Naționale. Este numit fără discuție în cadrul Marelui Sfat Național și în Consiliul Dirigent, ca titular al Resortului de finanțe.

Pe plan politic, Aurel Vlad a figurat printre membrii primului Parlament al României Mari, încredințându-i-se și conducerea Ministerului Finanțelor în guvernul lui Vaida-Voevod. Între 1935-1937, a figurat ca membru în cadrul Frontului Românesc și a rămas o prezență constantă pe scena politică până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. După conflagrație revine în structura P.N.Ț, însă o lasă mai moale cu ieșirile în vița publică.

Exterminarea familie Vlad

Golgota avocatului Aurel Vlad avea să înceapă la puțin timp după preluarea puterii de către bolșevici. Preocupați să elimine reprezentanții vechiului regim, autoritățile comuniste îi trec numele pe celebra listă a miniștrilor, demnitarilor și diplomaților, care trebuiau arestați și închiși în noaptea de 5/6 mai 1950. 

Primul care a avut de pătimit a fost fiul său, Mircea Vlad, care a fost anchetat și aruncat în pușcărie. Soția lui Aurel, arestată în 1951 și acuzată că deține aur și bijuterii, a primit domiciliu forțat la Blaj, unde și-a găsit sfârșitul ostoită de dorul soțului și al băiatului. Aurel a fost dus la Penitenciarul Sighet și supus unui regim cumplit. Pe 2 iulie 1953, își dă ultima suflare la puțin timp după moartea camaradul său Iuliu Maniu. Trupurile le-au fost aruncate într-o groapă comună, rămasă neidentificată până în zilele noastre.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj.

Descendent al unei familie nobiliare, Ilie vede lumina zilei în 1883, la Lipău. După absolvirea liceului, se îndreptă către studiul științelor juridice și se înscrie la  Facultatea de Drept din Budapesta. Face stagiul în cancelariile marilor avocați din Arad, apoi se implică în acțiunile premergătoare Marii Uniri. La propunerea membrilor ce alcătuiau Consiliului Național Român, este delegat ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Pe lângă toate acestea,  Consiliul Dirigent al Transilvaniei îl va numi subprefect al județului Satu Mare, apoi va conduce delegația românilor sătmăreni  care urma să-l întâmpine pe generalul H.M. Berthelot. Odată cu semnarea Arbitrajului de la Viena și instaurarea administrației maghiare, se refugiază alături de familie în orașul Arad, unde va deveni proprietarul unei fabrici de vopsele. Pleacă din această lume pe 6 februarie 1946, în urma unui infarct.

La început de drum

Se naște într-o zi de vară, pe 31 iulie 1883, în localitatea Lipău, județul Satu Mare. Tatăl, Augustin, provenea dintr-o familie înnobilată în anul 1680 de către Mihail Apafi. Mama, Vilhemina Kolbusewski, era fiica unui colonel refugiul în Polonia secolului al XIX-lea. Cei doi soți aveau să aducă pe lume nu mai puțin de douăsprezece suflete, însă nu toți au gustat plenitudinea vieții. După efectuarea studiilor gimnaziale, Ilie își continuă traseul la Liceul Piarist din Carei. În ultimul an de studii se transferă la Liceul de Stat din Baia Mare, unde obține diploma de bacalaureat. Stă bine pe gânduri, iar în cele din urmă decide să pășească pe cărările științelor juridice, la Facultatea de Drept din Budapesta. Perioada studenției a fost marcată de activitățile derulate în cadrul Societății de lectură “Petru Maior”, avându-i colegi pe Ioan Sălăjean, Ioan Tibil, Alexandru Rakoczi Filip, etc. Ulterior, absolvă ciclul licențial în 1907, și face o parte din stagiatură în cancelariile din Arad.

Participant la Marea Unire

De numele său se leagă inițierea acțiunilor organizatorice în vederea constituirii noilor organe ale administrației românești din Satu Mare, cât și pregătirile aferente participării românilor din zonă la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. În așteptarea trupelor române care se îndreptau spre Satu Mare, avocatul Ilie Carol Barbul, este silit să-și părăsească locuința și să se ascundă la sora sa Maria. Revenit din surghiun participă la ședința din 6 noiembrie 1918, a Comitetului comitantes al Partidului Național, în care se decide înființarea Consiliului Național Român comitantes. Tot acum, se hotărăște înființarea consiliilor și a gărzilor la nivelul tuturor localităților. Peste șapte zile are loc adunarea națională din cercul electoral Satu Mare, în care se alege conducerea locală. Ilie este numit președintele Consiliului Național Român  din circumscripție, și este desemnat ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Participă alături de Gheorghe Racoți și Dr. Ioan Tibil la consfătuirea din 30 noiembrie 1918, apoi este admis în Marele Sfat Național Român.

Când un avocat se implică în viața cetății

Odată înfăptuită Marea Unire, se implică în organizarea manifestărilor culturale din Satu Mare. Evenimentele debutează în sala centrului de recrutare, unde susține o conferință, urmând ca la pupitru să urce scriitorul Camil Petrescu și tenorul Traina Cavassi. Ca o încununare a eforturilor sale, Consiliul Dirigent al Transilvaniei, îl va numi în funcția de subprefect al județului Satu Mare, iar ulterior în trei rânduri prefect.

