mari români

Editura Paul Editions anunța lansarea unei colecții de memorii biografice despre cele mai reprezentative personalități pe care le-a avut țara noastră. Cartea în două volume „Mari Romani – La răscruce de veacuri” semnată Nicolae Petrascu cuprinde o serie de scrieri unice, istorisiri și trăiri adevărate ale autorului. Primul volum apare astăzi, 18 septembrie, iar cel de-al doilea volum se va lansa pe data de 25 septembrie.

În cele aproape 300 de pagini ale volumului I, cititorii sunt transpuși în veacuri demult apuse și vor avea ocazia să îi descopere și altfel pe unii dintre cei mai mari poeți, scriitori, pictori, sculptori și diplomați romani. Primul volum din serie începe cu viața poetului Vasile Alecsandri. Autorul povestește pe larg despre frumoasele momente de dragoste trăite de poet cu franțuzoaica Dridri, Maria Cantacuzino și Elena Negri care a fost „Pasiunea cea mai mare și cea mai romantică a lui Alecsandri. Dragostea aceasta i-a inspirat poeziile „Lăcrămioarele”, care prin suflul lor liric ating culmea eroticii și elegiei lui.”

Volumul continua cu mărturii despre Nicolae Grigorescu, Dimitrie Bolintineanu, Ion I. C. Brătianu, Theodor Șerbănescu, sculptorul Ioan Georgescu, poetul, dramaturgul și prozatorul Dimitrie Constantin Ollanescu-Ascanio, Duiliu Zamfirescu, George Cavadia, Mihail Kogălniceanu (căruia autorul îi dedica patru capitole în care povestește despre omul, diplomatul, familistul și iubitorul de artă Kogălniceanu), Costache Negri și marea lui dragoste Giuseppina Berta, Cesar Bolliac, dascălul Ioan Popescu, fabuloasă nunta a Mariei Bibescu, Ioan Mincu, pictorul G. Demetrescu Mirea și opera sa de „tablouri idealiste, adică cele de imaginație sau evocație, și cele realiste, portretele”; amintiri asupra originii și familiei lui Ion Luca Caragiale; primari „de odinioară” ai Bucureștilor și se termină cu un capitol dedicat Crăciunurilor „de altădată”.

„În plenitudinea mulțumirilor, după ce pun la cale și purcelul fript cu mărul în gură și feliile de cozonac moldovenesc cu stafide roșii, mici, fără sâmbure, și crescut cât snopul – orgoliul gospodinelor – și după ciocniri de pahare cu vin roșu de Nicorești care aduce a viorele, simt nevoia cântecelor de lume, și, la un semn al lui conu Costache, Marghiolita își drege glasul și începe să cânte acompaniindu-se cu chitara, ținându-i isonul încet, conu Costache, melodia nostalgică de tinerețe: De-aș fi iubito, gingașa floare, /Ce crește ’n vale lângă pârâu, /Mi-aș da și rouă și mândrul soare, /Pe-o rază dulce din ochiul tău… Ea-i transporta pe toți. N-or fi având și oamenii aceștia suferințele lor, neplăcerile lor, tristețele lor? Desigur, da. Dar credința în Cel de Sus îi întărește. Fiecare e mulțumit de soarta lui. Viața li se pare frumoasă, pașnică, senină. E un Crăciun al credinței, al credinței vii și sfinte”.

În volumul II al seriei „Mari Romani – La răscruce de veacuri” printre titanii care au rămas în istorie și pe care autorul îi aduce în atenția publicului, se numără: George Enescu, Mihai Eminescu, Veronica Micle, Ion Ghica, Matei Millo, Take Ionescu și Grigore Manolescu.

Nicolae Petrascu, fratele pictorului Gheorghe Petrascu, a trăit în perioada marilor schimbări și progrese care au așezat România în rândul celorlalte state europene. În 1885 este numit atașat în Ministerul de Externe, iar în 1888 devine șef de cabinet al lui Petre P. Carp. Este numit secretar de legație la Paris în 1889 și apoi la Istanbul în 1890.

La recomandarea lui Titu Maiorescu, tine, începând din 1892, un curs facultativ de Istoria literaturii romane la Universitatea din București. L-a înlocuit pe Ion Luca Caragiale la Direcția Teatrelor, pe timpul lipsei acestuia din țară. S-a remarcat prin campania dusă pentru reorganizarea teatrelor naționale și a conservatoarelor de muzică și artă dramatică. A susținut necesitatea că scriitorii și artiștii să fie sprijiniți de către stat. A fost un prețuitor al artelor plastice și a cunoscut îndeaproape multe dintre personalitățile vremii. Pentru a își arăta recunoștința în fata geniului multora dintre ei și cu scopul de a nu rămâne uitați, acoperiți de praful neiertător al timpului, Petrascu a publicat lucrarea de față în care face fiecăruia o scurtă biografie și rememorează cele mai semnificante și tăinuite momente din viața lor.

„În atingerea gândului urmărit, mărturisesc a fi fost ajutat de o predispoziție firească, darul de a admira cu sinceritate tot ce am întâlnit în înfăptuirile lumii că bine, frumos și adevăr. Optimismul aprecierilor mele, despre fiecare în parte și despre toți în general, ca și despre spiritul secolului, a găsit un răsunet mai presus de toate așteptările.” (N. Petrascu)

Cele două volume „Mari Romani – La răscruce de veacuri”, de Nicolae Petrascu vor fi disponibile, împreună cu ziarul Adevărul, la chioșcurile de presa din data de 18 septembrie, pe site-ul editurii, www.pauleditions.ro, în magazine online (Libris.ro, Elefant.ro, Librărie.net, Bookzone.ro, Librex.ro, LibrariaDelfin.ro, Carturesti.ro), în librăriile din toată țara (Compania de Librarii București, Carturesti, Sedcom Libris Iași, Prăvălia cu cărți) și în curând pe rafturile librăriilor Sedcomlibris Suceava (Librăriile Alexandria) și Compact Brașov (Librăriile Bookcity).

Editura Paul Editions a fost înființată în anul 2016. Cărțile publicate acoperă domenii diverse precum istorie, memorialistica, jurnale, biografii etc. Printre autorii de renume ai editurii se numără: Nicolae Iorga, I.G. Ducă, Alexandru Marghiloman, Alexandru Tzigara-Samurcas, Cristian Troncota, Paul Niculescu-Mizil, Constantin Argetoianu (Seria „Memorii pentru cei de mâine”); Constantin Dimitrescu-Severeanu (Volumele „Din amintirile mele. Intimități din cercul palatului regal”) și mulți alții.

Figură reprezentativă a medicinei românești, Dr. Sofia Ionescu Ogrezeanu a scris istorie, fiind recunoscută drept prima femeie neurochirurg din lume. Operația realizată pe creierul unui băiețel afectat de bombardamente în timpul războiului, în 1944, marchează momentul în care aceasta a oferit acces femeilor la o specializare, neurochirurgia – regina artelor chirurgicale, care, la acel moment era dedicată exclusiv bărbaților.

Începuturi

Născută în Fălticeni la data de 25 aprilie 1920, a făcut școala generală și gimnaziul în orașul natal, absolvind, ulterior, Școala Centrală de Fete din București. Mânată de o dorință apărută în jurul vârstei de 16 ani care nu a încetat niciodată, Sofia alege să își urmeze visul, astfel că, în 1939, începe cursurile Facultății de Medicină. Primul stagiu de practică a fost la Oftalmologie, iar al doilea în 1943, într-o localitate de lângă Fălticeni. În același an, urmează un alt stagiu de practică, prin intermediul căruia are ocazia să învețe de la Prof. Dr. Dimitrie Bagdasar, cel care a pus bazele neurochirurgiei românești, și de la medicii Constantin Arseni și Ionel Ionescu, în cadrul Serviciului de Neurochirurgie din Spitalul nr. 9 din București, unde, din cauza războiului era nevoită să lucreze în permanență.

Întâmplarea care care i-a decis următorii 47 de ani

În vârstă de doar 24 de ani, în vreme de război, în 1944, Sofia s-a aflat față în față cu un băiețel rănit de bombardamente aflat în comă, ce necesită o operație pe creier de urgență. Fiind în incapacitate de a opera din cauza unei răni la mână, prof. dr. Badgasar i-a propus Sofiei să realizeze operația în locul său. Fără să stea pe gânduri, cu precizie și calm a realizat cu succes operația, cel mic fiind salvat. Această întâmplare marchează prima operație pe creier realizată vreodată de o femeie, neurochirurgia fiind o specialitate destinată exclusiv bărbaților până la acel moment.

