Absolvent al Facultății de Drept din Budapesta, George Crișan își face debutul în cadrul Baroului Arad. Ajunge un apropiat al celor mai importanți oameni implicându-se cu timp și fără timp în tumultul politic. Participă la tratativele româno-maghiare, militează de zor pentru afirmarea conștiinței naționale, iar la vremea potrivită este delegat ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. La scurtă vreme după Unire, avocatul Crișan este trimis ca membru al delegației române la Conferința de Pace de la Paris. Escaladează cele mai înalte culmi politice, ajungând de la fotoliul de deputat, până la funcția de secretar de stat la Ministerul Lucrărilor Publice și Comunicații. De numele lui se leagă felurite studii de specialitate în domeniul dreptului internațional sau analizei politice, fiind totodată autorul volumelor “Două politici” și ”Un nou program de finanță publică.”

Debutul în avocatură

Se pomenește în această lume la 7 noiembrie 1887 în familia meșterului tăbăcar Ilarie din Beiuș. La scurtă vreme, viața le scoate în cale primul hop, iar cele cinci odrasle rămân fără mamă. Din puținul pe care îl pusese deoparte, capul familiei s-a îngrijit să nu le lipsească absolut nimic. George parcurge toate etapele aferente unei educații cât mai bune și apucă pe cărarea științelor juridice la Budapesta, unde va obține atât licența cât și titlul de doctor. Perioada stagiaturii se consumă la Arad între 5 februarie 1909 – 1 septembrie 1912. Odată cu promovarea examenului de liberă practică, se înscrie ca avocat definitiv în baroul arădean și își deschide propriul birou. Printre acte, procese și pledoarii, își face timp pentru derularea unor acțiuni menite să țină aprinsă flacăra conștiinței naționale a românilor din comitat. Ajunge rapid un apropiat al elitei din acele vremuri, înscriindu-se în cele din urmă în Partidul Național Român.

În mijlocul frământărilor politice 

La sfârșitul Primului Război Mondial face echipă cu avocatul Ștefan Cicio-Pop în cadrul Consiliului Național Român Central. Pentru diminuarea tensiunilor politice, au loc tratative româno-maghiare la Arad, în cadrul cărora se implică și George Crișan în calitate de secretar al părții române. Din nefericite, negocierile nu aduc mari schimbări în peisajul politic, prin urmare trebuia o nouă strategie. La 18 noiembrie 1918, Cicio-Pop mai face o încercare și semnează ca președinte al Marelui Sfat al Națiunii Române din Ungaria și Transilvania, manifestul “Către popoarele lumii.” Văzând că nici de această dată românii nu sunt luați în serios, are loc adunarea Consiliului Național Român, pentru elaborarea unei noi strategii. La 26 noiembrie, membrii adunării au decis în unanimitate delegarea avocatului Crișan ca reprezentant al cercului electoral Aletea-Sântana, la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

Pe culmi nebănuite

Înainte de a porni către cetatea Marii Uniri, Consiliul Național Român îl trimite ca participant la Congresul General al Românilor din Bucovina, unde va vorbi în numele Transilvaniei și Banatului. La întoarcere, George Crișan are parte de o nouă surpriză fiind ales secretar al Marii Adunări Naționale, alături de Silviu Dragomir, Laurențiu Oanea, Ionel Pop, Victor Deleu, etc. Nu stă locului nici după înfăptuirea Unirii. La scurtă vreme află că este ales membru al delegației române la Conferința de Pace de la Paris. Ascensiunea politică continuă la alegerile parlamentare din noiembrie 1919, unde pune mâna pe un mandat de deputat în circumscripția Vașcău. La vremea potrivită schimbă tabăra și trece de partea Partidului Național Țărănesc. Mișcarea s-a dovedit mai mult decât înțeleaptă, motiv pentru care în timpul guvernării P.N.Ț a fost ales secretar de stat la Ministerul Lucrărilor Publice și Comunicații (1931-1932).

