Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

mari avocati

Absolvent al Facultății de Drept din Budapesta, Ioan fură meserie în birourile celor mai iscusiți avocați din acele timpuri. Se remarcă drept un susținător de seamă al românilor din Transilvania și militează de zor pentru respectarea drepturilor naționale. Când nu pleda la bară, avocatul Ioan Demian se implica de zor felurite activități culturale. Este membru fondator al ASTREI, președinte al Reuniunii de cântări Doina și conducătorul mai multor asociații cu caracter socio-cultural. În toamna lui 1918 va figura printre participanții cu drept de vot la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

 

Formarea ca avocat

Vine pe lume la 6 ianuarie 1878, în comuna Băița, județul Hunedoara. Primele clase le face la școala confesională din localitate, după care urmează cursurile Gimnaziului din Brad și liceul “Andrei Baron de Șaguna” din Brașov. În timpul liceului a fost coleg cu mai mulți tineri din Ardeal și Banat, care vor juca un rol de seamă în realizarea Unirii. Ajuns la vremea studenției, se îndreptă către Facultatea de Drept din Budapesta, unde își susține licența în anul 1904. Devine doctor în științe juridice la Cluj în anul 1906, după care își începe practica avocațială în birourile avocaților Ioan Popp, Virgil Olariu și Iustin Miron. Examenul de liberă practică îl susține în fața unei comisii de pe lângă Curtea de Apel din Târgu Mureș, stabilindu-și domiciliul la Sânnicolau Mare. Aici își va deschide un birou avocațial care a funcționat până în anul 1930.

 

Lupta pentru înfăptuirea Marii Uniri

Susținător al cauzei românilor din Transilvania, Ioan Demian participă la manifestările organizate de către PNR în zona Sânnicolau Mare, unde se afla un nucleu de luptători pentru drepturile românilor. A desfășurat o intensă activitate pe tărâmul național, cultural și economic, fiind membru fondator al ASTREI, președinte al Reuniunii de cântări Doina și conducătorul mai multor asociații cu caracter socio-cultural.

În toamna anului 1918 îl găsim implicat în organizarea Gărzilor Naționale Române la Sânnicolau Mare, promovând unitatea națională a românilor. După toate acestea va fi delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din partea Cercului electoral Sânnicolau Mare. Iată cum rememora avocatul Ioan momentele premergătoare Unirii: “Am plecat spre Alba Iulia împreună cu preotul ortodox dr. Petru Fleșeriu din localitate mergând spre Timișoara. Aici am evitat cu greu cordonul și opreliștea pusă de către armatele sârbești. Ne-am întors la Periam, am plecat la Aradul Nou, apoi am luat trenul spre Alba Iulia, ajungând în dimineața zilei de 1 Decembrie, participând la marea și înflăcărata adunare națională.

 

Pe final de carieră

Odată înfăptuită Marea Unire, Ioan Demian a fost ales deputat în Parlamentul României Mari. Între anii 1930-1934 a locuit la Periam, urmând ca din anul 1934 să se stabilească la Timișoara. În anul 1950 are loc desființarea instituției notarului public și este informat de către șeful postului de poliție Perima că locuitorii din Banat vor fi deportați în Bărăgan. Fără să mai stea pe gânduri, își ia familia și se ascunde la surorile sale din Hărțăgani, în localitatea natală. Aici își va consuma ultimii ani din viață trecând la cer pe 30 ianuarie 1952.

 

 

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

 

Debutează în viața politică la numai 26 de ani ca independent. Gustă din deputăție în anul 1892 în cercul electoral Arpașu de Jos. De-a lungul carierei dr. Nicolae Șerban a repudiat mai multe victorii ajungând în cele din urmă membru în parlamentul maghiar. În calitate de președinte al Consiliului comunal provizoriu  este însărcinat cu menținerea ordinii publice. Cu toate acestea, jandarmii maghiari au recurs la tot felul de atrocități. Printre victime s-a numărat și avocatul Șerban, care a fost luat ostatic. Din fericire este eliberat după ceva vreme și uns președinte al Consiliului Național Român din comitatul Făgăraș preluând controlul administrației și restabilind ordinea. Este desemnat ca reprezentant la Marea Adunare de la Alba Iulia cu drept de vot, apoi  membru în cadrul Marelui Sfat Național.

 

Primii pași pe făgașul politicii

Se naște la 23 iulie 1865 în casa preotului greco-catolic Voila Nicolae din județul Brașov. În anul 1884 devine student la Facultate de Drept a Universității Maghiare din Budapesta. Tot aici, între anii 1889-1891 își pregătește teza de doctorat. Se lansează de timpuriu în viața politică, mai exact la 26 de ani. Gustă din dulceața deputăției în anul 1892 în calitate de independent și câștigă alegerile în cercul electoral Arpașu de Jos. Victoria a stârnit valuri de critică din partea liderilor PNR, care erau adepții ideii de pasivism politic. Cu toate acestea, Nicolae Șerban nu i-a în seamă gurile rele și își duce mandatul până la capăt. La alegerile din anul 1905  a repudiat o nouă victorie în fața candidatului PNR, dr. Octavian Vasu. Deputații români își făceau sfielnic loc în parlamentul maghiar și au început să propună un program național. La alegerile parlamentare din anul 1910, avocatul Nicolae Șerban cedează locul din circumscripția Arpașu, unde fusese ales deputat în mai multe rânduri, lui Alexandru Vaida Voevod.

 

Luat ostatic de către jandarmi

Între timp, se înscrie în Congregația comitatului Făgăraș și figurează ca membru al Societății culturale Progresul și Despărțământul ASTRA. În colaborare cu dr. Ioan Șenchea și dr. Octavian Vasu pune bazele ziarului Țara Oltului. După intrarea României în război de partea Puterilor Centrale, întreaga conducere de la nivelul comitatului Făgăraș ajunge în mâinile Consiliului comunal provizoriu, care avea în componență reprezentanți români și maghiari. Președintele acestei structuri era Nicolae Șerban având un vicepreședinte maghiar, în timp ce comanda gărzilor civile încăpuse pe mâna unui comandant maghiar și un adjunct român. În ciuda eforturilor de menținere a ordinii publice, jandarmii maghiari au recurs la tot felul de atrocități. Printre victime s-a numărat și avocatul Șerban, care a fost luat ostatic.

 

Delegat la Marea Unire

Din fericire a fost eliberat la scurtă vreme și uns președinte al Consiliului Național Român din comitatul Făgăraș preluând controlul administrației și restabilind ordinea. Tot acum se va ocupa de organizarea noilor structuri de putere din localitățile comitatului și în special de constituirea gărzilor naționale. În urma ședinței cercului electoral Făgăraș s-a decis ca dr. Nicolae Șerban să fie delegat ca reprezentant la Marea Adunarea Națională de la Alba Iulia căpătând ulterior și un loc în Marele Sfat Național.

După înfăptuirea Marii Uniri părăsește tabăra politică și trece din rândurile partidului liberal în Partidul Poporului. În scurtul răstimp cât a fost la guvernare formațiunea politică a ocupat postul de prefect al județului Sălaj. În 1919 devine unul din fondatorii și conducătorii ziarului Glasul Oltului.  Avocatul Nicolae Șerban trece la cele veșnice în data de 15 septembrie 1932 și este înmormântat la Făgăraș.

 

 

Surse:  Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Provine dintr-o familie în care științele juridice erau la loc de cinste. Tată, Simion, era un avocat destoinic, motiv pentru care junele a fost vrăjit de acest domeniu. Ajuns la vârsta studenției se va înscrie la Facultatea de Drept și Științe Politice a Universității „Ferencz József” din Cluj. După ce fură meserie de la marii avocați ai vremii își deschide propria cancelarie în Târnăveni. Odată cu declanșarea primei conflagrații mondiale este înrolat în Regimentul 50 Alba Iulia, cu gradul de locotenent. Se bucură de mai multe funcții de conducere fiind delegat la  Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. În perioada interbelică gustă din plin viața politică, iar la 1926  deține funcția de prefect la județului Cluj. Pentru acestea și pentru multe altele va fi distins în anul 1931 cu Ordinul Ferdinand I în grad de ofițer

 

Pregătirea academică și perioada debutului

Vine pe lume la 26 februarie 1883, în familia avocatului Simion Căluțiu din județul Mureș. Junele se molipsește de microbul științelor juridice pe filieră paternă, motiv pentru care se va dedica avocaturii. Își face studiile la Facultatea de Drept și Științe Politice a Universității „Ferencz József” din Cluj. Seriozitatea, prestanța și capacitatea de muncă, îl scot în evidență aducându-i mai multe burse acordate de Fundațiile ,,Alexandru Șterca Șuluțiu”, „S. Romanțai” și ASTRA. Devine absolvent în anul 1906, după care își face stagiul în cabinetele marilor avocați din acele timpuri. Pe lângă acestea, tânărul devine și doctor în drept la 2 aprilie 1910. Din noiembrie 1912 pornește pe cont propriu și deschide o cancelarie avocațială în Târnăveni. Tot acum se înscrie în mișcarea națională românească din comitatul Târnava Mică. Camaraderia cu avocatul și fruntașul politic Romul Boilă se va dovedi una foarte rodnică. Cei doi strâng rândurile și încep să militeze pentru introducerea votului universal și secret, pentru învățământul în limbile naționalităților și libertatea presei.

 

Anii de război și Marea Unire

Vitregiile vremii au făcut ca acțiunile lor să nu ajungă până la capăt. Declanșarea Primului Război Mondial împrăștie mulțimile, iar Marțian este înrolat în Regimentul 50 Alba Iulia, cu gradul de locotenent. Datorită funcției pe care o deținea, este numit comandant al Gărzii Naționale din Târnava Mică. Ulterior, va fi desemnat adjutant al Legiunii române din Alba Iulia, ca mai apoi să fie delegat de CNR să i-a parte la ședințele din 13-14 noiembrie de la Arad. Când focurile se mai domolesc, membri Gărzii Naționale Române din comitatul Târnava Mică îl deleagă ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

În urma constituirii Consiliului Dirigent are loc procesul de preluare a controlului în administrația locală. Marțian Căluțiu este desemnat ca prim comisar cu prerogative de conducere a întregii activități de preluare a puterii și instituire a autorității românești. În calitate de membru al Partidului Național Român, candidează în circumscripția Târnăveni pentru un mandat de deputat, pe care îl obține învingându-l pe Ioan Bianu.

 

În tumultul politic al vremii

Tulburările din peisajul politic și incertitudinea în care se scălda formațiune liberală, îl fac să părăsească partidul la braț cu Octavian Goga. Cei doi trec de partea Partidului Poporului în mai 1920, iar avocatul Marțian devine pentru o scurtă perioadă liderul județean al partidului. Activitatea sa politică va cunoaște un crescendo în anul 1926, când ajunge să dețină funcția de prefect la județului Cluj. Atunci când nu făcea politică activa în domeniul bancar. De numele său se leagă înființarea Băncii comerciale și industriale din Valea Târnavelor, a Băncii Comerțului – Turda și a Băncii Generale de Credit din Târnăveni. În paralel era acționar și președinte al SC Furnica – Târnăveni.

Căluțiu Marțian a practicat avocatura la Târnăveni până în anul 1926, când s-a mutat definitiv la Cluj. Pentru întreaga activitate va primi în anul 1931 Ordinul Ferdinand I în grad de ofițer. Părăsește această viață la 8 iulie 1940 și este înmormântat la Cluj.

