Și-a afierosit întreaga viață școlii și școlarilor. Sub bagheta lui, educația din județul Mehedinți cunoaște o înflorire semnificativă: 260 de noi unități de învățământ, frecventate de cinci mii de elevi. Domnitorul Alexandru Ghica, nu-l vede cu ochi buni și-l aruncă în închisoare. Era prima zală dintr-un nesfârșit lanț al nedreptăților. Cu toate acestea, profesionalismul și pasiunea sa, aveau să-i aducă noi sarcini în ogorul educației. După ce izbutește organizarea școlii de candidați din Câmpulung, Brezoianu câștigă admirația domnitorului Gheorghe Bibescu, care îl urcă la rangul de pitar și-i dăruiește suma de 200 de galbeni. În 1862, Alexandru Ioan Cuza, îl numește consilier la Curtea de Apel din București, iar în paralel traduce, prelucrează și publică o serie de lucrări esențiale pentru școlile normale și rurale din acele vremuri.
Instruiește viitorii dascăli și ridică noi unități școlare
Pe ulițele prăfuite ale Bucureștiului de odinioară, se naște pe la 1817, Ioan Brezoianu. Iubitor de carte și sârguincios din fire, acesta urmează cursurile de la Sfântul Sava, unde îl va avea coleg pe viitorul președinte al Consiliului de Miniștri, I. Em. Florescu. Dar, poate că cea mai însemnată întâlnire din acea perioadă, a fost cu profesorul de științe matematice, Petrache Poenaru. Absolvă pe la 1837, apoi este repartizat profesor la școala superioară din Cerneți, reședința județului Mehedinți din acele timpuri. Sosirea lui Brezoianu se face rapid simțită. Actul educațional se îmbunătățește considerabil, iar Eforia școalelor transformă vechea instituție în școală normală de învățători. Atunci, dascălului Brezoianu i se oferă o nouă misiune. Mai întâi, trebuia să se îngrijească de formarea viitorilor învățători, apoi să cutreiere districtul Mehedinți din comună în comună, și să identifice locurile unde vor fi ridicate noi unități școlare. “Era măreț și înduioșător lucru, să ne fi văzut pe elevii mei și pe mine plecând din Cerneți cu traiestele la spinare. În vacanțele Pascilor și’n vacanțele cele mari începeam mesuratorile din sat în sat. Țeranii ne primeau cu bucurie, căci vedeau pe dată că nu semenam nici a greci, nici a catane, nici a zapcii; ghiceau ei că bine mare va eși din munca noastră” nota Ioan în anul 1881.
Un dascăl mazilit renaște din propria cenușă
În anul 1839, după o strașnică muncă de teren, în județul Mehedinți se deschiseseră nu mai puțin de 260 de școli, iar ponderea celor care frecventau cursurile urcase la 5.000 de elevi. După o asemenea izbândă, Ioan este chemat de urgență la București. Nu era vorba de o nouă misiune în ogorul educației, ci de o pedeapsă nedreapată. Domnitorul Alexandru Ghica bănuia că aceasta ar fi luat parte la complotul urzit de Mitică Gr. Filipescu pentru detronarea sa, prin urmare Brezoinanu este închis în incinta Școlii Sf. Sava. Ispășește șase luni de închisoare, dar în cele din urmă este eliberat și lăsat să revină la Mehedinți, însă nu pentru continua lucrarea, ci pentru a-și lua la revedere de la colectivul de acolo. Amicul să de la Craiova, Chiriță Vrăbiescu organizează un banchet în cinstea “mazilitului dascăl”, la care participaseră foști elevi, acum învățători pe la Motru, Dumbrava, Bahnița și Baia.
Rămas fără slujbă, Ioan Brezoianu se întoarce la București. Norocul său s-a numit Ion Heliade Rădulescu, care l-a ajutat să ocupe un post de traducător la Curierul Românesc. Căderea lui Alexandru Ghica, a fost momentul care i-a permis să revină la matcă. Eforia școalelor îi încredințează o nouă misiune: organizarea școlii de candidați din Câmpulung. Face o treabă exemplară și câștigă pe loc simpatia muscelenilor. În 1843, domnitorul Gheorghe Bibescu, se găsea în vizită prin părțile județului Muscel. Fără să anunțe, acesta asistă la o oră de-a lui Brezoianu și rămâne uimit de pregătirea elevilor, motiv pentru care îl numește pitar și-i dăruiește suma de 200 de galbeni.
Trup și suflet pentru învățământul românesc
În București, la începutul anului 1848, acțiunile revoluționarilor erau în plină desfășurare. La auzul veștilor, Brezoianu apucă drumul Capitalei pentru a da o mână de ajutor capilor revoluției. După un an, se întoarce la Câmpulung, unde are parte de o nouă arestare. Trimis în fața comisiei ruso-română, care îi judeca pe revoluționari, este condamnat la câteva luni de închisoare. Din porunca lui Știrbei Vodă, școlile din Țara Românească își redeschid porțile. Se apelează din nou la serviciile sale și este trimis să înființeze o școală de candidați la Ploiești și să organizeze școlile rurale din Prahova.
Ducându-și misiunea la bun sfârșit, dascălul revine în București unde este numit cap de cancelarie la Obșteasca epitropie a orfanilor. Când izbucni forfota secularizării averilor mănăstirești, Brezoianu este numit în comisia documentară alături de Bogdan Petriceicu Hașdeu și Ștefan Grecianu. Profită de această ocazie și studiază chestiunea călugărilor greci din țară, muncă din care va lua naștere lucrarea “Monastirile dise închinate și călugării greci”. În 1862, Alexandru Ioan Cuza, îl numește consilier la Curtea de Apel din București, iar din 1868, vreme de patru ani, a fost membru în comitatul general al Teatrelor. Dar, în ciuda acestui cumul de funcții, inima lui a rămas în clasele înțesate cu elevi. Traduce, prelucrează și publică o seamă de lucrări esențiale pentru școlile normale și rurale din acele timpuri: Învățătorul primar; Rudimentul agricol universal; Despre educațiunea numelor; Medicina și farmacia domestică; Elemente de istorie sântă, etc.
Prigonit de mișei pentru că forma generații de învățători, hulit de hapsâni pentru că se încăpățâna să creadă într-o națiune liberă și educată, Ioan Brezoianu a rămas în istorie drept ctitorul neobosit al învățământului autohton. Pleacă din această lume la 66 de ani, obosit după atâta alergătură printre școli și școlari.
Surse: Ionnescu-Gion, G. I. (1894), Portrete istorice, București, Ed. Librăriei H. Steinberg, 1894.