Născut într-o familie săracă, Emil s-a luptat să-și depășească condiția, și a reușit. Absolvă Facultatea de Drept din Cluj, iar în paralel se îndeletnicește cu studiul muzicii clasice. Odată cu debutul Primului Război Mondial, este mobilizat și trimis pe frontul de Răsărit în prima linie. În toiul sunetului clocotitor de bombe, regimentul poposește la Kiev, prilej cu care va studia muzica rusească, devenind tot odată și violonist al Operei. După Marea Unire, printre procese și atribuții juridice, avocatul Monția frecventează cercurile marilor muzicieni români, unde se împrietenește cu George Enescu, alături de care va înființa Uniunea Compozitorilor din România. În cuprinsul operei sale se regăsesc doine, colinde, cântece populare, romanțe, suite, lucrări de operă și balet. Pleacă din această lume în data de 16 februarie 1965, fiind înmormântat la cimitirul ortodox din Șira

Viața ca o simfonie

Arădean get-beget, Emil își dă întâlnire cu viața pe 6 ianuarie 1882, în casa preotului Florin Monția din Șicula. Începe viața de elev în localitatea natală, apoi poposește doi ani la Gimnaziul regesc din Arad, după care se transferă la Gimnaziul superior de stat din Timișoara.  În orașul de pe Bega, tânărul se apropie de tainele muzicii clasice și urmează lecții particulare de pian și vioară. În 1899, obține bacalaureatul și contrar așteptărilor, nu se înscrie la cursurile vreunui conservator, ci este călăuzit pe calea științelor juridice de către tatăl său. Primii trei ani de studii, se consumă la Academia Regală de Drept din Oradea, apoi se transferă la Universitatea Ferencz József din Cluj. Rezultatele excelente la învățătură, dublate de seriozitate și perseverență, îl fac beneficiarul unui burse de studiu acordate de Fundația “Emanoil Gojdu”. Cu toate că se pregătea pentru cariera de avocat, muzica a rămas o prezență discretă în viața sa. Pe când era încă student, tânărul pune bazele unei orchestre de cameră, pe care o va coordona cu mare atenție. Între 1903-1904, este nevoit să-și împlinească stagiul militar la Viena, prilej cu care aprofundează pasiunea pentru muzică. 

Zgomotul asurzitor al războiului

Revenit în țară, Emil se pune cu burta pe carte, și își ia doctoratul în data de 11 noiembrie 1905. Ucenicia de avocat o face la Arad, iar odată cu obținerea dreptului de liberă practică deschide propriul birou la Șira. A profesat fără probleme până la declanșarea primei conflagrații mondiale, când a fost înrolat și trimis pe frontul de est, în prima linie. Trece prin Galiția, ajunge în Rusia, apoi cade prizonier în lagărul de la Darnița. Ulterior, poposește pe teritoriu ucrainean, studiază muzica rusească, începe lucrul la opera de inspirație folclorică “Ileana”, și cântă în orchestra Operei din Kiev. Din primăvara lui 1918, este înrolat în Corpul de Voluntari ardeleni și bucovineni, și revine acasă în toamna aceluiași an. Devotamentul cu care a slujit până la declanșarea războiului, cât și efortul depus pentru constituirea Corpurilor de Voluntari, îi asigură un loc de frunte în Marele Sfat Național. După organizarea Consiliului Dirigent, avocatul Emil Monția este numit șef de secție în cadrul Resortului de organizare, aflat sub conducerea dr. Ioan Suciu.

O amiciție care rodește lucruri frumoase

După înfăptuirea Marii Uniri, a practicat avocatura cu mici întreruperi. Între 1919-1927, Emil Monția se mută la București, unde va ocupa funcția de consilier special pentru Transilvania și Banat în cadrul Ministerului Agriculturii, intrând tot odată în cercurile marilor muzicieni români. Devine prieten cu George Enescu alături de care va înființa Uniunea Compozitorilor din România, și pune umărul la fondarea Operei din București, Cluj și Timișoara. Reîntors la Șira, reia activitatea juridică, iar când nu pledează, compune și culege folclor. Opera artistului Emil Monția cuprinde o arie bogată de genuri, începând cu doine, colinde, cântece populare, ajungând până la romanțe, suite, lucrări de operă și balet. Pe la 1931, în virtutea camaraderiei cu George Enescu, care aniversa împlinirea vârstei de 50 de ani, Emil îi dedică o colecție de “121 doine și cântece populare românești aranjate pentru voce și pian”. Alte compoziții pentru pian solo compuse între 1900-1920 sunt: Suită de cântece, 15 piese pentru pian; Doina vadului, suită de doine și cântece românești pentru pian; Doina Mureșului pentru pian; Suită de dansuri românești, pentru pian solo; Colinde pentru pian nr. 1 – 44; etc.

Bucuriile prilejuite de artă și avocatură erau întregite de fiul său, Emil Monția jr, care după modelul patern s-a dedicat științelor juridice. În 1943, junele este înrolat și ajunge pe frontul de Răsărit. Acolo, în răsunetul proiectilelor, moartea decide să-și încheie socotelile cu el. Cu inima frântă, seniorul se adâncește și mai mult în muzică, singura bucurie care îi mai rămăsese. Compune opera “Fata de la Cozia”, pusă în scenă la Opera din Cluj, Timișoara și Arad. În 1949, agață roba în cui și se pensionează. Trece la cer în data de 16 februarie 1965, și își doarme somnul de veci la cimitirul ortodox din Șira. În amintirea sa, începând cu anul 1970, corul de amatori ai Casei de Cultură a Municipiului Arad, îi poartă numele.

Surse:1) Biblioteca Digitală BCU Cluj; 2) arq.ro

S-a născut în 1871, ca fiu al cizmarului Ștefan Ispravnic din județul Arad. Odată ajuns la vârsta studenției, Sever decide să pășească pe calea juridică. La facultate este întreținut de sora sa, Silvia, și îl va avea coleg de generație pe avocatul Aurel Vlad. La început a lucrat în cadrul Băncii Victoria, dar cu timpul își va deschide propriul birou de avocatură. Măiestria de care dădea dovadă, l-a propulsat în postul de prodecan al Baroului din Arad, funcție pe care o va deține vreme de șase ani. Pe 16 august 1952, autoritățile comuniste îl arestează alături de fiul său, apoi sunt încarcerați la Penitenciarul Aiud. Seniorul este eliberat peste câteva luni, dar juniorul mai avea ani de pătimit.

Anii de studiu și debutul în avocatură

Vine pe lume în data de 10 iulie 1871 la Curtici, ca fiu al soților Ștefan și Rozalia Ispravnic. Bunicul său, pe nume Petru, a fost învățător. Probabil de la el să fi moștenit dragostea pentru carte. A făcut clasele primare în locurile natale, apoi, primul an de liceu s-a consumat în orașul Arad. În cele din urmă, se transferă la Liceul Piarist din Timișoara, unde va susține și examenul maturității. Odată bifat și acest hop, tânărul se va înscrie la Facultate de Drept a Universității Ferencz Jozsef din Budapesta. Nu și-ar fi putut finaliza studiile dacă nu i-ar fi fost alături Silvia, sora sa, care l-a susținut material și moral, între anii 1891-1895. Aici, a fost coleg de generație cu avocatul Aurel Vlad, promotor de seamă al Marii Uniri și fruntaș al Partidului Național Țărănesc.

Aflat la început de drum, se angajează ca jurist consult la Banca Victoria, iar pe 25 februarie 1895, își face debutul ca avocat stagiar în biroul memorandistului Aurel Suciu și al avocaților Ilie Precupă, Ioan Suciu și Virgil Bogdan. Ucenicia a durat trei ani, între timp Sever devenise doctor în drept și promovase examenul de liberă practică. Aurel Suciu, omul care îl descoperise, știa că tânărul va fi om de ispravă, astfel, îi încredințează biroul său din Arad. Pe 24 martie 1898, a devenit membru deplin al Baroului Arad, statut pe care l-a avut până în 1948, când a fost epurat de regimul comunist.

Când războiul oprește ascensiunea

Procesele veneau în valuri, iar la fiecare trebuință de judecată, clienții dădeau fuga la biroul lui. Statornicindu-și locul pe piață, Sever este ademenit de fervoarea vieții politice. Se regăsește în crezul și ideile țărăniste, fapt pentru care va activa în conducerea Partidului Național Țărănist din comitatul Arad. Numai că deliciul vieții politice avea să fie suprimat de izbucnirea războiului, care vine la pachet cu mobilizarea pe front și transferul la Tribunalul Militar, apoi la Garnizoana din Arad. În perioada următoare, scapă de fiorii conflictului militar,  și este ales de cercul electoral din Pecica ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Alături i-a fost soția sa, Adriana Ispravnic, care a participat și ea în calitate de reprezentantă a Reuniunii femeilor Române din comitatul Arad. Pentru activitatea desfășurată, este distins în 1922 cu Ordinul Coroana României în grad de cavaler, iar în 1926 primește Ordinul Steaua României în grad de ofițer.

Tată și fiu puși sub acuzare

Odată cu Marea Unire, lucrurile începeau să se așeze frumos. Sever se întoarce la meseria de avocat, fiind ales membru în Consiliul superior de disciplină și afaceri administrative pentru avocați. În 1935 pășește pe treapta de prodecan al Baroului Arad, funcție pe care o va îndeplini până în 1941, când, va demisiona alături de dr. Silviu Moldovan. Pătimirile aveau să înceapă încă din primele zile ale regimului comunist. Văzut ca un potențial pericol, autoritățile îl exclud din Barou și i se refuză pensionarea. Motivul înlăturării era activitatea gazetărească și politică liberală profascistă. Iar ca umilința să fie deplină, la scurtă vreme, conducerea de partid îi confiscă toate proprietățile și casa. Securitatea nu-i dă pace nici la vârsta de 81 de ani. În data de 16 august 1952, este ridicat alături de fiul său, și încarcerați la Penitenciarul Aiud. Seniorul este eliberat la scurtă vreme, dar juniorul aveam să fie pus sub acuzare și închis doi ani la Pitești. Sever Ispravnic părăsea această lume pe 28 iulie 1954, exact în anul în care Sever jr. era eliberat.

Sursa: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

A fost al patrulea copil din familia preotului Isidor și fratele mai mare al filozofului Lucian Blaga. Părinții ar fi vrut să urmeze teologia și să devină preot, dar Lionel avea alte planuri. Se înscrie la Facultatea de Matematică și Științe Naturale, însă abandonează după un semestru, și se cufundă în studiul dreptului. La 2 decembrie 1911 obține doctoratul, după care susține censura la Târgu Mureș. Decide să se mute în Sebeș, unde își va deschide propriul birou de avocatură. La un an după  debutul Primului Război Mondial, Lionel este încorporat în armata austro-ungară și trimis pe front în Galiția. Scapă cu bine, iar când revine, se implică în evenimentele premergătoare Marii Adunări de la Alba Iulia.