„Deși am avut emoții în timpul primei operații, parcă am simțit că sunt învăluită de un nor de liniște. Mă concentram numai asupra a ceea ce aveam de făcut, pentru că dacă m-aș fi gândit că pe masă era un pui de om, a cărui viață e în mâinile mele, cred că aș fi tremurat. Și nu aveam voie să greșesc! Niciun milimetru. Operația mi-a decis viața pentru 47 de ani înainte, atât cât am stat în neurochirurgie.”, mărturisea Dr. Sofia Ionescu-Ogrezeanu pentru site-ul identitatea.ro.

 

În 1954 a devenit medic la Clinica Spitalului Dr. Gh Marinescu din București, iar câțiva ani mai târziu, în 1976, a obținut gradul de medic primar neurochirurg II. Cunoscută pentru dedicarea de care a dat dovadă în instruirea noilor medici, dr. Sofia Ogrezeanu și-a dorit să împărtășească cu viitorii medici o parte din experiența pe care aceasta a dobândit-o de-a lungul celor aproape cinci decenii de activitate în neurochirurgie. Astfel, a publicat constant lucrări de specialitate și articole care sunt și în prezent utile medicilor aflați la început de drum.

Deschizătoare de drumuri pentru femei

Inclusiv Șeicul Zaied Bin Sultan al Nohaian din Abu Dhabi a apelat la Dr. Sofia Ogreazeanu, când una dintre nevestele acestuia a fost diagnosticată cu mari probleme la coloana vertebrală. Din motive religioase, bărbații nu puteau intra în harem, nici măcar medicii, indiferent de context, astfel că Șeicul a căutat în toată lumea o femeie medic neurochirurg – găsind-o, astfel, pe dr. Sofia Ogrezeanu.

O altă întâmplare care arată cât de puține femei medic neurochirurg existau la acel moment s-a întâmplat în 1970, când Sofia Ionescu a călătorit alături de o pacientă în Paris și Lyon. Fiindu-le aproape imposibil să creadă că există o femeie neurochirurg, medicii francezi au rugat-o pe aceasta să le arate mâinile. Când au observat bătătura de pe degetul inelar, specifică medicilor neurochirurgi, aceștia au primit confirmarea surprinzătoare că Sofia realizase nenumărate operații pe creier.

Recunoaștere

De-a lungul carierei i-au fost acordate numeroase premii și distincții. Profesor universitar, membră a Societății Române de Istoria Medicinei, Membru Emerit al Academiei de Științe Medicale, Dr. Sofia Ionescu-Ogrezeanu a fost declarată medic erou de către OMS, numele acesteia fiind inclus într-un album alături de alți 65 medici recunoscuți la nivel global. În 2008, cu puțin timp înainte să se stingă din viață, i-a fost acordat cea mai înaltă distincție din România, Steaua Republicii, în grad de cavaler.

Cataracta este cea care a determinat-o pe dr. Sofia Ionescu să se pensioneze, în 1990. S-a stins din viață la vârsta de 88 ani, în 2008, fiind înmormântată la Cimitirul Bellu din București.

Surse: identitatea.ro; adevarul.ro

La 10 august 1929, în Tighina, se năștea una dintre cele mai îndrăgite actrițe, figură reprezentativă a teatrului și filmului românesc, cea care a umplut de bucurie inimile a nenumărați români, prin prestațiile sale artistice – Tamara Buciuceanu-Botez. După mai bine de 60 de ani de activitate artistică, în 2019, la vârsta de 90 de ani, aceasta s-a stins din viață la Spitalul Elias din București, din cauza unor afecțiuni cardiologice.

Studii și carieră artistică

A absolvit liceul „Elena Doamna” din Suceava, urmând ca în perioada 1948 – 1951 să frecventeze Institutul de Teatru „Vasile Alecsandri” din Iași. Începând cu anul IV de studii se transferă la București, la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, absolvind în 1952. A debutat în film în 1964, în Titanic Vals, unul dintre filmele de referință ale anilor de început ai cinematografului românesc.

Figură legendară a teatrului de comedie, Tamara Buciuceanu este supranumită „Doamna comediei românești”, fiind una dintre reprezentantele de aur ale teatrului românesc. De-a lungul carierei artistice, a jucat în peste 25 de filme, fiind prezentă în peisajul teatrului și filmului românesc pentru o perioadă de peste 60 de ani.

Dintre toate rolurile interpretate, cel care a rămas în amintirea unui generații, fiind rolul său emblematic, este cel al profesoarei Isoscel din seria Liceenii. Un alt rol remarcant al Tamarei este cel al moșierei Aneta Duduleanu, în Cuibul de viespi, ecranizare după piesa lui Alexandru Krițescu, Gaițele. Una dintre comediile care s-au bucurat de o apreciere extinsă din partea publicului românesc, Cuibul de viespi, reunește în distribuție, alături de Tamara Buciuceanu, nume sonore precum Gheroghe Dinică,  Coca Andronescu sau Tora Vasilescu.

Scenele marilor teatre ale capitalei au găzduit-o pe Tamara Buciuceanu – Giulești, Bulandra, Teatrul Național de Comedie sau Teatrul Național Ion Luca Caragiale fiind doar câteva dintre acestea. În plus, Tamara a avut și o cariera minunată în televiziune, remarcându-se prin cupletele sale din programele de Revelion.

Încă de la începutul carierei, Tamara Buciuceanu a colaborat cu Radiodifuziunea Română, înregistrând sute de spectacole intrate în fonoteca de aur. Pe termen lung, aceasta a colaborat cu Radioul pentru realizarea emisiunii Unda vesela.

În 2008, în cadrul Festivalului Internațional de Film Transilvania, Tamara Buciuceanu a primit premiul pentru întreaga carieră. În 2012 a primit aceeași distincție în cadrul Premiilor Gopo.  În 2013, în cadrul premiilor Gopo, aceasta a fost nominalizată la categoria Cea mai bună actriță într-un rol secundar pentru rolul din filmul de lungmetraj ficțiune Toată lumea din familia noastră.

În 2014, într-o ceremonie ce a avut loc la Castelul Peleș din Sinaia, Tamara Buciuceanu a fost decorată de către Casa Regală a României cu Ordinul Coroana României în grad de Ofițer, cu ocazia celei de-a 23-a aniversare a regelui Mihai I al României. Decorația i-a fost înmânată de principesa moștenitoare Margareta, Custodele Coroanei Române.

Filme cu Tamara Buciuceanu:

• Toată lumea din familia noastră (2012) – Ita
• The Princess and the Frog / Prințesa și broscoiul (2009) – Mama Odie
• Nuntă mută (2008) – bunica
• Cuscrele (2005)
• Chirița în provincie (2002) – Coana Chirița
• Telefonul fierbinte (1996) – Titina
• Jocul de-a vacanța (1995) – Madam Vintilă
• Titanic Vals (1994) – Chiriachița, socra lui Spirache
• Liceenii în alertă (1993) – profesoara Isoscel / bătrâna Elvira
• Liceenii Rock ’n’ Roll (1992) – Isoscel
• Romeo și Julieta la sfârșit de noiembrie (1990) – Blanca
• Cuibul de viespi (1987) – moșiera Aneta Duduleanu
• Extemporal la dirigenție (1987) – Isoscel
• Liceenii (1987) – Isoscel
• De ce trag clopotele, Mitică? (1981)

În urmă cu 116 de ani, la 18 martie 1906, lângă Paris, la Montesson, se ridica de la sol, în premieră, primul aparat de zbor autopropulsat din lume. Aeroplanul automobil „Vuia I” a accelerat pe o distanță de 50 de metri, s-a ridicat la o înălțime de aproape un metru deasupra solului, a zburat pe o distanță de 12 m, după care a aterizat. Un vânt lateral puternic a făcut ca aparatul să nu poată zbura mai mult, dar premiera era realizată: primul zbor mecanic din istoria omenirii, fără catapulte sau alte mijloace exterioare, realizat cu un aparat mai greu decât aerul.

Niciun vis nu e prea mare

Traian Vuia s-a născut în 1872, fiind fiul unui preot din satul Surducu Mic din județul Timiș, sat ce acum îi poartă numele. Drumul său până la realizările de excepție nu a fost deloc unul ușor. A reușit să urmeze doar timp de un an, la seral, cursurile de la secția mecanică a Facultății Politehnice din Budapesta, pe care a fost nevoit să le abandoneze din lipsă de bani. Ulterior, s-a înscris la Drept și a practicat în birouri de avocatură din Banat, astfel reușind să-și asigure traiul de zi cu zi. Domeniul științelor juridice este, de altfel, unul în care excelează, pe 6 mai 1901, Traian Vuia luându-și doctoratul cu teza „Militarism și industrialism, regimul de Status și contractus”.