În calitate de prefect, Ilie Carol Barbul a condus delegația fruntașilor români sătmăreni care urma să-l întâmpine pe generalul H.M. Berthelot, aflat într-o călătorie ce avea drept scop evaluarea situației și doleanțelor populației românești din orașele de la granița de vest a României Mari. Pe lângă acestea, Ilie se arată un iubitor al condeiului, motiv pentru care pune umărul la fondarea primului periodic laic românesc din urbea de pe Someș, denumit Satu Mare (1919).   

Familia și ultimii ani din viață

Asemeni marilor personalități interbelice, Ilie gustă din viața politică, și este ales senator pe listele Partidului Poporului. În perioada aprilie 1926- mai 1927, va reveni pe fotoliul de subprefect al județului, urmând ca după 1935, să activeze în Partidul Național Creștin. În plan personal, lucrurile mergeau cum nu se putea mai bine. Se căsătorește cu Valeria Lazin, iar mariajul este binecuvântat cu doi copii, un băiat și o fată. Valeria își câștigă popularitatea prin activitățile social-culturale pe care le organizează, ea fiind tot odată și președinta Asociației Româncelor Sătmărene.

După semnarea Arbitrajului de la Viena și instaurarea administrației maghiare, Ilie și familia sunt siliții să caute un loc de refugiu. Se opresc în orașul Arad, iar la scurtă vreme Ilie este numit director al fabricii de vopsele Policrom. La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial hotărăște să rămână definitiv pe meleagurile arădene, unde își va da ultima suflare pe 6 februarie 1946, în urma unui infarct. Avocatul Ilie Carol Barbul, își doarme somnul de veci în cimitirul Eternitatea, alături de alți reprezentanți de seamă ai Unirii, precum Vasile Goldiș sau Ștefan Cicio-Pop.

Surse: 1) Informația de Duminică, din7 februarie 2016; 2) Biblioteca Digitală BCU Cluj.

Învață meserie în biroul avocatului Camil Velican, după care pornește pe cont propriu. Pledează, ia parte la viața bisericească și culturală a cetății, remarcându-se ca membru al despărțământului Astra. După ce gustă din experiența frontului, se dedică acțiunilor menite să pregătească Marea Unire. La cererea membrilor Consiliului Dirigent, Ioan este numit primul prefect român al județului Alba, reușind strămutarea prefecturii județului de la Aiud la Alba Iulia. În ciuda acestei reușite, demisionează și se ocupă mai îndeaproape de avocatură. Peste numai o lună de zile, este anunțat printr-un Decret Regal, că îi este încredințată funcția de subsecretar de stat la Ministerul de Interne. În noaptea de 5/6 mai 1950, autoritățile comuniste decid arestarea lui. Rezistă eroic trei ani în temnițele de la Sighet, unde a fost coleg cu Iuliu Maniu, Aurel Lazăr, Constantin I. C. Brătianu și mulți alți demnitari.

Ucenicia pe lângă elitele vremii

Vede lumina zilei pe 1 februarie 1880, în satul Bucerdea-Vinoasă, din comuna Ighiu, județul Alba. Între 1892-1897, figurează ca elev al Liceului reformat calvin maghiar “Bethlen Gabor” din Aiud, loc în care va obține și diploma de bacalaureat. Este atras de universul științelor juridice, motiv pentru care va studia la Facultatea de Drept din Cluj, unde se dovedește un student eminent. În 1901, absolvă fără mari bătăi de cap, iar peste patru ani devine doctor în filosofie. Perioada stagiaturii se consumă în biroul avocatului Camil Velican, cel care avea să devină după Marea Unire, primul primar român din Alba Iulia. După ce învățase cam tot ce se putea, Ioan se înscrie la examenul de censură organizat la Tabla Regească din Târgu Mureș.

Ajuns avocat cu acte în regulă, pledează fără cusur, se implică în viața societății românești din comitatul Alba, devenind un susținător al bisericii și al activităților culturale desfășurate sub egida despărțământului local al Astrei. Tot acum începe să cocheteze cu viața politică și să devină un simpatizant al activismului, motiv pentru care se împrietenește cu avocatul Aurel Lazăr și Iuliu Maniu.  

Un cumul de funcții neașteptate

Focurile primei conflagrații mondiale îl găsesc în plină ascensiune, dar asta nu-l împiedică să ia o pauză de la avocatură și să lupte în tranșee. Revine cu bine prin toamna lui 1918 și pune umărul la organizarea comitatului Alba Inferioară. Nu se menaja deloc când venea vorba de interesele naționale, motiv pentru care este promovat în funcția de președinte al cercului electoral Ighiu, și este trimis la adunarea națională a poporului român din Ardeal și Ungaria. Profesionalismul, seriozitatea și curajul de care dădea dovadă, i-au adus aprecierile marilor personalități ale vremii. Cu toate acestea, ziua de 11 februarie 1919, avea să fie încununarea eforturilor sale. La cererea Consiliului Dirigent, avocatul Ioan Pop este numit primul prefect român al județului Alba. Dar, șirul demnităților nu se oprește aici. Pe parcursul guvernării Partidului Național Român, este numit inspector general administrativ, asigurând totodată și președinția comitetului de organizare a Serbărilor Unirii din anul 1929.

