„A fost ratată, în România, şansa scrierii unei noi istorii privind Primul Război Mondial?” s-au întrebat participanţii la masa rotundă cu tema «Scrierea unei noi istorii a Primului Război Mondial. Oportunitate sau șansă ratată?», organizată săptămâna trecută la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti, de către Societatea de Ştiinţe Istorice din România şi instituţia gazdă. Matricea Românească vă oferă cele mai interesante intervenţii de la o manifestare de primă importanţă pentru istoriografie, care a adus istoria românilor şi Centenarul Primului Război Mondial în prim-plan.

Prof. univ. dr. Bogdan Murgescu: Top 5 cărţi recente despre Centenarul Primului Război Mondial şi al Marii Uniri

Am făcut un test cu câţiva colegi, întrebându-i care este, în opinia lor, un „top 5” al lucrărilor apărute în România în ultimii cinci ani, cam de când a început discuţia despre Centenarul Primului Război Mondial şi al Marii Uniri, lucrări care împing înainte cunoaşterea istoriografică.

Întrebarea pentru colegi a fost grea şi a născut răspunsuri interesante, dar şi foarte diverse. Este clar că a face un top 5 al celor mai remarcabile cărţi româneşti din ultimii ani despre Centenarul Primului Război Mondial este dificil. Nu avem o “opera magna” despre Primul Război Mondial, titlu care îi revine ediţiei clasice a lui Constantin Kiriţescu, “Istoria războiului pentru întregirea României: 1916-1919” (1921).

Totuşi, voi aminti câteva titluri:

Liviu Maior – Doi ani mai devreme – care arată că, deşi Primul Război Mondial a început pentru Vechiul Regat  în 1916, pentru peste jumătate dintre românii care trăiau în acea vreme, a început în forme foarte crude şi contondente încă din 1914.

Radu Tudorancea, Institutul Iorga – Frontul de acasă. Propagandă, atitudini şi curente de opinie în România Primului Război Mondial – o carte care s-a bucurat de puţină discuţie, deşi poate trebuia mai mult, despre „Războiul de acasă”.

Alin Ciupală – Bătălia lor. Femeile din România în Primul Război Mondial

Lucian Boia – Germanofilii

Adrian Silvan Ionescu – „Războiul cel Mare. Fotografia pe frontul românesc” (album foto)

şamd

Lect. dr. Alin Matei: „Suntem în epoca post-naţională”

Nici nu ştiu dacă ar trebui să ne aşteptăm la o istorie completă, la o istorie mare a Primului Război Mondial.

Avem puţine tentative de a scrie mari istorii. Istoricii au înţeles magnitudinea demersului. Suntem în impas.

Azi, suntem în epoca post-naţională. Ca exemplu, anul trecut a apărut o lucrare despre efectul războiului asupra minorităţilor – asupra „devianţelor”, cu multe ghilimele.

Istoricii prezenţi la manifestare au analizat felul în care istoriografia românească de azi a fructificat (sau nu) Centenarul Primului Război Mondial şi al implicării României în marea confruntare militară Foto: ssir.ro

Prof. dr. Dumitru Preda: „Avem peste 1 milion de români căzuţi în Primul Război Mondial. Istoria trăită nu poate fi uitată”

Ca tânăr cercetător, îmi dădeam seama în comunism de ce nu puteam vorbi despre o problemă sau alta. Ca să dau un exemplu, Războiul se termina în 1917, nu în 1918, iar despre campania din 1919, nici nu aveai voie să vorbeşti! În schimb, se publica în România Războiul Republicii Sfaturilor, cu succes inclusiv internaţional, dintr-o propagandă pe care vecinii noştri au ştiut mereu să o facă mult mai bine decât noi.

Azi, la Centenarul marii conflagraţii, trebuie să constatăm cu regret că problematica românească e tratată şi cunoscută superficial [la nivel internaţional] şi se încheie cu blitzkrieg-ul lui [August von] Mackensen și [Erich von] Falkenhayn din 1916… Nu mai spun că marile bătălii din vara anului 1917 sunt trecute sub tăcere, deşi au fost singurele victorii ale Antantei pe acest front răsăritean.

1 milion de soldaţi ruşi au luptat aici, mulţi dintre ei din Basarabia, iar victoriile noastre pe frontul din Moldova s-au datorat unei colaborări excelente între artileriştii români şi cei ruşi.

A fost o jertfă uriaşă, de peste 1 milion de români căzuţi. Era, îmi amintesc, câte o troiţă în fiecare sat din Oltenia, Muntenia, Moldova… Căzuseră câte 2-3 membri din aceeaşi familie, iar lucrurile acestea nu se pot uita. Nu e vorba de patetism, e vorba de istorie trăită, de istoria oamenilor.

Istoria e o armă politică teribilă. (…) Istoria educă şi pregăteşte cetăţeni capabili să apere democraţia.

Centenarul nu e doar despre 1918, este din 1914 până în 1920 şi!

C.S. II dr. Cosmin Popa: „Trebuie să recunoaştem că avem ruşi căzuţi în bătăliile din Moldova cel puţin la nivelul românilor”

Avem tendinţa de a transforma multe lucruri într-un prohod.

Autorităţile au ignorat Centenarul Primului Război Mondial, preferând să se concentreze pe Centenarul Marii Uniri, şi pe acesta transformându-l într-un şir de pomeni militarizate.

Nu cred într-o mare istorie a Primului Război Mondial, într-una care să trateze tot. Istoriile occidentale sunt istorii ale războiului din perspectiva Marii Britanii, a Franţei, frontul răsăritean e expediat din câteva rânduri. Este datoria noastră profesională ca istorici români să schimbăm situaţia. (…)

Trebuie să lămurim problema aliatului rus. Nu este de ajuns să vorbim, fugitiv, despre ruşi în Dobrogea şi în Moldova. Ci este necesar să amintim că refacerea Armatei Române din 1917 s-a realizat în spatele frontului asigurat de aliatul rus – aşa cum l-a asigurat el, mai bine sau mai rău – , şi trebuie să recunoaştem că avem ruşi căzuţi în bătăliile din Moldova cel puţin la nivelul românilor. Să încercăm să mergem mai departe cu această investigaţie istorică.

S-a bătut multă monedă pe istoria diplomatică, pe ezitările politice şi pe planul lui Brătianu – constând, de altfel, într-o serie de premise care nu s-au adeverit. Asta arată un Stat care se bazează excesiv pe demersuri diplomatice. Trebuie, deci, să scriem şi o istorie militară.