Părinții îl voiau preot, dar el alege dreptul

Lionel vine pe lume la 14 aprilie 1885, ca al patrulea copil din cei nouă pe care i-au avut soții Isidor și Ana. Trebuie remarcat faptul că din istoria familiei Blaga, nu lipsesc profesiile cu caracter juridic. Un exemplu în acest sens este Simion Blaga, care înainte de a păstori parohia ortodoxă din Lancrăm, îndeplinise funcția de notar. După absolvirea liceului la Brașov, Lionel se înscrie la Facultatea de Matematică și Științe Naturale din cadrul Universității din Cluj. Decizia i-a întristat pe părinți, deoarece socoteau că tânărul va îmbrățișa preoția și va duce mai departe tradiția familiei. Se îndeletnicește cu matematicile doar un semestru, după care abandonează și se transferă la Facultatea de Drept din cadrul aceleiași universități. Nici aici nu poposește prea mult, iar din semestrul II, se mută la Academia Reformată de Drept din Kecskemet, unde stă până în 1907/1908. Cu ajutorul unei burse acordate de consistoriul mitropolitan din Sibiu, tânărul își finalizează studiile la Budapesta în anul 1909. Pe 2 decembrie 1911, Lionel Blaga devine doctor în drept la Universitatea din Budapesta, apoi își susține censura la Târgu Mureș. Odată obținut dreptul de liberă practică, proaspătul avocat decide să-și deschidă un birou la Sebeș, unde va profesa pentru o vreme.

O parte din familia Blaga în fața casei din Lancrăm, anul 1901      Credit foto: Mira Kaliani

Scapă de front după ce bea lapte otrăvit

La un an după declanșarea Primului Război Mondial, Lionel este înștiințat că trebuie să lepede roba și să îmbrace uniforma de soldat. Este încorporat în armata austro-ungară și trimis pe front în Galiția. La plecarea pe front a fost însoțit de mamă și fratele mai mic, Lucian, care consemna episodul astfel: “Am sosit cu mama la Alba Iulia. Am însoțit pe Lionel la gară. Batalionul, alcătuit din ostași români, cu flori de circumstanță la șapcă, umplea până la refuz vagoanele trenului militar. În gară se lăsase jalea. Jalea surdă a tuturor mumelor, ce se sfărmau în plângeri după feciorii lor destinați zărilor. Lionel se stăpânea și eu însumi, deși copleșit de sentimentul amenințării ce ne pândea, mă stăpâneam, pentru ca să izbucnim, cu mama alături, în sughițuri sufocate, când trenul se puse în mișcare. Se urnea trenul anevoie, cu opintiri repetate. Căci pleca în necunoscut, în necunoscutul fără de Nord și Sud, fără de Răsărit și Apus, de a cărui neagră teamă se tânguiau mumele pe drumurile țării.“

O parte din membrii familiei Blaga

Pe front luptă doar câteva luni, pentru că se îmbolnăvește după ce bea lapte otrăvit. Trimis de urgență în Transilvania, Lionel bolește pentru o vreme și obține scutirea stagiului militar. În anul 1916 pleacă alături de Lucian la Viena, unde se prezintă în fața unei comisii medicale, care decide că nu mai poate continua milităria. Odată scutit de front, se întoarce la Sebeș și se implică în evenimentele premergătoare Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia. În data de 3 noiembrie 1918, odată cu venirea soldaților români, Lionel se dezlănțuie într-o cuvântare ce avea drept subiect separarea Transilvaniei de Ungaria.

Frații Blaga și Marea Unire

Auditoriul îl asculta cu mare atenție, oamenii încremeniseră. După cuvintele de încheiere, un val de aplauze țâșnește, iar strigătele efervescente domină fundalul sonor. În urma acestui episod, mulțimea îl alege primar provizoriu al Sebeșului. La 24 noiembrie, Consiliul Național Român îl alege ca reprezentant delegat al cercului electoral Sebeș, alături de personalități ca Sebastian Stanca, Nicolae Chircă sau medicul Ioan Elecheș. Lionel pleacă la Alba Iulia alături de Lucian, care prezintă în autobiografia sa firul evenimentelor:

”Pentru marea, istorica adunare națională de la Alba Iulia unde s-a hotărât alipirea Transilvaniei la patria-mumă n-a fost nevoie de o deosebită pregătire a opiniei publice. Pregătirea se făcuse vreme de sute de ani. În dimineața zilei de 1 decemvrie, ca la un semnal, lumea românească a purces spre Alba Iulia (spre Bălgrad, cum îi spuneam noi, cu vechiul nume), pe jos și cu căruțele. Fratele meu, și cu mine luarăm și noi o trăsură. Am renunțat la călătoria cu trenul, căci până la Alba Iulia nu erau decât 16 km. Era o dimineață rece de iarnă. Respirația se întrupa în invizibile cristale. Pe o parte a șoselei se duceau spre Alba Iulia, scârțâind prin făgașele zăpezii, căruțele românești, buchete de chiote și bucurie, alcătuind un singur șir, iar pe cealaltă parte se retrăgea în aceeași direcție, armata germană ce venea din România, tun după tun, ca niște pumni strânși ai tăcerii (…) «Uite», îi spun lui Lionel: «așa – prin ger și zăpada – se retrăgea pe vremuri Napoleon din Rusia».

La Alba Iulia nu mi-am putut face loc în sala Adunării. Lionel, care era în delegație, a intrat. Am renunțat cu o strângere de inimă și mă consolam cu speranța ca voi afla de la fratele meu cuvânt despre toate. Aveam în schimb avantajul de a putea colinda din loc în loc, toată ziua, pe câmpul unde se aduna poporul. Era o roire de necrezut. Pe câmp se înălțau, ici-colo, tribunele de unde oratorii vorbeau nației. (…) În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul național, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv. (…) Seara, în timp ce ne întorceam cu aceeași trăsura la Sebeș, atât eu, cât și fratele meu ne simțeam purtați de conștiința că «pusesem» temeiurile unui alt Timp cu toate că n-am făcut decât să «participăm» tăcuți și insignifianți, la un act ce se realiza prin puterea destinului.”

Mormântul familiei Blaga din Sibiu

Odată înfăptuită Marea Unire, Lionel demisionează din funcția de primar și este ademenit cu un post de notar public la Sibiu. Acceptă fără să stea prea mult pe gânduri. În viața de familie a fost căsătorit de două ori, mai întâi cu Wilhelmina Dahinten, care se îmbolnăvește și moare, apoi cu Carmen Dombora, fiica colonelului Iosif Dombora, șeful Școlii Militare din Sibiu. Ultimii ani petrecuți pe pământ au fost cei mai grei. Țintuit la pat din pricina bolii, cu un corp scheletic, Lionel nu mai poate lupta și părăsește lumea la 18 septembrie 1952.

Surse: 1) Lucian Blaga, Hronicul și cântecul vârstelor, Ed. Humanitas, 2013; 2) Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Tatăl, Simion Pop, preot greco-catolic. Mama, descendentă din vestita familie Bariț. Dragostea lor aduce rod pe 15 iunie 1875, când apare micul Iustin. Are parte de o educație solidă, iar din clasa a V-a, tânărul devine secretarul societății de lectură a elevilor români. Mai marii vremii îl descoperă și fac presiuni pentru a scăpa de el. Își continuă studiile la Gimnaziul Superior din Blaj, unde se remarcă prin talentul oratoric și literar. În studenție, Iustin adună mai mulți colegi și încearcă să reînființeze Societatea academică de lectură “Iulia“. În 1900 devine doctor în drept și începe practica de avocat la cabinetul lui Francisc Hossu-Longin. Atunci când venea vorba de procese, nu făcea selecții. Sărac sau bogat, orășean sau simplu țăran, Iustin Pop pleda cu același zel. A publicat articole în care lua partea românilor, a susținut conferințe și a organizat evenimente culturale. În 1919, cu ocazia sfințirii unei școli, îndeamnă oamenii să intoneze imnul național, fapt pentru care este dat în judecată.

Iustin Pop, un tânăr cu inițiativă

În toiul unei veri toride, mai exact, pe 15 iunie 1875, preotul greco-catolic Simion Pop, își ține feciorul în brațe. Timpul trece fără să bagi de seamă, iar Iustin își ocupă locul în băncile școlii primare, ca pe urmă, să urmeze cursurile Liceului Piarist din Cluj. Se dovedește un elev silitor, dovadă stau rezultatele bune din anii III și IV, care îl scutesc de plata taxelor de școlarizare. Pe când era în clasa a V-a, tânărul devine secretarul societății de lectură a elevilor români, o mare responsabilitate. Direcțiunea îl descoperă și face presiuni pentru a părăsi liceul. În cele din urmă, se transferă la Gimnaziul Superior din Blaj, unde a beneficiat de o bursă a Fundației “Gojdu”. După o perioadă de acomodare, Iustin devine un orator de clasă și un iscusit mânuitor al condeiului. Este ales președinte al Societății de lectură a junimii studioase, implicându-se în mai multe activități din sfera mișcării naționale și a Memorandumului.

În 1894, își începe viața de student la Facultatea de Drept a Universității ”Francz József” din Cluj. Aici, Iustin devine un adevărat lider. Pe când era în anul I mobilizează mai mulți colegi și încearcă să reînființeze Societatea academică de lectură ”Iulia”,  ce fusese desființată  în 1884. În anul II de facultate, este membru în comitetul de conducere al tinerimii, iar mai târziu ajunge președintele acesteia. În ciuda eforturilor susținute, studențimea ardeleană a fost împiedicată să realizeze ce și-a propus. Cu toată ostilitatea, studenții au reușit să organizeze o serie de activități cultural-politice.

În biroul său de avocatură, românismul era acasă

Absolvă ciclul licențial fără mari bătăi de cap, iar pe 16 mai 1900, își ia doctoratul în drept. Tot acum debutează ca ucenic la cabinetul de avocatură deținut de Francisc Hossu-Longin, aprig susținător al românilor văduviți de drepturi. Pop iubea forte mult tinerii, și credea în suflul pe care îl pot imprima activismului. După câteva sesiuni de căutare prin zona Hunedoarei dă peste mai mulți voinici alături de care va pune bazele gazetei Libertatea. În 1903, la un an după înființare, publicația joacă un rol semnificativ în campania electorală care l-a propulsat pe avocatul Aurel Vlad în funcția de deputat în Dieta maghiară. Maghiarizarea firmelor de avocatură, l-a făcut pe Iustin Pop să desfășoare în 1905, un amplu protest. Tot atunci a devenit membru al Congregației Comitantese, funcție din care a luptat pentru drepturile românilor.