Intră în vizorul comuniștilor și este închis la Sighet

Cu toate că reușise să miște în bine lucrurile, Ioan demisionează din funcția de inspector general administrativ la 9 mai 1930. Este decis să se ocupe mai mult de cariera de avocat, dar peste o lună de zile, primește un Decret Regal, care îi aduce la cunoștință faptul că este numit subsecretar de stat la Ministerul de Interne. Suplinește această funcție atât în guvernul lui Iuliu Maniu, cât și în cel al lui Alexandru Vaida-Voevod. În data de 15 decembrie 1938, alături de camaradul Maniu și alți 48 de fruntași ai PNȚ, semnează Memorandumul românilor din Transilvania, prin care se cerea o schimbare radicală de regim, cât și respectarea principiilor democratice conform hotărârilor promulgate la Alba Iulia pe 1 decembrie 1918.

Dacă pe plan profesional repudia un succes de invidiat, nu putem spune același lucru despre situația familială. Un moment de cumpănă prin care aveau să treacă cei doi soți a fost moartea prematură a fiului lor. Pentru a nu fi dat uitării, Ioan înființează ”Fundațiunea Dr. Ioan Pop”, o înstărește cu un capital inițial de 200.000 lei, toate cu scopul de a ajuta copiii săraci care nu aveau posibilitatea să meargă la școală. Activitatea de dinainte de 1918, dar și cea din timpul României Mari, i-au adus numeroase distincții: Coroana României în grad de Mare Ofițer; Ordinul Ferdinand I în grad de Comandor; Ordinul Steaua României în grad de Comandor; Vulturul României în grad de Mare Ofițer și medalia Centenarul Carol I.

Faptul că își dedicase o bună parte din viață luptei pentru drepturile românilor nu i-au impresionat pe reprezentanții regimului comunist. Ioan Pop, ca majoritatea elitelor vremii, trebuiau șterși din peisajul cotidian și din memoria colectivă. Prin urmare, este arestat în noaptea de 5/6 mai 1950, cunoscută ca ”noaptea demnitarilor”, și închis la Sighet, alături de Iuliu Maniu, Aurel Vlad, Constantin I.C. Brătianu, Daniel Ciugureanu, etc. Supus unor tratamente inumane, înfometat și împovărat de vârsta înaintată, Ioan își dă ultima suflare în anul 1953.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj.

Pornește în viață cu gânduri îndrăznețe, iar după ce dovedește două facultăți, se mută la Bistrița, unde începe să pledeze. Cordialitatea, delicatețea și inteligența, i-au netezit drumul către o carieră diplomatică, și i-au adus nenumărate responsabilități. Luptă pe front, participă la Marea Unire de la Alba Iulia, dar cea mai mare pasiune a fost catedra, locul din care a format generații de avocați. Uns cu toate demnitățile didactice, Petre Poruțiu și-a dedicat  mai bine de douăzeci și opt de ani catedrei de Drept Comercial, din cadrul Universității Regele Ferdinand I. Odată ajunși la putere, tovarășii au dat ordin ca Petre să fie alungat din învățământ și pus sub urmărire.

Când istoria te condamnă la fapte mari

Vine pe lume într-o zi toridă de august, în familia lui Valeriu Poruțiu. De-a lungul veacurilor, din mijlocul acestei spițe s-au ridicat dascăli și preoți, care au lăsat urme în istorie. Ne aducem aminte de preotul Ștefan Poruțiu și de fratele său, Samoilă, cel din urmă fiind consilier guvernamental, participant activ la revoluția din 1848, și apropiat al lui Avram Iancu. De asemenea, Petre era văr primar cu Valentin Poruțiu, primul prefect român al Clujului de după Marea Unire, dar să revenim. După ce se dezmeticește, urmează școala primară și liceul la Budapesta. În 1902, obține diploma de bacalaureat, însă la liceul german din Bistrița. Pășește pe cărările studenției și se înscrie la Facultatea de Drept de la Budapesta, loc în care va obține mai târziu, titlul de doctor în științe juridice. Însetat de cunoaștere, Petre urmează și cursurile Academiei din Innsbruck, unde va aprofunda studiile comerciale.

Ulterior, se stabilește la Bistrița, iar din 1911 începe să pledeze, și nu o face deloc rău, motiv pentru care în 1914, este ales diplomat al Academiei Austro-Ungare. Activitatea îi este întreruptă brusc de izbucnirea Primului Război Mondial, când a fost mobilizat în armata imperială cu gradul de sublocotenent. Revenit cu bine din focurile conflagrației, se implică în evenimentele premergătoare Marii Uniri. Reprezentanții cercului electoral Bistrița, l-au delegat în ziua de 26 noiembrie 1918, alături de alți intelectuali, ca reprezentant  la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. În calitate de membru al Consiliului Național Român, la nivelul Comitatului Bistrița-Năsăud, a coordonat înființarea gărzii naționale și a comisiilor române comunale. Alături de un alt coleg de breaslă, avocatul Victor Onișor, ia legătura cu comandamentul armatei române în scopul trecerii munților și implicit, intrarea în Transilvania.  