Adevăratul său vis îl poartă, însă, un an mai târziu, în iulie 1902, de la Lugoj, unde încerca să-și construiască aparatul de zbor, la Paris, pe atunci centrul pionieratului în aviație, unde speră să găsească pe cineva interesat să-i ofere finanțare. Ideea sa că o mașină zburătoare cu o densitate mai mare decât cea a aerului ar putea zbura este primită, însă, cu mult scepticism. Doar Victor Tatin, un teoretician care construise în 1879 un model experimental de aeroplan, este interesat de proiectul lui Traian Vuia. Lipsa unui motor adecvat și instabilitatea sunt punctele vulnerabile identificate de Tatin în proiectul lui Vuia. Românul rămâne, însă, încrezător în visul său, iar pe 16 februarie 1903 trimite Academiei de Științe din Paris proiectul, prezentând posibilitatea de a zbura cu un aparat mai greu decât aerul, dar și procedura de decolare. Aparatul conceput de Vuia avea câteva caracteristici neînțelese, la început, de contemporanii săi. Astfel, avea o singură elice în loc de două cum se credea că este absolut necesar, iar motorul proiectat părea imposibil de realizat cu mijloacele tehnice de atunci.

Un vis utopic – concepție demontată

„Prea utopic” – este rezoluția Academiei, care respinge proiectul argumentând: „problema zborului cu un aparat care cântărește mai mult decât aerul nu poate fi rezolvată și nu este decât un vis”. Încrezător și consecvent, Traian Vuia nu abandonează nici de această data. Se înscrie pentru un brevet, care îi este acordat și publicat în 1903. Și-a numit invenția brevetată „aeroplan automobil”, iar trei ani mai târziu reușește zborul de la Montesson. Sprijinul financiar obținut de la familia sa a făcut posibilă realizarea aparatului, la sfârșitul anului 1905, când a fost testat prima dată – un test în care aeroplanul automobil a reușit doar să ruleze pe sol. Au urmat alte teste realizate în prezența unor cunoscuți specialiști, iar cel din 18 martie 1906 a fost în cele din urmă încununat de succes. Aparatul lui Vuia era realizat dintr-un cadru de țevi de oțel, cu aripi de pânză, bombate, ceea ce îi dădea aspectul unui liliac. Motorul funcționa cu anhidridă carbonică pe post de combustibil, iar trenul de aterizare era constituit din patru roți cu pneuri. Comunitatea internațională a negat de multe ori acceptarea aparatului „Vuia I” ca fiind primul aeroplan care a zburat aeropropulsat, prioritatea unui astfel de zbor fiindu-i atribuită în mod eronat francezului Santos-Dumont, care a obținut această realizare abia la 13 septembrie 1906.

„Eu nu am căutat niciodată gloria, fiindcă știu că gloria pierde adesea pe om. Eu nu lucrez pentru gloria mea personală, ci lucrez pentru gloria geniului uman. Ce importanță are cine a făcut aceste lucruri, important este că ele există”, spunea românul care a revoluționat lumea (citat de altermedia.info).

Nu a încetat niciodată să depășească barierele

Ulterior, Traian Vuia a mai efectuat și alte zboruri, în timpul celui din 19 august 1906 aparatul său zburând 20 metri, la o înălțime de 2 metri și jumătate. Și-a perfecționat în continuare avioanele, primul motor folosit fiind înlocuit cu altul, de 24 cai-putere, astfel că aparatul Vuia I a devenit Vuia I bis, apoi Vuia II. La 17 iulie 1907 Traian Vuia a reușit să zboare cu aparatul său pe o distanță de 60 metri, dar la aterizare și-a deteriorat avionul. Traian Vuia și-a continuat cercetările în domeniul tehnicii și după anul 1907. El a organizat un atelier-laborator pentru cercetarea elicelor, iar împreună cu Marcel Yvonneau a conceput câteva modele originale de elicoptere, care au fost prezentate în demonstrații publice (modelele realizate în anii 1918 și 1921). Pe lângă alte invenții, Vuia a conceput și un generator cu aburi, brevetat în mai multe state ale lumii în perioada interbelică, iar în timpul primului război mondial, a lucrat pentru armata franceză, în cadrul Serviciului de invenții, contribuind la perfecționarea aviației militare aliate. După terminarea primului război mondial a călătorit în România de două ori, în 1932 și în 1934. După terminarea celui de-al doilea război mondial s-a întors definitiv din Franța în România.

Inventator, pionier al aviației la nivel internațional și membru al Academiei Române din 27 mai 1946, Traian Vuia se stinge din viață la data de 3 septembrie 1950, la București și este înmormântat la Cimitirul Bellu.

Bibliografie:  historia.ro / authenticmagazin.com

Surse foto: https://en.wikipedia.org/wiki/Traian_Vuia#/

S-a molipsit de “microbul” științelor juridice pe filieră paternă. Studiază la Facultatea de Drept din Cluj, loc în care obține și doctoratul, apoi censura la Budapesta. Pe lângă profesie, se implică în organizarea vieții sociale, economice, culturale și politice a românilor din Hunedoara și ținuturile aferente. A fost membru ASTRA, mai întâi în Despărțământul Deva, iar mai apoi a devenit membru fondator al Despărțământului Hunedoara. Pentru întreaga activitate a fost decorat cu Ordinul Coroana României în grad de Comandor.

Pregătirea profesională și debutul în avocatură

Vine pe la 11 martie 1875, ca al patrulea copil al soților Nicolae și Ana Dubleșiu, din satul Romos, comitatul Hunedoara.  Când mai crește, este trimis la școala din Orăștie, după care se transferă la Gimnaziul superior de stat din Sibiu. La vârsta de treisprezece ani rămâne orfan de tată. Isprăvind cu bacalaureatul, se înscrie la Facultatea de Drept a Universității din Cluj. Aici se remarcă prin dragoste de carte, seriozitate și un comportament exemplar. Din această pricină, va fi beneficiarul unei burse de studiu acordată de Fundația Emanoil Gojdu.

La 20 aprilie 1901 își obține doctoratul la Cluj, iar peste puțină vreme susține examenul de censură la Budapesta. Ajuns avocat cu acte în regulă, Gheorghe se reîntoarce în Hunedoara, unde își deschide propriul birou pe 9 iulie 1903. Tot acum, se implică în organizarea vieții sociale, economice, culturale și politice a românilor din Hunedoara și ținuturile aferente. Alături de economistul Vasile Osvadă, Nicolae Macrea și alți apropiați, a organizat o casină română în localitate, adică un fel de instituție de cultură, care aduna cei mai străluciți cărturari ai localității. Pe lângă acestea, avocatul Gheorghe Dubleșiu a fost membru ASTRA, mai întâi în Despărțământul Deva, iar mai apoi a devenit membru fondator al Despărțământului Hunedoara.

Implicarea în viața politică

După izbucnirea primei conflagrații mondiale, destinul lui Gheorghe Dubleșiu i-a o întorsătură stranie. Unele surse spun că a fost mobilizat și trimis pe front în Marele Război, ca ofițer de rezervă. De cealaltă parte, se zvonește că a activat în localitate până în anul 1916, când România ar fi intrat în război. Atunci, autoritățile au decis să-l trimită alături de alți lideri români hunedoreni în lagărele din Ungaria. La intervenția comitelui suprem, Ladislau Mara, ar fi fost eliberat. Cu toate acestea, un lucru e cert. La data de 5 noiembrie 1918 are loc adunarea de constituire a Consiliului Național Român din circumscripția electorală Hunedoara, prilej cu care va fi ales președintele acestui organism. Ulterior, elita hunedoreană îl deleagă ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

Nu se știe exact când a debutat în politică, cert este că a făcut parte din tabăra Partidului Național Român. Era adeptul direcției activiste și susținea lupta pentru emanciparea românilor.  În decursul carierei sale politice a fost membru în Consiliul Hunedoarei, unde din cei douăzeci și trei de consilieri, doar patru erau români. La 3 aprilie 1919 este numit prefect al județului Ciuc, iar un an mai târziu este pus în fotoliul de prefect al județului Hunedoara. Din anul 1935 se mută la Sibiu și își deschide un birou de notar public. În timpul iernii din 1938 Gheorghe Dubleșiu a luat trenul cu destinația București. Între stațiile Cisteiul Român și Crăciunel, lângă Blaj, s-a produs nenorocirea. Acceleratul în care se afla s-a ciocnit cu un tren personal. Șase persoane au fost rănite și trei au fost găsite fără suflare. Printre ele și avocatul Dubleșiu.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Îl știm drept un politician de clasă, prim-ministru al României în perioada 1921-1922, gazetar și orator de excepție. Însă puțini cunosc perioada în care uimea în sălile tribunalului. După ce isprăvise cu Facultatea de Drept din Paris și obținuse doctoratul, Take revine în țară și poposește la București. Din punct de vedere profesional avea în față două alternative: fie se avânta în magistratură, fie o pornea pe cărarea avocaturii. A cântărit mai bine și a ales-o pe cea din urmă. Când pleda era mai mare dragul să-l asculți. Logic, concis, fără prea multe citări și la obiect. Așa reușea să le câștige încrederea judecătorilor. “O pledoarie este și o operă științifică și o operă artistică.”, spunea Take Ionescu.