Foto deschidere: greatwarproject.org

Nae Ionescu (1890-1940) rămâne unul dintre cei mai înzestraţi, dar şi cei mai controversaţi, gânditori originali români. Omul care observa “meseria de gazetar nu e din cele mai uşoare. Lumea e învăţată să te încadreze al cui eşti – sau, vorba lui Caragiale – cu cine votezi. Că nu eşti al nimănui, decât al lui Dumnezeu şi al conştiinţei tale, asta nu poate înţelege nimeni” ne învaţă azi, într-un articol privind revizionismul revanşard maghiar al perioadei interbelice, despre pericolele pe care le prezintă şovinismul, profesându-şi admiraţia faţă de vecinii noştri unguri până la un punct: acela în care arată că Ardealul nu ne-a fost dăruit de Occident, ci este parte milenară a întregului numit România.

Am scris, acum în urmă, în această foaie, o serie de articole asupra datelor orientării istorice a politicei noastre externe. Era o încercare de a desprinde elementele permanente ale vieţii noastre de stat şi de a căpăta din aceste elemente indicaţiuni pentru orientarea noastră. Am afirmat cu acest prilej că latinitatea noastră – principalul argument al celor cari pledează pentru o occidentalizare – este în bună parte o prejudecată. Pentru cine cunoaşte cât de cât structura vieţii noastre de stat şi a vieţii noastre spirituale, afirmaţia aceasta nu închidea nimic surprinzător sau… de ruşine. De aceea în presa românească articolele mele au trecut necomentate.

Iată însă că aceste consideraţii au găsit un ecou la… Budapesta. Şi anume în coloanele confratelui “Nemzeti Ujsàg”; care comentează punctul nostru de vedere, sub titlul “Abandonarea latinităţii valahe”. Am cetit. Am cetit, şi nu mă pot dumeri nici acum. Ce a înţeles şi mai ales ce a putut scoate confratele budapestan merită, în adevăr, atenţiunea noastră.

[pullquote]Ardealul însă nu ni l-a dat nimeni. Nici măcar nu l-am luat noi. Ci Ardeal şi “Ţară” au mers unul înaintea alteia, ca două părţi ale aceluiaş tot, atunci când s’a ivit prima împrejurare prielnică, pe care de un mileniu o aşteptam cu dinţii încleştaţi[/pullquote]

Citez: “Cele scrise de ziarul «Cuvântul» sunt foarte instructive; şi de natură a tempera entusiasmul exagerat care a contribuit la orientalizarea şi balcanizarea Ardealului. Articolul va avea de efect că Europa occidentală va lua notă de caracterul oriental al României; şi va înţelege ce greu păcat au făptuit cei cari, în numele democraţiei apusene, au aruncat Ardealul unei ţări cu suflet oriental”.

Eu cred că dacă onoratul meu confrate ungur s-ar fi gândit că lucrurile acestea se cetesc şi dincolo de graniţa ţării sale, ar fi ezitat să le scrie. Pentrucă, vedeţi, peste graniţă se găsesc şi oameni cari să fie sustraşi deformaţiei “patriotice” de perspectivă. Şi dacă nu altceva, dar cel puţin un lucru pot opune aceşti oameni consideraţiilor patriotice de la Budapesta: că Ardealul nu ne-a fost “aruncat” de nimeni, – şi ca atare “democraţia apuseană” nu a avut nimic de spus în această afacere.

Cu “democraţia apuseană” şi cu “Europa occidentală” avem noi, de sigur, socotelile noastre: în care sunt înscrise precis debitul şi creditul. Şi nu am precupeţit niciodată recunoştinţa noastră discretă, sobră şi demnă, dar cu atât mai efectivă, atunci când am fost în situaţia de a fi primit mai mult decât am dat. Ardealul însă nu ni l-a dat nimeni. Nici măcar nu l-am luat noi. Ci Ardeal şi “Ţară” au mers unul înaintea alteia, ca două părţi ale aceluiaş tot, atunci când s’a ivit prima împrejurare prielnică, pe care de un mileniu o aşteptam cu dinţii încleştaţi.

View this post on Instagram

La mulți ani, România! Să ne trăiești! Îți aducem în dar un editorial-declarație de dragoste pentru neam și viitor. Vezi link în profil. #cultură #istorie #MareaUnire #MatriceaRomaneasca #RomâniaMare

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Dec 1, 2017 at 1:51am PST

Dar confratele “Nemzeti Ujsàg” ne “denunţă” Europei: vedeţi, valahii ăştia nu sunt decât nişte… orientali; şi Dvs. le-aţi dat Ardealul! Stranie şi întristătoare atitudine. E destul de dureros să vezi un popor mândru ca cel al maghiarilor – dar oare maghiar să fie redactorul autor al articolului? – coborându-se la rolul de delator. Când însă delaţiunea e de aşa calitate, întristarea noastră devine jale. În adevăr, neamului omenesc nu-i e cruţată nici un fel de umilinţă.

Când noi ne-am exprimat îndoieli în chestia latinităţii noastre şi am afirmat caracterul categoric oriental al civilizaţiei româneşti, am exprimat nu numai un fapt, ci şi necesitatea orientării politicei noastre după realităţi. Nu ne-am gândit niciodată că a nu fi occidental e o… ruşine. Pentru că – am dovedit-o doară!! – nu există pentru un popor civilizaţii sau culturi superioare şi inferioare, ci numai o singură formă de cultură; aceea de care el e capabil, în virtutea componentelor lui istorice. A pune însă, peste aceste imperative ale realităţii, în cumpăna valorificării, formula structurală a apusului şi a răsăritului, şi a decide fără nici un fel de discuţie prealabilă în favoarea celei dintâi, iată ce nu poate face decât cineva care nu numai că ignorează primele elemente ale culturii şi civilizaţiei răsăritene, dar e străin şi de dureroasa îndoială în care se frământă de un sfert de veac metafizica apuseană.

Evident însă, confratele nostru nu face numai teorie; ci el ar vrea să spună: aţi aruncat Ardealul orientalilor ălora de valahi; şi nu ni l-aţi lăsat nouă. Nouă, – cui? Desigur, nouă – Ungurilor; cari se ştie doară că suntem occidentali. A ni se refuza nouă dreptul de a ne uni cu Ardealul pentru că nu suntem occidentali, şi a-l cere dela democraţia apuseană, pentru Unguri ca reprezentanţi ai acestei democraţii, iată, de sigur, încă o culme. Pe care o atinge “Nemzeti Ujsàg”; care ştiţi ce însemnează: Gazeta Poporului.