Un avocat la catedră

La puțină vreme după înfăptuirea Unirii, avocatul Petre Poruțiu este ales șef al secțiunii de reformă agrară în cadrul Consiliului Dirigent al Transilvaniei, cu misiunea de a realiza recensământul proprietăților agricole și codificarea legilor de reformă. Între 1919-1920, figurează în șirul elitei care întregea delegația României la Conferința de Pace de la Paris și Londra. Ca membru al Consiliului Legislativ și al Comisiei de Unificare Legislativă, a pus umărul la redactarea Noului Cod Comercial Român.

Dar în ciuda acestui cumul de funcții, ziua de 22 septembrie 1919, a reprezentat un momentul crucial pentru întreaga activitate. La propunerea Regelui Ferdinand I, Petre a fost numit profesor titular la Catedra de Drept Comercial din cadrul Universității Daciei Superioare din Cluj, devenită mai târziu Universitatea Regele Ferdinand I. Îmbină armonios munca de birou cu orele petrecute în compania studenților, ajungând în cele din urmă, suplinitor al catedrei de Drept bisericesc, din cadrul aceleași universități. Între 1924-1925, s-a consumat primul său mandat în calitate de decan al  Facultății de Drept, iar între 1930-1931, cel de-a doilea. Activitatea didactică a fost completată de publicarea unor studii în domeniul juridic și economic, dintre care amintim: Dreptul de opțiune al acționarilor, Cluj, 1929;  Regimul bancar român, Cluj, 1928; Legiuirile noastre comerciale în trecut și prezent, Cluj, 1933; Curs de Drept Comercial comparat, Cluj, 1938, cu reeditări în 1938 și 1940 etc. Pe 30 august 1940, odată cu emiterea Dictatului de la Viena, sediul Universității Regele Ferdinand I, este stabilit la Sibiu, iar Petre se strămută în noua urbe. Abia dacă trecuse un an de schimbare, că este ales  vicepreședinte al Asociației ”Prietenii Universității din Cluj”, unde îi va avea alături  pe V. Bologa, D. V. Ionescu și Lucian Blaga.

Alungat de la catedră de comuniști

Prin acțiunile sale, profesorul Petre Poruțiu a devenit un etalon al luptei pentru susținerea libertăților și drepturilor democratice. Acest fapt i-a atras antipatia serviciilor secrete, atât sub regimul antonescian, cât și în timpul regimului comunist. După 23 august 1944, odată cu reîntregirea Nordului Transilvaniei la România, a făcut parte din comisia mandatată să se ocupe de revenirea Universității Regale Ferdinand I la Cluj. Pentru meritele deosebite, a fost decorat cu ordinele Steaua României în grad de comandor; Coroana României în mare grad de ofițer; Ordinul Ferdinand I în grad de mare ofițer și Medalia Răsplata muncii pentru învățământ cl. I.

Instaurarea regimului comunist a însemnat debutul unei perioade presărate cu multă umilință și nedreptate. La ordinul tovarășilor, Petre este printre primii profesori epurați din universitate, fiind pus “în retragere din oficiu” la 1 septembrie 1947, după ce servise învățământul superior mai bine de douăzeci și opt de ani. Finalul vieții îl găsește la Cluj, unde își va da ultima suflate pe 20 ianuarie 1951. 

Surse: 1)  Biblioteca Digitală BCU Cluj  2) iclod.ro

Provine dintr-o familie în care munca pământului era principalul mod de existență. Dornic de a-și depăși condiția, se pune cu burta pe cate și devine student la Facultatea de Drept din Cluj. Pledează pentru puțină vreme, pentru că războiul îi dă planurile peste cap. Nopțile petrecute în proximitatea bombelor și curajul de care a dat dovadă, îi vor aduce promovarea până la gradul de căpitan. Reîntors în Turda, Mihail se ocupă de organizarea unui batalion de infanterie care să asigure ordinea în oraș. Autoritățile maghiare nu îl văd cu ochi buni. Îl acuză de spionaj, și-l condamnă la moarte. Scăpat ca prin minune din ghearele morții, avocatul Moldovan este desemnat ca reprezentant al Gărzii Naționale Române din comitat, la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. După Unire se reîntoarce la avocatură, pledează cu mai mult zel, ajungând decanul Baroului din Turda-Arieș.

Un avocat în linia întâi

Se naște într-o familie modestă de agricultori din comuna Călărași, foarte aproape de Câmpia Turzii. Educația primită acasă se împletește cu anii petrecuți pe băncile liceului românesc din Blaj, unde va obține bacalaureatul. Pe când era elev în clasa a VI-A, Mihail se împrietenește cu Octavian Goga. Îi înfrățea iubirea de țară, motiv pentru care cei doi arborează drapelul românesc pe frontispiciul catedralei din Blaj, faptă curajoasă, care le-a adus o sancțiune drastică din partea conducerii. Se dedică științelor juridice, și se înscrie la Facultatea de Drept a Universității din Cluj, loc în care va obține și titlul de doctor în drept. Din 1904, își începe practica avocațială în biroul lui Eugen Pătăcean. Tot acum, se înscrie în ASTRA și Societatea Română de Lectură din oraș, apoi se implică în acțiunile culturale menite să trezească conștiința națională. Examenul de liberă practică îl susține la Budapesta, iar în 1910, se stabilește în orașul Turda, unde își va deschide un birou de avocatură. Pledează pentru scurtă vreme, deoarece războiul îi dă planurile peste cap. Primește ordin de încorporare și este detașat în cadrul armatei austro-ungare. Se avântă în luptă cu vitejie, doarme în tranșee, este rănit în două rânduri, iar în cele din urmă este avansat până la gradul de căpitan.