 

 

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

 

Pornește spre Budapesta cu un bagaj de vise și multă determinare. Aici, studiază la două facultăți și devine doctor în drept. La 5 august 1905 ajunge avocat cu acte în regulă, se avântă în politică și luptă pentru emancipare națională a românilor. Participă la Marea Unire ca delegat al cercului electoral Becicherecul Mic, după care pune umărul la instaurarea administrației românești în Banat. După 1919 a fost ales deputat în mai multe legislaturi, s-a îngrijit de înființarea Camerei de Comerț româno-maghiare, a condus mai multe organizații social-edilitare și a publicat articole în ziarele vremii. Odată cu instaurarea regimului comunist i-a fost sistată pensia, bunurile confiscate și evacuat din locuință.

 

Un munte de muncă și determinare

Se pomenește pe această lume la 15 iunie 1878 în satul Roșia Montană, din județul Alba. Părinții s-au îngrijit să nu-i lipsească nimic și au făcut tot posibilul ca feciorul lor să aibă parte de cea mai bună educație. Când se mai dezmeticește, Pompiliu urmează cursurile școlii primare din sat, iar mai apoi clasele gimnaziale și Liceul din Sibiu. Obține bacalaureatul fără mari bătăi de cap, după care se îmbarcă în primul tren cu destinația Budapesta. Aici, devine student la Academia Comercială și Industrială, iar mai apoi la Facultatea de Drept, unde peste câțiva ani își va obține doctoratul.

Ieșit de pe băncile facultății, tânărul se refugiază în cabinetele de avocatură arădene, unde face practica obligatorie între 18 iunie 1903 și 1 aprilie 1904. Prin decizia nr. 503 din 25 aprilie 1904, figurează printre avocații stagiari din Baroul Timiș, urmând ca din 5 august 1905, să fie numit avocat definitiv. Doi ani mai târziu, mai dă o lovitură, dar de această dată în plan personal. Se căsătorește și-i vine pe lume primul fecior, Silviu, care se molipsește microbul științelor juridice profesând la maturitate ca avocat în cadrul Baroului Timiș. Chemat la arme în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Silviu se avântă în lupta pentru cucerirea Odesei, însă nu s-a mai întors acasă.

 

În vâltoarea vieții politice

De numele avocatului Pompiliu Ciobanu se leagă o bogată activitate culturală și politică. A pus umărul la mișcarea de emancipare națională a românilor din Banat, a fost membru activ în cadrul ASTREI bănățene, sprijinind activitatea instituțiilor școlare și bisericești. În ceea ce privește orientarea politică, ei bine, aici se dă de partea Partidului Național Român. Între 1909-1910 participă la mai multe adunări electorale în satele bănățene, militând pentru introducerea votului universal și respectarea libertăților naționale. Implicarea constantă, zelul de care dădea dovadă și tactul cu care opera, i-au făcut pe membrii Cercului electoral Becicherecul Mic, să-l delege la Marea Adunare Națională de la 1 decembrie 1918. Tot acum, pune umărul la instaurarea administrației românești în Banat, iar din vara lui 1919 va fi ales  președintele Comisiei pentru Codificarea reformei agrare.

 

Activitatea în perioada interbelică și prigoana comunistă

La ceva timp după înfăptuirea Marii Uniri, este ales deputat în mai multe legislaturi, iar din 1921 figurează ca președinte al Comisiei pentru codificarea Reformei agrare din același an. Din postura de atașat comercial la ambasada română de la Budapesta, avocatul Ciobanu s-a îngrijit de înființarea Camerei de Comerț româno-maghiare. Pe parcursul perioadei interbelice, s-a aflat în fruntea mai multor organizații social-edilitare, a fost președinte al Asociației proprietarilor de case din  Timișoara, iar mai târziu vicepreședinte al Uniunii proprietarilor de case din România, participând la diferite congrese internaționale.

În paralel cu activitățile social-politice, a fost un pasionat al scrisului, motiv pentru care a publicat numeroase articole în ziare și reviste editate în Timișoara, Lugoj, etc. Pe lângă activitatea gazetărească, numele său figurează și pe o serie de lucrări mai ample: Probleme economice (1922); Producția aurului și reforma monetară (1928); Unirea Banatului și încorporarea Timișoarei la România Mare. Dare istorice (1934).

Golgota avocatului Pompiliu începe din momentul instaurării regimului comunist în România. Privit ca un element ce atenta la buna orânduire socială, autoritățile îl trag pe line moartă. Mai întâi i-au sistat pensia, i-au confiscat bunurile și l-au evacuat din casă. În sprijinul lui a sărit Mitropolitul Banatului Vasile Lăzărescu, care l-a găzduit împreună cu soția la Mănăstirea Bodrog între 1952-1956. Ulterior, s-a stabilit la Secusigiu, în casa cumnatului său. Neliniștea și alergătura au început să-i sape la temelia sănătății. Pleacă la cer la vârsta de 84 de ani fiind înmormântat în cimitirul Eroilor din Timișoara.

 

 

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

 

Absolvent al Facultății de Drept din Budapesta, Emanuil Ungurianu a slujit avocatura vreme de 35 de ani. Cu timp și fără timp preia cârma despărțământului ASTRA din Banat și se angajează în misiunea de a ridica mai multe biblioteci în zonele rurale. Donează cărți, bani, adună lângă el oameni de bine și se ocupă de organizarea învățământului românesc bănățean. A luptat împotriva legilor care prevedeau introducerea limbii maghiare în școli și s-a îngrijit de soarta elevilor, studenților și profesorilor români. Aprig la vorbă, dar mai tăios prin cuvânt, avocatul Ungurianu pune pe picioare două ziare: Luminătorulși “Dreptatea”. A lucrat și-n ogorul bisericii fiind cel care s-a alăturat Mitropolitului Andrei Șaguna în proiectul de reînființare a Episcopiei Timișoarei.

 

Primii pași în viață și-n carieră

Vede lumina zilei pe 21 decembrie 1845, în localitatea Satchinez, din județul Timiș. Este botezat la două zile de către preotul George Popovici și primește numele Emanuel. Junele se dezvoltă frumos. Debutul școlar, și-l face în localitatea natală, după care pornește spre Timișoara pentru restul etapelor școlare. Proaspăt absolvent de bacalaureat, se decide rapid și pornește spre Facultatea de Drept din Budapesta. S-a dovedit un student eminent, care pe lângă cursuri muncea ca funcționar la poștă pentru a strânge un ban în plus. După finalizarea facultății, va face practica necesară, urmând ca în anul 1874 să promoveze examenul de avocatură la Tabla regească din Budapesta.

De aici, se îndreptă către capitala Banatului, unde și-a deschis un birou. A profesat avocatura vreme de 35 de ani, perioadă în care s-a remarcat prin diplomație, patriotism, cultură și apărarea drepturilor conaționalilor. Iartă cum îl vedea Valeriu Braniște, lider de seamă al românilor din Banat: “Holtei era în Timișoara avocatul Emaniul Ungurianu, pe atunci director al Timișanei (…) Era unic în felul său, bun la inimă, dar aspru la vorbă. Ne dicta să fim zilnic după masă în cafeneaua Kranprinz, la masa lui, unde își lua cafeaua neagră.”

 

Un avocat în slujba culturii 

Înființată la Sibiu prin eforturile unei generații care dorea emanciparea politică a națiunii române, Asociația ASTRA începea să prindă rădăcini. La insistențele elitei bănățene, în orașul de pe Bega va lua naștere un despărțământ. Un loc de seamă în activitatea asociației îl va avea avocatul Ungurianu, care a deținut funcția de director între 1898-1906. Scopul era unul bine definit: dezvoltare culturală și economică a poporului român din Banat.

Emanuil Ungurianu s-a dedicat trup și suflet noii misiuni. În anul 1901, despărțământul avea în administrare zece biblioteci dintre care patru fuseseră înființate în cursul acelui an. De înzestrarea lor s-a ocupat chiar avocatul bănățean, care a donat 64 de tomuri. Pentru susținerea activităților culturale, Emanuil a contribuit cu 400 de coroane din propriul buzunar și a demarat lucrările pentru alte patru biblioteci în localitățile Dragșina, Sinersig, Vucova și Cerna. În adunarea generală a despărțământului ținută la 14 iunie 1903, liderul bănățean afirma că slăbiciunile unui popor trebuiesc descoperite și vindecate, altfel neamul respectiv va fi supus pieirii.

 

 

În slujba învățământului românesc 

Pe lângă înființarea și înfrumusețarea bibliotecilor, o altă problemă de care s-a îngrijit a fost dezvoltarea învățământului românesc din Banat. Situația nu era deloc una roz. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea și prima parte a secolului al XX-lea, școala traversează o perioadă nefastă. În viziunea străinilor, ea trebuia să contribuie la edificare statului național maghiar. Cum era de așteptat, limba maghiară a fost introdusă ca obiect de studiu în gimnaziile și liceele românești, iar în 1907 avea drep scop ”dezvoltarea și întărirea atașamentului față de patria ungară.”

În anul 1866  fruntașul Meletie Drăghici și profesorul George Crăciunescu au pus bazele unui “institut de creștere și ajutorare pentru tinerimea română greco-catolică de la școala din Timișoara.” În horă se prinde și Alexandru Mocioni, politician cu ștate vechi, iar la adunarea din 16 aprilie răsare “Alumneul român-național din Timișoara.” Avocatul Ungurianu a fost uns pe rând, vicepreședinte, apoi președinte. Când a preluat conducerea “Alumneului” acesta deținea un fond de 200 de florini, urmând ca la finalul mandatului să lase în vistieria acestuia nu mai puțin de 22.000 de florini. Eforturile sale au vizat și organizarea “Reuniunii învățătorilor români” din Banat. În acest sens, avocatul bănățean a luptat pentru asigurarea existenței materiale a învățătorilor români prin înființarea unui fond de ajutorare reciprocă.

Cu toate acestea apele nu se liniștesc de loc. Bănățenii se strâng în număr mare și protestează împotriva măsurilor impuse de maghiari. De la adunare nu puteau lipsi Emanuil Ungurianu, Traina Putici, George Adam, Pavel Rotariu, etc. Evenimentul s-a încheiat cu o rezoluție ce prevedea abrogarea tuturor legilor și ordonanțelor care introduceau limba maghiară în școlile confesionale românești. Pe lângă toate acestea, avocatul a făcut donații substanțiale în contul școlilor românești din Banat. A fost atent și la nevoile studențimii române. Vorbind despre situația tinerilor care studiau în Budapesta, a scos în evidență faptul că aceștia se scaldă în mizerie și că este necesară înființarea unui internat care să le ofere cele mai bune condiții.

 

Emanuil Ungurianu alături de membri ai elitei din Transilvania în august 1908, la Șimleu Silvaniei

 

Aduce la lumină noi publicații și sprijină reînființarea Episcopiei Timișoarei

Om de caracter, patriot fără cusur, vizionar, dar mai presus de toate un pasionat al condeiului. Conștient de rolul pe care-l avea presa în cadrul mișcării de emancipare națională, fruntașul bănățean a pus bazele unor ziare românești pe care le-a sprijinit financiar. Așa iese de sub tipar “Luminătorul”, ziar menit să evidențieze situația politică a românilor din Banat. În 1893, alături de Alexandru Mocioni și Vincețiu Babeș, se pune la cale înființarea unei alte publicații, “Dreptatea”. Cu acest prilej, Ungurianu a reafirmat scopurile presei românești: “apărarea intereselor politice și culturale; informarea intelighenției române și luminarea țăranului român.” La finalul anului 1897 cele două ziare au încetat să mai iasă de sub tipar, atât din cauza lipsei de bani, cât și din cauza persecuției politice venite din partea guvernului maghiar.