[pullquote class=”left”]A nu fi occidental nu e o ruşine. Pentru că nu există civilizaţii sau culturi superioare şi inferioare, ci numai o singură formă de cultură; aceea de care un popor e capabil, în virtutea componentelor lui istorice.[/pullquote]

În ce mă priveşte, eu am ştiut întotdeauna că Ungurii sunt de origine turanică şi că reprezintă un popor tânăr, mândru, viguros, şi – în păturile lui adânci – o rasă nealterată. Pentru aceasta i-am şi preţuit întotdeauna; pentru ceea ce aduceau ei în centrul Europei: orizonturi largi de stepă, pasiuni puternice – cari impresionează chiar când se exercită în potriva noastră, – sălbatec romantism nostalgic al unui neam de plugari şi păstori, viaţă autentică şi un fel de cavalerism, unite toate într-un patriotism halucinant care a dat Europei cea mai înaltă şi mai cuprinzătoare formulă metafizică a misticei statului.

Şi iată-l acum pe confratele meu maghiar aruncând peste bord această magnifică moştenire, pentru a intra slugă proastă la occident. De ce? Ca să “capete” înapoi Ardealul. Ca şi cum Ardealul se capătă şi nu se ia, şi ca şi cum o ţară cu un suflet ca al fraţilor noştri de peste munţi se poate guverna cu mandat dela Europa apuseană, ca o colonie oarecare din Papuasia! Vai!

Nu scriu lucrurile acestea pentru Unguri. Nu-mi voiu permite nici o dată să dau lecţii unui neam, mai ales când e străin. Le scriu însă pentru fraţii mei, Românii. Ca să înţeleagă ei ridiculul sinistru la care poate duce şovinismul; şi ca să se ferească de acest cel mai greu păcat al unei rasse.

21 martie 1930

În episodul următor: “Ce e Predania?” (1937)

Sursa: Nae Ionescu, “De ce nu e bun şovinismul”, articol republicat în volumul “Roza Vânturilor”, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990

View this post on Instagram

Dăm startul seriei #NaeIonescu pe @matricearomaneasca. Urmăriţi-ne! #SerieDeAutor #NaeIonescu #Generația27 #filosofieromânească #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Feb 14, 2018 at 3:05am PST

Comunismul a comandat şi proliferat «decreţeii», democraţia românească a anului 2018 trebuie să încurajeze familia românească, pentru următorii 100 de ani.

2018 e anul în care e cel mai la modă să fii român. Nu ne cunoaştem istoria, dar o trăim: suntem beneficiarii (chiar, speculanţii) direcţi ai eforturilor şi sacrificiilor unor generaţii, a căror înălţime morală ne complexează, de a crea statul naţional unitar român. E anul în care se vor tăia milioane de panglici, e anul în care Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale va sprijini cele mai mirobolante şi lipsite de substanţă proiecte, pe ultima sută de metri a unui superfluu festivism ad-hoc, e anul în care firmele private se vor bate în exhibiţionisme de patriotism.

“După buget”, vorba eternului Caragiale, “alocaţii” de zeci, sute de mii, milioane de euro au fost puse deoparte pentru a sărbători, cum ştie fiecare – cel mai probabil individual şi vanitos – Centenarul Marii Uniri de la 1918. Pe cât de mare fu Unirea, pe atât de mari ne sunt dezbinarea şi înstrăinarea, 100 de ani mai târziu.

Sunt exhibiţionisme previzibile, care nu vor repara, ci probabil vor adânci rifturile din societatea românească, în care un gunoier e plătit mai bine decât un profesor, în care medicii şi învăţătorii neamului, adică oamenii care ne (re)dau sănătatea fizică şi morală, sunt siliţi să ia calea străinătăţii, umiliţi de un sistem care vrea îndobitocirea şi nu luminarea celor pe care-i păstoreşte. Unde sunt programele sociale prin care Statul Român încurajează natalitatea, la un moment istoric de cotitură, în condiţiile unui exod comparabil doar cu Siria, ţară mutilată de război?

[pullquote]Pe cât de mare fu Unirea, pe atât de mari ne sunt dezbinarea şi înstrăinarea, 100 de ani mai târziu[/pullquote]

Şi totuşi, românii iubesc România. Nu a tăia o panglică unei structuri de carton, la fel de solidă precum satele lui Potemkin, ce nu va rezista posterităţii, sau a te holba la cel mai mare cârnat tricolor, vizibil de pe Lună, e dovadă de patriotism în 2018 şi pe mai departe.

Ci a rămâne aici. A sădi pentru România, fizic sau spiritual.

Cu zeci de ani în urmă, pe vremea unui totalitarism funest care dirija viaţa indivizilor în mai toate aspectele ei, românilor li s-a impus să producă (termen dur, dar real), ceea ce a rămas în istorie drept “generaţia decreţeilor”. Soldaţii patriei care s-au întors împotriva sistemului, şi care au făcut Revoluţia din 1989.

Acel spor natural programat a creat milioane de români, aruncându-i în braţele unei istorii nu de puţine ori vitrege. “Generaţie de sacrificiu”, li s-a spus: e timpul ca România să scape de blestemul generaţiilor de sacrificiu şi să se apuce să creeze generaţii de edificiu.

[pullquote class=”left”]E timpul ca România să scape de blestemul generaţiilor de sacrificiu şi să se apuce să creeze generaţii de edificiu[/pullquote]

A-ţi împlânta ancora în solul Patriei, “de bunăvoie şi nesilit de nimeni”, e cel mai curajos şi mai curat act de patriotism de care un individ e capabil în anul de graţie al Centenarului, 2018. De aceea, cinste celor care dăruiesc României copii în acest an. E timp, e timp până în martie, şi mai departe, să faceţi dragoste cu România, de aici încolo pentru zeci de ani. A-i dărui noi fii şi fiice, chiar dacă sistemul de protecţie socială pentru familia românească e o glumă mizerabilă, fiind practic inexistent şi umilitor, este cel mai curajos şi mai curat act de patriotism.

Pentru că e nevoie de curaj să faci copii în România. Acesta-i testul suprem al relaţiei tale cu ţara – ca şi în viaţă, unde tot ce vine până la copil nu-i decât o coabitare pleziristă, nu o relaţie în adevăratul sens al cuvântului.

View this post on Instagram

Familie românească. Frumuseţe spirituală. Comuniune. La mulți ani, România! La mulţi ani, români! Să construim un viitor frumos pentru copiii noştri. #ZiuaNationalaaRomaniei #AlbaIulia #familie #identitate #istorie #cultura #StartdeCentenar #MatriceaRomaneasca

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on Dec 1, 2017 at 1:47pm PST

Sigur că a face copii nu-i pentru toţi, şi nici nu poate fi impus ca-n vremurile de tristă amintire – dar copiii nu se plămădesc doar fizic, ci şi spiritual. Un copil, chiar de-i al altuia, îndrumat să rămână aici, să lucreze în ţară şi să se bucure de România e un copil câştigat pentru noi. Faceţi, deci, tot ce puteţi pentru copiii României.