Rămâne pe culmi și după alegerile din 1931, când obține un nou mandat de deputat, plus fotoliul de vicepreședinte al Camerei Deputaților. Datorită implicării în tumultul politic nu s-a mai aplecat atât de mult către avocatură. Conform registrului avocaților din Baroul Arad, George Crișan a pledat la bară până la 30 noiembrie 1920, apoi după o pauză de șase ani a mai profesat din 5 august 1929 până în 18 ianuarie 1927. A fost un pasionat al condeiului, mărturie stau articolele politice pe care le publica în presa vremii cât și studii de specialitate în domeniul dreptului internațional sau analizei politice. Tot din strădania lui, în anul 1929, vede lumina tiparului volumul “Două politici” iar în 1930 lucrare ”Un nou program de finanță publică.” Părăsește această viață la 23 iunie 1935, în inima Capitalei.

Surse: 1)  Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Crește în compania avocaților Nicolae Oncuși și Mircea Stănescu de la care învață meserie. După 1889 începe să pledeze, mai întâi în procese mici, apoi trece la cazuri mai mari. Din 1905 îl vedem la conducerea P.N.R., fiind ales deputat de Ineu în Parlamentul de la Budapesta. Ajunge rapid unul din liderii românilor din comitat, motiv pentru care este mandatat să-i reprezinte la Marea Adunare de la Alba Iulia. Odată înfăptuită Marea Unire, Ioan Suciu este uns decan al Baroului din Cluj, iar autoritățile române îl disting cu Ordinul Ferdinand I, în grad de Mare Ofițer.

Debutul în avocatură și succesul politic

S-a născut în data de 14 decembrie 1862, în satul Șiștarovăț, județul Arad. După finalizarea studiilor elementare urmează liceul la Arad, unde a fost coleg cu Vasile Goldiș de care îl va lega o strânsă relație de amiciție. Absolvă bacalaureatul fără mari bătăi de cap și amână momentul înscrierii la facultate angajându-se ca secretar la biroul avocatului Mircea Stănescu. În 1883 devine student cu acte în regulă la Facultate de Drept și Științe Politice a Universității “Ferencz József” din Budapesta. Inteligent, diplomat și orator fără egal, Ioan Suciu este ales președinte al Societății de Lectură a studenților români ”Petru Maior”. După facultate, își face ucenicia în birourile avocaților Nicolae Oncuși și Mircea Stănescu. Fură meserie din plin, iar în 1889 pornește pe cont propriu deschizându-și un birou la Arad. Începe cu cazuri mici, dar cu timpul vin și marile bătălii. Prima are loc la 9 mai 1896, unde i-a apărarea grupului de tineri acuzați că au organizat o manifestare la Curtici în care au făcut paradă pe străzile comunei și au strigat cu glas mare ”Trăiască Națiunea Română!”

Sursă foto: museumarad.ro

Nu poate sta departe de febra vieții politice, așa că se dedică activității politice din comitat devenind un susținător al trecerii P.N.R., la activism. După Conferința Națională din ianuarie 1905, avocatul Ioan Suciu este uns membru în conducerea formațiunii politice. În legislatura 1906-1910, cunoaște o ascensiune politică fulminantă fiind ales deputat de Ineu în Parlamentul de la Budapesta. Periplul parlamentar al lui Ioan Suciu, a fost presărat cu multe încercări dinte care cea mai vestită s-a consumat în ziua de 7 iunie 1907. Era în plină ședință, iar la tribună vorbea Alexandru Vaida-Voevod. Maghiarii șușoteau după fiecare propoziție până când nu au mai rezistă și au sărit la bătaie. Fără să stea prea mult pe gânduri, Ioan se interpune între victimă și deputații Somogyi și Horváth, aplanând conflictul.