Strămutarea la Deva a însemnat un nou capitol în viața avocatului Iustin Pop. Biroul de avocatură nou înființat, ajunsese pe buzele tuturor. Clienții năpăstuiți îngroșau coada, iar după o vreme, biroul devine un veritabil centru de organizare a vieții românești din oraș și împrejurimi. Atunci când venea vorba de procese, nu făcea selecții. Sărac sau bogat, orășean sau simplu țăran, Iustin Pop pleda cu același zel.

Sprijinitor al culturii și avocat de primă mână

Când nu era ocupat cu procese, se îndeletnicea cu mânuirea condeiului. Publică numeroase articole în comitatul Hunedoarei și la Budapesta, prin care promova ideile activiste și drepturile românilor. În calitate de membru activ al asociației ASTRA din Deva, Iustin a susținut conferințe și s-a implicat în organizarea de evenimente cu caracter cultural. La 1918, alături de alți hunedoreni, avocatul Iustin Pop, se află în șirul oamenilor care participă la Marea Adunare de la Alba Iulia.

După izbânda Marii Uniri, a ocupat funcția de consilier juridic al Departamentului de Justiție al Consiliului Dirigent din Cluj. Încununarea carierei de avocat avea să vină în 1923, când a devenit primul decan al Baroului Deva. În ciuda funcțiilor deținute, Iustin nu a fost un vânător de onoruri, ele au venit firesc, ca rod al muncii și devotamentului cu care și-a tratat profesia. Nu de puține ori a fost în situația de a refuza posturi importante, cum a fost cel de profesor la catedra de Drept Penal, sau cel de consilier al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cu nouă zile înainte de a împlini 68 de ani, mai exact pe 6 iunie 1943, avocatul Iustin pop se stinge în orașul Deva.

Surse: 1) Biblioteca Digitală BCU Cluj

Pe umerii lui Liviu Cigăreanu atârnă blazonul familiei Rațiu de Noșloc, una dintre cele mai vechi familii nobiliare românești de pe teritoriul Transilvaniei. După finalizarea studiilor universitare, este etichetat “persona non grata”. Debutează în avocatură la biroul condus de dr. Armin Koning din Vâșet, apoi continuă la dr. Alexa Mangiuca și dr. Mihai Gropșianu din Oravița. Intră rapid în viața politică de partea Partidului Național Român, iar în 1918, este ales delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Odată înfăptuită Marea Unire, Liviu se retrage la Timișoara, unde practică avocatura și devine jurist consult la Întreprinderea Uzinelor și Domeniilor Reșița. Ajunși la putere, bolșevicii nu-l văd cu ochi buni și-l arestează în noaptea de 15 aprilie 1952, ultima din Săptămâna Patimilor.

Luptă pentru drepturile românilor și este exmatriculat din facultate

Liviu vine pe lume la 7 decembrie 1875, ca fiu al lui Ion și al Anei Cigăreanu. Este descendent al familiei Rațiu de Noșlac, veche familie nobiliară, care a avut un rol important în lupta pentru emanciparea românilor din Transilvania. Debutează în viața de școlar la Turda, după care își continuă studiile liceale la Blaj. La 17 ani, își ia bacalaureatul, iar în 1893, se înscrie la Facultatea de Drept din Cluj. Abia dacă apucă să se acomodeze cu viața de student, pentru că la un an distanță, este exmatriculat alături de alți 41 de colegi din mai multe facultăți. Motivul? Ei bine, se pare că mai marilor nu le-a picat bine adeziunea tinerilor la semnarea unui apel care avea drept scop apărarea memorandiștilor.

Toată tevatura a fost remediată prin intervenția guvernului român, care a depus un memoriu la Curtea de la Viena prin care solicită reînscrierea studenților exmatriculați. Autoritățile străine aprobă în cele din urmă memoriul, iar în octombrie 1894, Liviu Cigăreanu își reia viața de student. Când ajunge în anul IV, se transferă la Universitatea din Budapesta, unde obține licența, apoi titlul de doctor în științe juridice. Promovează examenul de cenzură în 1904, și obține diploma de avocat. Cu toate acestea, nu se bucură de aprecierea celor din jur, ba din contră, este catalogat drept “persona non grata” și se auto exilează pentru o vreme la Biserica Albă.

Avocat, politician și gazetar

Ucenicia și-o face la birourile patronate de dr. Armin Koning din Vâșet, dr. Alexa Mangiuca și dr. Mihai Gropșianu din Oravița. A intrat de timpuriu în viața politică, mai exact, în 1894, ca membru al Partidului Național Român. În această calitate, Cigăreanu ia inițiativa și mobilizează românii de pe valea Carașului cu scopul adoptării activismului. Prin 1906, cochetează puțin și cu gazetăria. Alături de învățătorul Gheorghe Jian, Ion Nedelcu și Ion Epure, avocatul pune bazele ziarului Progresul, iar un an mai târziu dă drumul unei tipografii. Publicația nu are viață lungă, în 1913 și-a stopat complet activitatea.

Fire combativă și aplecată către idealurile naționale, se implică pe la 1918, în evenimentele de pe Valea Almăjului. Consiliul Național Român din zona Oravița fondează Consiliul de Război, în fruntea căruia este ales Cigăreanu. Sarcina noii structuri era de a-i judeca pe călcătorii de lege și a institui ordinea. La 26 noiembrie 1918, este ales din partea cercului electoral Oravița, ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

Arestat în Săptămâna Patimilor și condamnat la doi ani de muncă silnică

Odată înfăptuită Marea Unire, Liviu Cigăreanu se stabilește împăcat la Timișoara. Continuă să pledeze la bară, și devine jurist consult la Întreprinderea Uzinelor și Domeniilor Reșița. În 1927, în cadrul Congresului avocaților din Timișoara, este ales vicepreședintele Uniunii avocaților. Aici, Cigăreanu urcă la tribună și se dezlănțuie într-o cuvântare de zile mari, din care redăm: ”Este bine ca nimeni să nu vorbească de sine însuși, faptele să vorbească. De aceea mă voi sili ca faptele mele să fie la înălțimea mandatului ce mi s-a încredințat. Prin muncă vă voi arăta mulțămirea mea”.

Măiestria și devotamentul de care dă dovadă, îi aduc trei mandate de Decan al Baroului, iar pe lângă asta, între 1928-1930, este ales prefect al județului Timiș. Nu trebuie neglijată nici participarea în calitate de asistent al lui Mircea Vaida-Voevod, la Conferința de pace de la Paris. În 1930, este distins cu Ordinul Corona României în grad de Comandor, și cu Ordinul Ferdinand în grad de ofițer, pentru serviciile aduse la înfăptuirea marii Uniri.

Placă comemorativă așezată pe fațada Colegiului Tehnic „Dr. Ioan Rațiu” din Turda

În 1939 pune roba de avocat în cui și devine notar public. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, este ales ca șef de cabinet la Președinția Consiliului de Miniștri. Se ridică împotriva dictaturii lui Ion Antonescu și manifestă o atitudine eminamente democratică. Adăpostește două familii de evrei în locuința personală, iar în 1943, îl ascunde pe Mircea-Dimitrie Rațiu, nepotul său, care era urmărit de Siguranța Statului.

Odată cu instaurarea dictaturii comuniste, reprezentanții fostului regim trebuiau exterminați. Mai întâi, i-au confiscat bunurile și casa, apoi sâmbătă, pe 15 aprilie 1952, în Săptămâna Patimilor, securiștii îl arestează, și-l condamnă la 24 de luni de muncă silnică în colonia de la Penitenciarul Văcărești. Ajuns la vârsta de 77 de ani, trupul șubrezit de enterită dizenteriformă, nu mai rezistă. A executat doar patru luni din pedeapsa infernală, apoi pe 18 august 1952, s-a stins. Comuniștii nu au permis organizarea unei înmormântări creștinești și i-au aruncat trupul într-un loc neidentificat până în zilele noastre.

Surse: 1) Biblioteca Digitală BCU Cluj; 2) Wikipedia

Ardelean get-beget, avocatul Dan Sever s-a îndrăgostit din studenție de ideea unității naționale și politice a românilor. A desfășurat o bogată activitate publicistică, a condus redacția ziarului Românul din Arad, iar când a început să devină un erudit lider politic, autoritățile maghiare l-au închis în lagărul de la Sopron. În toamna lui 1918 revine în țară, prin urmare românii din satul Cojocna îl desemnează ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Ajunge deputat în circumscripția Mociu, ca în decursul următorilor ani să ocupe funcții ministeriale. În 1935, se alătură Frontului Românesc, partid înființat de Alexandru Vaida-Voevod. Preluarea puterii de către bolșevici, a pus punct carierei politice. Este arestat și aruncat în temnițele de la Sighet.

O tinerețe cu condeiul în mână

Iarna lui 1885, în ziua de 23 februarie, medicul Ioan Dan din comuna Mociu îl privește cu candoare pe noul născut. După ceva vreme, aproape fără să poți sesiza, puștiul debutează în viața de școlar. Este îndrumat către cursurile școlii elementare din localitate. Când atinsese vârsta adolescenței, părinții l-au purtat prin trei instituții: Liceul German din Bistrița, Liceul Piarist din Cluj și Liceul românesc greco-catolic din Beiuș. În 1904, tânărul își ia bacalaureatul și e pus pe fapte mari. Studiază științe juridice la Universitatea din Cluj, loc în care obține și doctoratul în științe politice și juridice.

Perioada tinereții coincide cu acumularea unor valori cu care va călători toată viața, iar cea mai de preț a fost unitatea culturală și politică a românilor. Așa se explică participarea în 1904, la serbările Putnei închinate memoriei domnitorului Ștefan cel Mare. Tot atunci începe să cocheteze cu presa, și nu o face deloc rău. Scrie articole la ziarele românești din Transilvania, la Neamul românesc din București și la ziarul Ramuri din Craiova. Nu lasă condeiul din mână nici după absolvire, ba din contră, combate mult mai fervent și astfel, în 1910, este numit director la Gazata Transilvaniei.