[pullquote]Pentru firmele pregătite să-şi arunce, în 2018, banii pe fereastra laudei de sine: păstraţi-vă banii şi bugetele pentru angajaţii care vă vor anunţa, în acest an, că aşteaptă un copil[/pullquote]

Iar pentru firmele pregătite să-şi arunce, în 2018, banii pe fereastra laudei de sine: păstraţi-vă banii şi bugetele pentru angajaţii care vă vor anunţa, în acest an, că aşteaptă un copil. Sigur că asta vă va lovi în plin “productivitatea” şi “eficienţa”. Dar, dacă sunteţi cu adevărat patrioţi aşa cum susţineţi, veţi încuraja cum se cuvine, şi nu doar în 2018, prin bonusuri generoase, familia pe care angajaţii voştri şi-o întemeiează. E aceeaşi familie pe care, la nivel declarativ, orice entitate publică sau privată din România o susţine. E momentul faptelor, nu vorbelor.

Decreţeii au fost un experiment blamabil din istoria României. Istoria ne mai dă o şansă prin centenari şi generaţia lor. E generaţia care trebuie să schimbe faţa unei Românii schimonosite de gândire pe termen scurt, birocraţie excesivă, corupţie, imoralitate şi ipocrizie. E asta ceea ce vă doriţi pentru copiii voştri?

Foto deschidere: unica.ro

„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: «Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mamă-sa România”.

Nu în zadar am luat această bucățică din Declarația oficială a Sfatului Ţării de unire a Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabia) cu România, de la 27 martie / 9 aprilie 1918, pentru că unul dintre părinții mișcării unioniste din Basarabia a fost publicistul și omul politic Pantelimon Halippa.

Născut în satul Cubolta, în apropierea ținutului Sorocii, care găzduiește Cetatea Marelui Domnitor Ștefan cel Mare, acesta a purtat de la naștere talentul și măiestria în sânge, devenind mai târziu una dintre mințile ilustre ale vremii. Familia modestă din care provenea (tatăl: Neculai Halippa – dascăl bisericesc; mama: Paraschiva Halippa – casnică) i-a incubat valori spirituale pe potriva viitorului luminos pentru care era predestinat. A urmat şcoala primară în satul natal (1889 – 1893), apoi Şcoala Spirituală (gimnazială) din Edineţ (1893 – 1898) şi Seminarul Teologic de la Chişinău (1898 – 1904). A urmat înscrierea la Universitatea din Dorpat – Juriev (azi Tartu, în Estonia), unde a făcut doar primul an, abandonând pe o anumită perioadă parcursul academic, în favoarea stării de revoltă, care pecetluise acele vremuri. Anii 1905-1907 l-au prins implicat în Revoluția rusă burgheză, iar în 1906 a reprezentat ţărănimea basarabeană la Congresul ţărănimii ruse din Imperiul ţarist, desfăşurat la Moscova.

Profund impresionat de amploarea mișcării de eliberare, Pan Halippa se reîntoarce în Chișinău, unde decide să editeze, în chirilică, ziarul, de altfel sugestiv intitulat, Basarabia. În paginile acestuia, Halippa încearcă să îndrepte mesajul timpului către un public anume, întruchipat în tineretul, care și reprezintă mișcarea motrice a națiunii. Ziarul a căzut însă victimă cenzurii țariste, dar acest lucru nu l-a împiedicat să continue activitatea editorială, pornind proiectul Viaţa Basarabiei (1907 – 1908), prin care periodic a continuat să promoveze activ interesele juste, seculare, ale românilor basarabeni, iar în 1908 Pantelimon Halippa a publicat la Chişinău, în limba română, cu alfabet chirilic, cartea Pilde şi poveţe, pentru cititorii basarabeni de orice vârstă și stare socială.

[pullquote]Eroii României, precum Pan Halippa, nu se uită, chiar dacă peste amintirea lor adie uneltiri dușmănoase și cade praful trecutului[/pullquote]

Înțelegând că necesitatea de studiu este imperioasă, mai ales în acea perioadă, și având sprijinul fruntașului Constantin Stere, Pantelimon Halippa a urmat cursurile Facultăţii de Litere, Secţia Istorie, de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Aflându-se în inima Moldovei de peste Prut, Halippa decide să se încadreze în colaborări editoriale, care ar stârni interesul față de problema basarabeană, iată de ce devine colaboratorul periodicelor Viaţa Românească (responsabilul rubricii „Scrisori din Basarabia”), la Arhiva, la revista științifică V. Adamachi, semnând materialele publicate cu pseudonimele P. H. Basarabeanu sau P. Cubolteanu.

Maturitatea sa a stat sub semnătura unui destin politic integru, fapt demonstrat de activitățile sale prodigioase, care au sporit șansele unificării Basarabiei cu Țara Mamă. A reușit să fondeze, la 4 aprilie 1917, împreună cu alţi patrioţi basarabeni, Partidul Naţional Moldovenesc. Împins de imboldurile sale, a luat parte și la întrunirile așa numitului Comitet de reînfiinţare a Societăţii Culturale Moldoveneşti, unde s-a făcut auzit cu pertinente și înflăcărate discursuri. A avut și o implicare febrilă în activitatea Sfatului Țării în ultima decadă a lunii noiembrie 1917, fiind vice-preşedintele şi apoi preşedintele instituţiei legislative a Basarabiei.

Sfatul Țării, adunarea legislativă a Basarabiei, din care făcea parte și Pantelimon Halippa. Foto:sfatultarii.md

Unirea din 1918 a venit ca o mană cerească în Basarabia și a fost obținută cu efortul unor patrioți devotați cauzei, printre care se număra și Pantelimon Halippa, ale cărui aspirații politice s-au transformat în realizări credibile pentru poporul basarabean. Astfel, răbdarea și perseverența sa au fost răsplătite cu încredere, mai ales după ce a făcut posibilă realizarea Unirii cu Basarabia. Ulterior, acesta a devenit membru al Parlamentului Român al României Mari. Totodată, el a unificat Partidul Naţional Moldovenesc cu o serie de alte formaţiuni mai mici şi a format Partidul Ţărănesc din Basarabia, iar în anul 1921, formațiunea nou creată s-a unificat cu Partidul Ţărănesc din Vechiul Regat, condus de către Ion Mihalache. Această formaţiune s-a unit, la rândul său, cu Partidul Naţional Român din Transilvania, condus de către Iuliu Maniu, şi a rezultat, astfel, PNŢ, în care Halippa a activat până în momentul arestării sale.