Emanuil Ungurianu a lucrat și-n ogorul bisericii. În 1863, Mitropolitul Andrei Șaguna a propus reînființarea Episcopiei Timișoarei, iar printre liderii care s-au alătura acestui demers a fost și avocatul român. Proiectul reînființării episcopiei a avut de înfruntat multe dificultăți. Pe lângă opoziția autorităților politice, lipsa banilor făcea imposibilă realizarea acestui vis. Rezolvarea vine tot de la fruntașul bănățean, care nu stă cu mâinile încrucișate și demarează o campanie de strângere de fonduri, deschizând colecta cu o donație de 10.000 de coroane. În 1906, l-a convins pe episcopul Ioan I. Pop să lanseze o circulată în vederea strângerii de fonduri. Cu timpul, deputați timișoreni, oameni din înalta societate, oameni simpli, toți au contribuit la colectă. Reunit în ședință specială, sinodul din Arad, și-a dar în principiu acordul pentru reînființarea Episcopiei Timișoarei și cedarea a patru protopopiate. Prin eforturile sale, Ungurianu a câștigat de partea sa și Primăria Orașului Timișoara, care a donat  în anul 1925 o suprafață de peste cinci pogoane de pământ în centrul orașului destinată ridicării unei catedrale episcopale. Pe lângă acestea, de numele său se leagă construirea de noi biserici, înființarea unor parohii și subvenționarea mai multor proiecte. În calitate de membru al Consistoriului Episcopiei Aradului, fruntașul bănățean a susținut necesitatea consolidării învățământului confesional românesc și ajutorarea materială a corpului didactic.

Reușitele profesionale nu s-a răsfrânt și în viața personală. A rămas necăsătorit până la finalul vieții, preferând mai degrabă să se angajeze într-un mariaj cu munca. Alergătura, responsabilitățile și nopțile nedormite, îi macină sănătatea. După o viață afierosită propășirii românilor, avocatul Ungurianu trece la cer în data de 25 martie 1929. Douăzeci și patru de preoți în frunte cu Episcopul Grigorie Comșa, au săvârșit slujba de prohodire în Piața Unirii din Timișoara. Necrologurile au fost asigurate de Ștefan Cicio Pop, Vasile Goldiș, Victor Vâlcovici, alături de alți membri ai elitei române.

 

 

Surse: Vasile Rămneanțu, Emanuil Ungurianu (1845-1929), Ed. MIRTON, Timișoara, 1996

 

Absolvent al Facultății de Drept din Pesta, își face ucenicia în cabinetul lui Alexe Olariu, după care pornește pe cont propriu. Cochetează cu scrisul și luptă pentru respectarea drepturilor conaționalilor din comitatul Hunedoara implicându-se în organizarea vieții politice, economice, sociale și culturale. Pledează în procesul intentat Memorandiștilor și tot el îi apără pe cei trei studenți inculpați în procesul “Cununa lui Iancu”. Refuză să iscălească declarația de loialitate față de guvernul de la Budapesta, iar din 1918 se dedică trup și suflet înfăptuirii unității naționale a românilor. Dezamăgit de evoluția politicii de după Marea Unire, socotește că e mai bine să facă pași mici către retragere. Părăsește această lume la 12 februarie 1935, într-un con de umbră, dar împăcat pentru că și-a făcut datoria față de țară.

 

O generație unionistă

Vede lumina zilei la 2 octombrie 1847, în comuna Zam, din județul Hunedoara. Tatăl, Mihail Lupu Hossu, făcuse studii juridice la Cluj și începând cu anul 1833 trece prim mai multe funcții administrative. La vremea cuvenită, Francisc începe școala primară la Deva. Crește frumos, însă destinul nu-l menajează, iar la vârsta de zece ani îi răpește tatăl. La șase ani după tragicul episod, mai primește o lovitură ajungând orfan și de mamă. De acum, cei trei copii ai familiei Hossu ajung pe mâna unei surori de-a tatălui, o femeie fără inimă, care le va face viața un chin. Cu toate acestea, Francisc se ține de carte și urmează cursurile Colegiului reformat din Orăștie. În perioada adolescenței, profesorul său de istorie, Ioan Silviu Sălăjan, îl botează Longhin. Iată cum s-au petrecut lucrurile: “Într-o zi, venind rîndul pe mine, profesorul nostru de istorie zise zîmbind: «Acum să auzim pe Francisc Hossu (…) ce știi de întîmplările de pe la noi, despre luptele dintre Traian și Decebal?»  Am spus eu câte și cum am știut și ce am putut învăța din studiul în manuscript, dar mai vîrtos m-am ocupat de partea cum Decebal a lăsat să se spînzure pe zidul cetății Sarmisegetusa trimisul lui Traian, cel mai iubit al lui beldiduce, Longinus, adecă Longin, scoțînd în relief curajul, dar mai ales caracterul lui, ce-l ridica în ochii marelui imperator! Foarte bine, esclamă voios domnul profesor, vedeți! (…) Întreaga clasă erupsă într-o aclamare de ,,să trăiască” la adresa d-lui profesor și la a mea repetînd: trăiască Longhin și cu aceasta a luat sfârșit ora de istorie (…) Din acea zi, nimeni nu mă agrăi decît pe numele Longhin”, istorisește Francisc în cuprinsul volumului “Amintiri din viața mea”.

Vremurile tulburi care precedau instaurarea dualismului și schimbarea orientării tactice spre pasivism, nu au rămas fără ecou în rândul tinerei generații. Din dorința de a deveni ”factori de răspundere ai românilor”, junii au îmbrățișat avocatura, au întemeiat bănci sau întreprinderi industriale, au devenit membri în felurite structuri politice, etc. Pe Francisc l-au captat științele juridice, motiv pentru care se înscrie la Facultatea de Drept a Universității din Pesta. La acea vreme, studenții români organizau frecvent serate în care se țineau discursuri, se cântau melodii patriotice, iar dezbaterile pe teme filosofice și istorice erau la mare cinste. Un astfel de loc era ”Societatea Petru Maior” alcătuită din tineri veniți de prin diferite regiuni ale imperiului, cu misiunea de a întreține spiritul național și a stimula preocupărilor intelectuale. În calitate de membru al societății, Francisc a suplinit postul de bibliotecar și pe cel de instructor de limba română. Tot acum, pune bazele colaborării la revistele “Familia” și “Gura Satului”, frecventând de zor casele fruntașilor români.

 

Avocat fără cusur și politician iscusit

După terminarea facultății în anul 1872, revine în Transilvania și se stabilește la Deva. Practica avocațială o face în cabinetul lui Alexe Olariu, iar în 1878 va susține examenul de liberă practică pe care îl promovează fără nicio problemă. Rămâne pe meleagurile orașului Deva unde își va deschide propriul birou. Îmbină armonios pledoariile cu pasiunea pentru condei și rămâne un colaborator de seamă la ”Gura Satului”. Din pricina unui articol mai îndrăzneț, i se intentează primul proces de presă, soldat cu o amendă substanțială și o lună de închisoare la Vacz. În ciuda celor întâmplate, nu lăsă condeiul din mână, ba din contră, încheie o nouă colaborare cu ”Gazeta Transilvaniei”, al cărei redactor era camaradul Aurel Mureșianu. A susținut cu orice preț respectarea drepturilor conaționalilor din comitatul Hunedoara implicându-se în organizarea politică, economică, socială și culturală.

Debutează în viața politică de partea Partidului Național Român, fiind ales în comitetul de conducere al acestuia. După căsătoria cu Elena Pop, fiica marelui avocat Gheorghe Pop de Băsești, este privit cu alți ochi. În 1894 pledează în favoarea Memorandiștilor, și tot el îi apără pe cei trei studenți inculpați în procesul “cununei lui Iancu”. În timpul primei conflagrații mondiale, a refuzat cu orice preț să iscălească declarația de loialitate față de guvernul de la Budapesta, iar din 1918 se dedică trup și suflet înfăptuirii unității naționale a românilor. La primele alegeri din 1919, câștigă fără emoții cursa pentru un loc de senator în primul Parlament al României Mari. De cealaltă parte, Elena a fost una dintre cele mai active promotoare ale mișcării feministe din Transilvania și o luptătoare asiduă pentru promovarea drepturilor românilor.

 

O retragere cu gust amar

Scrie din ce în ce mai rar la publicațiile ”Gazeta ilustrată” și ”Transilvania”, iar aparițiile publice încetează. Din cuprinsul Amintirilor pe care le-a publicat, reiese faptul că la baza deciziei de a se retrage nu a stat neapărat starea de sănătate, ci mai degrabă faptul că nu se mai regăsea în politica vremii, care devenise un mod de căpătuială fără niciun fel de ideal. Înainte de a muri, Francisc a donat Bibliotecii Centrale din cadrul Universității din Cluj, întreaga arhivă personală și pe cea a socrului său. Se stinge din viață la 12 februarie 1935, uitat de contemporani, dar cu liniștea datoriei împlinite față de generațiile viitoare.

 

Surse: Francis Hossu-Longin, “Amintiri din viața mea”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1975.    

 

Rămas orfan de mic, Ștefan este crescut de canonicul Vasile Pop, un unchi din partea tatălui. Pasionat de științele juridice, se dedică studiului, iar la vremea potrivită, își deschide propriul birou la Arad. Ia partea românilor în marile procese ale vremii, apoi face din propria locuință sediul Consiliului Național Român Central. Acolo s-a dospit aluatul Unirii din decembrie 1918. Pe când se pregătea să plece la Alba Iulia, Ștefan cade la pat cu febră mare. Doctorii îl consultă degrabă și pun diagnosticul: gripă spaniolă! Nu se sperie cu una cu două, iar în urma tratamentului se înzdrăvenește și se urcă în tren. Debutează în politică de partea Partidului Național Român, ocupând funcții de seamă în guvernele lui Ion I.C. Brătianu și Alexandru Vaida-Voevod.

Un avocat în plină ascensiune

Forfotă mare în satul Șigău, din județul Cluj. Dascălul Emanuil Cicio așteaptă cu sufletul la gură venirea pe lume a noului membru, care se petrece la 1 aprilie 1865. Abia ce lăsase mersul de-a bușilea, că viața îi scoate în cale prima încercare și-l lasă orfan. Ștefan, alături de cele două surori, sunt crescuți de canonicul Vasile Pop, un unchi din partea tatălui. Începe studiile la Gherla, le continuă la gimnaziul din Dej, iar în final absolvă Liceul Maghiar de Stat din Sibiu. Atras de științele juridice, tânărul urmează cursurile Facultății de Drept ale Universității din Viena și Budapesta. Pe parcursul studenției figurează ca membru în cadrul societăților România Jună și Petru Maior. Doctoratul și-l obține pe 13 aprilie 1889, iar doi ani mai târziu promovează examenul de cezură. La insistențele avocaților Nicolae Oncu și Mihai Veliciu, se stabilește la Arad, unde se înscrie în Baroul local.