Timpul trece, iar Unirea bate la ușă

Mandatul din parlament se terminase. Problemele de care se lovea națiunea română erau departe de a se fi rezolvat. În ciuda tulburărilor politice, Ioan continuă să pledeze fără cusur, iar în anul 1910 pune umărul la înființarea ziarului Românul, organ al P.N.R. Implicarea activă în viața urbei stârnește neliniștea autorităților maghiare care hotărăsc să-l pună sub supraveghere. Când debutează prima conflagrație mondială este arestat și închis în lagărul de la Sopron. Eliberat după un an de zile, se întoarce la Arad, însă nu se potolește și reia activitatea politică implicându-se în cadrul Consiliului Național Român Central, ca membru al comisiei mandatate să poarte tratative cu delegația Consiliului Național Maghiar, condusă de ministrul Jászi Oszkár.

A câștigat stima și încrederea românilor din Ineu, care îl împuternicesc să-i reprezinte la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Membrii Consiliului Național Român îi dau mână liberă pentru organizarea evenimentelor din 1 decembrie. Începe o cursă contra cronometru care avea ca principal țel constituirea Adunării. A organizat lucrurile într-un mod magistral, iar la 1 decembrie 1918 în fața celor 1228 de delegați, Ioan afirmă:

”Domnilor Delegați!

Comitetul național central din Arad a decis la 15 convocarea adunării naționale de astăzi a poporului român din Transilvania, Ungaria și Banat, pentru ca să decidă asupra sorții sale. Credenționale au intrat nu numai din cele 24 de comitate, ci a mai intrat dintr-unul, deci în total din 25 de județe. Au intrat credenționale aproape din toate cercurile electorale, adecă din 130 de circumscripții electorale, din cari s-au prezentat peste 689 de delegați (…) Raportez numai scurt, că s-au prezenta delegați și din comitatele: Trei-Scaune, Ciuc și din Cenad, Bichiș și chiar din Ugocea, la adunarea națională de astăzi, la încoronarea visului tuturor Românilor. S-au prezentat, învingând și trecând peste piedeci mare, și frații din Torontal. Comisia verificatoare a aflat toate actele în ordine. Vă rog să luați cunoștință. Nu pot trece cu vederea, ca să nu amintesc, că au sosit mii de adrese de aderență cu sute de mii de semnături, și că toate acestea arătând, cum că fiecare știe ce avem să decidem. Despre aceasta se va face darea de seamă publică, dar cred că astăzi să nu le cetim aici. Cer scuze, dacă am întrelăsat să amintesc că și Reuniunile femeiești sunt reprezentate prin delegatele lor. Femeia română a fost doar totdeauna însuflețită pentru idealul național.

După realizarea Marii Uniri, este ales membru în Marele Sfat Național, apoi în Consiliul Dirigent, unde se ocupă de Resortul Organizării și pregătirii Constituantei. În februarie 1919, este însărcinat cu organizarea apărării zonei de demarcație pe linia Munților Apuseni, ocupându-se de recrutarea românilor din Corpul de voluntari “Horia”.

Ultimii ani din viață

Candidează din partea P.N.R. la alegerile din noiembrie 1919, obținând un mandat de deputat în primul Parlament al României Mari. Un an mai târziu, își mută biroul avocațial pentru ca în 1924 să fie uns decan al Baroului din Cluj. Pentru întreaga activitate, autoritățile române îl disting cu Ordinul Ferdinand I, în grad de Mare Ofițer. Dacă în viața publică a cucerit culmi nebănuite, nu la fel a fost și în cea de familie. Din mariajul de treisprezece ani cu Hortensia Pagubă, fiică de judecător din Arad, a venit pe lume singurul său copil. Cu toate acestea, nu a fost de ajuns, iar cei doi au pășit pe cărări diferite. Se recăsătorește cu Marioara Roșca din Seliștea Sibiului alături de care va trăi până în clipa morții. În 1926, se retrage definitiv din viața politică și se mută la Chișineu Criș, unde își deschide un birou notarial. Părăsește această viață la 12 martie 1939 și își doarme somnul de veci în cimitirul Eternitatea din Arad, alături de Ștefan Cicio-Pop și camaradul de-o viață, Vasile Goldiș.