De aici filele istoriei poartă pecetea rușinii, transformând parcursul vieții acestui om într-un calvar. Arestul, survenit în 1950, după instaurarea puterii comuniste, ar fi pornit, din spusele istoricilor, ca urmare a unui exces de zel din partea Anei Pauker, dar și ca răspuns al autorităților comuniste la popularitatea tot mai mare a discursurilor lui Halippa dincolo de Prut. Astfel, acesta a fost arestat și, fără a fi supus unei judecăți echitabile, întemnițat la Sighetu Marmației. După doi ani, a fost predat NKVD-ului (Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne din U.R.S.S), dus la Chișinău, judecat și condamnat la 25 de ani de muncă forțată în Siberia. Aproape cinci ani a hălăduit prin lagărele comuniste, iar reîntors în patria sa, a fost închis în Zarca Aiudului, unde a stat până în anul 1957.

De parcă aceste chinuri nu ar fi fost de ajuns, Halippa, după eliberare, a primit domiciliu într-un demisol igrasios, în timp ce casa lui devenise proprietate a nomenclaturiștilor comuniști. Cel mai lamentabil în această stuație este faptul că bunul său nume a fost revigorat doar post-mortem, după 11 ani de la dispariție, în 1990, când a fost reprimit în rândurile Academiei Române.

Eroii nu se uită, chiar dacă peste amintirea lor adie uneltiri dușmănoase și cade praful trecutului. Misiunea noastră este să ne readucem aminte de ei nu doar în clipele de restriște, când națiunea încearcă să se redefinească, ci și în vreme de pace, când învățăm să trăim și să devenim mai buni, urmându-le exemplul.

95 de minute întârziere în trenul care duce la Craiova, al şaselea oraş al ţării, nu-s tocmai un stimulent pentru iubirea de ţară pe care, se zice, am datora-o – genetic sau civic. “Ţara şi mama nu ţi le alegi”, observa un înţelept al vieţii publice acum câţiva ani. Strămoşii noştri romani erau ceva mai practici: “Ubi bene ibi patria”, adică “Patria este acolo unde este bine”.

Mă uit perpetuu în jurul meu pe parcursul călătoriei şi văd zeci, sute de români, mulţi dintre ei tineri studenţi la 20 de ani, revenind acasă cu ocazia mini-vacanţei prilejuite de 1 decembrie, ziua lor naţională. Toţi sunt umiliţi de un sistem invizibil, în care nimeni nu pare să-şi asume nici o responsabilitate (“naşul” ridică din umeri când e întrebat la ce întârziere se returnează banii pe bilete), deşi efectele sunt cât se poate de palpabile.

Nu e greu să le citesc călătorilor, pe feţe, sentimentele care-i animă: revoltă mocnită, dezgust, flegmatism. Până să aud imnul resemnării, “Numai la noi e posibil aşa ceva!”, solilocvez: “Oare responsabilii – oricine ar fi ei; conducerea operatorului feroviar, autorităţile – sunt conştienţi de efectul de masă pe care incompetenţa, proasta organizare, lipsa unei infrastructuri decente îl au asupra psihicului colectiv?”. Mai pe româneşte, ştiu ei că aceşti oameni vor duce cu ei pentru tot restul vieţii obida şi neîncrederea în România, pe care au simţit-o, 95 de minute care le-au fost furate din viaţă, doar pentru că – deşi ei au fost corecţi şi şi-au plătit biletul – cineva nu şi-a onorat partea lui de învoială?

E uşor să fii mândru că eşti român, în teorie. E mai greu să fii mândru că eşti român după ce, 95 de minute, ţara te-a sechestrat fără să fii vinovat de nimic. Doar de corectitudine. E greu să fii mândru că eşti român când vrei să îţi plăteşti taxele, dar o birocraţie stupidă nu-ţi permite, din nou, să fii corect. Şi lista exemplelor poate continua.

E uşor să fii mândru că eşti român, în teorie. E mai greu să fii mândru că eşti român după ce, 95 de minute, ţara te-a sechestrat fără să fii vinovat de nimic. Doar de corectitudine

Îmi iubesc prea mult ţara pentru a fi orb la defectele societăţii ei. Însă, dacă într-o relaţie de cuplu cheia convieţuirii e acceptarea defectelor, într-o relaţie la nivel macro cheia coexistenţei e cu atât mai mult reciprocitatea. Nu-i poţi cere cetăţeanului pe care l-ai umilit / sub-educat / marginalizat să-ţi fie loial, aşa cum nu-i poţi cere unei femei pe care ai înşelat-o şi ai făcut-o nefericită să rămână cu tine.

(…)

Coborâm din tren. Românii – buni şi răbdători, nu-i aşa, de o substanţă sufletească ce scapă analizei psihologice – se risipesc, care încotro. Joi, în Bănie, ca în atâtea alte părţi, e ziua naţională.

Dacă vreţi să fiţi “buni români”, cum vi se tot predică bombastic la televizor, nu-i nevoie să faceţi lucruri peste fire, ci doar pe cele normale. Plătiţi-vă taxele. Munciţi cu onestitate. Cinstiţi-vă înaintaşii, respectaţi-vă părinţii şi onoraţi-vă profesorii. Acceptaţi-vă vecinii. Creşteţi-vă frumos copiii, aici. Sprijiniţi comunităţile locale, petrecându-vă concediile şi consumându-vă banii în ţară. Cumpăraţi cartea unui tânăr scriitor român, pentru că sunt din ce în ce mai puţini. Şi nu staţi apatici când vi se încalcă drepturile, pentru că tăcerea unuia este înfrângerea noastră, a tuturor.

Poate că ea ne datorează 95 de minute, dar noi îi datorăm tot restul vieţii. Or, simplul fapt că n-am abandonat-o, oricât de mari greutăţile, e un vot de încredere în relaţia noastră, în viitorul ei, în valorile matricei noastre.

La mulţi ani, România!

Ilustraţie deschidere: Ana Bănică

Istorie milenară, glorie şi decădere. Teodor Burnar investighează care este starea de spirit a “celeilalte Capitale”, Alba Iulia, cu doi ani şi jumătate înainte de Centenarul Marii Uniri.

Dacă este indubitabil că “de la Râm ne tragem”, la fel de adevărat este că orice român, indiferent de locul de baştină, are rădăcini la Alba Iulia. Două momente majore – separate de trei secole frământate – au punctat şi ne-au redefinit istoria, intrând în legendă: 1600 şi 1918. Prima a fost o unire efemeră, şi întrucâtva conjuncturală, spun istoricii, însă asta nu-i ştirbeşte din potenţialul de fascinaţie. A doua “este unica decizie de formare a unui stat naţional, sau de completare a unui stat naţional, luată la 1918, care mai este valabilă. Toate celelalte au dispărut, într-un fel sau altul. Fie şi paşnic. Aceasta este singura care a rămas. Ceea înseamnă că este singura care a fost corectă”, afirmă istoricul Ana Dumitran, de la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia. Argumentul încrezător al longevităţii e urmat de o întrebare pe cât de retorică, pe atât de amară: “Şi, nu ştii să profiţi? Ţie ţi-e ruşine să vii să spui că eşti român? Ţi-e ruşine cu 1918?”.