Ungurii nu-l văd cu ochi buni și-l aruncă îl lagăr

După obținerea dreptului de liberă practică, Dan Sever își deschide propriul birou de avocatură. Viața îi este împărțită între lungile sesiuni de pledat la bară, unde se descurcă de minune, și gazetăria. Munca asiduă, talentul și devotamentul cu care a slujit, l-au propulsat către Partidul Național Român, unde a ocupat funcția de secretar al Comitetului executiv. Tot atunci, pe plan literar, îi este încredințată conducerea ziarului Românul din Arad. Popularitatea tot mai mare, principiile după care se ghida și crezul național, i-au adus notorietatea în rândurile populației. Autoritățile maghiare, vizibil deranjate de ascensiunea românului, căutau un prilej ca să-l prindă. Nu au trebuit să aștepte prea mult, iar în august 1916, odată cu intrarea României în război de partea Antantei, ungurii pun mâna pe Sever și-l internează în lagărul de la Sopron.

Era prima piatră de poticnire și o pregătire pentru ceea ce avea să urmeze. Este captiv doi ani, apoi în toamna lui 1918 revine acasă. Dacă autoritățile maghiare credeau că avocatul român se va retrage pentru a preveni o nouă arestare, se înșelau amarnic. Dan se implică și mai mult în acțiunile pentru preluarea puterii în circumscripția electorală Cojocna, după care, este delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

Închis de comuniști la Sighet pentru că și-a slujit țara

Odată înfăptuită unirea, se va avânta și mai mult pe tărâmul politic. În 1919, este propulsat către deputăție în circumscripția Mociu, iar un an mai târziu în cea de Cojocna. În timpul guvernării național-țărăniste, Sever ajunge pe rând subsecretar la Ministerul Finanțelor, ministru al Sănătății și Ocrotirilor Sociale, iar între 1932-1934, se ocupă de administrarea Băncii Naționale a României. Tihna politică din acele vremuri este tulburată de conflictul ivit între Iuliu Maniu și Alexandru Vaida-Voevod. Sunt aruncate vorbe grele, se dezbat idei, se fac calcule, iar în cele din urmă, Vaida aruncă prosopul și pune bazele unui nou partid, Frontul Românesc. Cum necum, reușește să-l convingă pe Sever să i se alăture, dar nu pentru mult timp. În timpul regimului carlist, dă dovadă de inspirație politică și trece în barca Frontului Renașterii Naționale. Alipirea de formațiunea lui Carol al II-lea, îi aduce încă un mandat de deputat și de senator în parlament.

Închisoarea de la Sighet

Suferințele avocatului Dan Sever încep odată cu preluarea puterii de către bolșevici. Era evident că oamenii de factura lui trebuiau scoși din schemă cât mai repede. Securitatea îl arestează și-l aruncă în penitenciarul de la Sighet. Într-o zi, conform mărturiei istoricului Constantin C. Giurescu, Sever a fost bătut cu bestialitate de directorul închisorii pentru că a găsit asupra lui o cruce de lemn pe care și-o confecționase din ce găsise. Foametea, frigul, nesomnul, tortura psihică și fizică, l-au țintuit la pat. În 1955, comuniștii decid să-l elibereze, oricum nu mai avea mult de trăit. La șase ani după eliberare, cel care odinioară luptase pentru unitatea culturală și politică a poporului român, se stingea singur și uitat de lume.

Surse: Biblioteca digitală BCU Cluj-Napoca

Unirea din 1859, împlinită apoi de Marea Unire, a fost urmarea faptului că Țările Române știau că sunt parte a aceleiași națiuni. Dar de unde știau asta? Cum s-a format această conștiință a apartenenței la același popor? Avem câteva indicii în cuvintele tipărite de-a lungul secolelor  de câțiva dintre oamenii fundamentali ai istoriei românilor.

Diaconul Coresi

În 1581, Coresi a tipărit la Brașov Evanghelia învățătoare. În prefață, el a scris că această carte este destinată ”tuturor românilor”. Cea a înțeles el prin această formulă s-a dovedit mai târziu, când cartea s-a răspândit în toate cele trei provincii românești.

Domnitorul Vasile Lupu

În 1643, Mitropolitul Varlaam al Moldovei a publicat binecunoscuta sa Cazanie. Vasile Lupu a scris un Cuvânt împreună, un fel de mesaj de intenție, în care se adresează către ”toată seminția românească de pretutindeni ce se află pravoslavnici într-această limbă”. Domnitorul stăpânea doar țara Moldovei, dar avea conștiința că tot români sunt și cei din țările vecine care vorbesc aceeași limbă.

Domnitorul Șerban Cantacuzino

În 1688, Șerban publică Biblia de la București, prima Biblie integrală în limba română. Predoslovia lui Șerban spune că ea nu se adresează doar celor de la sud de Carpați, ci ”ca la un norod întreg tuturor românilor, moldovenilor și ungrovlahilor”.

Mitropolitul Veniamin Costache

A fost mitropolit al Moldovei în prima jumătate a secolului 19, timp în care a tipărit peste 100 de cărți. În prefața la Dumnezeieștile Liturghii spune că ”ne numim români pentru că ne tragim din romanii aciia”. Iar într-o altă prefață spune despre limba română că este ”fiica limbii latinești, care a fost limba romanilor, strămoșii noștri, cei ce (…) ne-au locuit aice în Moldova, Țara Românească, Ardealul și Banatul, care țări se numeau atunci Dachia”.

Regulamentele Organice

În 1831-1832, în Țara Românească și în Moldova au fost proclamate Regulamentele Organice, care erau practic Constituțiile celor două țări aflate amândouă sub ocupație țaristă. În Regulamentul Țării Românești se vorbește despre identitatea comună a Țărilor Române, în acești termeni: ”începuturile, religia, obiceiurile și cea de un fel limbă a sălășluitorilor din aceste două principaturi sunt îndestule elementuri pentru o mai deaproape a lor unire”.

După un veac de la Marea Unire care a creat România Mare, este de remarcat activitatea acelor învățători – apostoli care au contribuit la mișcarea de ridicare culturală a satelor românești din Vechiul Regat, acțiune generată prin Decizia privind organizarea cercurilor culturale, semnată de către Spiru Haret ca ministru al Instrucțiunii Publice, pe data de 21 februarie 1902. Grupând preoți și învățători din cel mult nouă școli, cercurile culturale înființate la sate vizau „ridicarea stării morale a sătenilor, prin cultivarea în ei a sentimentelor frumoase, și a celei materiale, prin îmbogățirea minții lor cu cunoștințe practice”. Haretismul, mișcarea „ridicării satelor”, ca doctrină și acțiune socială, a prefigurat realizarea Marii Uniri, Biserica și Şcoala fiind încă o dată pilonii acelei națiuni preponderent rurale care s-a întregit în anul 1918. „Dascăl între dascăli”, actor discret în generaţia Marii Uniri, învăţătorul Radu Bocioacă rămâne emblematic.

continuare

Din anul 1907, învățătorul Radu H. Bocioacă va fi pentru multă vreme, până în 1926, director al Școlii din Padina, sau diriginte, conform titulaturii epocii respective. În 1926 a ieşit la pensie cu sentimentul datoriei împlinite. La pensionarea acestui învățător extrem de popular, va fi înlocuit pe postul de director cu un alt învățător vestit al satului Padina, Radu P. Drăgoi, numit de săteni „Domnu’ Răducanu”. În ultimii ani ai vieții, având sănătatea zdruncinată, se va retrage în orașul Buzău, unde se va produce inevitabilul sfârșit al unui om și, o dată cu el, al unei epoci din istoria satului Padina-Macoveiul.

„Avutu e singuru acela care este înzestratu cu virtute….” Lecţie de caligrafie clasică (şi de morală) predată de către învăţătorul Radu Bocioacă, unul dintre eroii tăcuţi ai Marii Uniri. Fotografie redată prin amabilitatea prof. drd. Gheorghe Miu

La 21 decembrie 1939, „a fost condus la locul de veci un apostol din generația eroică a lui Spiru Haret, a murit fostul învățător din comuna Padina, Radu Bocioacă” – așa scria revista „Vlăstarul” (Vlăstarul, I, 1923, p.1-2) , publicație a Corpului didactic primar din județul Buzău din perioada interbelică. Așa se sfârşea la Buzău, la vârsta de 71 de ani, învățătorul-apostol al Padinei, Radu H.Bocioacă, fiind pomenit de Asociaţia învăţătorilor din județ, care a depus o coroană de flori și a adus un pios omagiu fostului dascăl.

Învățătorimea haretistă este o componentă primară a generației care a făcut Marea Unire de la 1918

Învățătorimea haretistă este o componentă primară a generației care a făcut Marea Unire de la 1918. Fără acești învățători-țărani, fără acești apostoli ai neamului românesc, nu ar fi prins contur coeziunea națională și proiectul de țară – România Mare. Fiecare sat românesc și-a avut apostolul său, fiecare școală din România poartă amintirea unui învățător ridicat din rândul țăranilor români și dedicat propășirii neamului, care la rându-i a modelat generații de săteni în tainele caligrafiei, socotitului și științei de carte.

Radu H. Bocioacă a fost învățătorul de renume al satului Padina-Macoveiul și al școlii vechi tradiționale, un dascăl între dascăli.

Despre valorile ce unesc un neam. Astfel s-a numit tema ediției de anul acesta a taberei de la Nemțișor, tabără la care am avut bucuria să particip pentru a doua oară. În pofida faptului că data organizării sale era destul de apropiată de perioada de admitere la facultățile din nord-estul României, m-a surprins că numărul participanților a depășit recordul anilor anteriori: peste o mie de tineri au venit să înțeleagă cum pot contribui la realizarea unirii naționale, dorită cu ardoare cu fiecare an ce trece peste istoria țării. Tineri români din țară, din Basarabia și din străinătate s-au adunat în poiana împrejmuită de brazi, din zona Nemțișorului, ghidați de dor și de dragostea de patrie.

Pentru că tabăra are, în principal, caracter creștin-ortodox, am învățat că esențiala valoare care ține un neam unit este credința. Am fost încurajați să credem. Să credem în Dumnezeu, în noi, în ceilalți. Să credem din toată ființa că putem schimba lucrurile în bine și să luptăm pentru crezul nostru. Să ne stabilim idealul și să ne încredem în el, căci, așa cum spune și Anatole France, „pentru a realiza lucruri mari trebuie să și visăm. Trebuie să credem, nu numai să plănuim”. Cu acest crez ne-am rugat împreună, iar când peste o mie de inimi se roagă concomitent pentru aceeași țară, cum să nu fie ea binecuvântată?

Seminarele s-au transformat ușor în reale lecții de istorie. Ni s-a vorbit de sacrificiul, suferința și curajul celor care, cu secole în urmă, au luptat până la ultima suflare pentru acest pământ. Din păcate, cărțile de istorie nu prezintă și acele scene în care țăranii se aruncau voluntar în goana războiului pentru a-și apăra glia, murind acoperiți de sângele dușmanului și cu zâmbetul pe buze că și-au împlinit datoria față de patrie, sau cele în care frontul devenea leagănul celor mai strânse prietenii, demonstrate în bătaia obuzelor. Când ni se povesteau astfel de lucruri, puteam vedea o lucire tainică, adâncă, în ochii celorlalți: scânteia unui imbold mut, a unei speranțe înnoite.