Asigură ordinea în oraș, apoi este condamnat la moarte

Revine acasă cu bine, dar nu stă locului și se implică în evenimentele revoluționare din toamna lui 1918. Mihail preia cârma Senatului Național și a Gărzii Naționale Române, îngrijindu-se de menținerea ordinii până în momentul intrării armatei române în Turda. Pentru a evita eventuale neplăceri ale gărzilor maghiare, dar mai ales ale unităților militare de secui, avocatul Moldovan propune aducerea unui batalion de infanterie care să asigure ordinea în oraș. Situația putea scăpa de sub control în orice clipă. În ședința din 14 noiembrie 1918, se propune înființarea unei armate române în oraș, care să fie compusă dintr-un batalion cu patru companii, alcătuite la rândul lor din trei plutoane. Protocolul prevedea ca jumătate din efectiv să rămână în Turda, iar restul soldaților să asigure sprijin în cazuri excepționale. Mihail solicită Senatului Național Român din Cluj, să se îngrijească ca toate lucrurile prevăzute în protocol să fie duse la bun sfârșit. Însă lucrurile nu au decurs în totalitate conform planului. Prin toamna lui 1918, gărzile maghiare pun mâna pe el și-l aruncă în închisoarea Felecvar, alături de secretarul Gărzii Naționale, Simion Poruțiu și de alți zece intelectuali români. Autoritățile maghiare, îi puseseră de multă vreme gând rău, și doreau să scape de el cu orice preț. În cele din urmă, este acuzat de spionaj și condamnat la moarte. Din fericire, întâmplarea face ca Mihail să fie salvat în ultimul moment.

Participă la Marea Unire alături de soția sa

Scăpat ca prin minune din ghearele morții, se întoarce la Turda, unde află că este desemnat alături de soldatul Simion Crișianu, să reprezinte Gărzile Naționale Române din comitat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. La lucrări va participa și soția sa, Ecaterina Moldovan, care a fost delegată din partea Reuniunii femeilor române din Turda. Odată înfăptuiră Unirea, avocatul Moldovan ocupă funcția de prim-pretor al plasei Turda. Din 1920, figurează ca membru al Partidului Național Liberal, iar între 30 ianuarie 1922- 4 februarie 1924, ocupă postul de prefect al județului Turda-Arieș, figurând ca membru în primul Parlament al României Mari. Liniștea ce se așternuse în viața urbei, îl va determina să revină la prima dragoste, avocatura. Începe să pledeze, apoi, în 1937, este numit decan al Baroului din Turda-Arieș. Pe lângă activitate juridică, Mihail Moldovan a făcut parte din conducerea Băncii Centrale și a Fabricii de Sticlă, a figurat printre acționarii Băncii Voluntarilor, și a contribuit cu ajutoare bănești la ridicarea Catedralei Ortodoxe din Turda. Pentru întreaga activitate depusă în slujba națiunii române, a fost distins cu Crucea Roşie de Ofiţer a Ordinului “Steaua României”. Se stinge din viață în data de 2 decembrie 1943, și își doarme somnul de veci în cimitirul familiei Rațiu de Nagylak din Turda.

Surse: 1) Biblioteca Digitală BCU Cluj; 2) wikipedia.org

Se molipsește de “microbul” științelor juridice datorită tatălui său. Cum era de așteptat, Camil se înscrie la Facultatea de Drept și Științe Politice, iar după absolvire își deschide propriul birou în Alba Iulia. După ce revine de pe front, are o întrevedere cu Iuliu Maniu la Viena, în urma căreia se alătură Consiliului Național Român Central din Arad. Lucrările Marii Uniri fuseseră îngreunate de ocuparea instituțiilor publice de către autoritățile austro-ungare. În acest contex, ședințele Consiliului Dirigent au loc în casa avocatului Velican. Dar poate cea mai mare provocare a fost preluarea mandatului de primar al orașului Alba Iulia, prilej cu care a rămas în istorie ca primul primar român de după Marea Unire. Printre toate funcțiile pe care le-a avut, avocatura a rămas însă pe primul loc.  