Aproape 100 de ani mai târziu, România, după toate aparenţele, nu ştie să profite frumos, a se citi să îşi onoreze oraşul care i-a făurit identitatea.

Iminenţa Centenarului, cu toată încărcătura simbolică şi cu mărturia de coeziune şi de solidaritate naţională pe care ar trebui să le genereze, nu reuşeşte să constituie catalizatorul pe care l-a reprezentat actul din 1918.

Într-un moment în care românii sunt invitaţi să îşi canalizeze “Brâncuşiul interior” pentru a ajuta la achiziţia – improbabilă, după toate estimările – a “Cuminţeniei Pământului”, în Sala Unirii plouă, iar 80% dintre exponatele Muzeului «odihnesc» pe mobilier decrepit, vechi din 1968, atunci când Ceauşescu a inaugurat instituţia de cultură cu prilejul semicentenarului.

Muzeul Naţional al Unirii de la Alba Iulia a rămas aproape neschimbat de circa jumătate de secol Foto: Mihai Vladu

În consecinţă, la Alba speranţele pentru 2018 sunt reduse, dacă nu nule, iar resemnarea – regină.

“De aproape doi ani, ni se tot spune că va trebui să ne strângem șandramaua și să facem loc restauratorilor. Nu se mai întâmplă. Dacă nu s-a întâmplat până acum, nu văd cum două «hardughii», cum sunt Muzeul și Sala Unirii, să fie restaurate într-un timp atât de scurt, altfel decât prost. Şi cu un impact asupra populației probabil mai mic, decât a avut întemeierea Muzeului la 50 de ani de la Unire, de către Ceauşescu.

Nu ştii să profiţi de Unire? Ţie ţi-e ruşine să vii să spui că eşti român? Ţi-e ruşine cu 1918?

La momentul respectiv, Muzeul din Alba Iulia a fost cel mai important muzeu din România. Or, acum nu va mai fi. Nu există nici un interes. Într-o vreme chiar ni s-a spus foarte clar: «Faceţi, dacă aveţi bani, voi!».

1918, un ideal tot mai distant

Acum, degeaba înființezi comisii şi comitete, dacă nu sunt fonduri. Ce o să îţi spună, cu ce o să te ajute? Cu nimic, doar te încurcă. Este mai mult de jumătate de an de când Ministerul ne poartă cu tot felul de nimicuri, pentru aprobarea intervenţiei de restaurare la Sala Unirii. Ne plouă în Sala Unirii! Deci nu mai trebuia să aşteptăm 2018 ca să facem renovarea. Şi nu putem să schimbăm o ţiglă fiindcă este «monument A» [monument de importanţă naţională, n.r.], şi ne trebuie aprobarea lor. Aprobarea lor, pentru ce? Pentru ce nu mai rămâne? Pentru noi era o şansă. Şi, dacă asta nu e o şansă, alta nu mai este”, se lamentează cercetătorul. “Sunt foarte dezamăgită. Suntem un stat aşa de tânăr, până la urmă! Care cu asta [cu sărbătoarea Unirii, n.r.] am fi putut să «ieşim» puţin în lume…”

Sala Unirii: turiştii vin, fotografiază şi pleacă, în general fără întrebări

Modele de valorificare a patrimoniului istoric nu trebuie căutate peste oceane. Ele există şi în regiune, acolo unde “Macedonia, o ţară care nu are nici măcar un nume recunoscut, ştie să îşi promoveze monumentele şi identitatea istorică. Macedonenii sunt obsedaţi de istorie, într-un mod pozitiv. Nu toate atitudinile trebuie neapărat imitate, însă cele bune ar putea fi”. Şi trecutul serveşte de exemplu: la origini, muzeele româneşti s-au născut în vasta lor majoritate din iniţiative particulare.

“Era elita, pentru că apartenența la aceste forme de manifestare culturală era taxabilă și îți creștea orgoliul în fața celorlalți în funcție de cât de mult plăteai. Era și aceasta o formă de emulație a celor care aveau bani. Susţinătorii erau în primul rând negustori, nobili, dar și populație orășenească ce avea un anumit statut material și care au înființat muzee, au plătit muzeografii, au sprijinit săpăturile arheologice și îmbogățirea colecțiilor. Practic, au făcut tot ceea ce astăzi statul ar trebui să facă și nu face.”

Un New York al Imperiului Roman

Alba Iulia, sau Alba Carolina, aşa cum le place cunoscătorilor să o alinte – referire la fortăreaţa medievală aflată azi în stare exemplară graţie renovării cu fonduri europene – respiră într-adevăr istorie prin toţi porii, o istorie care merge înapoi până în epoca războaielor daco-romane.

Aici a fost unicul loc din Provincia Romană Dacia în care a fost cantonată o legiune integrală, Legiunea a XIII-a Gemina, şi tot aici şi-a avut reşedinţa guvernatorul provinciei Dacia, potrivit descoperirilor arheologice, ceea ce probează importanţa aşezării în epocă.

“Lumea se schimbă în mod absolut fundamental după ce vin romanii. Ceea ce a fost Roma în altă parte a Imperiului, a fost şi aici. A fost Apulum, în primul rând. Făcând o comparaţie cu lumea de astăzi, Apulum a fost un fel de New York. A avut o populaţie de 200.000 de locuitori, în condiţiile în care Roma avea 1 milion. Este incredibil”, subliniază Dumitran, confirmată de vasta necropolă dezgropată de arheologi.

Originile romane ale Albei Iulia şi ale românilor sunt sărbătorite în oraş

Discuţia se opreşte în faţa unei reprezentări a lupoaicei hrănindu-i pe Romulus şi pe Remus, descoperite la Apulum (foto jos), o mărturie peste milenii a statutului remarcabil de care s-a bucurat aşezarea în configuraţia geopolitică a Imperiului.

“Poate ştiţi legenda întemeierii Romei, care îi conține pe ambii copilași. Este un fel de «Miorița» a lui Vasile Alecsandri. Lumea a început s-o cunoască astfel de la Titus Livius, care a scris «Ab urbe condita». Dar, până atunci, erau și alte variante. […] Așa că este cu atât mai special şi mai spectaculos că aici, la capătul lumii romane, povestea este spusă astfel, în mod oficial. Este ca și cum ar fi rostit în fiecare zi imnul. Evident, imn nu era, dar povestea, reprezentarea aceasta era, de fapt, imnul și stema.