Membri Consiliului Dirigent. Primul rând de la stânga: A. Vaida Voevod, Ş. Cicio Pop, I. Maniu, V. Goldiş, A, Vlad; în picioare: I. Jumanca, R. Boilă, V. Branişte, V. Bontescu. I. Suciu, A. Lazăr, E. Haţieganu, I. Flueraş

Încă de la început, se remarcă prin zelul și acuratețea cu care pleda. Participă la Conferința de la Haga, și devine un apărător de seamă al celor năpăstuiți. Mai întâi, susține cauza românilor din Ardeal, care suportau nedreptățile maghiarilor, apoi sprijină pe conaționalii din comitat. Tot în dreptul numelui său figurează și procesele de presă intentate de autoritățile maghiare ziarelor sârbești Branik și Zastva. Însă apogeul pledoariilor sale, este reprezentat de Procesul Memorandului, în care i-a reprezentat pe avocații arădeni Mihai Velicu și Aurel Suciu. În timpul primei conflagrații mondiale intervine în parlament și semnalează abuzurile la care erau supuși românii: muncă în folosul frontului, deportarea în lagăre, etc. Înflăcărare cu care a luptat împotriva acestor nelegiuri, îi va aduce supranumele de ”părintele internaților din Șopron.

Se vindecă de gripă spaniolă și pune umărul la înfăptuirea Unirii 

Vâltoarea vieții politice nu i-a fost deloc străină. În 1905 participă la conferința națională a P.N.R, unde este ales în comitetul executiv. Obține trei mandate de deputat în Parlamentul de la Budapesta, în calitate de reprezentant al cercului electoral Șira. În toamna lui 1918, Ștefan participă la toate întâlnirile reprezentanților români din Transilvania, și este ales în Consiliul Național Român Central, al cărui sediu fusese stabilit în propria casă. O decizia foarte riscantă având în vedere faptul că autoritățile maghiare putea oricând să dea buzna și să facă un control. Între zidurile acelei case s-a dospit aluatul Marii Uniri. Numai că în acel an, virusul gripei spaniole făcea ravagii în lume. Ștefan cade la pat cu febră mare, iar deplasarea la Alba Iulia îi punea viața în primejdie. Doctorii fac tot posibilul pentru a-l pune pe picioare. Urmează tratamente peste tratamente, și în cele din urmă se înzdrăvenește.

După ce coborî din trenul care a purtat o parte din românii sosiți în cetatea Unirii, avocatul Ștefan Cicio Pop, va conduce lucrările Adunării alături de un alt nume de referință, Gheorghe Pop de Băsești. Șirul cuvântărilor a fost deschis de Ștefan adresându-se astfel:

“Cine putea să creadă că o să se schimbe astfel împrejurările după ani ani de răsboiu? Soldații noștri, la începutul răsboiului erau ademeniți că România va ține cu noi. Răsboiul a început cu minciună și guvernele ungurești monopolizau pentru armata maghiară toată gloria armelor (strigăte: blestem pe ei). Voi popi și dascăli ați fost acuzați că subminați poporul și ca ați trimis în țară pe Lucaciu și Goga (să le fie rușine pentru astfel de acuze). În Banat au fost mulți români deținuți și internați deodată cu sârbii. Mama noastră România (trăiască România, aplauze furtunoase) n-a mai putut suferi atâtea dureri ale fiilor de peste Carpați și a trecut granița (aclamări). Cu pietate și smerenie ne închinăm acelor factori care au venit într- ajutorul nostru (trăiască). Preoții și intelectualii noștri au fost duși în lanțuri. Clujul cunoaște Golgota (5.000 de români așa-i). Mărginenilor li s-au răpit averile, li s-au înmulțit datoriile, ca să se acopere cheltuielile unui răsboiu mizerabili (așa-i). Nu mai putem suferi această viață de robi. Nu mai suferim. (Trăiască Consiliul, să ne elibereze armata română)… Voim libera dispunere a fiecărui popor asupra sorții sale și voim ca această liberă dispunere să nu fie frază… La noi nu s-a putut rosti cuvântul liber, în fiecare comună ne conduceau alții, în parlament ne strigau: ștreang vouă (strigăte: ștreang lor). Când învingeau se adunau în dietă și făureau legi silnice contra națiunilor nemaghiare, iar când le mergea rău mai scriau și câte o carte mitropoliților noștri (râsete, aplauze).”

Casa în care a locuit Ștefan Cicio Pop

În febra vieții politice

Discursul continuă într-o cheie jovială, iar mulțimea însoțește fiecare idee cu un ropot de aplauze. Odată cu înfăptuirea Marii Uniri, Ștefan Cicio Pop, este ales în Marele Sfat Național, încredințându-i-se conducerea Resortului de Război și Siguranță Publică în cadrul Consiliului Dirigent. Alături de Iuliu Maniu și Aurel Lazăr, va însoți delegația oficială desemnată să prezinte Rezoluția Unirii înaintea Majestății Sale Regele Ferdinand I. Tot acum va face un nou pas în cariera politică. În urma discuțiilor dintre liderii din Ardeal și reprezentanții politici de la București, este înscris în guvernul condus de Ion I.C. Brătianu, în calitate de ministru fără portofoliu. Dar guvernarea lui Alexandru Vaida-Voevod, reprezintă o nouă provocare. Atunci, Ștefan este numit secretar de stat pentru Transilvania, apoi ministru ad-interim la Ministerul de Justiție, iar între 1919-1920, ministru ad-interim la Consiliul de Miniștri. Funcțiile importante au continuat și în timpul guvernării național-țărăniste, când asigură președinția Camerei Deputaților. Din 10 octombrie 1926, Pop va ajunge membru, apoi vicepreședinte, al Partidului Național Țărănesc. Se retrage din vâltoare vieții politice în anul 1933, aflându-și sfârșitul la un an distanță. Slujba de prohodire a fost săvârșită de episcopul greco-catolic Alexandru Nicolescu, iar în ziua cu pricina cursurile școlilor primare și secundare din Arad au fost suspendate. Ștefan Cicio Pop își doarme somnul de veci la cimitirul Eternitatea din Arad, în vecinătatea unui alt mare român, Vasile Goldiș.

Surse: 1) Biblioteca Digitală BCU Cluj; 2) centenarulromaniei.ro; 3) Analele Aradului, Colecția „Astra Arădeană – 1863”.

Ucenicit în biroul avocațial condus de Iuliu Maniu, iubitor de țară și cultură, Romul Boilă și-a afierosit întreaga viață românilor din Transilvania. Condamnă public abuzurile autorităților maghiare și critică incorectitudinile comise la corectarea listelor electorale a alegătorilor dietali. În 1913, susține douăzeci și nouă de conferințe în unsprezece comune, se preocupă de alfabetizarea oamenilor de la țară, și pune bazele ziarului “Românul Târnăvean”. Odată cu izbucnirea primei conflagrații mondiale, este mobilizat și trimis pe front în Polonia, apoi în Italia. Revenit în țară, se implică direct în evenimentele premergătoare Marii Uniri și este ales ca delegat titular la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

Stagiar în biroul lui Iuliu Maniu

Vine pe lume la 8 octombrie 1881, în localitatea Târnăveni, ca fiu al lui Zaharia Boilă, portărel la judecătoria de ocol, și al Bertei Szabo. Pruncul crește armonios, și începe școala primară în locurile natale. În 1891, capul familiei îl trimite la gimnaziul săsesc din Mediaș, unde se preda în limba germană, iar după o bucată de vreme, se transferă la gimnaziul romano-catolic din Cluj. Absolvă liceul în 1899, apoi se dedică științelor juridice înscriindu-se la Facultatea de Drept a Universității Maghiare din Cluj. După ciclul licențial, va obține două doctorate într-un interval de o lună. Mai întâi, pe 5 decembrie 1903, obține doctoratul în științe juridice, iar peste nouăsprezece zile, doctoratul în științe politice. Cu un asemenea palmares, nu-i de mirare că face stagiatura în unul din cele mai mari birouri avocațiale și anume biroul condus de Iuliu Maniu. Acolo, tânărul a ocupat postul de avocat jurisconsult al Mitropoliei greco-catolice. Romul nu a fost un om al jumătăților de măsură. În 1905, dornic să cunoască cât mai mult, face o călătorie de studii la Berlin și Paris, unde participă la cursuri de drept penal, economie politică, filosofie și psihologie. Odată finalizată stagiatura susține examenul de cenzură la Curtea de Apel din Târgu Mureș. Își deschide propriul birou la Târnăveni și se preocupă de realizarea unor manuale în domeniul dreptului politic și administrativ.       

Portavocea românilor nedreptățiți

Devine un luptător neobosit pentru cauza românilor din Transilvania și se implică în mișcarea națională, apoi publică broșurile “Dreptul de alegător dietal”, “Dreptul de alegător comunal” și “Votul universal.” La propunerea lui Maniu, este desemnat delegatul românilor la Conferința Națională a Partidului Național Român, organizată la Sibiu. În calitate de membru al P.N.R, Romul Boilă a colaborat până la Marea Unire cu o parte din crema fruntașilor români: avocații Ioan Radeș și Marțian Căluțiu, clericii Nicolae Platon, Iosif Lita, Laurențiu Pașcu, etc.

În anul 1908, este ales membru în Consiliu județului Târnava Mică, poziție din care va lupta pentru validarea drepturilor poporului român și pentru promovarea principiilor democratice. Odată cu demisia guvernului Wekerle Sandor în ziua de 20 decembrie 1910, și numirea unui nou guvern condus de contele Khuen-Hedervary, adunarea județeană a purces la analizarea noului program de guvernare. Când au aflat că avocatul Boilă avea să susțină un discurs public în limba română, oficialitățile maghiare au sărit ca arse. Punctele principale ale cuvântării erau: abuzurile săvârșite de corteșii și organele administrative, incorectitudinile comise la corectarea listelor electorale a alegătorilor dietali, etc. Iată câteva frânturi din cuvântarea respectivă:

Caracterul constituțional al unui stat așa zis constituțional, cum ne place să numim și țara noastră, se învederează prin faptul că și poporul participă la exercitarea puterii de stat. Cea mai însemnată ramură a puterii de stat este puterea legislativă. A aduce legi cu vigoare pe teritoriul întreg al statului, a impune concetățenilor noști, ce sunt datori și de la ce sunt opriți a face, este cea mai notabilă și mai înaltă funcție de drept public. Poporul ia parte la aducerea legilor prin deputații săi aleși (…) Eu din partea mea, în exercitarea liberă a dreptului de alegător văd cea mai însemnată garanție constituțională… Constituție fără de garantarea libertății electorale nu este constituție, ci numai o mască, care după folosință se poate rupe, se poate arunca la coș

Mulțimea adunată ovaționează îndelung pe orator, însă lupta se dădea pe mai multe fronturi. În 1912, Comitetul Național al P.N.R, le-a încredințat lui Victor Onișor, Valeriu Moldovan și Romul Boilă, sarcina de a redacta un “proiect de lege a votului universal, egal, direct și secret”.