Primii pași pe cărarea științelor juridice

Sosiră în București la 29 noiembrie 1881. Take și tânăra consoartă pun mâna pe bagaje și pornesc către hotelul Imperial, unde înnoptează zece zile. Fără prea multe parale în buzunar, făcu un împrumut de 6000 lei pentru a putea închiria un apartament modest. Aflat la început, Take se tot perpelea pe ce cărare s-o apuce. Să fie funcționar? Sau poate mai bine magistrat, ori avocat. Desigur, magistratura părea cea mai tentantă, mai cu seamă pentru cei bogați și promitea un viitor de aur. De cealaltă parte, avocatura, îi oferea mai multă libertate de mișcare. Ambele căi erau tentante, însă la îndemnul prietenilor, Take s-a înscris în Baroul de Ilfov.  Debutul la bară și l-a făcut într-un proces de-a dreptul infernal, care părea din start ca și pierdut. Trebuia să apere doi preoți acuzați de escrocherie, șantaj și sacrilegiu. Iată ce spunea Take Ionescu despre debut: ”Când am început cariera mea de avocat, atunci când omul crede, cu naivitatea tinereței, că cel mai bun proces de pledat este cel mai greu de câștigat, am apărat cu d-nii Arion și Dissescu pe doi preoți, care comiseseră un act de escrocherie și de sacrilegiu (…)  Mi-era teamă când am apărut întâia oară la bară să nu pățesc ca Paul Feval când a pronunțat cea dintâi pledoarie.”

Cum necum, Take avu sorți de izbândă și câștigă. Ulterior, au urmat mai multe procese printre care cel mai vestit a fost în septembrie 1882, renumitul proces Nicolae Blaremberg-San Marin. Procesul avea la bază o aventură galantă, care s-a soldat în cele din urmă cu bătăi și lovituri teribile. San Marin a fost condamnat la doi ani de închisoare și plata a 2000 lei. Pledoaria lui Take s-a remarcat printr-o argumentare logică, eleganță și formă concisă. Încă de la primul proces s-a impus drept un avocat bine pregătit, cu solide cunoștințe juridice, iscusit în a construi armonios pledoariile și direct în expunere fără să abuzeze de prea multe citări. În locul pledoariilor lungi, încărcate de digresiuni și material greoi, Take Ionescu introdusese, probabil fără să vrea, pledoaria esențială, rațională, sobră și elegantă. “O pledoarie este și o operă științifică și o operă artistică. Ea trebuie construită armonios”, spune tânărul avocat.

Profilul avocatului Take Ionescu   

Cu toate că a pledat într-un număr impunător de procese, petrecându-și o bună parte din viață pe holurile palatului de justiție printre magistrați, confrați și clienți, nu s-a lăsat pradă baroului și nici nu a suferit acea “deformațiune profesională” ce pusese stăpânire pe majoritatea avocaților. Take se ferea de convenționalismul juridic și evita să pledeze în procese unde dreptatea era de partea cealaltă, pentru că ar fi fost nevoit să pledeze fals, pe temeiul unor argumente împotriva adevărului. Faima și-a dobândit-o în procesele mari, dar cele care i-au adus cea mai mare satisfacție au fost acele cazuri mărunte ale unor oameni care nu-i puteau oferi niciun ban. “Dacă am avut în cariera mea de avocat – spune el, – satisfacțiuni de ordin moral – și am avut, trebuie să recunosc, multe – am simțit mai multă satisfacție când câștigam procesele clienților săraci.”

Despre activitatea avocatului Take Ionescu, un fost membru al Curții de Casație afirma: “Take Ionescu nu este un avocat mare numai pentru că vorbește frumos și apără admirabil cauza clientului său. El este, în primul rând, pentru noi magistrații, un regulator de judecată, căci are darul minunat să lumineze și să ajute justiția, urmărind Adevărul, ca un demn slujitor al Dreptului.”

De-a lungul strălucitei cariere de avocat, a contribuit la formarea mai multor jurisprudențe, care s-au publicat în revistele juridice din București și a introdus teorii însemnate de drept: teoria relativă la eredele aparente; teoria asupra efectului retroactive al anexiunei din punct de vedere al naționalității, etc. Chiar dacă unii considerau că perioada avocaturii a reprezentat o slăbiciune în cariera sa, Take Ionescu se simțea mândru de dânsa. La un banchet dat în București cu prilejul împlinirii a 20 de ani de la apariția revistei “Curierul judiciar”, a declarat: “Eu am fost și sunt mândru că sunt avocat și cu toții trebuie să ne mândrim, pentru că dacă am sta să cercetăm, la baza instituțiilor noastre găsim pe avocat ca întemeietor al lor; găsim pe avocat la temelia României moderne.”

Surse:  Romulus Seișanu, “Take Ionescu. Viața și opera”, Ed.  Ziarului Universul S.A, 1930

A fost pe rând, avocat, publicist și profesor universitar. De-a lungul carierei a pledat pe gratis în mai toate delictele de trădare și ultraj în care erau implicați românii. Conștientizând puterea slovei, a decis să publice o serie de articole polemice colaborând cu principalele publicații din acele timpuri. Curajul de a spune lucrurilor pe nume avea să-l coste libertatea în două rânduri. În toamna anului 1918 s-a implicat în pregătirea evenimentelor premergătoare Marii Uniri, fiind ales delegat din partea cercului electoral Șimleu Silvaniei la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Când Universitatea din Cluj a ajuns în subordinea autorităților române, Cassiu a fost numit titular la Catedra de Politică desfășurând o amplă activitate didactică.

Un vlăstar din spița familiei Maniu

Se pomenește pe această lume la 27 iulie 1867, în Șimleu Silvaniei, ca fiu al Clarei, președintă a Reuniunii Femeilor Române Sălăjene și al lui Ioan Maniu, de profesie jurist. Cei doi au adus pe lume nu mai puțin de șase copii: Elena, Clara Manlu, Sabina, Ioan, Iuliu Maniu, loan Maniu și Cassiu. Își începe traseul educațional la școala primară din Șimleu. După ce a absolvit trei clase, se transferă deoarece capul familiei primise un post la Tribunalul din Zalău. Cursurile gimnaziale le-a urmat la Gherla, iar pe cele liceale le începe la Cluj. Revine la Zalău însă numai pentru un an, după care se transferă la Năsăud. Calitățile sale îl fac succesorul lui George Coșbuc în funcția de președinte al societății literare din Năsăud. Când veni momentul studiilor superioare, Cassiu se îndreptă către Viena. Doctoratul îl va susține pe 19 martie 1897 la Cluj, iar examenul de liberă practică la Budapesta. Exact în anul în care absolvea facultatea, fruntașii politici definitivau Memorandumul, care a fost dus de o delegație de 300 de persoane printre care și proaspătul absolvent.

Familia Maniu, de la stânga spre dreapta : Elena, Clara Manlu, Sabina, Ioan, Iuliu Maniu, loan Maniu, Cassiu

Închis din pricina unui articol îndrăzneț

La începutul anului 1897 debutează în avocatură.  Pregătirea temeinică și talentul oratoric, l-au făcut printre cei mai căutați. Cu toate acestea nu a câștigat prea mult pentru că și-a reprezentat gratuit marea majoritate a clienților. Zelul de care dădea dovadă s-a concretizat și în feluritele acțiuni culturale la care a luat parte. Este ales secretar al despărțământului Astrei din Șimleu Silvaniei, iar la data de 1 august 1892 participă la adunarea anuală a despărțământului de la Bobota. Pe lângă acestea, avocatul Cassiu Maniu a desfășurat o bogată activitate în domeniul literar colaborând cu mai multe periodice dintre care: Tribuna, Românul, Revista culturală, Lupta, Răvașul, Gazeta Transilvaniei, Revista culturii. Dragostea pentru slovă și adevăr avea să-i aducă o primă condamnare. În urma unui articol intitulat “O ideie injustă, nelegitimă și nejuridică: Ideia de stat unitar național maghiar”, publicat în Tribuna anului 1903 Cassiu a fost târât prin tribunal și condamnat pe nedrept la un an de închisoare și 100 de coroane amendă. Imediat după aflarea deciziei este suspendat de la birou și dus la închisoarea din Vaț.