Surse: 1) Biblioteca Digitală BCU Cluj; 2) wikipedia.org

Pornește pe cărările avocaturii la Beiuș. Tot atunci, devine membru P.N.R. și militează de zor pentru promovarea valorilor naționale. În anul 1911 participă la adunarea generală a partidului unde s-a discutat situația politică a vremii și reforma electorală. Avocatul Chirtop nu s-a temut să spună public ce gândește și a susținut cu toată puterea drepturile românilor din Transilvania. Vizibil deranjate de atitudinea sa, autorităților maghiare îl condamnă la trei ani de închisoare. Nu cunoaște astâmpăr nici după eliberare. Donează suma 100 de coroane unui orfelinat din Blaj, îi adună pe oameni în jurul său, fapt pentru care este aruncat din nou în temniță. Scapă și de această dată, apoi se ocupă îndeaproape de organizarea Gărzii Naționale din Câmpeni, urmând să fie ales delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.  

Biciuiește prin cuvânt și este pedepsit pe nedrept

Se pomenește pe acest pământ în anul 1868, la Câmpeni, județul Alba. Părinții s-au îngrijit să-l dea la cele mai bune școli, așa se face că între 1887-1891, junele studiază la Facultatea de Drept din Cluj. Rezultatele deosebite la învățătură i-au adus o bursă acordată de Fundația “Emanoil Gojdu”, cu ajutorul căreia s-a întreținut singur. La 20 noiembrie 1893 devine doctor în științe juridice, apoi își începe ucenicia de avocat la Beiuș. Se aruncă de timpuriu în barca Partidului Național Român din Transilvania, după care se amestecă în treburile politice ale vremii și militează pentru promovarea valorilor naționale din postura de membru al societății Astra. La ședința din 26 septembrie 1903, propune restaurarea casei lui Avram Iancu din Vidra de Sus, lucru realizat în numai un an de zile.

În anul 1911, Chirtop participă la adunarea generală a P.N.R., unde se dezbate situația politică a vremii și reforma electorală. Fiind invitat la tribună, nu s-a temea să spună public ce gândește, susținând cu toată puterea drepturile românilor din Transilvania. Vizibil deranjate de atitudinea sa, autorităților maghiare îl condamnă la trei ani de închisoare fiind acuzat că nu este pe deplin devotat statului Austro-Ungar. Închis doar pentru că apăra drepturile conaționalilor, avocatul Chirtop Zosim își ispășește pedeapsa la închisoare de la Vác, unde fuseseră închiși numeroși ardeleni.

Trup și sufet pentru unitatea națională

Anii de temniță nu au putut stinge setea de dreptare, iar după eliberare se implică din nou în acțiunile cu caracter național. Un exemplu concret este donația în valoare de 100 de coroane făcută în 1916 unui orfelinat din Blaj. Se apucă să problematizeze situația politică a vremii, îi adună pe oameni în jurul său, motiv pentru care este aruncat din nou în temniță, de această dată în orașul Soporn. Faptul că nu l-au putut scoate vinovat, i-a adus eliberarea în cel mai scurt timp. Se ocupă de organizarea politică din zona Munților Apuseni și este ales membru al sinodului arhidiecezan de la Sibiu, ca reprezentant al cercului X, Câmpeni. Febra pregătirilor pentru Marea Unirea era în toi. Chirtop se îngrijește de organizarea Gărzii Naționale din Câmpeni, urmând să fie ales delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, din partea cercului electoral Trascău. După înfăptuirea României Mari, capătă un loc în componența Marelui Sfat Național, iar la 29 decembrie 1918, Consiliul Dirigent al Transilvaniei, îl numește prefect al județului Turda Arieș. 