Avocatura, o profesie transmisă pe linie paternă

Vine pe lume în data de 18 decembrie 1879, la Târgu Mureș. Capul familiei, Alexandru Velican, a fost mai întâi avocat, apoi judecător la Tribunalul Comitatului Alba Inferioară. Pe linie maternă, se înrudea cu Vasile și Iuliu Hossu, amândoi episcopi de Gherla. Începe școala primară la Alba Iulia și continuă cu liceul la Blaj. Inspirat de modelul patern, se molipsește de dragostea pentru avocatură, și se înscrie la Facultatea de Drept și Științe Politice, din cadrul Universității Regale Maghiare. Tot acum devine membru al societății de lectură “Petru Maior”, organism înființat de studenții români din Budapesta. Din anul 1900, își va continua studiile la Universitatea ”Ferenc József” din Cluj, loc în care obține doctoratul doi ani mai târziu. Cum era firesc, Camil parcurge toate etapele necesare obținerii dreptului de liberă practică, iar în 1903, se înscrie în Baroul din Alba Iulia, unde își va deschide propriul birou.

Lupta neobosit pentru drepturile românilor târâți de autoritățile maghiare print tot felul de tribunale. Un proces cu avocatul Velican la bară era pe jumătate câștigat. Așa se întâmplase și în cele trei cazuri de români întemnițați pentru că recitaseră public poezia “Doina” de Mihai Eminescu. Odată cu declanșarea primei conflagrații mondiale, Camil este mobilizat, ajungând în cele din urmă pe frontul italian. În toamna lui 1918, revine cu bine acasă, după care are o întrevedere cu Iuliu Maniu, care îi încredințase misiunea de a intra în contact cu Consiliul Național Român Central, aflat la Arad. 

Primul primar român al orașului Alba Iulia

Pe 8 noiembrie 1918, este cooptat în Consiliu Național Român din Alba Iulia, dedicându-se trup și suflet activităților de organizare a comitatului Alba Inferioară, și în special în adunările pentru desemnarea delegaților la Marea Adunare Națională. Tot atunci, este trimis într-o misiune specială. Armata germană aflată sub comanda mareșalului Mackensen, se afla în retragere, iar unul din punctele de trecere era orașul Alba Iulia. Camil cere trupelor să ocolească urbea pentru a nu tulbura lucrările Marii Adunări Naționale și a Marii Adunări Populare Românești. În contextul ocupării clădirilor instituționale de către autoritățile austro-ungare, casa avocatului Velican devine locul unde se consumau ședințele Consiliului Dirigent, urmate de jurământul de credință față de Marele Sfat Național. Adunările debutau în zorii zilei și se terminau de cele mai multe ori în miez de noapte. Pe 22 noiembrie 1918, este desemnat alături de alte patru personalități, pentru a reprezenta cercul electoral Alba Iulia, la Marea Adunare Națională.

În urma hotărârii din 3 decembrie 1918, Camil Velican este numit în funcția de primar al orașului Alba Iulia, devenind primul primar român de după Marea Unire. Sub mandatul său, urbea a cunoscut o perioadă de înflorire. Redăm câteva din cuvintele lui Radu Cosmin din lucrarea ”Prin Ardeal”, care atestă seriozitatea cu care a slujit:

“A început activitatea ca primar cu preluarea instituţiilor de stat, a bibliotecii şi a muzeului, pentru a le proteja patrimoniul. O atenţie deosebită a acordat preluării şcolilor, pentru ca acestea să-şi înceapă activitatea cât mai curând. Toate trebuiau renovate şi amenajate, ceeace era foarte costisitor şi presupunea o muncă susţinută. Trebuiau selecţionaţi profesori cu pregătire şi funcţionari disciplinaţi. Denumirile străzilor şi ale firmelor trebuiau schimbate, dar mai erau multe alte deziderate ale populaţiei, între care şi aducerea la Alba Iulia a prefecturii din Aiud. Fruntaşii români au luat în evidenţă încă de pe atunci o seamă de proiecte, care, rând pe rând, se vor realiza în anii următori, cum ar fi: alegerea oraşului Alba Iulia ca loc de încoronare a suveranilor ca rege şi regină a tuturor românilor, în care scop trebuia construită o catedrală a Unirii; un muzeu de istorie românesc şi o statuie ecvestră a lui Mihai Viteazul. Tot primarului i-a revenit organizarea primirii armatei române şi instalarea acesteia în Cetate.”

Prezența în viața cetății nu s-a limitat doar la funcția de primar. Încă din anul 1911, Camil Velican figura ca membru în cadrul Despărțământului Alba Iulia al societății culturale “Astra”. Ulterior, a fost numit la cârma Reuniunii Maeștrilor Români, care avea drept misiune întrajutorarea membrilor și sprijinirea ucenicilor. Pe lângă acestea, a organizat conferințe, lecturi publice, piese de teatru, etc.

Un pic de politică

În anul 1922, este numit prefect al județului Alba, funcție pe care o va deține până în 1926. Părăsește barca Partidului Național Român, unde ocupase o funcție în conducerea centrală, și trece de partea liberalilor. Aici, se va îngriji de organizarea filialei județene a partidului, fiind președintele ei până în 1936. A rămas fidel avocaturii pe care a practicat-o până în ultimele clipe, ajungând vicepreședintele Baroului din Alba Iulia și reprezentantul acestuia în cadrul Uniunii Barourilor din România. Pentru întreaga activitate, Camil Velican a fost distins cu Ordinul ”Ferdinand I”, în rangul de Ofiţer; ”Coroana României”; ”Steaua României”; semnul onorific Vulturul României; medalia Răsplata Muncii, clasa I; medalia Meritul Comercial şi Industrial, clasa I. Ultimele clipe din viață îl găsesc în cetatea Unirii, dându-și ultima suflare în anul 1936.