În zadar au crezut autoritățile austro-ungare că-l vor potoli. Spirit luptător, acesta a continuat să scrie și să poarte felurite corespondențe cu oameni de seamă ai vremii. Amintim aici de scriitorul norvegian Bjørnstjerne Bjørnson căruia îi relata suferinţa românilor din Transilvania. Bjørnson a dus aceste scrisori regelui Angliei, Eduard al VII-lea care a trecut de partea românilor ardeleni. Vestea schimbului epistolar ajunge la urechile autorităților care îl arestează a doua oară. Este condamnat la încă un an de închisoare și plata a 100 de coroane plus doi ani suspendare.

Profesor universitar la Cluj

În toamna anului 1918 s-a implicat în pregătirea evenimentelor premergătoare Marii Uniri, fiind ales delegat din partea cercului electoral Șimleu Silvaniei la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Ulterior, este numit membru în cadrul Marelui Sfat Național. După ce Universitatea din Cluj a ajuns în subordinea autorităților române, Cassiu a fost numit titular la Catedra de Politică. Aici a ținut cursul de Teoria politicii și filosofia dreptului, fiind considerat unul dintre precursorii științelor politice românești. Printre miile de studenți care i-au trecut prin mână a fost și Corneliu Coposu care și-l amintește pe ilustrul profesor astfel: “Deodată cu sbârnăitul soneriei s-a urcat atunci la catedră, în ritmul pașilor mărunți, un bărbat scund, încărunțit, aproape moșneag, cu ochii albaștri-azurii, rupți din adâncimile cerului de toamnă. Și a cuprins cu o privire senină, – din care radia dragoste fără margini, de părinte, – sala de cursuri Nr. 1. S-a făcut, deodată tăcere și profesorul Cassiu Maniu a pornit cu mințile noastre la drum; ne-a purtat atenția, încopciată de vocea blândă, aproape rugătoare, dar majestoasă și hotărâtă în acelaș timp, prin cotiturile pitorești ale lecției inaugurale. Ochii lui blajini luceau, împăinjeniți de vraja unei lumi străine de pătrunderea noastră, în care trăia, împrejmuit de filozofi și de teoriile lor. Nici o oară n-a lipsit dintre noi. Nici o minută n-a întârziat. Căci și-a înțeles, decât toți mai bine, chemarea. Parcă-l aud, și acum, cum intona unduios, pătruns de adevărul lor, perceptele din care și-a țesut cursurile, cu-atâta drag ascultate: „Cognoviscis veritatem, et veritas liberavit vos”.

A petrecut la catedră pe tot parcursul perioadei interbelice, urmând ca în anul 1940 să părăsească definitiv Clujul.  În urma activității sale profesionale a fost decorat cu mai multe distincții printre care Ordinul Steaua României în grad de comandor, Ordinul Ferdinand I, în grad de ofițer, medalia Răsplata Muncii pentru învățământ clasa I, pentru serviciile aduse învățământului superior.

După ieșirea la pensie, a trăit o mare dezamăgire văzând cum idealul pentru care luptase până în 1918 s-a destrămat odată cu Dictatul de la Viena din 30 august 1940. Avocatul Cassiu Maniu s-a stins din viață într-un anonimat complet în anul 1943, fiind înmormântat în cimitirul din Sibiu.

Surse: 1) Corneliu Coposu, „Povestea unei vieți sbuciumate care s-a împletit cu istoria Ardealului asuprit Cassiu Maniu: jurist consacrat, savant cu renume, profet național și mucenic al vrerilor românești”, în ziarul România Nouă (Cluj), nr. 134, 1 august 1937, p. 2-4; 2) Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Absolvent al Facultății de Drept din Budapesta, Ioan fură meserie în birourile celor mai iscusiți avocați din acele timpuri. Se remarcă drept un susținător de seamă al românilor din Transilvania și militează de zor pentru respectarea drepturilor naționale. Când nu pleda la bară, avocatul Ioan Demian se implica de zor felurite activități culturale. Este membru fondator al ASTREI, președinte al Reuniunii de cântări Doina și conducătorul mai multor asociații cu caracter socio-cultural. În toamna lui 1918 va figura printre participanții cu drept de vot la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

Formarea ca avocat

Vine pe lume la 6 ianuarie 1878, în comuna Băița, județul Hunedoara. Primele clase le face la școala confesională din localitate, după care urmează cursurile Gimnaziului din Brad și liceul “Andrei Baron de Șaguna” din Brașov. În timpul liceului a fost coleg cu mai mulți tineri din Ardeal și Banat, care vor juca un rol de seamă în realizarea Unirii. Ajuns la vremea studenției, se îndreptă către Facultatea de Drept din Budapesta, unde își susține licența în anul 1904. Devine doctor în științe juridice la Cluj în anul 1906, după care își începe practica avocațială în birourile avocaților Ioan Popp, Virgil Olariu și Iustin Miron. Examenul de liberă practică îl susține în fața unei comisii de pe lângă Curtea de Apel din Târgu Mureș, stabilindu-și domiciliul la Sânnicolau Mare. Aici își va deschide un birou avocațial care a funcționat până în anul 1930.

Lupta pentru înfăptuirea Marii Uniri

Susținător al cauzei românilor din Transilvania, Ioan Demian participă la manifestările organizate de către PNR în zona Sânnicolau Mare, unde se afla un nucleu de luptători pentru drepturile românilor. A desfășurat o intensă activitate pe tărâmul național, cultural și economic, fiind membru fondator al ASTREI, președinte al Reuniunii de cântări Doina și conducătorul mai multor asociații cu caracter socio-cultural.

În toamna anului 1918 îl găsim implicat în organizarea Gărzilor Naționale Române la Sânnicolau Mare, promovând unitatea națională a românilor. După toate acestea va fi delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din partea Cercului electoral Sânnicolau Mare. Iată cum rememora avocatul Ioan momentele premergătoare Unirii: “Am plecat spre Alba Iulia împreună cu preotul ortodox dr. Petru Fleșeriu din localitate mergând spre Timișoara. Aici am evitat cu greu cordonul și opreliștea pusă de către armatele sârbești. Ne-am întors la Periam, am plecat la Aradul Nou, apoi am luat trenul spre Alba Iulia, ajungând în dimineața zilei de 1 Decembrie, participând la marea și înflăcărata adunare națională.”

Pe final de carieră

Odată înfăptuită Marea Unire, Ioan Demian a fost ales deputat în Parlamentul României Mari. Între anii 1930-1934 a locuit la Periam, urmând ca din anul 1934 să se stabilească la Timișoara. În anul 1950 are loc desființarea instituției notarului public și este informat de către șeful postului de poliție Perima că locuitorii din Banat vor fi deportați în Bărăgan. Fără să mai stea pe gânduri, își ia familia și se ascunde la surorile sale din Hărțăgani, în localitatea natală. Aici își va consuma ultimii ani din viață trecând la cer pe 30 ianuarie 1952.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Debutează în viața politică la numai 26 de ani ca independent. Gustă din deputăție în anul 1892 în cercul electoral Arpașu de Jos. De-a lungul carierei dr. Nicolae Șerban a repudiat mai multe victorii ajungând în cele din urmă membru în parlamentul maghiar. În calitate de președinte al Consiliului comunal provizoriu  este însărcinat cu menținerea ordinii publice. Cu toate acestea, jandarmii maghiari au recurs la tot felul de atrocități. Printre victime s-a numărat și avocatul Șerban, care a fost luat ostatic. Din fericire este eliberat după ceva vreme și uns președinte al Consiliului Național Român din comitatul Făgăraș preluând controlul administrației și restabilind ordinea. Este desemnat ca reprezentant la Marea Adunare de la Alba Iulia cu drept de vot, apoi  membru în cadrul Marelui Sfat Național.

Primii pași pe făgașul politicii

Se naște la 23 iulie 1865 în casa preotului greco-catolic Voila Nicolae din județul Brașov. În anul 1884 devine student la Facultate de Drept a Universității Maghiare din Budapesta. Tot aici, între anii 1889-1891 își pregătește teza de doctorat. Se lansează de timpuriu în viața politică, mai exact la 26 de ani. Gustă din dulceața deputăției în anul 1892 în calitate de independent și câștigă alegerile în cercul electoral Arpașu de Jos. Victoria a stârnit valuri de critică din partea liderilor PNR, care erau adepții ideii de pasivism politic. Cu toate acestea, Nicolae Șerban nu i-a în seamă gurile rele și își duce mandatul până la capăt. La alegerile din anul 1905  a repudiat o nouă victorie în fața candidatului PNR, dr. Octavian Vasu. Deputații români își făceau sfielnic loc în parlamentul maghiar și au început să propună un program național. La alegerile parlamentare din anul 1910, avocatul Nicolae Șerban cedează locul din circumscripția Arpașu, unde fusese ales deputat în mai multe rânduri, lui Alexandru Vaida Voevod.