Când peste o mie de inimi se roagă concomitent pentru aceeași țară, cum să nu fie ea binecuvântată?

Ne-am bucurat de prezența părintelui diacon Adrian Sorin Mihalache, licențiat în matematică și teologie, cu master în psihologie, filosofie, teologie și fizică teoretică, cel care ne-a invitat la o conferință pe baza temei propuse. De la dumnealui am învățat că nu poți uni un neam dacă tu însuți ești dezbinat lăuntric, că unirea trebuie să înceapă din interiorul fiecăruia dintre noi. Că ar trebui să ne unim în cadrul țării, iar după să primim alături teritoriile pierdute, și că fiecare persoană deține o putere extraordinară, pe care de multe ori nici nu o cunoaște, deci nici nu o valorifică. Suntem mulți și suntem puternici. Ce ne oprește să luptăm pentru ce ne dorim?

Am realizat poate una dintre cele mai mari hore din țară, am refăcut cursul istoric pe perioada unui mileniu și am fredonat împreună frumoasele cântece patriotice românești. Unul dintre cele mai profunde momente a fost acela al defilării voluntarilor cu un tricolor de mari dimensiuni (foto deschidere), care a trezit în noi conștiința că suntem români, că avem o patrie care ne strigă. Am văzut mulți tineri cu lacrimi în ochi, lacrimi care se amestecau cu ploaia ce începuse să cadă din ce în ce mai năvalnic, de parcă și cerul plângea pentru țară. În acele clipe, nu mai eram români veniți de pretutindeni, locuitori ai altor țări, eram doar români, trăind la fel bucuria revederii.

Din ce în ce mai mulți tineri, îndrumați de preoți și profesori, sunt implicați în evenimente similare, iar acesta este un lucru bun. Este un semn că se dorește din ce în ce mai ardent o îmbunătățire a situației generale și unitate. Încet, lucrurile se mișcă, se transformă, și poate dacă nu aș fi trăit o astfel de experiență, nu aș fi crezut că ne îndreptăm spre schimbare. Din spate vin forțe noi, bine informate și cu țeluri precise. Aparent, totul stagnează. În realitate, se apropie o furtună.

E oficial: Braşovul a renăscut. Şi asta e o veste bună nu doar pentru Ardeal, ci şi pentru România centenară.

O veste bună pentru Ardeal, fiind că e important să se înţeleagă un lucru: Ardealul nu se rezumă nici la Cluj, şi nici la Untold ori Dracula. Nu se reduce nici la Sibiu şi la nostalgiile de capitală a culturii europene. Braşov, oraşul unde compozitorul Ciprian Porumbescu s-a refugiat din Bucovina şi a creat prolific, culminând cu opereta “Crai nou”, pusă în scenă în sala festivă a gimnaziului Andrei Şaguna la 11 martie 1882, este chintesenţial pentru România – şi următoarea ei sută de ani.

Renaşterea Braşovului, după ani de hălăduire – asemeni lui Porumbescu – în obscuritate şi în umbra marilor oraşe, e o veste minunată pentru România, fiindcă România are nevoie de un centru puternic. Acolo unde inima funcţionează rău, şi capul, şi picioarele suferă de pe urma unei circulaţii proaste. Braşovul, după toate semnele, şi-a rezolvat problemele cu fluxul – economic şi cultural – iar revirimentul lui ţine de domeniul evidenţei. Nu-mi cereţi statistici, nu-mi cereţi acte doveditoare. E o senzaţie, tangibilă per pedes apostolorum. Sentimentele, sufletul nu se clasează în dosare.

Aici, unde românii erau ţinuţi în „ghetoul” de dincolo de zidurile cetăţii – dovadă însăşi locul unde a luat fiinţă Prima Şcoală Românească -, umili servi ai naţiunilor de prim rang – vezi Unio Trium Nationum şi, mai târziu,  plângerile românilor din Supplex Libellus Valachorum – aici, România musteşte de viaţă. Freamătul turistic e doar un simptom, dar Braşovul e mai mult decât turism de week-end: e stâncă de Istorie.

Braşovul nostru e mai mult decât turism de week-end: e stâncă de Istorie

Şi dacă, aşa cum o publicitate locală anunţă triumfător, “Aniversările nu sunt despre trecut, ci despre viitor”, Centenarul României trebuie să se refere la ceea ce am făcut (bine şi rău), dar mai ales la ceea ce vom face. Câţi dintre noi vorbesc – în anul de graţie 2018 – în afara discursului comemorativo-prohodic, despre ce vom clădi în viitor, despre cum ne imaginăm România următorului centenar?

Braşovul, cu seva lui tinerească, cu lustrul său regăsit, poate fi un model de renaştere a României, de proiecţie a viitorului. Căci, după un Sud aplatizant, învechit în rele şi atât de blamat, nu este el poarta de trecere în cealaltă Românie, una la care aspirăm cu toţii – locul în care s-a făcut Unirea tuturor românilor, locul unde e mai bine şi mai calm?

Braşovul ne aduce aminte că aniversările nu sunt despre trecut, sunt despre viitor

E oficial: Braşovul a renăscut. Iar revenirea festivalului Cerbul de Aur (29 august – 2 septembrie), superbă emblemă identitară a României, după 9 ani, este, în sine, încă o dovadă a gloriei noastre regăsite.

Să mulţumim, aşadar, Braşovului că ne uneşte, la poalele Carpaţilor milenari.

Nu trebuie să știi multă istorie pentru a cunoaște importanța acestui an: împlinirea a 100 de ani de la făurirea României Mari. Da, o sută de ani de când chemarea „Noi vrem să ne unim cu țara” s-a concretizat prin efortul unor oameni pentru care patria însemna mai mult decât propria viață. Un secol de la Marea Unire. O spunem cu mândrie, de parcă noi înșine am luptat pentru împlinirea acestui arzător deziderat.

De fapt, noi nu am făcut nimic. Nimic pentru a continua această luptă. Aproape tot ce am câștigat în anul 1918 am cedat în circumstanțele nefavorabile din cel de-al Doilea Război Mondial, dar ce e mai grav decât aceasta e că nu luptăm să păstrăm nici măcar ceea ce ne-a rămas. Nu există tristețe mai mare decât să fii obligat să vorbești altă limbă în țara ta, să fii străin pe propriul pământ. Ne întrebăm atunci: care este rezultatul eforturilor de acum o sută de ani? Unde e de fapt unitatea de țară și de neam?

În acest an atât de valoros din punct de vedere istoric, suntem mai dezbinați decât oricând. Se pregătesc manifestații pentru celebrarea atât de importantului eveniment de acum 100 de ani, dar nu se iau măsuri pentru îmbunătățirea traiului prezent. Trăim în trecut, rememorând momentele de glorie, dar nu învățăm din greșeli pentru ca urmașii urmașilor noștri să ne rememoreze pe noi. Cine este vinovat de toate astea? Aici apare marea problemă: în loc să întrebăm „cine este vinovat?”, ar trebui să ne întrebăm „oare eu sunt vinovat?” Așa se descoperă o certitudine: fiecare dintre noi este vinovat, direct sau indirect, în primul rând prin acceptarea a tot ceea ce ni s-a părut nedrept.

Trăim în trecut, rememorând momentele de glorie, dar nu învățăm din greșeli pentru ca urmașii urmașilor noștri să ne rememoreze pe noi

În dorința de asigurare a propriului confort, uităm ce este mai important: lucrurile mari se realizează împreună, nu individual. Mulți aleg calea aparent simplă, pleacă în alte țări, renunțând să se mai întrebe ce nu funcționează în propria țară. Realitatea este că această cale nu e deloc simplă: nu e simplu să-ți lași în urmă copiii, părinții, bunicii, locul natal, limba, obiceiurile, istoria. Nu e simplu să fii străin printre străini, dar un lucru e sigur: e mai ușor decât să fii străin printre ai tăi.

O sută de ani de zbuciumată istorie, de schimbări radicale și de lupte pentru libertate. Ce s-a întâmplat cu această dorință de integritate teritorială și cu dorul de unitate? Unde s-au pierdut? Ce e drept, există un sentiment general de nepăsare față de țară. În loc să elogiem excesiv valorile trecute, haideți să le promovăm pe cele ale prezentului. În fond, ele sunt singura șansă pentru o schimbare în bine. Să fie acesta anul în care țara face primul pas spre vindecare, ca după o sută de ani, să se sărbătorească centenarul unei reînvieri naționale.

Foto deschidere: Monumentul Eroilor din Parcul Rozelor (Drobeta-Turnu Severin), Ovidiu Iordache

Citeşte aici partea I

Citeşte aici partea a II-a

Nu foarte bucuros la plecarea din ţara natală, generalul Berthelot rămâne, în decursul şederii sale în România, atras permanent de gândul plecării. El îşi încheie numeroase scrisori trimise în patrie cu optimistul gând de a repune cât mai grabnic piciorul pe pământ francez.

Şi totuşi, multe se schimbă în acest răstimp, în aşa fel încât, la părăsirea României pentru a doua oară, în luna mai a anului 1919, generalul Berthelot se simte în ţara de adopţie ca în a doua sa patrie. Dovezile de prietenie pentru aliaţii români sunt suficiente, de la chestiuni practice şi punctuale, care ţineau de cotidianul misiunii asumate cu onestitate, până la intervenţii juste şi la fel de oneste în momente cruciale. Aceste lucruri nu scapă, de altfel, nici atenţiei altora.

Este deja celebră remarca generalului Gurko, şeful Stavka, care-l acuză direct pe Berthelot, într-un limbaj cu multiple nuanţe, că „este mai român decât românii”. Conversaţia are loc într-un context tensionat – când generalul Berthelot are motive să se îndoiască şi de girul propriei ţări, şi de hotărârea fermă a românilor, şi de bunăvoinţa rusească – în care, după căderea Bucureştiului, Stavka propune retragerea trupelor române în spatele frontului, în Rusia, pentru refacere şi instrucţie. Argumentaţia lui Berthelot – personal crede că astfel reluarea ofensivei ar fi întârziată cu cel puţin două luni şi că retragerea pe teritoriul aliat, dar străin, ar avea un impact dezastruos asupra naţiunii şi Armatei Române – pare să-l convingă pe Gurko, care cedează aparent în faţa expunerii generalului francez. La un moment dat în discuţie, însă, Gurko intervine: „Dar sunteţi mai român decât românii! Ce interes aveţi dumneavoastră ca Armata Română să fie reformată, şi încă atât de repede?” [10].