Contribuie la alfabetizarea sătenilor

Între 1910-1914, revitalizează activitatea despărțământului Astrei de la Târnăveni. Organizează prelegeri prin sate și pune în discuție o serie de probleme ce țin de agricultură, industrie, comerț, teme juridice, până la probleme de literatură și istorie. În 1913, susține douăzeci și nouă de conferințe în unsprezece comune, dintre care amintim: Însemnătatea scrisului și cititului; Noțiuni de drept privat; Portul Național; Despre însoțiri, etc. S-a preocupat de alfabetizarea oamenilor de la țară și a organizat patru cursuri în localitățile Feisa, Șaroșul unguresc, Giuluș, Velț, iar în localitățile Cornești, Blăjel, Feisa, Căpâlna de Jos, Boian și Hărânglab, a fondat însoțiri de credite și economii. Între 1913-1914, despărțământul avea în gestiune 59 de localități, 41 de agenturi și 42 de biblioteci comunale. Ca toți marii avocați, a iubit condeiul și scrisul. În 1910, coagulând o serie de intelectuali precum dr. Ioan Radeș, dr. Emil Folea, dr. Simion Căluțiu, dr. Vasile Zehan, și mulți alții, pune bazele primei publicații locale în limba română, care va purta numele “Românul Târnăvean”.

Experiența frontului și lupta pentru unitate

Pe plan economic, de numele său se leagă înființarea băncii “Vulturul”, a doua bancă românească din comitat. Ajuns pe culmile succesului, nimic nu părea să tulbure avântul pe care și-l luase. Asta până în vara lui 1914, când izbucnește Primul Război Mondial. Publicația “Românului Târnăvean”, încetează să mai iasă de sub tipar, iar după ceva timp, este trimis pe front în Polonia, apoi în Italia. În 1916, silit de împrejurări, își mută soția și cei cinci copii din Târnăveni, în caz contrar, urmau să fie deportați în lagăr. În momentul căderii Imperiului Austro-Ungar, Romul lupta pe frontul italian. După terminarea războiului face un popas la Arad și participă la negocierile politice care s-au desfășurat între reprezentanții P.N.R. și delegația guvernului maghiar condusă de Oskar Jaszi. Au loc discuții acerbe, se fac propuneri, se schimbă idei, însă tratativele sunt sortite eșecului.

Contextul istoric obliga elita din acele vremuri să acționeze într-un fel. Însetat de dreptate și unitate, avocatul Boilă se implică direct în evenimentele premergătoare Marii Uniri. În ședința din 25 noiembrie 1918, sunt aleși cei cinci delegați oficiali și cei cinci delegați supleanți. Ziua următoare, dr. Romul Boilă, este ales ca delegat titular al cercului electoral la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, fiind printre cei care au semnat Actul Unirii de la 1 decembrie 1918.  Tot acum, Marele Sfat Național alege un Consiliu Dirigent, compus din cincisprezece membri care are misiunea de a se îngriji de treburile interne din Transilvania. Avocatul Boilă primise în subordine Resortul Comunicației, lucrările publice, poșta, telegraful și alimentația publică.

Preocupat de formarea viitorilor avocați

Din însărcinarea aceluiași consiliu, prin hotărârea Nr. 4336/1919, domnului Boilă i-a fost încredințată conducerea Universității maghiare din Cluj. Pe 1 octombrie 1919, este numit titularul catedrei de drept constituțional, iar între 1 aprilie 1935 și 31 martie 1935, este profesor suplinitor la Catedra de Știință și legislație financiară. Pe parcursul perioadei interbelice, s-a împărțit între catedră și viața politică. Se pensionează la 1 iulie 1940, iar după cedarea Ardealului se mută la Sibiu. Pentru întreaga activitate, este decorat cu ordinele Steaua României în grad de mare ofițer, Ferdinand I în grad de comandor și medalia Răsplata Muncii pentru învățământ clasa I. Continuă se scrie, și o face fără menajamente, criticând tot ce nu era în regulă. În urma unui articol intitulat “Restitutio in integrum”, apărut în ziarul “România Nouă” din Sibiu, avocatul Boilă este pus sub arest la domiciliu, iar publicația suspendată. În aceste condiții își va trăi ultimele clipe din viață, dându-și ultima suflare pe 14 martie 1946,  în urma unui stop cardiac.

Surse: Traian Bosoancă, “Din viața și activitatea lui dr. Romul Boilă (I)”.

Originar din satul Nerău, Coriolan a crescut într-o familie unde cartea era la loc de cinste. Părinții l-ar fi vrut preot, dar după ce fusese declarat admis la Institutul Teologic din Arad, tânărul abandonează și pleacă pe cărarea științelor juridice. Studiază în Budapesta și Cluj, apoi se înscrie stagiar în Baroul Timiș. În 1918 gustă din amărăciunea frontului, iar la finalul primei conflagrații mondiale participă ca delegat titular la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Ca politician, a fost membru al Partidului Național Român, statut care i-a adus două mandate de primar în Timișoara și unul de prefect. Retras din politică în 1940, Coriolan Băran s-a dedicat trup și suflet avocaturii până în 1950, când a fost arestat de comuniști și condamnat la cinci ani de detenție.

Când dragostea pentru avocatură este mai mare

Născut pe meleagurile bănățene, în ziua de 6 octombrie 1896, Coriolan avea să crească într-o atmosferă eminamente academică. Pavel și Sofia, părinții săi, erau învățători, astfel, copilăria sa a fost sub semnul cărților. Face școala primară în localitate, după care urmează cursurile școlii maghiare din Dumbrăvița. Începe viața de licean în cadrul Liceului din Mako, dar diploma de bacalaureat o va obține la Brașov, unde va deveni bun prieten cu poetul Lucian Blaga. Când veni momentul admiterii la facultate, tânărul era împărțit între visul părinților, care îl vedeau student la Institutul Teologic din Arad, și dorința proprie de a păși pe calea științelor juridice. Viața de teolog venea la pachet cu scutirea stagiului militar, un motiv care ar fi trebuit să-i risipească ezitarea. Nedorind să iasă din cuvântul familiei, Coriolan dă examen la Institut, unde va fi declarat admis, dar va renunța spre surprinderea multa și se va orienta către Facultatea de Drept din Budapesta. După o vreme, se transferă la Cluj, loc unde va obține licența, apoi doctoratul. În anul 1920, figurează ca stagiar în Baroul Timiș și face practică în biroul avocaților Aurel Cosma și Vasile Chiroiu. Se dovedește un tânăr de viitor, așa că după finalizarea uceniciei, se va înscrie la examenul pentru obținerea dreptului de liberă practică organizat la Oradea.

Din birou direct în focurile războiului

Lucrurile mergeau ca pe roate. Procesele începeau să bată la ușă, câștigase aprecierea colegilor de breaslă, iar clienții luau cu asalt cabinetul său. Nenorocirea avea să vină în 1916, când este concentrat la Szeged, apoi trimis pe front în Italia. Luptă cu vitejie, doarme în tranșee, dar cu toate acestea este grav rănit în bătălia de la Doberdo și primește îngrijiri medicale la Budapesta. Se recuperează abia după doi ani de zile și este trimis din nou pe frontul italian, de unde va reveni cu bine. În toamna lui 1918, se consultă cu avocatul Nestor Oprean, și pune umărul la organizarea Gărzii Naționale din Sânnicolau Mare, iar tot atunci, este delegat ca membru titular la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. După înfăptuirea Marii Uniri, își face debutul în viața politică. Se înscrie în Partidul Național Român, filiala Timiș-Torontal, unde va avea mai multe funcții de conducere. Printre procese și demnități politice, Coriolan iubea cuvântul, astfel, pune bazele ziarului Voința Banatului.

Condamnat la cinci ani de temniță

Perioada interbelică reprezintă pentru politicianul Brediceanu apogeul carierei. Este ales primar al Timișoarei între 1929-1938, apoi prefect al județului Timiș. Pe plan național, a fost subsecretar de stat în guvernele Miron Cristea și Arman Călinescu. Tot acum înființează Societatea “Corala Banatului”, este ales la cârma Astrei bănățene, și a Institutului Social Banat-Crișana. Șirul demnităților continuă cu funcția de director general al Băncii Comerciale din Timișoara, iar pentru că iubea sportul rege, între 1938-1942, a fost președintele clubului de fotbal Ripensia.

Credit foto: memorialsighet.ro

Sătul de tumultul vieții politice și de responsabilități, Coriolan se retrage definitiv în 1940, decis să se ocupe mai mult de avocatură. După preluarea puterii, comuniștii încep vânătoare foștilor demnitari și oameni politici. În 1950, i se pune sechestru pe bunuri, este arestat și condamnat la cinci ani de temniță. În ciuda vârstei înaintate, este plimbat prin penitenciarele de la București, Gherla și Aiud. Ispășindu-și pedeapsa, este dus în fața tribunalului din Timișoara pentru a fi judecat. Martorii, majoritatea muncitori din fabricile bănățene, au depus mărturie în favoarea lui, motiv pentru care este achitat, primindu-și casa înapoi. Ajuns la vârsta de 83 de ani, slăbit după experiența temniței, nu mai poate lupta și părăsește această lume pe 2 iunie 1979.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Născut în orașul Câmpeni, Valer a crescut în ambianța științelor juridice. Începe studiile în drept la Budapesta, însă le termină la Cluj, unde va obține și titlul de doctor. A profesat în Dumbrăveni, Bistrița, Brașov, stabilindu-se în 1903, la Turda. Aici, își deschide propriul birou de avocatură și ajunge unul din membrii reprezentativi ai elitei din comitatul Turda-Arieș. Între două procese scrie în presa românească din Transilvania, unde era prezent încă din anii studenției, și predă drept canonic la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj. În ceea ce privește traseul politic al avocatului Moldovan, acesta este strâns legat de Partidul Național Român, care i-a adus cinci mandate de deputat și patru de senator. În noaptea de 5/6 mai 1950, este arestat alături de alți 82 de foști demnitari și dus la Penitenciarul Sighet. Vârsta înaintată și chinurile la care a fost supus, i-au grăbit sfârșitul. Își dă ultima suflare pe 19 iulie 1954, și este înmormântat în cimitirul săracilor de la Cearda.

Avocatura, o profesie transmisă din tată în fiu

Pe ulicioarele Câmpeniului de secol XIX, familia avocatului Anania Moldovan nu are liniște. Frați, surori, bunici, unchi, toți așteaptă cu sufletul la gură venire pe lume a noului membru. Primul scâncet se aude pe 5 august 1875. Este botezat Valeriu și i se prevede un viitor presărat cu de toate. Clasele primare le face la Turda, apoi este trimis la Gimnaziul din Brașov, iar în cele din urmă se transferă la Blaj. Primii doi ani de liceu îi face la Sibiu, iar următorii doi se consumă la Brașov. Absolvă în 1894, și în mod firesc, se înscrie la Facultatea de Drept din Budapesta, dar licența o va obține la Cluj. La formarea sa, a contribuit și bursa pe care o primise din partea Fundației “Gojdu”, ajutor de care beneficiau tinerii sârguincioși și de viitor. În studenție, Valer a făcut parte din comitetul de conducere al Societății de lectură “Petru Maior”, iar în 1897, este ales președintele societății studenților români a Universității din Cluj.