Vizitat de Regele Ferdinand I și Regina Maria

Situația în care se găsea județul nu era una fericiră necesitând o reorganizare din temelii. Fără să mai zăbovească pe gânduri, își suflecă mânecile și pornește lucrul. Face o treabă excelentă, iar vorbele despre el ajung la urechile suveranilor României, Ferdinand I și Maria, care decid să-i facă o vizită la 27 mai 1919. Voiajul familie regale  continuă cu vizitarea criptei lui Mihai Viteazul, apoi trec prin Vidra de Sus, Câmpeni și Abrud. Episcopul Nicolae Ivan, întemeietorul Episcopiei Ortodoxe a Vadului, Feleacului și Clujului, îl alege membru în sinodul eparhial al Clujului, demnitate pe care a exercitat-o până în anul 1923, ca deputat mirean. Un an mai târziu, contribuie la crearea Fundației “Nicolae Candrea”, care avea drept scop împodobirea bisericilor ortodoxe din Transilvania.

Pe lângă acestea, s-a implicat în domeniul economic fiind directorul Băncii Doina din Câmpeni, și membru în comitetul de conducere a Casei de Economii Auraria din Abrud. În 1926 îndrăznește să se avânte și mai mult în politică candidând pentru un post de senator din partea P.N.R., însă fără succes. Nu se dă bătut așa de ușor, iar peste doi ani candidează din nou și obține mandatul mult dorit în timpul guvernării țărăniste. În plan familial, lucrurile mergea cum nu se putea mai bine. Mariajul cu Sofia a fost binecuvântat cu patru copii, trei fete și un băiat. Avocatul Chirtop Zosim și-a pus toată viața în slujba drepturile conaționalilor, pentru care a suferit temniță, amenințări și ocări. Se stinge în anul 1953, la vârsta de 85 de ani și este înmormântat la Râmnicu Sărat. Din dorința celor apropiați, trupul îi este deshumat în 1964, și dus acasă în cripta de la Câmpeni.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj.

Absolvent al Facultății de Drept din Cluj, Augustin își începe ucenicia în birourile marilor avocați din Șimleu Silvaniei. Prin ianuarie 1912, decide să pornească singur la drum, motiv pentru care își deschide propriul birou la Crasna. Chemat la arme în Primul Război Mondial servește cu demnitate și curaj. Când focurile se potolesc, lucrează de zor alături de elita politică sălăjeană pentru înfăptuirea Marii Uniri.  Pe 17 octombrie 1944, este uns prefect al județului Sălaj, pe care îl pune pe picioare într-un timp foarte scurt. Cu toate acestea, este înlăturat din funcție de Frontul Național Democrat, căzând în dizgrația autorităților comuniste care încep să-l șicaneze. I se taie pensia, este urmărit de Securitate și nevoit să lucreze în locuri mult sub pregătirea profesională. În vara anului 1958, Augustin și soția sa, se reîntorc definitiv la Zalău. Aici și-a dat ultima suflare pe 27 mai 1959.

Studiile și anii de ucenicie

Se naște pe 14 decembrie 1885, în localitatea Cozla, ca fiu al preotului Simion Pintea și al Ecaterinei. Părinții i-au oferit o educați aleasă, care a debutat la școala primară de stat din Baia Mare, apoi patru clase la liceul minorităților din Șimleu Silvaniei. Perioada liceului s-a consumat la Beiuș, unde a fost coleg cu viitorul avocat Nicolae Bolcaș, cu judecătorul Leonida I. Pop, notarul Valer Vicaș, și alte personalități care aveau să pună umărul la înfăptuirea Marii Uniri. După liceu, se înscrie la Facultatea de Drept din Cluj, iar la 2 mai 1907, devine doctor în drept. Tot acum debutează și perioada de stagiatură la Șimleu Silvaniei. Trece prim cabinetele mai multor avocați, începând cu Dr. Victor Deleu, Dr. Roth Hugo din Zalău și Dr. Gheorghe Duleșiu din Hunedoara. Pe 3 octombrie 1911, susține examenul de liberă practică pe lângă curtea de Apel din Budapesta, pe care îl promovează cu brio. Pe lângă acestea, Augustin se implică în viața cetății încă din perioada stagiaturii. Asistă la sfințirea școlii din Giurtelec, se alătură elitei politice din Șimleu care protesta împotriva legii electorale alcătuite de Andrassy, îl suplinește pe Victor Deleu, secretarul Reuniunii Femeilor Române Sălăjene, dând citire raportului de activitate etc.