Se ştie însă mai puţin de un reproş similar adresat lui Berthelot, venit, surprinzător, din partea lui Georges Clémenceau. La finalul lunii decembrie 1918 şi începutul lunii ianuarie, generalul Berthelot întreprinde o călătorie „de pacificare” în Transilvania şi Banat pentru a vedea starea de fapt în teritoriile disputate şi înaintează plângerile justificate ale românilor către Paris. Rezultatul, după propriile spuse, a fost că i s-a interzis să mai trimită ofiţeri în misiune. Premierul francez, care nu a iertat României „reintrarea tardivă” în război – despre care Berthelot însuşi spune că a fost aleasă la decizia lui –, chiar înainte de capitularea Germaniei, îi reproşează lui Berthelot sentimentele românofile.

Ceea ce îl mână în luptă pe generalul Berthelot este însă un complex de factori: încredinţarea că sprijinirea cauzei româneşti avusese o pondere importantă în susţinerea cauzei aliate, înţelegerea faptului că o viitoare colaborare post-război între Franţa şi România ar fi fost benefică pentru ţara natală, menţinerea influenţei franceze în România și prin aceasta în Europa Orientală, cunoaşterea temeinică a oamenilor, clasei politice şi problemelor locale şi, desigur, solidaritatea care se născuse între popor şi misiunea aliată franceză în perioada greu încercată pe care aceasta o petrecuse în România.

Soldatul român este urmaşul demn al ţăranului celto-latin (sic!). Sobru, frugal, având puţine nevoi şi mulţumit cu ce are, realist, deşi poet câteodată, dar mai întâi de toate un om de bun-simţ, care ştie că nimic nu se obţine fără muncă, nativ disciplinat şi iubind pe cel care-l iubeşte

Deşi detestă clasa politică, pe care o consideră „mai rea aici decât în Franţa”, Berthelot creează o rapidă şi durabilă legătură cu Ferdinand I şi cu Regina Maria. De amândoi se simte apropiat prin faptul că personalitatea sa optimistă şi combativă îşi găseşte un ecou în comportamentul şi acţiunile suveranilor români.

Este, de asemenea, sedus de vitejia, rezistenţa şi loialitatea oamenilor simpli, fie că sunt ţărani sau ostaşi: „Soldatul român este urmaşul demn al ţăranului celto-latin (sic!). Sobru, frugal, având puţine nevoi şi mulţumit cu ce are, realist, deşi poet câteodată, dar mai întâi de toate un om de bun-simţ, care ştie că nimic nu se obţine fără muncă, nativ disciplinat şi iubind pe cel care-l iubeşte”. [11]

Generalul francez vorbeşte în cunoştinţă de cauză, căci cunoaşte îndeaproape ostaşul român. Vizitează adesea trupele şi se simte în largul său printre combatanţi. Comandă chiar dicţionare român-francez şi francez-român pentru a se putea face înţeles şi a facilita comunicarea dintre ofiţerii francezi şi camarazii români. Şeful misiunii militare franceze devine, astfel, o figură familiară pentru soldatul de rând, care, aşa cum spune însuşi Berthelot, ştie să răsplătească afecţiunea arătată. Chipul lui este ţinut alături de icoane şi, în pur stil românesc, i se găseşte rapid o poreclă în care se îmbină afecţiunea şi umorul, sprijinită de apropierea fonică de numele, dar şi de statura şi proporţiile impresionante ale generalului francez: Taica Burtălău.

La aniversarea sa din 7 decembrie 1917, când împlinea 56 de ani, generalul Berthelot primeşte un cadou original din partea Diviziei 3: o poezie dedicată prieteniei franco-române, misiunii franceze şi şefului acesteia.

La France, notre sœur aînée [12],
Ľ étoile du monde entier,
N’a pas oublié Mărăcine [13]
Le dit marquis de Ronsard.
La France notre bonne sœur
Nous envoie tout ce qu’elle a
Et nous envoie en plus
Une poigne de braves.
Berthelot c’est leur chef à eux
Ancien chef d’état-major de Joffre,
Il a été pour nous un grand aide:
Tous les Roumains le disent en chœur.
À Mărăşti, Oituz, Siret,
C’est avec lui que nous avons tenu tête
Et nous avons battu l’ennemi
Plusieurs fois dans l’année. [14]

Şi dacă aceste versuri l-au tuşat cel mai probabil, distincţiile primite din partea Statului român nu l-au lăsat nici ele indiferent. În data de 4 iunie 1917, Berthelot este numit cetăţean de onoare al României, iar, cu ocazia unui dineu de gală la Palatul Regal, i se conferă Ordinul „Mihai Viteazul” cl. I, cea mai înaltă distincţie de război română. Mai mult, pe 27 martie 1923, Guvernul României îi dăruieşte o proprietate de 60 ha la Fărcădinul de Jos (azi comuna General Berthelot), Hunedoara, pe care Berthelot o donează prin testament Academiei Române – al cărui membru de onoare devine în 1926 –  pentru ca, din veniturile realizate, să se acorde burse pentru continuarea studiilor în Franţa unor tineri români merituoşi.

Misiunea franceză şi matricea românească: „acasă”, pentru Generalul Berthelot

Până la moartea sa, pe 28 ianuarie 1931, generalul îşi revede ţara adoptivă frecvent. În octombrie 1922, asistă la încoronarea suveranilor României Mari de la Alba Iulia şi prezidează inaugurarea, în parcul Cişmigiu, a monumentului închinat memoriei soldaţilor francezi morţi în România în Marele Război. De asemenea, revine în România în mai 1930, când, în onoarea sa, este convocată o şedinţă solemnă a Parlamentului.

Anunţul morţii sale suscită o vie emoţie în România. Drapelele sunt coborâte în bernă şi un recviem este oficiat în prezenţa regelui şi a cavalerilor Ordinului „Mihai Viteazul”. La înmormântare asistă regele Carol al II-lea şi pe sicriu sunt depuse coroane de flori cu mesaje din partea Guvernului, Parlamentului şi Armatei Române.

Azi, generalul Berthelot este încă un nume în România. Pentru unii un nume cunoscut sau, cu propriile cuvinte ale lui Berthelot, „c’est la famille” [15]. Pentru alţii, doar un nume de stradă ori comună. În această ultimă ipostază, soarta lui nu-i diferită de a altor nume înscrise pe diverse plăcuţe, al căror scop a trecut pe nesimţite de la rememorare întru neuitare la o banală funcţie de orientare spaţială. Şi, dacă nimeni nu le mai invocă amintirea, asta rămâne soarta numelor imortalizate – şi, paradoxal, mortificate – pe plăcuţe. Prinse ca într-un insectar pe ziduri, ele nu mai învie o amintire, ci evocă o utilitate urbană: H. M. Berthelot colţ cu Spiru Haret.

În treacăt fie zis, n-ar fi rău, ca exerciţiu de reconstruire a memoriei pierdute în alzheimerul vieţii cotidiene, să ne propunem o revizitare a tuturor acestor nume inerte, dar sonore. O  hartă a memoriei oraşelor, în care numele să ne spună ceva prin ele însele, nu să închipuie vocabule lipsite de sens în metalimbajul infrastructurii urbane.

Să spunem că reamintirea generalului Berthelot ar putea fi un astfel de demers, prin care să ne refacem paşii înapoi prin istorie, până la un moment de maximă importanţă, pe care în acest an îl sărbătorim: Marea Unire. A noastră, a tuturor, români de aici şi de aiurea.

Note:

10 Henri-Mathias Berthelot, Memorii şi corespondenţă: 1916-1919, Editura Militară, Bucureşti, 2012, p. 143.

11 Jean-Noël Grandhomme, Berthelot – Du culte de l’offensive à la stratégie globale, ECPAD, Paris, 2012, p. 527.

12 În traducere, versurile ar suna cam aşa: Franţa, sora noastră mai mare / Steaua lumii-n întregime / N-a uitat de Mărăcine / Cum o spune şi Ronsard / Franţa, sora noastră bună / Ne trimite tot ce are / Şi ne mai trimite-n plus / O mână de viteji. / Berthelot e şeful lor / Lui Joffre i-a fost şef de stat major / Şi pentru noi un mare ajutor / Toţi românii-o spun în cor / La Mărăşti, Oituz, Siret / Cu el am reuşit / Şi am învins pe duşman / Mai mult de o dată într-un an.

13 Se spune că poetul şi marchizul Pierre de Ronsard a avut un strămoş de pe meleagurile Olteniei, numit Banul Mărăcine.

14 ISPAIM, Revista de Istorie Militară, no. 3-4 / 2006, „Relaţii militare franceze de-a lungul secolelor”.

15 Asistând, alături de generalul Foch la defilarea unui detaşament român la parada militară de la Paris, în anul 1919, Berthelot îşi avertizează conaţionalul: „Saluez, Foch! C’est la famille!” („Salutaţi! E familia!”).

Fotografii: forez-info.com

“Trebuie să fim conştienţi că Marea Unire s-a realizat în primul rând datorită culturii, a limbii noastre comune şi a osârdiei domnitorilor români, precum Vasile Lupu şi Matei Basarab, în păstrarea statalităţii româneşti din Evul Mediu, până în epoca modernă”, a apreciat directorul Muzeului Naţional de Istorie a României, istoricul Ernest Oberländer Târnoveanu, în deschiderea expoziţiei de prezentare a exponatului lunii aprilie 2018 la MNIR, Cazania lui Varlaam sau „Carte românească de învăţătură la dumenecele preste an și la praznicele împărătești și la svănți mari“, tipărită la Iaşi în anul 1643.

“Mitropolitul Varlaam, pe numele său de mirean Vasile Moţoc, a fost, probabil, cel mai important cărturar al secolului al XVII-lea. Poate egal cu el a fost Episcopul de la Kiev, care se trage din familia Movileştilor, Petru Movilă. Acesta l-a sprijinit pe Varlaam în tipărirea Cazaniei. El este cel care a adăugat tipografia domnească de la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi, unde s-a tipărit acest minunat exemplar.

Cazania lui Varlaam a scris istorie. Ea a servit ca model pentru multe reeditări, atât în secolul tipăririi sale, cât şi în secolele următoare. Am pregătit câteva pasaje din Cazanie, ca să vedeţi, să auziţi şi să înţelegeţi limba pe care o vorbeau strămoşii noştri acum 375 de ani”, a spus dr. Ginel Lazăr, cel care s-a ocupat de cercetarea pe care a presupus-o proiectul de restaurare a preţioasei tipărituri.