Surse: 1) Biblioteca Digitală BCU Cluj ;2) Conf. univ. dr. av. Ioan Lazăr, „Baroul Alba în contextul marii Unirii – Avocatul dr. Camil Velican, primul primar român, de după Marea Unire, al oraşului Alba Iulia”, în revista Dreptul nr. 12/2018.

La puțin timp după înfăptuirea Marii Uniri, teritoriile situate la vest de linia Diaz rămân sub stăpânire maghiară. Nicolae și Ioan fac demersuri disperate pe lângă autoritățile de la București și Budapesta, pentru a interveni la Conferința de Pace de la Paris. Situația se înrăutățește odată cu abdicarea contelui Karoly, care a deschis drumul comuniștilor către putere. Beiușul intră sub ocupația soldaților secui aflați sub conducerea căpitanului Kalman Verböczy, care declanșează represaliile. Cei doi patrioți români se opun măsurilor guvernului sovietic. Pe 3/4 aprilie 1919, în Vinerea Mare, soldații dau buza în locuința lui Ioan, îl trezesc din somn și-l duc la pretură. Aceiași soartă avu și Nicolae. Sunt urcați în tren și duși până în satul Lunca, unde sunt schingiuiți, mutilați, iar în cele din urmă uciși și aruncați într-o groapă comună.

Doi români, o singură inimă

Născut la 24 noiembrie 1882, în satul Remetea, Nicolae a fost primul copil al familiei Bolcaș. Fire deschisă, independent în gândire și acțiune, tânărul avea să îmbrățișeze cariera de avocat. Gheorghe, fratele mai mic, urmează liceul de comerț, și devine unul dintre cei mai prosperi negustori din Beiuș. Proaspăt absolvent al Liceului “Samuil Vulcan”, Nicolae Bolcaș urmează cursurile Facultății de Drept a Universității din Cluj. În 1912, odată cu obținerea doctoratului în științe juridice și a diplomei de avocat, își va deschide propriul birou în casa unchiului său, Teodor Cristea. Aprig la cuvânt când vena vorba despre drepturile românilor, Nicolae ajunge în scurt timp un luptător de referință pentru redeșteptarea conștiinței naționale. În timpul Primului Război Mondial, este încorporat și trimis pe front. Revenit acasă, se alătură celorlalți fruntași din ținutul Beiușului și Vașcăului, prilej cu care îl va cunoaște pe avocatul Ioan Ciordaș. Înfrățiți de ideile pe care le propovăduiau, cei doi pun umărul la organizarea structurilor de putere și a celor de ordine din zonă.

De cealaltă parte, Ioan Ciordaș  a fost cel de-al doilea fecior al preotului Mihaiu Ciurdariu și al Emiliei Farcaș de Peterfalva. A urmat cursurile liceului din Oradea, iar tot acolo și-a schimbat numele în Ciordaș. Dornic să devină avocat, se înscrie la Academia de Drept de la Oradea, însă este exmatriculat din pricina naționalismului de care dădea dovadă. În 1900, obține doctoratul și debutează ca ucenic în biroul avocațial condus de dr. Aurel Lazăr, apoi trece în cel al lui Ioan Suciu de la Arad. După obținerea dreptului de liberă practică, își va deschide propriul birou de avocatură la Beiuș. Aici, se implică în organizarea vieții culturale. Luptă pentru înfiinţarea Librăriei şi Tipografiei ”Doina”, ia apărarea românilor în procesele naționale intentate de autoritățile austro-ungare, face donații bănești pentru plata salariilor profesorilor români, și oferă terenuri pentru a se construi noi școli.

Beiușul sub asediul bolșevicilor

Pe fondul prăbușirii Imperiului austro-ungar, Ioan, în calitate de președinte al Consiliului Național Român din Beiuș, se ocupă de organizarea Gărzii Naționale Române, arborând în fața casei sale tricolorul românesc. În asentiment cu prietenul său, Nicolae va arbora și el tricolorul, dar pe biserica din localitate. La data de 1 decembrie 1918, cei doi patrioți se găsesc printre delegații care au participat la Marea Adunarea Națională de la Alba Iulia. Chiar dacă se realizase Marea Unire, teritoriile situate la vest de linia Diaz rămân sub administrația autorităților maghiare. Consiliul Național Român și cercurile românești din Oradea, se aflau în imposibilitatea de a implementa hotărârile Unirii în acele locuri. Nicolae Bolcaș, alături de alți lideri, au făcut demersuri la Consiliul Dirigent, la București și Budapesta, pentru a se interveni la Conferința de Pace de la Paris, ca să impună încetarea abuzurilor trupelor de secui.