Participarea la Marea Unire

Din ianuarie 1912, devine avocat cu titlul definitiv și își deschide propriul birou la Crasna. Când lucrurile începeau să meargă din ce în ce mai bine, izbucnește prima conflagrație mondială și este mobilizat de urgență. Avocatul Augustin Pintea a fost repartizat în cadrul Regimentului de honvezi și la Parchetul honvezesc din Cluj, ajungând până la gradul de sergent. Sfârșitul războiului îl găsește la Tribunalul Militar din Oradea, de unde va pleca la Cluj pentru a lua legătura cu intelectualii din Zalău, Șimleu și Crasna. S-a ocupat îndeaproape de organizarea adunărilor menite să-i aleagă pe viitorii reprezentanți la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. După lungi discuții, despărțământul Crasna l-a desemnat pe Ioan Pereni, despărțământul Șimleu Silvaniei pe Nicolae Munthiu și Iuliu P. Mureșian, iar cercul electoral Zalău i-a ales pe Traian Trufașiu, Eugen Boroș, Remus Roșca, Cornel Oțiel și Augustin Pintea. Iată ce spunea despre această cinste cel din urmă:

“Investit cu mandatul de răspundere istorică, am luat parte la adunarea ținută în Casina militară din cetatea Albei Iulii, la 1 decembrie 1918, unde, votând pentru unirea Transilvaniei cu România, am îndeplinit voința celor care m-au ales. În cursul acelei zile de neuitat, am primit o nouă însărcinare, fiind ales între cei 200 de membri ai Marelui Sfat Național, primul parlament al Transilvaniei unite cu Patria-Mama”

Implicarea în viața politică

Revine la Zalău în august 1919, unde este uns juristconsulat al Primăriei, demnitate pe care o va exercita până 1936. În 1932, decanul Baroului Zalău, Gheorghe Pop, a primit un nou mandat de prefect al județului Sălaj, iar în locul său a fost numit Augustin, care a fost decan până la semnarea Dictatului de la Viena și cedarea Ardealului. Între timp, se înscrie ca membru în organizația Partidului Național Liberal, și intră în cercul elitei politice sălăjene. Se implică în activitatea propagandistică a partidului, ține mai multe conferințe și discursuri politice, menite să atragă cât mai mulți simpatizanți. Zelul și fidelitatea politică de care dădea dovadă, l-au urcat în ierarhia partidului până la funcția de președinte al organizației din Zalău. După cedarea Ardealului, o bună parte din românii sălăjeni au apucat-o care încotro, dar Augustin a decis să rămână și să sufere în tăcere. Mai întâi, autoritățile maghiare l-au epurat din barou, apoi la 24 august 1944, când România a ieșit din alianța cu Germania, i s-a stabilit domiciliu obligatoriu până la eliberarea orașului. Izbăvirea avea să vină pe 17 octombrie 1944, prin Decretul Regal nr. 1925, prin care era numit în funcția de prefect al județului Sălaj. Pentru început, i-a strâns pe oamenii care nu părăsiseră urbea, și a pus pe picioare Prefectura, Tribunalul, Parchetul, Administrația financiară, Serviciul agricol, zootehnic, medical, aprovizionare, Inspectoratul învățământului primar, etc.