Prima încercare de a profesa, un eșec

Tot la Cluj, va obține și titlul de doctor în drept, apoi face practica la Dumbrăveni și Bistrița. În 1902, susține examenul de avocat la Curtea de Apel din Târgu-Mureș. Mare i-a fost mirarea când, la afișarea rezultatelor, în dreptul numelui său era scris “RESPINS”. Cu toate acestea, nu face o tragedie și își continuă ucenicia la Brașov. Revine mult mai pregătit, iar în 1903 promovează cu brio examenul și devine avocat cu acte în regulă. Tot atunci, se stabilește definitiv în orașul Turda, unde își deschide propriul birou într-o zonă centrală, mai exact pe strada Egyhazfalva, nr. 7. Prestanța și profesionalismul său, l-au propulsat printre membrii de seamă ai elitei din comitatul Turda-Arieș, unde leagă prietenii cu Iuliu Maniu, Alexandru Vaida Voevod și Teodor Mihail.

Când nu pleda la bară, scria în presa românească din Transilvania, unde era prezent încă din anii studenției. Între 1903-1905 publică de zor în ziarul Libertatea de la Orăștie, organ reprezentativ al grupului reformator condus de avocatul Aurel Vlad. Mesajul pe care dorea să-l transmită, era dublat de o fantastică pregătire juridică. De numele său se legă fondarea ziarului Românul, unde i-a avut parteneri pe Aurel Vlad, Teodor Mihail, V. Lucaciu și Alexandru Vaida. Va publica până la izbucnirea Primului Război Mondial, când preia frâiele secției juridice a Despărțământului Astrei din Turda.

Scăpă de război și participă la Marea Adunare de la Alba Iulia

Notorietatea de care se bucura în rândul populației române, a stârnit pizma autorităților maghiare, motiv pentru care îl trimit forțat în focurile războiului. Din pricina vârstei și a faptului că avea o familie numeroasă, formată din cinci copii, este încorporat în aparatul administrativ al lagărului de prizonieri din orașul Linz. Revine pe meleagurile turdene, unde este primit ca un erou. Participă la adunarea din 24 noiembrie 1918, și este desemnat ca reprezentant al cercului electoral Turda la Marea Adunare de la Alba Iulia, alături de avocatul Augustin Rațiu. Pe 1 decembrie, este ales membru în Marele Sfat Național, și numit secretar general al Resortului de Organizare, aflat sub comanda lui Ioan Suciu.

În perioada de după Unire, a continuat să profeseze avocatura, după care este ales decan al Baroului Turda, funcție pe care o va deține până în 1928. Între timp, se face remarcat la catedră. Predă drept canonic la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj, istoria dreptului roman și drept administrativ, la Facultatea de Drept. A redactat o serie de lucrări reprezentative pentru dreptul canonic românesc: Biserica Ortodoxă Română (1921), Curs elementar de drept bisericesc (1930), Principiile fundamentale ale organizației bisericești de astăzi (1933), Dieta Ardealului 1863-1864, etc. Pentru întreaga activitate desfășurată în ogorul juridic și nu numai, avocatul Valer Moldovan este distins cu Ordinul Steaua României, în grad de comandor.

Prigoana comunistă și pătimirile de la Sighet

Asemeni marilor avocați, nici Valer nu a putut sta departe de viața politică. În 1919, candidează din partea Partidului Național Român, pentru funcția de deputat în circumscripția electorală Turda. În timpul guvernării național-țărăniste, a fost secretar de stat la Ministerul Instrucțiunii Publice, apoi la Ministerul Cultelor. Pătimirile aveau să înceapă odată cu preluarea puterii de către autoritățile bolșevice. Până în momentul arestării, este urmărit, i se anulează pensia, casa îi este naționalizată, iar familia lăsată fără mijloace de existență. Se refugiază pe la rudele din Banat și Toplița, dar totul a fost în zadar. În noaptea de 5/6 mai 1950, în baza ordinului emis de Colonelul Gavril Birtaș, urmau să fie arestați 82 de foști demnitari în frunte cu Valer Moldovan. Avea 75 de ani în momentul încarcerării la penitenciarul Sighet.

Pe dosarul său de la securitate cu numărul 2535 stă scris ”STRICT SECRET”! Din documentele de urmărire este caracterizat drept: “manist, naționalist, propagandist țărănist, reacționar, susținător al imperialiștilor, dușman înfocat la regimului comunist și al partidului clasei muncitoare.” Vreme de patru ani, a îndurat frigul, înfometarea și bătăile călăilor. Într-o notă din memoriile sale, istoricul Constantin Giurescu spunea: “L-au bătut pe Valer Moldovan, om de 78 de ani, pentru că se ridicase în vârful picioarelor să vadă cât e ceasul la clopotniţa bisericii. Era, împreună cu Gheorghe Strat, la celula nr. 74.” Pe 13 august 1957, își dă ultima suflare în celula 87 de la etajul II al închisorii. Pe actul de moarte nr. 145, înregistrat la Sfatul Popular din Sighet, la rubrica “cauza morţii” era scris: ”insuficienţă circulatorie, miocardită cronică senilă”. Își doarme somnul de veci în cimitirul săracilor din Cearda.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Născut într-o familie de maeștri cojocari, George este îndrumat de mic către cariera militară. Neîndrăznind să iasă din cuvântul părinților, se înscrie la Școala de Ofițeri din Viena, dar în paralel frecventează și cursurile Facultății de Drept. Se dovedește un student eminent, motiv pentru care Fundația lugojeană “Ana Alexandrovici”, îi va acorda o bursă de studii. Își face ucenicia de avocat în biroul marelui Coriolan Brediceanu, apoi va continua pe cont propriu. În anul 1900, avocatul Dobrin alături de alți colegi de breaslă înființează ziarul Drapelul, apoi sare în apărarea celor acuzați în procesul memorandumului. S-a implicat activ în organizarea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, prin mobilizarea populației și organizarea transportului CFR.

Când dai peste cap planurile părinților

Vine pe lume la 19 aprilie 1862, ca fiul al unei familii de maeștri cojocari din Lugoj. Debutează în viața de elev sub îndrumarea dascălului Ștefan Lipovan, apoi își continuă studiile la Liceul de stat din Lugoj. Părinții și-ar fi dorit să urmeze cariera militară, dar George avea alte planuri. Inima lui era împărțită între ascultarea față de părinți, și pasiunea pentru drept. Pornește în viața de student pe două cărări, mai întâi se înscrie la Școala de Ofițeri din Viena, apoi la Facultatea de Drept, unde primește o bursă de studii din partea Fundației “Ana Alexandrovici”. Pe parcursul studenției, s-a remarcat prin implicarea în activitățile desfășurate de Societatea România Jună. Licența în avocatură o va obține la Debrețin, iar în 1888, devine doctor în drept.

Stagiatura, se consumă în biroul avocatului Coriolan Brediceanu, pe care îl va succeda ulterior la conducerea organizației județene a Partidului Național Român din Lugoj. După ce își deschide propriul birou, George participă în vara lui 1892, la Conferința Națională a P.N.R de la Sibiu, iar doi ani mai târziu, îl vedem pledând la bară ca reprezentant al lui Titus Mera în procesul memorandumului.

Un liberal cu condeiul în mână

În debutul anului 1900, se întoarce la Lugoj, unde își dă întâlnire cu fruntașii bănățeni. Problema drepturilor românilor, dar și destinul națiunii au fost pe buzele tuturor. Era neapărată nevoie de un semnal de alarmă, care a luat forma gazetei Drapelul. Primul număr apare în data de 14 ianuarie 1901, iar George publică peste 160 de articole cu tematică politică, națională și culturală. Și pentru că tot am pomenite de politică, tot în acea vreme, avocatul Dobrin încheie un pact cu liberalii, fiindu-i încredințată conducerea organizației județene Caraș-Severin.

Odată cu intrarea României în focurile primei conflagrații mondiale, George Dobrin este pus sub paza politică a autorităților austro-ungare. În toamna lui 1918, se implică în organizarea Comitetului Național Român din Lugoj, apoi contribuie decisiv la constituirea Gărzii Naționale. În pragul Marii Adunări, soția sa cade la par și este nevoit să vegheze la căpătâiul ei. Participanții nu au uitat rolul pe care l-a jucat avocatul Dobrin, astfel, îl aleg membru în cadrul Marelui Sfat Național.  

O viață închinată dreptății și națiunii

Bucuria Marii Uniri, este umbrită de moarte soției în toamna lui 1919. Tot atunci, este numit în funcția de prefect al județului Caraș-Severin, fiind cel care s-a ocupat cu numirea administrației românești în mai multe localități din județ. În subordinea sa, au trecut mai multe instituții judecătorești, prima a fost Tribunalul Lugoj, iar ulterior Tribunalul Caransebeș. Cu toate aceste, nu se rezumă la aceste funcții, și vrea să facă mai mult, astfel, întreprinde mai multe acțiuni pe lângă Consiliul Dirigent cu scopul de a începe tratativele pentru retragerea totală a armatei franceze de pe teritoriul Banatului. În momentul înființării Baroului Severin-Lugoj, este ales în funcția de Decan al acestuia. Colaborator de nădejde, i-a fost un alt coleg de breaslă și anume, avocatul Aurel Cosma, care odată instalat în funcția de prefect al județului Timiș, a decis ca unele localități ce aparțineau de județul Caraș să treacă în administrația Timișului. În 1952, ajuns la vârsta onorabilă de 90 de ani, cu un trecut juridic și politic presărat cu multe realizări, George Dobrin își dă obștescul sfârșit, și este înmormântat în locurile natale.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Iubitor de frumos și cultură, avocatul Toma Cornea a pus bazele unei rețele de biblioteci în mediul rural, apoi contribuie cu suma de 1.000 de coroane la Fondul cultural al Mitropoliei de Alba Iulia și Făgăraș. Odată cu debutul Primului Război Mondial, este chemat la arme și încorporat în armata austro-ungară. Revine acasă în toamna lui 1918, și pune umărul la Organizarea Consiliului Național Român din comitatul Târnava Mare. Pe 25 noiembrie, este delegat la Marea Adunarea Națională de la Alba Iulia, cu vot decisiv. Continuă să pledeze la bară, iar din anul 1930, se mută la Sibiu. Într-o zi, se urcă în primul tren cu destinația București. Nimeni nu bănuia că exact în acea zi, 4 aprilie 1944, cerul Capitalei va fi împânzit de aproximativ 220 de bombardiere B-17 și peste 93 de bombardiere B-24. Centrul orașului, cartierul Grivița și Gara de Nord au fost principalele ținte. Peisajul devenise lugubru, mii de morți și zeci de clădiri afectate. Salvatorii scormoneau printre dărâmături asemeni unor câini înfometați. Trupul  lui Toma rămâne de negăsit.   

Un avocat pasionat de cultură  

A dat piept cu viața într-o zi de vară, mai precis pe 7 iulie 1874, în Făgăraș. Clasele primare le urmează în locurile natale, apoi gimnaziul în orașul Brașov. Simion Cornea, fratele său, a fost avocat, apoi notar public la Mediaș, nu-i exclus ca Toma să fi văzut în el un exemplu demn de urmat. Între 1894-1899 urmează cursurile Facultății de Drept și Științe politice din cadrul Universității Regale Maghiare din Budapesta. Student eminent, tânărul va beneficia de o bursă acordată de Societatea “Transilvania”, iar doctoratul îl va susține la Universitatea Ferencz Jozsef din Cluj.