Luat ostatic de către jandarmi

Între timp, se înscrie în Congregația comitatului Făgăraș și figurează ca membru al Societății culturale Progresul și Despărțământul ASTRA. În colaborare cu dr. Ioan Șenchea și dr. Octavian Vasu pune bazele ziarului Țara Oltului. După intrarea României în război de partea Puterilor Centrale, întreaga conducere de la nivelul comitatului Făgăraș ajunge în mâinile Consiliului comunal provizoriu, care avea în componență reprezentanți români și maghiari. Președintele acestei structuri era Nicolae Șerban având un vicepreședinte maghiar, în timp ce comanda gărzilor civile încăpuse pe mâna unui comandant maghiar și un adjunct român. În ciuda eforturilor de menținere a ordinii publice, jandarmii maghiari au recurs la tot felul de atrocități. Printre victime s-a numărat și avocatul Șerban, care a fost luat ostatic.

Delegat la Marea Unire

Din fericire a fost eliberat la scurtă vreme și uns președinte al Consiliului Național Român din comitatul Făgăraș preluând controlul administrației și restabilind ordinea. Tot acum se va ocupa de organizarea noilor structuri de putere din localitățile comitatului și în special de constituirea gărzilor naționale. În urma ședinței cercului electoral Făgăraș s-a decis ca dr. Nicolae Șerban să fie delegat ca reprezentant la Marea Adunarea Națională de la Alba Iulia căpătând ulterior și un loc în Marele Sfat Național.

După înfăptuirea Marii Uniri părăsește tabăra politică și trece din rândurile partidului liberal în Partidul Poporului. În scurtul răstimp cât a fost la guvernare formațiunea politică a ocupat postul de prefect al județului Sălaj. În 1919 devine unul din fondatorii și conducătorii ziarului Glasul Oltului.  Avocatul Nicolae Șerban trece la cele veșnice în data de 15 septembrie 1932 și este înmormântat la Făgăraș.

Surse:  Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Absolvent al Facultății de Drept din Budapesta, Marta Alexandru își începe ucenicie în Baroul din Arad. După ce obține dreptul de liberă practică, va profesa vreme de zece ani la Lipova. În anul 1915, datorită pregătirii sale temeinice, intră în magistratură ca mai apoi să fie numit consilier la Curtea de Apel din Seghedin, fiind astfel primul român care ajunge într-o astfel de funcție. Chiar dacă nu a participat la ședințele Marii Adunări Naționale, a fost ales membru în Marele Sfat Național, unde i-a fost încredințat Resortul de Justiție. Este fondatorul Asociației Magistraților din Ardeal și Banat, iar alături de Ioan Papp a pus pe picioare Casa Magistraților de la Sovata.

Un destin în plină devenire

Se naște în familia unuia dintre cei mai înstăriți țărani din comuna Căprioara, județul Caraș-Severin. Primii ani de școală se consumă în localitatea natală, după care urmează liceul la Arad. Obține diploma de bacalaureat fără mari bătăi de cap, iar după acesta se orientează către Facultatea de Drept a Universității din Budapesta. Fiind un student silitor, tânărul va beneficia pe toată durata studiilor de o bursă acordată de Fundația “Emanoil Gojdu”.  Absolvă în anul 1893, iar peste patru ani devine doctor în științe juridice la Budapesta. La 16 octombrie 1894 se va înscrie ca stagiar în Baroul Arad, iar mai târziu se transferă în Baroul Timișoara, profesând pentru o perioadă la Vinga. Parcurge cu brio etapele necesare obținerii dreptului de liberă practică, stabilindu-se la Lipova. Aici a profesat avocatura vreme de zece ani, iar din anul 1915 intră în magistratură, fiind numit judecător. Profesionalismul de care dădea dovadă i-a adus promovarea la Curtea de Apel din Seghedin. Marta Alexandru a fost primul magistrat român care a ajuns într-o astfel de funcție.

Felurite demnități și atribuții

La debutul primei conflagrații mondiale, a fost scutit de front. Cu toate acestea, nu a stat degeaba și s-a avântat în tumultul politic al vremii. Este adeptul activismului liberal și se alătură liderilor mișcării naționale: Aurel Cosma, George Adam, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Vlad, etc. Din anul 1910 face parte din comitetul de conducere al Partidului Național Român la nivelul comitatului Timiș. Chiar dacă nu a fost delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, a fost prezent fratele său Gherasim. După înfăptuirea Unirii este ales în Marele Sfat Național al Transilvaniei. Participă la ședințele acestui organism și este numit secretar general al Resortului de Justiție condus de dr. Aurel Lazăr.

Odată cu desființarea Consiliului Dirigent va fi numit secretar general al Ministerului Justiției cu atribuții în zona Transilvaniei și Banatului. Nu a petrecut mult timp în această demnitate, pentru că la 30 august 1920 trece pe postul de prim președinte la Curtea de Apel Oradea, după care în mai 1921 este numit prim președinte la Curtea de Apel Timișoara până în anul 1938, când atinge vârsta de pensionare.

Preocupările unui magistrat de cursă lungă

Dar cu toate acestea, structurile regimului carlist au apelat la experiența sa. Pe 14 august 1938  este repus în funcție fiind numit Rezident Regal al Ținutului Timiș. Mandatul său va înceta pe 30 septembrie 1940 odată cu venirea lui Ion Antonescu la putere. Pe lângă acestea, de numele lui Marta Alexandru se leagă înființarea Asociației Magistraților din Ardeal și Banat, pe care a condus-o ani buni. Alături de omologul său din Cluj, Ioan Papp, a fondat Casa Magistraților de la Sovata. Preocupările magistratului român s-au manifestat și în domeniul cultural, fiind un sprijinitor al ASTREI contribuind totodată la apariția revistei Dacia și susținând înființarea Episcopiei de la Timișoara. Pleacă la cer în data de 3 aprilie 1965 și este înmormântat la Timișoara.

Surse:  Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Este descendentul unei importante familii nobiliare. Absolvent al Facultății de Drept din cadrul Universității din Cluj, Ilie se va specializa în economie la Viena. Izbucnirea Primului Război Mondial îl chemă la arme de partea armatei austro-ungare, însă dezertează în anul 1918 și va pune umărul la eliberarea orașului Cernăuți. După toate acestea, se întoarce în Maramureș, mai exact la Sighet, unde participă la evenimentele premergătoare Unirii. La cei 23 de ani pe care îi avea atunci, a fost delegat din partea cercului electoral Ocna Șugatag, ca reprezentant la Marea Adunare de la Alba Iulia, fiind astfel cel mai tânăr dintre cei care aveau drept de vot.

Când trecutul te obligă la fapte mărețe

Vede lumina zilei la 12 decembrie 1895, la Giulești, județul Maramureș. Tatăl său era descendent al familiei Lazăr din Purcăreț, iar mama sa a fost descendentă a familiei Ivașcu din Apșa de Jos. Vasile Lazăr, bunicul său, a fost descendentul a șase generații de preoți și protopop al Sighetului. Junele urmează studiile la Liceul Piarist din Sighet, iar din clasa a V-a, este transferat la Liceul din Lugoj. După obținerea bacalaureatului, își îndreptă pașii către Academia de Drept din Sighet. Nu după mult timp, se transferă la Universitatea din Cluj, loc în care obține licența și titlul de doctor în științe juridice. Pe lângă acestea, s-a specializat în economie la Viena.

Momentul izbucnirii primei conflagrații mondiale l-a prins în plină ascensiune. A fost înrolat în armata austro-ungară și trimis cu forța în mijlocul bătăliei. În anul 1918, alături de alți soldați, a dezertat, implicându-se în eliberarea orașului Cernăuți. Obținând izbânda, Ilie a fost cel care a pus tricolorul pe clădirea primăriei din Cernăuți. De aici, o apucă spre Maramureș cu un tren militar. Înnoptează la preotul Mihalcea din localitatea Iacobeni, iar a doua zi pornește pe jos până la Borșa, unde se oprește la Alexandru Anderco Cuza. Ajuns în cele din urmă la Sighet, se implică în organizarea evenimentelor premergătoare Unirii. În urma mai multor discuții, membri cercului electoral Ocna Șugata, îl vor delega ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

Puștiul care a votat Unirea

Misiunea ce i se încredințase era una cu greutate la cei 23 de ani pe care îi avea atunci. Era cel mai tânăr dintre delegații cu drept de vot. La un an după evenimentul care reîntregise țara, Ilie Lazăr a fost însărcinat de autoritățile române centrale să se ocupe de organizarea județului Satu Mare. Din anul 1923 se stabilește la București, unde va profesa ca avocat. Nu putea sta departe de febra vieții politice și se înscrie în rândul Partidului Național Român. În data de 10 octombrie 1926, PNR va fuziona cu Partidul Țărănist, ieșind la suprafață Partidul Național Țărănesc. Odată cristalizată noua formațiune politică, avocatul Lazăr va candida la alegerile parlamentare fiind ales în trei rânduri deputat din partea circumscripției Maramureș. Implicarea în organizarea mediilor țărănești “Iuliu Maniu” l-au făcut tare îndrăgit de către țărani, în special de cei din Maramureș.