Descoperirea rară a motivului lupoaicei alăptându-i pe Romulus şi pe Remus pune Apulum pe harta metropolelor din Imperiul Roman, potrivit istoricilor

În toată lumea romană de atunci, deci pe trei continente, reprezentările în care apare motivul lupoaicei împreună cu cei doi copii nu ajung la 10. Or, una e aici. E de neînțeles. Şi cred că lămureşte foarte bine impactul acesta incredibil al civilizaţiei şi al limbii latine. Şi al importanţei locului.”

Vorbirea latină a ţinut loc de creştinare

Dacă romanizarea a fost “singura şansă a Daciei de a evolua, cu sau fără stăpânire romană”, a doua şansă istorică pentru romanitatea românilor a reprezentat-o creştinarea, crede istoricul consultat de Matricea Românească.

“Nu ştim cum s-a întâmplat creştinarea românilor. Suntem singurul popor creştin, în afară de greci, care nu are o dată a creștinării. Ceea ce este incredibil, nefiresc. Toţi s-au creştinat la o dată foarte precisă. Pe noi nu ne-a creștinat nimeni. Că ne-o fi creştinat cineva dintre şefii barbari, care atunci erau aici, şi s-a subînţeles, posibil. Dar nici măcar pentru asta nu avem dovezi.

Suntem singurul popor creştin, în afară de greci, care nu are o dată a creștinării

Eu bănuiesc – şi asta este dovedit oricum la nivelul altor provincii – că atunci când migratorii au intrat în contact cu noi după Edictul de toleranță al lui Constantin, percepția Imperiului la nivel spiritual și religios a fost că toți vorbitorii de latină sunt creștini. Şi vorbirea latină a populației locale a putut întări convingerea, şi a lor și a noastră. Vorbirea latină, deci, a ținut loc de creștinare, cel puțin la nivelul percepției. Poate că aceasta ne-a salvat.”

Toleranţă românească, marca Transilvania: “Catolicismul este altceva, dar totuşi nu îl înjurăm”

Că religia creştină ocupă un loc proeminent în structura, morală dar şi fizică, a Albei Carolina, este vizibil cu ochiul liber. În centrul cetăţii, la o aruncătură de băţ de vetustul Muzeu al Unirii, tronează – fiecare cu propria-i eleganţă – două bijuterii arhitectonice, diametral opuse prin istorie şi destinaţie, însă complementare şi simbolice pentru reputaţia Albei de “Capitală a Unirilor” (sic! – “există mai multe uniri la Alba Iulia”, opinează Dumitran) şi de “leagăn al culturilor” (românii şi maghiarii coabitează aici de circa un mileniu).

Una, Catedrala Romano-Catolică, este cea mai veche construcţie din România încă în uz (ridicată la 1291), şi înglobează toate stilurile utilizate între secolele X şi XVIII, la loc de cinste fiind romanicul (în mod notabil, Catedrala a fost martora intrării triumfale a lui Mihai Viteazul în Alba, la 1599).

Catedrala Romano-Catolică din Alba Iulia, o Notre Dame a României

A doua, de tip brâncovenesc, a fost ridicată în timp-record (după Conferinţa de Pace de la Paris din 1921, până în 1922), pentru a găzdui încoronarea regilor României, de atunci şi până la finele veacurilor. În cele din urmă, doar Ferdinand şi Maria au avut acest privilegiu, pe locul unde, până mai ieri, stătuse închisoarea oraşului.

Catedrala Reîntregirii, simbol peste timp al unităţii românilor

Alba Iulia a fost privită ca un simbol ce putea să servească ideea de unire, de stat naţional unitar, pornind de la faptul că Mihai Viteazul a fost primul domn român de aici

“Catedrala romano-catolică este prima mostră de stil renascentist din România. Or, ea arată aproape ca și goticul – pe dinăuntru este gotică aproape 100%. Cel care a făcut comanda pentru capelă, un om cu mare capacitate culturală și cu mare influență aici, și-a adus meșterii din Italia. Deci a avut cu ce, pentru că aparținea unei familii nobiliare foarte importante. Și totuși, mai mult nu s-a putut. Poate că nici gustul nu era încă format pentru așa ceva.

În orice caz, după Reformă, stilul renascentist a fost cu totul și cu totul dezavuat în Transilvania, pentru că stilul romano-catolicilor era unul apologetic, și noi am trecut de la gotic, direct la baroc, pe care austriecii l-au adus cu ei”, explică cercetătorul.

Pe dinăuntru, Catedrala Romano-Catolică oferă o remarcabilă ilustrare a stilului gotic

În ce fel a funcţionat la Alba unirea spirituală, care a precedat-o pe cea politică? Dumitran crede că, în acest caz, cuvântul de ordine a fost «toleranţă» faţă de religia culturii care a dominat Evul Mediu în regiune, cea maghiară: “Unirile de la Florența și, mai înainte, de la Lyon de reconstituire a unității creștine au funcţionat, în Transilvania au fost reale. Iar drepturile românilor și faptul că ei s-au putut manifesta ca români – și realmente au făcut-o – au venit prin această acceptare a catolicismului ca «altceva, dar totuși nu îl înjurăm». Aceasta era atitudinea și de o parte, și de alta. Având nevoie de ai noștri, regalitatea maghiară catolică, pe acest compromis al unirii, care de fapt nu însemna nimic, a putut să ofere drepturi, şi ai noștri au putut să progreseze, pentru că se declarau uniți. În realitate, erau ortodocși, şi asta au fost, așa s-au comportat, și bisericile în care ei s-au dus la slujbe au fost ortodoxe şi aşa au rămas.

Când te duci în Lugoj şi vezi că fosta catedrală ortodoxă este de un baroc flagrant, şi vezi înăuntru inscripţia care spune cine a făcut-o, rămâi şocat. Lor nu le-a fost jenă să facă ceva ce, vezi Doamne, nu era în spiritul ortodoxiei. Nici vorbă! Era în spiritul că «dacă facem aşa, căpătăm drepturi»”.

În alte domenii, românii din Transilvania nu puteau face concesii. Şi atunci, lăsau din singurul lucru care nu le vindea sufletul. Ce conta în care direcţie mergea nu ştiu care volută a acoperişului bisericii? Lucrurile acestea au pavat calea spre drepturile politice

123 de ani de la Memorandum, lucrurile pe care le discutăm într-o după-amiază călduroasă în imensul muzeu care este Alba par o filosofie de cafenea. Ceea ce ridică, natural, întrebarea: pentru cine mai este importantă, azi, “Cealaltă Capitală”?

În afara istoricilor, turiştii manifestă poate cea mai mare fascinaţie pentru Alba – una, cu mici excepţii, superficială sau motivată de genetică. “Turismul este primul motor, pentru că avem noroc cu Cetatea. Cred că la Alba asta fascinează, fortăreaţa. Sunt mulţi străini, germani în general, care îşi au originile aici şi rude printre saşii din zonă. Sunt foarte entuziasmaţi de ce văd la noi”, ne spune Cristina, 26 de ani, din Arieşeni, mutată în Oraşul Unirii de un an.