Efortul fruntașilor români rămase fără ecou, iar lucrurile mergea din rău, în mai rău. Bolșevicii, ajunși la putere la sfârșitul lunii octombrie, își propun refacerea granițelor medievale ale Ungariei. Pe 12 martie 1919, conducerea Consiliului Național Român este pusă sub pază militară, fiind acuzată de spionaj. Abdicarea contelui Karoly, a facilitat preluarea puterii de către comuniști, care au format un guvern sovietic. Beiușul este ocupat de soldați secui aflați sub conducerea căpitanului Kalman Verböczy, declanșând o serie de represalii. Mai întâi, au închis băncile și prăvăliile, apoi au chemat toți preoții și învățătorii la o consfătuire, unde li s-a comunicat că orice încercare de a chema poporul la biserică, va  fi aspru pedepsită. Avocatul Nicolae Bolcaș, nu se supune interdicțiilor, îi înfruntă pe comuniști, și intră în conflict cu Verböczy. Pe la sfârșitul lui martie, Nicolae este escortat până la Oradea, pentru a fi arestat și judecat, dar este găsit nevinovat și eliberat.

Uciși cu sânge rece și plânși de întreaga națiune

Căpitanul Kalman căuta cu orice preț să se răzbune. Primul care a pătimit a fost avocatul Ciodaș. Pe 3/4 aprilie 1919, în Vinerea Mare, soldații dau buza în locuința sa, îl trezesc din somn și-l duc la pretură. Aceiași soartă avu și Nicolae Bolcaș. Dispariția celor doi lideri români a pus pe jar tot Beiușul. Membrii Consiliului Național Român, au mers în delegație la Verböczy, însă nu obținuseră nicio explicație. Katz, comisarul guvernului, alături de comandamentul militar din Oradea, demarează o anchetă pentru a constata motivul arestării și locul unde sunt închiși Nicolae și Ioan. Ceea ce nu se știa era faptul că aceștia fuseseră urcați într-un tren și duși pe ruta Beiuș-Vașcău, până în satul Lunca. Acolo, au fost schingiuiți, mutilați, iar în cele din urmă uciși și aruncați într-o groapă comună. Iată cum descrie Traian A. Pinteru întreaga tragedie:

“Cadavrele fuseseră aruncate într-o groapă din fundul grădinei lui Hasan săpată la distanță de un metru de vălceaua, Apa Vărzarilor, care trece pe acolo. Era o groapă afundată de un metru, lungă de cinci și lată de trei pași plină de spume și de sânge închegat. Pe cei morți i-am recunoscut și noi, și familiile mai presus de orice îndoială. Deși fața lui Ciordaș era de tot desfigurată, capul și corpul mutilate de putrefacție și de apă, i-am recunoscut mustățile tunse, verigheta de pe deget, pulovărul, pantalonii, ghetele, ciorapii, lanțul de aur, ceasornicul de buzunar și cheile de la casă. În lipsă de medic, nu s-a făcut autopsia. Am constatat însă că ceafa și aproape întreg capul i-au fost zdrobite într-un mod bestial. Creier, oase, păr și sînge erau amestecate. Mîna dreaptă era frîntă în mai multe locuri, ochii scoși. Înfiorătoare priveliște! Tot asemenea era zdrobit capul lui Bolcaș și era încovoiat de grumaz. A fost recunoscut și el, deși erau amîndoi negri ca tăciunele, căci nu avea barbă și mustăți. L-am recunoscut de pe o cicatrice a unei operații mai vechi, după haine, palton, chipiu și orologiul de argint. Ni s-a spus că amîndoi au fost găsiți în groapă cu fața în jos, dedesubt Bolcaș, deasupra Ciordaș. Acesta din urmă avea gura înfundată cu o batistă. Nici alte lucruri, nici locul împușcăturii n-am putut afla, pentru că la scoaterea obiectelor amintite pârâia întregul corp și era un miros de cadavru insuportabil. În ziua următoare i-am așezat în sicriele aduse din Beiuș, am făcut sigilarea cu doi preoți și i-am adus la Beiuș, unde, în aceeași zi, adică în 25 aprilie, la orele patru au fost prohodiți și înmormîntați cu mare pompă și cu toată jalea sufletelor noastre cernite. ”

Asasinarea celor doi a îndurerat inimile familiilor, dar și a întregii suflări române. Mormântul devenise un adevărat loc de pelerinaj, iar soli din toate colțurile țării purtau gânduri compătimitoare. Tot atunci, preotul Antal Augustin, a pus bazele fondului ce avea ca scop ridicarea unui monument în cinste dr. Ioan Ciordaș și dr. Nicolae Bolcaș. În toamna lui 1934, Uniunea Avocaților din România, adresează o circulară tuturor barourilor din țară, solicitându-se contribuții bănești pentru finalizarea proiectului. La 6 iunie 1935, de ziua Eroilor, monumentul a fost dezvelit în cadrul unei ceremonii fastuoase. Tăvălugul bolșevic a încercat să șteargă din memorie jertfa celor doi, astfel, în 1948, monumentul a fost distrus, montându-se pe socul obeliscului secera și ciocanul. După revoluția din 1989, simbolurile comuniste au fost înlăturate, iar în 1993, a fost dărâmat și obeliscul sovietic, urmând ca pe soclul rămas să fie montat actualul monument.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj; 2) Petru E. Papp, “Din trecutul Beiușului”, 1928; 3) enciclopediaromaniei.ro; 4) concurs.cristis.ro