Cariera sa politică a cunoscut un prim moment de turnură când a intervenit în apărarea populației evreiești din Maramureș. Atunci, Ilie Lazăr a condamnat cu vehemență regimurile autoritare ale lui Carol al II-lea și Ion Antonescu. Din pricina atitudinii sale intransigente, autoritățile i-au stabilit domiciliu forțat la Mănăstirea Turnu și mai apoi în lagărul de la Târgu-Jiu.

Eroul din temnițele comuniste

Situația avea să se înrăutățească drastic odată cu instaurarea regimului comunist. Înaintea alegerilor din anul 1946, Ilie Lazăr a primit șapte luni de închisoare corecțională. După un an, Securitatea și-a propus să scape definitiv de foștii lideri politici. Prin urmare, la 14 iulie 1947 comuniștii au pus la cale “Înscenarea de la Tămădău” în urma căreia un număr important de fruntași PNȚ au fost puși sub acuzare pentru ”încercare de fugă într-o țară străină”. În urma evenimentului, Ilie Lazăr a fost judecat alături de Iuliu Maniu și de alți lideri țărăniști, apoi condamnat la 12 ani de închisoare și confiscarea averii. A fost încarcerat la Galați, urmând ca din anul 1951 să fie transferat la Sighet. În anul 1955 este mutat la Râmnicu Sărat. Și-a dus pedeapsa până la capăt, iar în momentul eliberării i s-au fixat încă trei ani de domiciliu obligatoriu la coloniile de muncă de la Culmea și Periprava. Eliberat la 9 mai 1964, slăbit și stors de viață, Ilie Lazăr se stabilește la Cluj. Securitatea nu-i dă pace nici după gratii și-l urmărește până la finalul vieții.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Dragostea pentru științele juridice a venit pe filieră paternă. Junele parcurge cu brio toate etapele școlare, iar la vremea studenției se orientează către Facultatea de Drept din Cluj.  După obținerea doctoratului, se stabilește la Blaj, unde ajunge avocat al Mitropoliei Române Unite. Camaraderia cu Ion Rațiu îl apropie de tabăra PNR. În 1906, Maniu dă prima lovitură și prinde un loc de deputat în Parlamentul de la Budapesta. Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial va fi  încorporat  în armata austro-ungară la Aiud și trimis pe frontul italian. În vara lui 1918 se satură de război și dezertează. Ajuns la Arad, a contribuit la adoptarea hotărârii care prevedea separarea deplină de Ungaria fiind delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. După Unire, partidul condus de Maniu a obținut o majoritate zdrobitoare, ajungând în cele din urmă la conducerea statului, dar Carol al II-lea se reîntoarce în țară și-l dă jos. A fost printre cei mai aprigi luptători împotriva preluării puterii de către comuniști. În dorința de a scăpa de liderii țărăniști, sovieticii pun la cale înscenarea de la Tămădău, în urma căreia Maniu va fi judecat și condamnat al închisoare pe viață.

Spița familiei Maniu

Vine pe lume la 8 ianuarie 1873, în satul Bădăcin din județul Sălaj. Tatăl, Ion Maniu, a fost nepotul lui Simion Bărnuțiu, cel care l-a călăuzit pe cărarea științelor juridice la Universitatea din Pesta și Viena. În 1865, se va căsători cu Clara Coroianu, fiica vicarului Demetriu Coroianu. Din acest mariaj vin pe lume cinci copii: Cassiu, Iuliu, Sabina, Cornelia și Elena. Iuliu Maniu a copilărit în localitatea natală, urmând școala primară la Blaj și liceul calvin din Zalău. Obține diploma de bacalaureat în anul 1890, iar un an mai târziu se înscrie la Facultatea de Drept din Cluj, desăvârșindu-și pregătirea juridică la Budapesta și Viena. În studenție, este membru și președinte al Societății Academice ,,Petru Maior”. După obținerea doctoratului în anul 1896, se stabilește la Blaj unde ajunge avocat al Mitropoliei Române Unite, demnitate pe care o va îndeplini până în anul 1915.

Luptele politice și zgomotul armelor

Asemeni marilor avocați, Iuliu nu a putut sta departe de febra vieții politice. A fost un apropiat al lui Ion Rațiu, președintele Partidului Național Român, implicându-se în promovarea cauzei românilor din monarhie. Debutul anului 1902 îl găsește pe Maniu alături de alți tineri vizionari precum Aurel Vlad, Ioan Mihu, Victor Bontescu, punând bazele ziarului Libertatea de la Orăștie. Vocea tinerimii din partid s-a făcut auzită și în cadrul conferinței PNR de la Sibiu, afirmând importanța politicii activiste în detrimentul celei pasiviste folosite până atunci. În anul 1906, alături de alți intelectuali români, Maniu a reușit să intre în Parlamentul de la Budapesta ca deputat al cercurilor electorale transilvănene. Pe lângă toate acestea, a făcut parte din comisia de tratative româno-maghiare desfășurată după anul 1910, implicându-se cu timp și fără timp în lupta de emanciparea a românilor din Transilvania.

În momentul declanșării primei conflagrații mondiale, a fost încorporat  în armata austro-ungară la Aiud și trimis pe frontul italian. A luptat vitejește, sfidând moartea în fiecare clipă. Este promovat ofițer de artilerie în regimentul 26, fiind detașat pe frontul sudic în munții Tirolului. Clipele dificile prin care trecea armata austro-ungară în vara lui 1918, l-au făcut pe Maniu, care ajunsese între timp comandat de baterie, să dezerteze și să meargă la Arad, unde se reunise consiliul de conducere al PNR. Pleacă pentru o scurtă perioadă de timp la Viena, ca reprezentant al poporului român și formează un comandament românesc și un senat militar menite să apere capitala Austriei și să asigure ordinea publică.

Războiul cu Carol al II-lea și prigoana comunistă

La 14 noiembrie 1918, Iuliu Maniu revine la Arad unde contribuie la adoptarea hotărârii care prevedea separarea deplină de Ungaria. Va fi delegat din partea cercului electoral Vințul de Jos la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. După înfăptuirea Marii Uniri, este ales președinte al Consiliului Dirigent. În momentul dizolvării acestei structuri, se va implica și mai mult în viața politică a României Mari. În anul 1926, PNR va fuziona cu Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache, constituindu-se Partidul Național Țărănesc. După alegerile din 1928, partidul condus de Maniu, a obținut o majoritate zdrobitoare, ajungând în cele din urmă la conducerea statului. Văzând cele întâmplate, Carol al II-lea se reîntoarce în țară și-l dă jos pe Maniu de la conducerea Guvernului. Între cei doi era o tensiune permanentă alimentată de opoziția acerbă pe care Maniu o manifesta față de guvernarea autocratică a lui Carol și înființarea Frontului Renașterii Naționale.

Iuliu Maniu la proces

După 23 august 1944, Iuliu a fost printre cei mai aprigi luptători împotriva preluării puterii de către comuniști. S-a opus instalării guvernului Groza și a protestat față de încălcarea democrației trimițând mai multe memorii către puterile occidentale. Nici victoria zdrobitoare obținută în alegerile din 19 noiembrie 1946 nu a putut face nimic, deoarece rezultatele au fost falsificate de comuniști. Maniu devenise un ,,element” periculos de care trebuia scăpat cât mai repede. Momiți cu promisiunea că vor putea pleca din țară, fruntașii PNȚ pășesc pe aeroportul din Tămădău la 14 iulie 1947. Acolo ce să vezi? Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Nicolae Carandino și mulți alții, au fost săltați de autoritățile comuniste fiind puși sub acuzare pentru „încercare de fugă într-o țară străină”. De acum PNȚ intrase în ilegalitate, iar Maniu a fost judecat pentru înaltă trădare și condamnat la închisoare pe viață. La cei 74 de ani a fost trimis la penitenciarul din Galați, urmând ca în 1951 să fie transferat la Sighet alături de alți țărăniști. Frigul, foametea și bătăile, i-au grăbit sfârșitul. După câteva zile de grea suferință se va stinge la vârsta de 80 de ani. Gardienii n-au avut milă de el nici după moarte, aruncându-i trupul într-o groapă comună din Cimitirul Săracilor.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Studiază la Facultatea de Drept din Budapesta, iar în tot acest timp cochetează cu activitatea publicistică. După ce obține doctoratul, va debuta ca avocat stagiar la Vârșeț. Membru de seamă al P.N.R, va pune umărul la propășirea socială și culturală a românilor din Bistrița-Năsăud. Fondează Reuniunea maeștrilor români, Reuniunea de citire și gimnastică, și înființează prima librărie de carte românească din Năsăud. S-a îngrijit de organizarea consiliilor și a gărzilor naționale românești din comitat, fiind delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Pe lângă acestea, Victor Onișor a fost profesor la Catedra de Drept Administrativ și Financiar a Universității din Cluj, lăsând publicului o serie de lucrări în ogorul științelor juridice. 