Augustin Pintea în vizorul Securității

Realizările în plan administrativ nu au fost suficient de convingătoare. La 10 martie 1945, Frontul Național Democrat decide înlăturarea prefecților numiți în toamna lui 1944. Hotărârea era motivată de anumiți factori politici, printre care cel mai important era procesul de sovietizare a României. Iată ce le spunea Augustin Pintea colaboratorilor săi la final de mandat:

“Ne îndepărtăm cu conștiința împăcată, că am făcut totul, ce un om cinstit poate face, nici când pe nimeni nu am refuzat în îndeplinirea cererei juste, ușa serviciului a fost pentru toți deschisă și tot omul a fost ascultat”

Alungat pe nedrept, se reîntoarce la prima dragoste, avocatura. Îndeplinește funcția de jurist consult al județului Sălaj, cu gradul de avocat consilier, iar la 1 ianuarie 1946, se pensionează. Munca depusă pentru înfăptuirea Unirii și trecutul liberal, atrag antipatia comuniștilor care îi pun gând rău. În anul 1948, i s-a suspendat pensia, proprietățile i-au fost naționalizate, iar pământul de la Panic este trecut în administrația Gospodăriei Agricole de Stat. Rămas fără niciun venit, Augustin pleacă la Turda unde se angajează administrator la cantina Școlii Zootehnice. Peste doi ani, se transferă la școala profesională de tractoriști din Huedin, pe un post de secretar. A decis să lupte împotriva nedreptăților și a dat în judecată statul comunist, susținând că nu există niciun motiv pentru oprirea pensiei din moment ce autoritățile au pus mâna pe proprietățile sale. După lungi bătălii în instanță, în vara lui 1956, tribunalul îi dă câștig de cauză, iar prin intermediului Colectivului avocaților din Huedin, este remunerate cu o pensie mizerabilă în valoare de 450 de lei. Este urmărit cu ardoare de Securitate, pentru stabilirea legăturilor cu foștii conducători și membri P.N.L. din alte localități sau din străinătate. În ciuda episoadelor de spionaj, a cercetărilor și interogatoriilor, comuniștii nu-i găsesc cusur, și decid clasarea dosarului. În vara anului 1958, Augustin și soția sa, se reîntorc definitiv la Zalău. Aici și-a dat ultima suflare pe 27 mai 1959, ostoit de atâta alergătură.

Surse: Marin Pop, “Augustin Pintea (1885-1959)- Personalitate sălăjeană marcantă din generația Marii Uniri“,  în Acta Mvsei Porolossensis, Ed. Porolissum a Muzeului Județean, Zalău, 2018.

Tatăl, Simion Pop, preot greco-catolic. Mama, descendentă din vestita familie Bariț. Dragostea lor aduce rod pe 15 iunie 1875, când apare micul Iustin. Are parte de o educație solidă, iar din clasa a V-a, tânărul devine secretarul societății de lectură a elevilor români. Mai marii vremii îl descoperă și fac presiuni pentru a scăpa de el. Își continuă studiile la Gimnaziul Superior din Blaj, unde se remarcă prin talentul oratoric și literar. În studenție, Iustin adună mai mulți colegi și încearcă să reînființeze Societatea academică de lectură “Iulia“. În 1900 devine doctor în drept și începe practica de avocat la cabinetul lui Francisc Hossu-Longin. Atunci când venea vorba de procese, nu făcea selecții. Sărac sau bogat, orășean sau simplu țăran, Iustin Pop pleda cu același zel. A publicat articole în care lua partea românilor, a susținut conferințe și a organizat evenimente culturale. În 1919, cu ocazia sfințirii unei școli, îndeamnă oamenii să intoneze imnul național, fapt pentru care este dat în judecată.

Iustin Pop, un tânăr cu inițiativă

În toiul unei veri toride, mai exact, pe 15 iunie 1875, preotul greco-catolic Simion Pop, își ține feciorul în brațe. Timpul trece fără să bagi de seamă, iar Iustin își ocupă locul în băncile școlii primare, ca pe urmă, să urmeze cursurile Liceului Piarist din Cluj. Se dovedește un elev silitor, dovadă stau rezultatele bune din anii III și IV, care îl scutesc de plata taxelor de școlarizare. Pe când era în clasa a V-a, tânărul devine secretarul societății de lectură a elevilor români, o mare responsabilitate. Direcțiunea îl descoperă și face presiuni pentru a părăsi liceul. În cele din urmă, se transferă la Gimnaziul Superior din Blaj, unde a beneficiat de o bursă a Fundației “Gojdu”. După o perioadă de acomodare, Iustin devine un orator de clasă și un iscusit mânuitor al condeiului. Este ales președinte al Societății de lectură a junimii studioase, implicându-se în mai multe activități din sfera mișcării naționale și a Memorandumului.