Schimbarea gărzii, la Alba Carolina

“Toate etniile Transilvaniei îşi găsesc aici şi identitatea şi file foarte importante din istoria lor”, completează Dumitran. Însă atitudinile contrastează flagrant: dacă maghiarii fac, anual, un pelerinaj la mormântul lui Iancu de Hunedoara (cel mai mare rege al Ungariei, de origine română), iar cele trei monumente funerare din Catedrala Romano-Catolică ale membrilor familiei sale nu mai prididesc de coroane (cu inscripții, evident, în maghiară), românii se complac în somnolenţă şi apatie. Câţiva, mai “activi”, fotografiază curioşi Sala Unirii (cu două galerii murale, una a scriitorilor şi alta a domnitorilor, jenante), fără a pune întrebări, apoi pleacă.

Mormântul lui Iancu de Hunedoara este în permanenţă acoperit cu coroane, purtând culorile drapelului Ungariei

“Noi ne revoltăm, dar nu mergem niciodată cu coroane. Pentru noi nu intră în gesturile cotidiene. Iancu a fost romano-catolic născut, fiul unui român şi al unei unguroaice. În 6 august este ziua victoriei sale de la Belgrad din 1456 contra otomanilor [care cuceriseră Constantinopolul trei ani mai devreme, n.r.] și în jurul acestei zile se face un pelerinaj la mormântul lui de către grupurile de turiști maghiari.

În orice caz, important pentru Alba Iulia şi pentru ce ar putea să însemne acest loc de pelerinaj inclusiv pentru români este faptul că, din 22 iulie, în fiecare zi în toate bisericile romano-catolice din lume se trag clopotele în amintirea acestei victorii. Papa a considerat că a fost o minune acea victorie. În nici un caz o armată de amărâţi şi troglodiţi din Europa, care numai aşa se puteau mântui, nu putea câştiga în faţa unei asemenea forţe.”

De la Unire, la selfie

Dacă Europa îi e recunoscătoare unui – pe jumătate – român, “atlet al lui Hristos”, fiindcă a oprit avansul aparent irepresibil al celei mai mari forţe militare a timpului, oferind Occidentului 50 de ani de respiro, România îi datorează Albei fiinţa, aşa cum o cunoaştem azi. Şi tot un curaj nebunesc, precum al celor de la Belgrad, a fost catalizatorul Unirii. Erau vremurile când oamenii mureau pe şinele de tren nu pentru că îşi făceau un selfie, ci pentru că făceau o Unire.

“Faţă de noi, cei de azi, oamenii care au făcut Unirea au avut curaj. Mult curaj. 99% dintre ei au plătit cu viaţa. Ilar este că tot românii i-au condamnat. La 1968, cu ocazia semicentenarului Unirii, este o fotografie de aici din sală cu Ceaușescu oferindu-le decorații ultimilor supraviețuitori. Îi numeri pe degete. Erau scoși atunci din închisoare cu ocazia unor înțelegeri internaţionale”, explică Dumitran.

1918 s-a creat singur, din entuziasmul oamenilor. La 1 decembrie 1918 n-au murit atâţia venind până aici, câţi au murit din cauza că nu mai încăpeau în trenuri, urcau pe deasupra şi ajungeau în firele de curent!

“1918 a fost un eveniment care aproape că s-a creat singur. Aşa de mare a fost entuziasmul şi aşa de scurt a fost timpul! Acum ştim că mulţi dintre cei care au fost aleşi pentru Marea Adunare Naţională n-au mai putut de emoţie că sunt pe liste.

La 1 decembrie 1918, n-au murit atâţia venind până aici, câţi au murit din cauza că nu mai încăpeau în trenuri, urcau pe deasupra şi ajungeau în firele de curent, şi efectiv mureau «ca proştii», pentru că voiau să ajungă la Alba Iulia! Cred că Alba Iulia va avea întotdeauna o capacitate de seducţie.”

Ferdinand I Întregitorul (1914 – 1927), artizanul Marii Uniri de la 1918

Biroul avocatului orădean Aurel Lazăr, la care s-a semnat (12 octombrie 1918) declaraţia de autodeterminare a românilor din Transilvania, condiţia „sine qua non” a Unirii

Aproape 100 de ani mai târziu, Alba – oraş care nu are un teatru al lui şi nici măcar un cinematograf decent, iar economic nu poate concura cu Aradul sau Clujul, care îi “fură” ca un magnet locuitorii – rămâne şarmantă, însă nu îşi poate reprima rictusul amar al iubitei părăsite. Iată de ce, dacă Alba a făcut România, ar fi momentul ca şi România să facă ceva mai mult pentru Alba.

“Chiar dacă există o mândrie a locului, localnicii nu au ce face aici”, conchide Cristina. “Eu însămi sper să ajung în alt oraş, în cel mult doi ani. Aş putea pleca şi în Italia, unde am jumătate din familie, însă prefer să rămân în ţară. Logic că sunt mândră că sunt româncă, de ce n-aş fi? Eu provin dintr-o zonă de munte, iar o parte din mine este acolo.”

Istoricul Nicolae Iorga, cuvinte profetice: „Fără steag de cultură, un popor e o gloată, nu o oaste”

Revine bântuitoare întrebarea: Cui bono, atunci, Alba Iulia? Turiştilor de ocazie, celor care vor “să filmeze, cu un entuziasm mai mult copilăresc decât realist, ce a văzut Mihai Viteazul când a intrat în cetate”, hipsterilor dacopaţi?

Imaginea lui Mihai Viteazul domină piaţa centrală din Alba Iulia, dar şi conştiinţa românilor

Nici una, nici alta. Ci românilor. “Patriotismul nu e ceva desuet”, lămureşte istoricul. “Avem de ce să fim mândri, ca români. Că nu știm cum să fim mândri… Am senzația că expatrierea aceasta în masă e într-un fel şansa renaşterii sentimentului național. Pentru că departe de casă vezi altfel lucrurile. Oricât de ahtiat ai fi după nivel de trai pe care aici nu-l poți avea și rămâi acolo, peste hotare, totuşi duci dorul.”

Cuvinte premonitorii? În aceeaşi seară, Marea Britanie decide, printr-un plebiscit istoric, să se despartă de Uniunea Europeană. Într-o Europă sfâşiată, e tot mai straniu să vorbeşti despre solidaritate. De peste mări şi ţări, maiestuoasa Alba Iulia îşi urmează însă destinul, aşteptându-şi românii într-un pelerinaj obligatoriu la locul unde a început, ei bine, totul.