După finalizarea uceniciei, își deschide propriul birou de avocatură în Sighișoara, unde se luptă pentru drepturile românilor din zonă. Toma Cornea a fost tot timpul un om al faptei, dovadă,  contribuția la ridicarea nivelului economic și cultural. Ia parte la deschiderea Institutului de credit și economii ”Târnăveana”, unde va ocupa postul de director executiv, apoi se implică în activitățile culturale care îi aduc funcția de director al Despărțământului Astrei din Sighișoara. În această calitate contribuie la inaugurarea a 40 de biblioteci în mediul rural și donează  Fondului cultural al Mitropoliei de Alba Iulia și Făgăraș, suma de 1.000 de coroane.

Participant cu vot decisiv la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia

Ar mai fi avut și alte lucruri de pus la punct, dar izbucnirea primei conflagrații mondiale îi zădărnicește planurile. Primește ordin de încorporare în armata austro-ungară și fără să mai stea pe gânduri, se prezintă la arme încă din primele zile. Duce la bun sfârșit întreaga campanie, apoi revine acasă, unde nu are pace. În detrimentul unui concediu binemeritat, se implică în organizarea Consiliului Național Român din comitatul Târnava Mare. Numit în fruntea acestui organism și cu o echipă de elită în spate, Toma se pune pe treabă. Pe 25 noiembrie 1918, adunarea electorală din circumscripția Sighișoara, îl desemnează ca participant cu vot decisiv la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Ia parte la ședința din 30 noiembrie unde se dezbate proiectul de hotărâre ce urma să fie suspus aprobării Marii Adunări. Pe când discuțiile erau în plină desfășurare, Toma ia cuvântul și subliniază necesitatea unirii Transilvaniei cu Regatul Român.     

Trenul care gonește către moarte

După citirea proclamației Unirii, este ales ca membru în Marele Sfat Național Român. Leapădă definitiv trecutul de activist al Partidului Național, și nu mai vrea să audă de politică pentru o vreme. Dar, propunerea generalului Alexandru Averescu a fost atât de ispititoare, încât își clacă peste propria voință și trece în barca acestuia. Așa se face că  între aprilie 1920 și 29 decembrie 1921, Toma Cornea va ocupa funcția de prefect al județului Odorhei. Continuă să profeseze avocatura, iar în 1930, își ia soția și copiii, și se stabilește la Sibiu.

Pe 4 aprilie 1944, este nevoie să facă o deplasare până la București. Se dichisește, își alege cel mai bun costum, ia actele și iese pe ușă pentru ultima dată. Nimeni nu bănuia că exact în ziua aceea 220 de bombardiere B-17 și peste 93 de bombardiere B-24, vor năvăli asupra Capitalei. Centrul orașului, cartierul Grivița și Gara de Nord au fost țintele principalele. Abia coborât din vagon, Toma își croiește drum prin valurile de călători care veneau și plecau fără încetare. În văzduh, se aude ceva neobișnuit. Oamenii duc mâinile în dreptul ochilor mijiți care încercau să decodifice steagul inscripționat pe marginea avioanelor. Unu, doi, trei, și totul e una cu pământul. În urma atacului, 3.000 de persoane și-au pierdut viața, iar alte 2.126 de persoane au fost grav rănite. După îndelungi săpături, trupul lui Toma a fost de negăsit. Nici până azi nu i-a fost ridică o piatră funerară.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

A fost membru de frunte al Partidului Național Țărănesc și bun camarad cu Iuliu Maniu. Cariera politică a fost încununată cu funcții de conducere în Ministerul de Finanțe, de Interne și de Justiție. Lui îi datorăm stabilizarea monedei naționale și eradicarea datoriilor pe care le aveau băncile și întreprinderile către muncitori. Pe plan extern, Mihai Popovici a reușit stabilirea unor relații cordiale cu Franța, fapt pentru care a fost decorat cu Legiunea de Onoare franceză în grad de Mare Ofițer. Odată cu preluarea puterii de către comuniști, este arestat și trecut prin iadul de la Văcărești, Ocnele Mari și Sighet.

 

Luptător pentru cauza românilor

Se întâlnește cu viața pe 21 octombrie 1879, la Brașov. Încă din tinerețe, Mihai a fost un simpatizant al ideii de dreptate pentru conaționali. După ce își ia bacalaureatul, se înscrie la Facultatea de Filosofie din Viena, apoi susține doctoratul în drept la Universitatea din Budapesta. Printre cursuri și seminarii, studentul asigura președinția Societății “România Jună”. Izbucnirea primei conflagrații mondiale i-a dat rău de tot planurile peste cap, astfel, între 1917-1918, Mihai Popovici este mobilizat pe front și însărcinat cu organizarea corpului de voluntari români în Moldova. Când focul armelor a încetat să mai facă victime începe să militeze pentru drepturile românilor din Transilvania. La Adunarea Națională de la Alba Iulia, este ales în conducerea Marelui Sfat Național și membru al Consiliului Dirigent în cadrul departamentului Industrie și Comerț. Totodată, a făcut parte din delegația care a prezentat regelui Ferdinand actul unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România.

 

Credit foto; CNSAS

Credit foto: CNSAS

 

Angrenat în vâltoarea vieții politice

După înfăptuirea Marii Uniri, își ia avânt și se aruncă în iureșul vieții politice. A deținut o seamă de funcții legislative, dar și funcții executive în guvernul României Mari. De pildă, între 5 decembrie 1918- 13 martie 1920, a făcut parte din guvernul condus de Alexandru Vaida-Voevod, unde a ocupat postul de Ministru al Lucrărilor Publice. Prietenia trainică cu Iuliu Maniu, îi va asigura noi atribuții ministeriale. A fost pe rând ministru de finanțe, de interne, a revenit la finanțe, apoi s-a mutat la justiție. Din tot acest periplu, cele mai mari realizări le-a avut la Ministerul de Finanțe, unde a reușit să stabilizeze moneda națională. Tot în vremea mandatului de la finanțe, Popovici obține mai multe împrumuturi din străinătate cu ajutorul cărora va plăti datoriile băncilor și întreprinderilor către muncitori.

 

Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Nicolae Lupu, Mihai Popovici, Samsonovici, la Comitetul Executiv al PNȚ din 1937 Credit foto: ANR

Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Nicolae Lupu, Mihai Popovici, Samsonovici, la Comitetul Executiv al PNȚ din 1937   Credit foto: ANR

 

Un țărănist în ghearele comuniștilor

Se dă de partea țărăniștilor, iar în 1927, Mihai conduce primul congres al organizației județene din Satu Mare. Din acel moment a fost numit în funcția de președinte al Partidului Național Țărănesc, și a candidat pe listele electorale din Satu Mare. În 1944, este numit în funcția de vicepreședinte, iar doi ani mai târziu, președinte onorific. Pe plan extern, Popovici lucrează la consolidarea relației dintre România și Franța, iar pentru meritele sale este decorat cu Legiunea de Onoare franceză, în grad de Mare Ofițer.

 

Dosarul lui Mihai Popovici Credit foto: memorialsighet.ro

Dosarul lui Mihai Popovici    Credit foto: memorialsighet.ro

 

Când nu face politică, se îndeletnicește cu scrisul. Este autorul unor lucrări de mare anvergură, precum: Solidarismul politic, Datoriile și creanțele României după tratate, Politica de revalorizare și conversiunea la Banca Națională, Politica de producțiune și bugetul, etc. Preluarea puterii de către comuniști a însemnat declinul său. Este arestat pe 25 iulie 1947, și acuzat de conspirație contra statului în afacerea Tămădău. Vor urma zece zile de anchetă, ca mai apoi să fie purtat prin iadul de la Văcărești și Ocnele Mari. Pe 12 noiembrie 1950, este transferat la Sighet, alături de nume mari ale vremii precum Mihail Manoilescu, Radu Budișteanu și Virgil Solomon. Torturile și anchetele până în miez de noapte au durat până în anul 1955, atunci este eliberat și condamnat la o viață mizeră. Cel care odinioară luptase pentru unitatea românilor și prosperitatea națiunii, s-a stins într-un anonimat complet la data de 7 mai 1966.

 

 

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

 

Ioan, fecior de preot, a început să studieze dreptul la Budapesta, a continuat la Viena, obținându-și în cele din urmă diploma la Universitatea din Cluj. În perioada studenției, s-a dedicat activităților cu caracter național. Ajuns lider al studențimii, îl provocă la duel pe redactorul șef al ziarului Ujsa, deoarece într-un articol studenții români fuseseră numiți “ploșnițe ale ungurilor” și “studenți valahi idioți”. După absolvire, tânărul începe stagiatura în biroul avocatului Liviu Lemeny din Sibiu, și continuă în cel condus de avocatul Aurel Isac din Cluj. A pledat în procese răsunătoare ale României Mari, iar parteneri i-au fost marii avocați ai vremii. Printre robe și dosare, se îndeletnicește cu editarea ziarului ”Glasul libertății” și a revistei sociale Coasa”, conferențiază, toate cu scopul de a ridica nivelul cultural al satului românesc.

 

Liderul studenților este gata de duel

Ioan se naște pe 24 martie 1877, ca fiu al preotului Nicolae Giurgiu din Chiteni, și nepot al protopopului greco-catolic Vasile Podoabă. Traseul său educațional a fost unul fluctuant. Pentru început debutează ca elev al școlii primare din Dej, după aceea, își începe studiile liceale la Liceul Piarist din Cluj. Nu stă mult timp și se transferă la Bistrița, ca în cele din urmă să devină absolvent al Liceul român greco-catolic din Blaj. Nici în privința studiilor universitare lucrurile nu diferă prea mulă. În 1897, se înscrie la Facultatea de Drept din cadrul Universității din Budapesta, după un semestru, se transferă la Universitatea din Viena, unde va sta până în anul doi. În cele din urmă se oprește la Universitatea din Cluj, pe care o absolvă cu brio. Pe 18 aprilie 1903, Ioan devine doctor în științe juridice, dar în timp ce lucra la teză începe să frecventeze cursurile Facultății de Filosofie, Limbi și Istorie. Rezultatele bune la învățătură îl fac beneficiarul unei burse de studiu oferite de Societatea Transilvania, cu ajutorul căreia va efectua un stagiu de doi ani în capitala Franței.

Ioan Giurgiu s-a dovedit a fi un lider încă din perioada studenției. Devine membru al societăților ”Petru Maior” și ”România Jună”, apoi participă la serbările organizate cu ocazia dezvelirii monumentului lui G. Candrea, și la jubileul de 300 de ani de la Unirea lui Mihai Viteazul. Era ca un adevărat leu. Ajuns lider al studențimii, nu înghite calomniile la adresa studenților români numiți în presa maghiară “ploșnițe ale ungurilor” și “studenți valahi idioți”. Se aprinde de-a binelea și îl provocă la duel pe redactorul ziarului cu pricina.

 

Apărătorul românilor în fața autorităților maghiare

Odată isprăvită studenția, își începe stagiatura la biroul de avocatură al lui Liviu Lemeny din Sibiu. Rămâne un deschizător de drumuri gata oricând să facă diferența. Dovadă stă implicarea sa activă în organizarea fastuoasei serbări prilejuite de adunarea generală a Astrei. Ultimii trei ani de stagiatură, se consumă în biroul avocatului Aurel Isac din Cluj. În 1908  susține examenul pentru obținerea certificatului de liberă practică, iar odată promovat, nu ezită să-și deschidă propriul cabinet de avocatură. Se înscrie în baroul din Cluj, dar peste un an se mută în comuna Iara, unde a devenit un real sprijin pentru moții ce se luptau cu nedreptățile autorităților maghiare.