“Această limbă a stat la baza unificării limbajului bisericesc. Cazanii s-au mai tipărit şi înainte: amintesc pe diaconul Coresi, care la Braşov, în a doua parte a secolului al XVI-lea, a tipărit Cazania. Acea carte a lui era, însă, în spiritul curentului calvin al epocii. (…)

Cazania lui Varlaam, expusă la MNIR, a fost cumpărată de către ieromonahul Lazăr (schitul Pocrov, judeţul Neamţ), în 1725, de la Kiev, dovadă a răspândirii ei impresionante

Cazania lui Varlaam are mai multe surse principale, greceşti şi slavone. Cazania cuprinde povestioare, pilde, predici, ale unor texte evanghelice pe înţelesul poporului. Au fost adunate, compilate, puse într-o formă originală aceste Cazanii adresate poporului. Iorga spunea despre Cazania lui Varlaam că este cea mai populară carte a culturii noastre vechi. Ea are o valoare istorică şi memorială.”

O carte-cadou pentru întreg poporul românesc, de pretutindeni

În sprijinul argumentaţiei sale, cercetătorul a evocat un extras din prefaţa Cazaniei, intitulată “Cuvânt împreună cătră toată semenţiia românească”, scris de către Mitropolitul Varlaam în numele domnitorului Vasile Lupu, care arată că

dintru cât s’au îndurat Dumnezeu dintru mila sa de ne-au dăruit, dăruim şi noi acest dar limbii româneşti, carte pre limba românească întâiu de laudă lui Dumnezeu, după aceea de învăţătură şi de folos sufletelor pravoslavnice.

Mitropolitul continuă „cuvântul împreună” printr-un cuvânt al său, în care explică:

Pentru’aceea, de nevoie mi-au fost, ca un datornic ce sânt lui Dumnezeu cu talantul, ce mi-au dat, să-mi poci plăti datoriia măcar de cât, până nu mă duc în casa cea de lut a moşilor mei.

Dr. Ginel Lazăr a subliniat şi setea lui Varlaam de a-L “mărturisi cu condeiul” pe Dumnezeu, într-o preafrumoasă limbă română:

“La sfârşitul primei părţi a Cazaniilor, avem 10 versete, din care vă voi citi doar patru:

Primeşte Doamne ca dela un păcătos
Să slujesc ţie în ceastă lume pân’ voiu hi sănătos
Să hie deapururea cinstit şi lăudat numele tău
Iar eu dela inimă te mărturisesc cu condeiul meu.

„

În mod cert, Cazania lui Varlaam, tipărită la 1643 şi readusă “la viaţă” prin efortul deosebit al cercetătorilor şi restauratorilor MNIR, reprezintă încă un argument că, departe de a fi fost o perioadă nebuloasă şi stearpă pentru noi, Evul Mediu a fost unul în care limba română nu numai că a vieţuit, ci a prosperat, creându-ne condiţiile pentru existenţa noastră de azi.

Munca restauratorului Cristina Petcu şi a colegilor săi de la MNIR onorează limba română, în anul Centenarului

Cazania lui Varlaam sau „Carte românească de învăţătură la dumenecele preste an și la praznicele împărătești și la svănți mari“, tipărită la Iaşi în anul 1643, în Tipografia Domnească a Bisericii „Trei Ierarhi“, este lucrarea de căpătâi a mitropolitului Varlaam al Moldovei, mare cărturar şi ctitor al limbii literare româneşti. Micro-expoziţia MNIR este deschisă în perioada 18 aprilie – 20 mai a.c., putând fi vizitată de miercuri până duminică, între orele 10:00 – 18:00.

Nici nu şi-a revenit bine din euforia succesului electoral, că Viktor Orbán şi-a şi trasat priorităţile noului său mandat de premier al Ungariei. Una dintre ele este să îl premieze, în zilele următoare, pe istoricul român Lucian Boia, despre care spune că a făcut mai multe pentru istoria Ungariei, în ultimii 30 de ani, decât toţi istoricii unguri la un loc.

“Sunt cel mai mare fan al lui Lucian Boia”, a afirmat Orbán pentru Matricea Românească, la Oradea, acolo unde s-a aflat timp de câteva ore pentru a-şi face un masaj. “Mi se pare cel mai bun istoric ungur al momentului, mult peste istoricii noştri, aflaţi toţi în solda lui Soros. În consecinţă, aş vrea să îl premiez, poate chiar îl conving să fie membru Fidesz. E un tip special, foarte iubit la Budapesta. Nu cred că greşesc dacă spun că a făcut mai multe pentru istoria Ungariei decât Rösler”, a declarat premierul maghiar.

Lucian Boia mi se pare cel mai bun istoric ungur al momentului, mult peste istoricii noştri, aflaţi toţi în solda lui Soros ~ Viktor Orbán, premierul Ungariei

Liderul din ţara vecină a mărturisit că şi-a cumpărat toate cărţile lui Lucian Boia, pe care le citeşte noaptea, înainte de culcare, celor cinci copii ai săi.

“Îmi plac mai multe cărţi ale lui Boia. De ce este România altfel? – vă spun eu de ce: pentru că ne-a furat Ardealul, Cum s-a românizat România – evident, aducând români peste maghiari, care erau deja acolo, dar şi Mihai Eminescu, Românul absolut – pe care, dacă o citeşti, îţi dai seama că Ady Endre e mult peste Eminescu, care nici măcar nu era român.

Însă cel mai, şi cel mai mult, îmi place În jurul Marii Uniri de la 1918. Națiuni, frontiere, minorități, de unde la o lectură critică, lucidă şi necontaminată de naţionalismul românesc, îţi dai seama că Unirea voastră a fost una de context, nu de voinţă. Drac mort, raţă înecată şi români uniţi n-a văzut nimeni!”, a spus Orbán.

Premierul ungar are însă concurenţă serioasă din partea altui lider maximo din zonă: Igor Dodon. Şi acesta vrea să îl aducă “la curtea sa” pe Lucian Boia, despre care spune că e persecutat de români, xenofobi din născare: “Dacă România îi retrage vreodată cetăţenia, îi acord instantaneu cetăţenia moldovenească. Sper, numai, să scrie o carte şi despre mitul limbii române.”

Acest material este un pamflet şi trebuie tratat ca atare.

Foto: commons.wikimedia.org

La Mănăstirea Hodoş-Bodrog, Istoria este la ea acasă: locaşul are o origine mitică, însă concomitent înrădăcinată în real, coarnele taurului “fondator” al aşezământului, păstrate deasupra intrării în biserica veche, fiind dovada însăşi a acestei autenticităţi – la fel ca pietrele zidirii, unele provenind chiar de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. În acelaşi timp, zbuciumul intens căruia mănăstirea i-a făcut faţă timp de 1000 de ani este reflectat de relieful prezent pe o faţadă a vechiului turn-clopotniţă, ilustrând ostaşi călare purtând în vârful suliţelor capete de turci. Aşadar, la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, nimeni nu poate nega două lucruri: caracterul puternic creştin, dar şi puternic românesc al locului, care a supravieţuit şi prosperat în faţa diverselor influenţe străine.

“Arădeanul este tradiţionalist şi modern”, îmi explică părintele Nicolae, monah la Mănăstirea Hodoş-Bodrog şi pedagog cu mare experienţă. “Tradiţionalist, pentru că în faţa atâtor ameninţări alogene, a rămas român şi este mândru de originile lui. În acelaşi timp, arădenii au avut în istorie inteligenţa şi priceperea de a se adapta modernităţii.” O dovadă, îmi arată părintele mai târziu, găsim chiar în Catedrala „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” din Arad, unde Iisus este reprezentat nu după canoanele artei bizantine, ci după cele ale artei occidentale: Mântuitorul ţine în mâini globul pământesc, “la fel cum era reprezentat împăratul de la Viena”. “Şi cu toate astea, în această catedrală barocă, după canoane occidentale, s-a ţinut mereu, din secolul XIX încoace, slujba ortodoxă.”

Una dintre cele mai semnificative dovezi ale înţelepciunii arădene a venit în anii ce au culminat cu Marea Unire de la 1918, când Aradul a jucat – puţină lume realizează – locul central în organizarea Marii Adunări de la Alba Iulia. Este, s-a spus, oraşul de unde a fost “orchestrată” Unirea Transilvaniei şi a Banatului cu Ţara.

Locul unde Ioan Ignatie Papp s-a rugat pentru ca Marea Unire să se facă

Însă nu vom insista asupra istoriei canonice, ci asupra unei istorii sufleteşti, prea puţin ştiute: înaintea marii serbări româneşti de la 1 decembrie 1918, Episcopul Ioan Ignatie Papp,  pornit către Alba Iulia, a făcut un gest ce, singur de-ar fi, dă măsura omului supranumit “Episcopul Marii Uniri”.

“Nu am găsit consemnări scrise ale lucrului, însă tradiţia orală a reţinut că, înainte de a pleca la Alba Iulia la Marea Adunare Naţională, Episcopul Ioan Ignatie Papp s-a oprit cu însoţitorii săi la mănăstirea Hodoş-Bodrog, de lângă Arad, cea unde fusese tuns călugăr la 1900. Aici, Episcopul s-a rugat pentru izbânda românilor, iar actele Unirii, incluzând rezoluţia ce urma a fi prezentată de către Vasile Goldiş, au fost sfinţite.”

“Nu trebuie să ne mire această evlavie, pentru că ea se înscrie în logica, în filosofia de viaţă a acestor ostenitori întru realizarea Marii Uniri, care au fost ghidaţi de o credinţă puternică, de un idealism şi de valori care au dat cele mai sublime roade practice. De aceea, oprirea lui Ioan Ignatie Papp la mănăstirea noastră şi rugăciunea lui şi a suitei sale pentru reuşita întreprinderii sunt aproape certe. Ei realizau că Hristos este rezolvarea tuturor luptelor nostre, şi Îi cereau ajutorul înaintea unui moment istoric. Ca urmaşi, trebuie să învăţăm din acest exemplu”, a subliniat părintele Nicolae de la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, într-o discuţie cu Matricea Românească.

Părintele Nicolae, monah la Mănăstirea Hodoş-Bodrog din judeţul Arad, a revelat Matricei Româneşti o poveste puţin ştiută, în contextul Anului Centenar al Marii Uniri

De notat că, ulterior popasului la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, loc de aleasă însemnătate atât pe plan personal cât şi pentru neamul românesc, Episcopul Aradului Ioan Ignatie Papp a slujit în dimineaţa de 1 decembrie 1918 Sfânta Liturghie în Catedrala ortodoxă din Alba Iulia, împreună cu ceilalţi ierarhi şi preoţi participanţi la eveniment. Cuvintele sale de atunci sunt o confirmare a gestului de pietate şi gratitudine faţă de pronia cerească făcut anterior la mănăstirea Hodoş-Bodrog şi au rămas întipărite pe vecie: „Cel ce a înviat din morţi […] a înviat astăzi şi neamul românesc, Hristos adevăratul Dumnezeu”.