În 1894, își începe viața de student la Facultatea de Drept a Universității ”Francz József” din Cluj. Aici, Iustin devine un adevărat lider. Pe când era în anul I mobilizează mai mulți colegi și încearcă să reînființeze Societatea academică de lectură ”Iulia”,  ce fusese desființată  în 1884. În anul II de facultate, este membru în comitetul de conducere al tinerimii, iar mai târziu ajunge președintele acesteia. În ciuda eforturilor susținute, studențimea ardeleană a fost împiedicată să realizeze ce și-a propus. Cu toată ostilitatea, studenții au reușit să organizeze o serie de activități cultural-politice.

În biroul său de avocatură, românismul era acasă

Absolvă ciclul licențial fără mari bătăi de cap, iar pe 16 mai 1900, își ia doctoratul în drept. Tot acum debutează ca ucenic la cabinetul de avocatură deținut de Francisc Hossu-Longin, aprig susținător al românilor văduviți de drepturi. Pop iubea forte mult tinerii, și credea în suflul pe care îl pot imprima activismului. După câteva sesiuni de căutare prin zona Hunedoarei dă peste mai mulți voinici alături de care va pune bazele gazetei Libertatea. În 1903, la un an după înființare, publicația joacă un rol semnificativ în campania electorală care l-a propulsat pe avocatul Aurel Vlad în funcția de deputat în Dieta maghiară. Maghiarizarea firmelor de avocatură, l-a făcut pe Iustin Pop să desfășoare în 1905, un amplu protest. Tot atunci a devenit membru al Congregației Comitantese, funcție din care a luptat pentru drepturile românilor.

Strămutarea la Deva a însemnat un nou capitol în viața avocatului Iustin Pop. Biroul de avocatură nou înființat, ajunsese pe buzele tuturor. Clienții năpăstuiți îngroșau coada, iar după o vreme, biroul devine un veritabil centru de organizare a vieții românești din oraș și împrejurimi. Atunci când venea vorba de procese, nu făcea selecții. Sărac sau bogat, orășean sau simplu țăran, Iustin Pop pleda cu același zel.

Sprijinitor al culturii și avocat de primă mână

Când nu era ocupat cu procese, se îndeletnicea cu mânuirea condeiului. Publică numeroase articole în comitatul Hunedoarei și la Budapesta, prin care promova ideile activiste și drepturile românilor. În calitate de membru activ al asociației ASTRA din Deva, Iustin a susținut conferințe și s-a implicat în organizarea de evenimente cu caracter cultural. La 1918, alături de alți hunedoreni, avocatul Iustin Pop, se află în șirul oamenilor care participă la Marea Adunare de la Alba Iulia.

După izbânda Marii Uniri, a ocupat funcția de consilier juridic al Departamentului de Justiție al Consiliului Dirigent din Cluj. Încununarea carierei de avocat avea să vină în 1923, când a devenit primul decan al Baroului Deva. În ciuda funcțiilor deținute, Iustin nu a fost un vânător de onoruri, ele au venit firesc, ca rod al muncii și devotamentului cu care și-a tratat profesia. Nu de puține ori a fost în situația de a refuza posturi importante, cum a fost cel de profesor la catedra de Drept Penal, sau cel de consilier al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cu nouă zile înainte de a împlini 68 de ani, mai exact pe 6 iunie 1943, avocatul Iustin pop se stinge în orașul Deva.

Surse: 1) Biblioteca Digitală BCU Cluj