Debutul Primul Război Mondial, a generat o seamă de înrolări din mai toate tagmele. Mulți practicanți ai avocaturii au fost trimiși pe front, iar de pe urma acesta vor profita cei care scăpaseră de înrolare. Scăpat de o parte din concurența acerbă, Ioan revine cu biroul la Cluj. Traversează o pantă ascendentă și devine apărătorul românilor trimiși în fața Curții Marțiale. Printre procesele în care a fost implicat figurează cel al protopopului greco-catolic Elie Dăianu, dar și al celor 15 români acuzați de spionaj în favoarea României. Autoritățile maghiare sunt vizibil stânjenite de zelul cu care Ioan Giurgiu luptă pentru cauza națiunii sale, și speră să scape de el odată cu trimiterea forțată pe front.

 

Ascensiunea fulminantă de după război

Războiul se termină, armele sunt puse în teacă, iar supraviețuitorii își jelesc morții. Nu e și cazul eroului nostru, care se întoarce teafăr acasă. Anii petrecuți între tunuri și gloanțe nu i-au știrbit zelul. Alături de trei tineri organizează apărarea noilor organisme de conducere și reprezentare ale românilor din comitatul Cluj. Pe lângă asta, circumscripția Cluj II, îl trimite ca reprezentat la Marea Adunare Națională, alături de președintele Senatului Național Român, dr. Amos Frâncu.

În perioada de după  Marea Unire a cunoscut din nou ascensiunea profesională. Administrația clujeană îl numește în funcția de consilier al primăriei orașului Cluj cu probleme edilitare. Tot acum redeschide biroul de avocatură bucurându-se de un număr însemnat de clienți. Numele său figurează în procesele importante din România Mare, avându-i drept colegi pe marii avocați ai vremii. Printre robe și dosare, se îndeletnicește cu editarea ziarului “Glasul libertății” și a revistei sociale ”Coasa”, conferențiază, toate cu scopul de a ridica nivelul cultural al satului românesc.

În viața politică nu a cunoscut același succes ca în avocatură. A baletat între Partidul Național Român, care i-a adus un mandat de deputat, apoi în 1922 trece de partea liberalilor. Cochetează pentru un răstimp cu Garda de Fier, iar pe final vizitează tabăra Partidului Țărănesc. Ulterior devine susținător al Partidul Renașterea Națională aflat sub conducerea lui Ioan G. Stoian. După o viață închinată celor mai înalte idealuri, avocatul Ioan Giurgiu se stinge în pace la date de 12 ianuarie 1941.

 

 

Surse: 1) Biblioteca Digitală BCU Cluj;

 

Născut într-o familie de agricultori în care lipsurile erau la ordinea zilei, pruncul Dimitrie este încredințat preotului Ioan Anastasiu. Senatorul Alecu Manoli pune ochii pe puști și simte că e de viitor. Fără să mai stea pe gânduri îl trimite la studii peste hotare. Termină  Liceul Napoléon, cea mai prestigioasă şcoală secundară franceză, apoi se înscrie la Sorbona. După un timp, tutorele îl transferă la Nancy, unde urmează cursurile Facultății de Drept. Acolo, junele ieșean își petrece timpul liber la o anumită cafenea din oraș, unde se înamorează de soția patronului. Idila avea să-l coste viața, dar și sprijinul lui Manoli. Trezit ca dintr-un coșmar, Dimitrie se pune cu burta pe carte. Finalizează studiile, apoi revine în țară și ocupă postul de procuror pe lângă Tribunalul Iași.

 

La studii peste hotare, cât pe-aci să o dea în bară

Târgul Ieșilor, pe la 1850, într-o familie de agricultori sufocați de lipsuri și nevoi, își face apariția Dimitrie. Toate sarcinile gospodărești atârnă pe umerii văduvei Elisa Alexandrescu, care, pentru o perioadă se îngrijește de educația pruncului. La un moment dat, nu mai poate și-l dă în grija părintelui Ioan Anastasiu, parohul Biserica Patruzeci de Sfinţi din Iaşi. Soția clericului l-a crescut pe Dimitrie ca pe propriul copil îngrijindu-se să nu-i lipsească nimic.

Într-o zi, băiețelul intră în atenția senatorului Alecu Manoli. Vede unele sclipiri de geniu și decide să investească în educația lui. În 1860, Dimitrie pleacă la Lemberg unde urmează Institutul Pilat. După numai un an, este trimis la Liceul Napoléon, cea mai prestigioasă şcoală secundară franceză. Aici intră pe mâna domnului Amiel, care era plătit pentru a se asigura că tânărului nu-i lipsește nimic. Din desele schimburi epistolare reiese că Dimitrie era tare cheltuitor. Pe lângă cursurile obișnuite, Alexandresco ia lecții de pian, de artă dramatică, de medicină și declamație.

 

1

 

În 1870, junele termină cu bine studiile liceale, apoi se înscrie la Sorbona. După un scurt periplu este transferat la Nancy, unde urmează cursurile Facultății de Drept. Ispitele vieții de student pândesc după colț. Începe să chiulească de la cursuri, acumulează un car de absențe și nu se prezintă la examene. Pe lângă acestea, tânărul devine client fidel al unei cafenele și se îndrăgostește de soția patronului. Bezele, priviri suave, chicoteli, iar în final o întâlnire pe ascuns, în grădina publică a orașului. Acolo comedie mare, soțul înșelat află de amoarea celor doi și le face o vizită porumbeilor. Prinși în fapt, bărbatul face o criză de nervi și abia se abține să nu scape câteva focuri cu revolverul din dotare.

 

Întoarcerea pe meleagurile Iașului

Escapada amoroasă ajunge la urechile lui Alecu care își retrage pe loc sprijinul financiar. Intervine părintele Ioan și încearcă să-l convingă pe asprul binefăcător că a fost un accident, ale tinereții valuri. Rugile își fac efectul dorit, iar Manoli continuă să investească, dar numai în anumite condiții. Panica senatorului era întemeiată pentru că o mai pățise odată, cu Maria, sora lui Dimitrie. Născută la 1848, aceasta a fost trimisă la studii peste hotare. Acolo păcătuiește cu un necunoscut, se căsătorește, iar finanțatorul își ia mâna de pe ea.

Alexandresco reia studiile la Paris. Între 1871-1875 frecventează cursurile Facultății de Drept, unde este coleg cu Casimir Périer, viitorul preşedinte al Republicii Franceze. Absolvă cu brio și revine în Iași. Din acest moment, viața capătă o cu totul altă turnură. Ocupă postul de procuror pe lângă Tribunalul Iași, iar în 1878 ajunge judecător de instrucție, pe urmă prim procuror. La 23 martie 1879, a înaintat Baroului Iași o cerere prin care solicită înscrierea în rândul avocaților. La începutul lui 1899 renunță la funcția din Barou pentru cea de procuror general al Curții de Apel Iași, funcție pe care a ocupat-o doar până în luna octombrie a aceluiaș an.

 

2

 

Cea mai mare parte a vieții și-a dedicat-o catedrei. La 15 martie 1886, profesorul Gheorghe Mârzescu a cerut decanului Facultății Juridice, ca în cazul în care va absenta de la cursuri, să fie suplinit de Alexandresco. La mai puțin de o lună, Mârzescu, care era și senator în Colegiul II, își ia concediu deoarece era nevoie să plece la București. Acesta solicită ca Dimitrie să fie ales suplinitorul său. Devine profesor cu titlu provizoriu, iar pe 15 noiembrie 1897, este numit profesor cu titlu definitiv. Ascensiunea academică a continuat odată cu moartea lui Gheorghe A. Urechia, care a lăsat vacantă catedra de drept administrativ. Ministerul Instrucţiunilor Publice aprobă numirea lui Alexandresco în fruntea catedrei. A fost decan în patru mandate, iar în această calitate a sprijinit studenții nevoiaşi prin scutirea de taxe.

 

Moștenirea avocatului Dimitrie Alexandresco

Ca oricare învățat al vremii, nu a fost străin de viața politică. Intră în Partidului Liberal-Conservator și candidează pentru scaunul de senator. În anul 1920 a fost preşedintele Comisiei Senatului în problema proiectului ce viza modificarea unor articole din legea de reorganizare a Ministerului Afacerilor Străine. Pe lângă funcții, Alexandresco a fost autorul unor scrieri juridice de mare anvergură. Rămâne memorabilă cartea apărută în 1898, la Paris, la editura Duchemin, intitulată Droit ancien et moderne de la Roumanie, étude de législation comparée.

 

3

 

A fost căsătorit cu Olimpia Lozlovanu. Din mariajul lor au apărut doi copii, Vasile şi Alice Brighita Olga. Cu cincisprezece ani înaintea morții, își face testamentul. Simte că firul vieții devine tot mai nesigur. Dorea ca după moarte, biblioteca să fie donată Universității din Iași. Din păcate dorința nu ia fost respectată, aceasta a fost vândută Baroului Dolj pentru suma de 600.000 lei. S-a săvârșit de moarte bună pe 9 februarie 1925, în casa de pe strada Muzelor nr. 8.

 

 

Surse: 1) Mihail Ciobanu, “Profesorul Dimitrie Alexandresco: o viaţă de om şi câteva scrisori de familie inedite”

 


Nicolae Șerban, destinul unui avocat prins în vâltoarea politicului

3 septembrie 2021 |
Debutează în viața politică la numai 26 de ani ca independent. Gustă din deputăție în anul 1892 în cercul electoral Arpașu de Jos. De-a lungul carierei dr. Nicolae Șerban a repudiat mai multe victorii ajungând în cele din urmă membru în parlamentul...






Avocatul Romul Boilă, o viață închinată poporului român și demnității naționale. Se îngrijește de alfabetizarea sătenilor, luptă pe front și se implică în organizarea Marii Uniri

6 noiembrie 2020 |
Ucenicit în biroul avocațial condus de Iuliu Maniu, iubitor de țară și cultură, Romul Boilă și-a afierosit întreaga viață românilor din Transilvania. Condamnă public abuzurile autorităților maghiare și critică incorectitudinile comise la corectarea...


Destinul avocatului Valer Moldovan. Asuprit de autoritățile maghiare revine în țară și pune umărul la înfăptuirea Marii Uniri. Se stinge la Penitenciarul Sighet și este înmormântat la cimitirul săracilor

23 octombrie 2020 |
Născut în orașul Câmpeni, Valer a crescut în ambianța științelor juridice. Începe studiile în drept la Budapesta, însă le termină la Cluj, unde va obține și titlul de doctor. A profesat în Dumbrăveni, Bistrița, Brașov, stabilindu-se în 1903, la...





Avocatul Dimitrie Alexandresco, pariul reușit al senatorului Manoli. Era să-și rateze cariera din pricina unei aventuri amoraose. Trece peste și devine întemeietorului studiului comparat de drept în România

17 iulie 2020 |
Născut într-o familie de agricultori în care lipsurile erau la ordinea zilei, pruncul Dimitrie este încredințat preotului Ioan Anastasiu. Senatorul Alecu Manoli pune ochii pe puști și simte că e de viitor. Fără să mai stea pe gânduri îl trimite la studii...