Cu alese mulţumiri, pentru ajutorul în realizarea materialului, părintelui Iustin Popovici, consilier cultural Arhiepiscopia Aradului, părintelui Nicolae de la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, respectiv părintelui Florin Marica, consilier, Patriarhia Română

Doctorandul Sorin Stanciu, de la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, a susţinut zilele trecute o conferinţă cu tema ,,Teologia şi construcţia naţiunii în anii ’30”, “disecând” conceptele de teologie politică, naţiune, ortodoxie şi stat creştin în discursul “ierarhilor, părinţilor profesori, al intelectualilor şi filosofilor creştini care se circumscriu unui referenţial creştin”, cu accent pe sistemele lui Nichifor Crainic şi Dumitru Stăniloae. Matricea Românească vă oferă câteva dintre cele mai interesante intervenţii din cadrul evenimentului.

În deschiderea conferinţei, profesorul de Istorie Sorin Stanciu a definit cadrul conceptual al discuţiei, dominat de noţiunea de teologie politică: “Referindu-ne la raportul dintre teologie, naţiune şi stat în câmpul cultural şi politic interbelic românesc, se poate pune întrebarea în ce măsură o noţiune precum teologia politică, născută într-un spaţiu cultural catolico-protestant, poate fi translatată ca instrument conceptual în spaţiul est-european. La această întrebare, politologul Daniel Barbu răspunde că «Teologia politică este una dintre tentativele procedurale ale teologiei, ştiinţă asociată genealogic adevărului». Această hermeneutică, ce aşază adevărul în confruntare cu puterile din societate şi politică, poate fi un instrument eficient, dacă se raportează critic-reflexiv la acest câmp”.

În prezentarea sa, doctorandul a vorbit pe larg despre relaţia dintre Biserica Ortodoxă Română, privită ca instituţie, şi Marea Unire, despre rolul BOR în înfăptuirea şi consolidarea statului naţional unitar român:

“BOR a fost participantă activă, în limita competenţelor ei, la Războiul de Întregire Naţională, prin cei 250 de preoţi confesori care au asigurat nu numai o îndrumare spirituală, ci şi o asistenţă medicală şi socială Armatei Române, dar şi populaţiei române afectate de Marele Război. Totodată, Biserica Ortodoxă Transilvană a fost catalizatoarea, în Ardeal, dar şi la nivelul întregului areal românesc, alături de liderii politici ai Partidului Naţional Român, a procesului de unificare naţională.

Una dintre direcţiile în care Biserica-instituţie s-a implicat pentru construcţia naţiunii româneşti interbelice a fost identificarea rapidă a necesităţii organizării unitare, la nivel naţional. Unificarea eclezială, sub conducerea Sfântului Sinod din Bucureşti, a contribuit implicit şi la consolidarea statală a României Mari.

Această unificare eclezială s-a realizat cu dificultate, din cauza tradiţiilor bisericeşti, ecleziologice, diferite în provinciile româneşti. Dacă Biserica din Ardeal avea o tradiţie a autonomiei faţă de Stat, faţă de Imperiu, conform statutului şagunian, Biserica Ortodoxă din Regat avea o tradiţie negativă, a unui absolutism ierarhic şi a unei dependenţe, obedienţe faţă de Statul modern.

Unificarea eclezială, sub conducerea Sfântului Sinod din Bucureşti, a contribuit implicit şi la consolidarea statală a României Mari

Printre ierarhii care au contribuit la unificarea eclezială, a întregii Biserici Ortodoxe în spaţiul românesc, s-au numărat Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului (1882-1955) şi Episcopul Caransebeşului de atunci, dr. Miron Cristea, devenit ulterior Mitropolit, în martie 1919, şi Patriarh al României în anul 1925.

În acest cadru istoric, al unei dezbateri privind reorganizarea bisericească la nivel naţional, preotul teolog ardelean Gheorghe Ciuhandu (1875-1947) considera că unificarea bisericească trebuie construită pe baze canonice şi istorice de continuitate, fiind primul teolog care declară urgenţa înfiinţării Patriarhiei Române.”

View this post on Instagram

Despre #Biserică, #ortodoxie, #neam și #construcțianațiunii române în veacul trecut. O conferință pe teme extrem de actuale. Legătura în profil!

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Mar 22, 2018 at 5:09am PDT

Istoricul Sorin Stanciu a vorbit şi despre relaţia dintre Biserica Ortodoxă Română şi democraţie, respectiv ascensiunea extremei drepte în anii ’30 ai secolului trecut, precizând că BOR a salutat înnoirile democratice, iar derapajele xenofobe de după 1930 au fost respinse de ierarhi precum Bartolomeu Stănescu, Episcopul Râmnicului.

“Făurirea României Mari a determinat conturarea unor mari speranţe în viitorul societăţii româneşti. Reformele economice şi politice, iniţiate de elitele tradiţionale, prevesteau un răspuns pozitiv al societăţii noastre. Partidele politice promiteau mai multă democraţie şi rezolvarea problemelor sociale. Biserica Ortodoxă Română a salutat dintru început aceste înnoiri democratice, plasându-se într-o poziţie de sprijinitoare a unui regim politic [democratic].

Dacă Biserica din Ardeal avea o tradiţie a autonomiei faţă de Stat, faţă de Imperiu, conform statutului şagunian, Biserica Ortodoxă din Regat avea o tradiţie negativă, a unui absolutism ierarhic şi a unei dependenţe, obedienţe faţă de Statul modern

Astfel, în discursul Mitropolitului Bălan al Ardealului, din 23 martie 1923, intitulat Evanghelia şi democraţia, Ortodoxia şi Neamul, Biserica şi Statul, se aprecia că între creştini şi democraţie există o înrudire din punct de vedere etic. Cele două concepţii, afirma Mitropolitul, sunt asemănătoare deoarece ambele pun la baza fundamentului lor ideatic persoana umană.

Dacă Biserica Ortodoxă din Ardeal manifesta încă din anii ’20 un sprijin evident pentru valorile democraţiei, şi ale liberalismului, această situaţie se va schimba treptat în anii următori, în anii ’30 din perioada interbelică. Afirmarea proiectelor naţionaliste, fascizarea peisajului politic, conjunctura internă au determinat o schimbare de atitudine a BOR faţă de democraţie. Naţionalismul discursiv din ce în ce mai radical al Bisericii a susţinut un derapaj spre soluţii politice autoritare.

În articolul din Telegraful Român din 1936, intitulat Biserica şi naţionalismul, Dumitru Stăniloaie cita şi comenta declaraţia Mitropolitului Bălan, referitoare la atitudinea Bisericii faţă de naţionalism. Nicolae Bălan declara «Spun de aici, ca să se audă în toată ţara, că Biserica noastră este sprijinitoarea naţionalismului românesc, a cărui vatră caldă a fost ea întotdeauna.» Mai departe, Mitropolitul susţine «Avem convingerea profundă că precum în numele Ideii naţionale a fost întregit statul român, tot prin puterea naţionalismului înfrăţit cu ortodoxia se va consolida el».

Dumitru Stăniloaie afirma că nu lupta împotriva altor popoare este esenţa naţionalismului, ci împiedicarea acelor popoare de a înăbuşi viaţa poporului în sânul căruia te-a aşezat Dumnezeu

Acelaşi ierarh, într-un filoromânism accentuat, susţinea: «Dar naţionalismul pentru Biserică nu este partid, ci este suflet. Naţionalismul este sufletul românesc pătruns de conştiinţa drepturilor şi a misiunii sale pe acest pământ, de conştiinţa că nu trebue să se lase sufocat de alte neamuri, ci însuşi Dumnezeu îi porunceşte, odată ce l-a aşezat pe acest pământ, să trăiască».

Comentând această declaraţie, Dumitru Stăniloaie afirma că nu lupta împotriva altor popoare este esenţa naţionalismului, ci împiedicarea acelor popoare de a înăbuşi viaţa poporului în sânul căruia te-a aşezat Dumnezeu.”

Proiect creştin vs. proiect naţional, ortodoxie sau civism românesc? Ce spunea Andrei Şaguna în secolul XIX: “Românii trebuie să se simtă mai aproape de cei de aceeaşi credinţă, decât de cei de acelaşi sânge”

Moderatorii conferinţei, prof. univ. dr. Mirela-Luminiţa Murgescu şi prof. univ. dr. Florin Muller au fost la rândul lor autorii unor intervenţii extrem de pertinente, cu privire la raportul proiect creştin – proiect naţional.

Astfel, profesorul Mirela Murgescu a subliniat, în contextul dezbaterii: “Proiectul naţional este mai important decât proiectul creştin, iată concluzia la care au ajuns ei [în perioada interbelică]. Nu este nici un conflict între mesajul universal al lui Iisus şi cel naţional, care este o insulă.”

Reliefând evoluţia gândirii teologico-politice şi naţionale spre momentul 1 decembrie 1918 şi ulterior, istoricul a evocat o pastorală a – pe atunci – Episcopului ortodox ardelean de secol XIX Andrei Şaguna, în care acesta avertiza că „românii trebuie să se simtă mai aproape de cei de aceeaşi credinţă, decât de cei de acelaşi sânge”, ceea ce a atras inclusiv contestarea din partea filologului Treboniu Laurian. “Greco-catolicii l-au combătut, spunând că «acum trebuie să construim naţiunea română! De aceeaşi credinţă sunt şi bulgarii, şi ruşii, şi sârbii şamd.” Reacţia fraţilor români de altă confesiune a fost catalogată de către istoricul Florin Muller drept “o poziţie foarte civică”.

În interbelic, care după înfăptuirea României Mari a readus în prim-plan melanjul cultural şi confesional, “teza se reia şi ortodoxia se simte marginalizată” (prof. Mirela Murgescu), greco-catolicii fiind consideraţi „nişte iobagi spirituali ai catolicilor şi ai papilor, neintegrabili în ortodoxie, o opoziţie contradictorie istoric” (prof. Florin Muller), tensiuni latente care vor izbucni dramatic în anii de după al Doilea Război Mondial şi instaurarea comunismului în România.

Foto deschidere: Episcopul greco-catolic Iuliu Hossu (dreapta), citind Rezoluţia de la Alba Iulia la 1 decembrie 1918, sub privirile Episcopului ortodox Miron Cristea (centru)