Un avocat în slujba slovei

Se naște pe 19 iunie 1874, în comuna Zagra, din Bistrița-Năsăud, într-o familie de țărani fruntași. Junele urmează studiile secundare la gimnaziul grăniceresc năsăudean. De aici, pleacă la Facultatea de Drept din Budapesta, unde aprofundează tainele științelor juridice. În studenție, a fost desemnat președintele Societății de lectură “Petru Maior”, cochetând cu activitatea publicistică. În anul 1899, își obține doctoratul, după care va debuta ca avocat stagiar la Vârșeț legând o trainică prietenie cu Traian Vuia. În anul 1900 se stabilește definitiv la Bistrița, unde își deschide propriul birou.

Când nu era la vreun proces, scria pentru revista “Minerva”. La ceva timp după, preia conducerea periodicului “Revista Ilustrată”, ca mai apoi, în calitate de editor, să pună pe picioare “Revista Bistriței”. A fost colaborator de seamă la “Tribuna” din Sibiu, iar în paralel a tradus opera lui Conan Doyle și a lui Jules Verne.

Activitatea în viața urbei

Se implică de timpuriu în politică, declarându-se un adept înflăcărat al curentului activist. În anul 1904, alături de intelectualii vremii pune pe picioare Clubul Național Român din Comitatul Bistrița-Năsăud. Un an mai târziu, a fost ales membru al Comitetului Executiv Central al Partidului Național Român din Transilvania. Din această postură, și-a luat inima-n dinți candidând la alegerile pentru Parlamentul de la Budapesta, însă a fost înfrânt. Episodul nu-l bântuie prea mult, iar la scurtă vreme se implică în activitățile sociale și culturale din Bistrița. Mai întâi, pune umărul la înființarea Reuniunii maeștrilor români, al cărei președinte a fost ceva vreme, sprijină apariția Reuniunii de citire și gimnastică, dar și a Societății cărămidarilor. Iubitor de lectură, reușește să înființeze prima librărie cu cărți românești din Năsăud, având și inițiativa înființării Băncii cooperative populare din Zagra.

Participarea la Marea Unire și misiunea la catedră

Pe 12 octombrie 1918, Victor Onișor participă la ședința Comitetului Executiv al Partidului Național Român, care urma să proclame separarea Transilvaniei de Ungaria. Acțiunile sale au câștigat aprecierea și încrederea elitelor vremii, motiv pentru care este desemnat vicepreședintele Consiliului Național Român al comitatului Bistrița-Năsăud. Din această postură, s-a îngrijit de crearea consiliilor și a gărzilor naționale românești din comitat. A fost implicat în vâltoarea evenimentelor politice, iar membri Cercului Electoral Năsăud l-au delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Iată ce spunea avocatul despre idealul unionist:

„Unirea tuturor Românilor, visul nostru de secoli, desigur, că nu s-a putut îndeplini fără de a nu-şi pretinde jertfele sale. Aceste jertfe trebuiesc relevate şi prezentate, ca exemplu de patriotism şi abnegaţie pentru urmaşi, cari sigur se vor întreba cum s-a înfăptuit Unirea românilor?  Cum trăiau ei atunci, luptele pe care le-au dus, suferinţele pe care le-au îndurat. Sau poate totul s-a făcut în mod lent, contrar tuturor principiilor evoluţiei istorice a oricărui neam şi multe alte întrebări.”

Pe 2 decembrie 1918 a fost ales membru în Marele Sfat Național, asigurând pentru doi ani conducerea Resortului Afacerilor Interne din cadrul Consiliului Dirigent Român. Odată cu preluarea Universității din Cluj de către administrația românească, Victor Onișor a fost numit profesor la Catedra de Drept Administrativ și Financiar. Activitatea în ogorul dreptului românesc atinge punctul culminant în anul 1923 când a publicat ”Tratatul de drept administrativ român”. Înainte de publicarea acestei lucrări, profesorul Onișor mărturisea că tinerii de azi sunt datori să studieze istoria dreptului: ”Am făcut un început, indicând în multe privinţe un drum nou, pentru acest important studiu al instrucţiunei juridice naţionale. Scopul meu a fost de a veni în ajutorul studenţilor, cari până acum n-au avut fericirea de a cunoaşte trecutul instituţiunilor de stat şi juridice ale neamului nostru.” Alte lucrări semnate de el sunt: ”Istoria dreptului român”, ”Legiuirea ţării noastre”,”Venitul naţional, reforma monetară şi criza economică specială din România”.

Între anii 1922-1923 și 1928-1928, a fost decan al Facultății de Drept din Cluj, iar din 1927 a fost uns vicepreședinte al Secției Juridice din cadrul ASTREI. Se stinge la 16 mai 1932 departe de meleagurile natale, tocmai la Viena, fiind adus în țară și înmormântat la Cluj.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

Proaspăt absolvent al Facultății de Drept din Cluj, se căsătorește la 1 mai 1910 cu fiica memorandistului Rubin Patiția, care va avea un rol determinant în evoluția sa. La debutul Primului Război Mondial, se organizează o campanie care avea drept scop intrarea României în luptă împotriva Austro-Ungariei. Zaharia și locotenentul Aurel Bogdan strâng o întreagă documentație pe care o  pun la  dispoziția armatei române de peste Carpați. Într-un final, autoritățile maghiare află planul pe care îl puneau la cale, iar Zaharia și alți cincisprezece intelectuali români sunt arestați și condamnați la moarte. Decizia nu este definitivă, se face recurs, iar după lungi discuții, Carol I semnează cererea de grațiere a condamnaților. După Unire, escaladează noi culmi politice ajungând membru  în Primul Parlament al României Mari. Odată cu venirea comuniștilor este dat afară din casă, i se confiscă toate bunurile ducându-și ultimele într-o casă dărăpănată.

O înrudire de bun augur

Vine pe lume la 20 decembrie 1881 în comitatul Târnava Mare, localitatea Merghindeal, într-o familie de țărani. Debutează ca elev în comuna natală, urmând să-și desăvârșească studiile liceale la Sibiu. Aici, se remarcă prin rezultate excepționale la învățătură și este coleg, apoi prieten bun cu Octavian Goga, cel care îl molipsește de ideea unității naționale a românilor. Ajuns la vârsta studenției, Zaharia optează pentru Facultatea de Drept. Camaraderia cu Octavian Tăslăuan, Ion Agârbiceanu, Alexandru Ciura și Gheorghe Pop, îi deschide calea către Cenaclul scriitorilor de la revista “Luceafărul”. Junele care aspira la un post de avocat, se căsătorește la 1 mai 1910 cu Elena, fiica memorandistului Rubin Patiția. Stabilindu-se în casa socrului său, Zaharia intră sub aripa acestuia, care va avea un rol determinant în evoluția sa politică. În perioada următoare, s-a dedicat trup și suflet pregătirii sale profesionale, în vederea obținerii unui post de avocat, iar ulterior, pentru dobândirea titlului de doctor în științe juridice. Ulterior, devine membru al Partidului Național Român, influențat probabil și de socul său, însă nu putem spune cu exactitate dacă Zaharia a fost de la bun început adeptul activismului, sau dacă la sfatul lui Patiția a rămas un pasivist.

Târât în fața Curții Marțiale pentru spionaj

Odată cu izbucnirea primei conflagrații mondiale are loc o intensă campanie care viza intrarea României în luptă împotriva Austro-Ungariei. Luând seama la acest lucru, autoritățile austro-ungare din Transilvania au decis să organizeze defensiva. Totodată, pentru a intimida trupele române aflate în apropiere de Alba Iulia, au fost detașate trei batalioane de honvezi. În acest context, avocatul Zaharia Muntean alături de locotenentul Aurel Bogdan, au strâns informații complete privind lucrările genistice de pe malul Mureșului. Întreaga documentație a fost pusă la dispoziția armatei române de peste Carpați. Într-un final, autoritățile maghiare află planul pe care îl punea la cale, iar Zaharia și alți cincisprezece intelectuali români sunt arestați, apoi târâți în fața Curții Marțiale. În urma anchetei care a durat de la 6 decembrie 1916, până la 8 februarie 1917, judecătorii au pronunțat sentința în cazul lui Zaharia, Victor Pop și alți șapte inculpați: Moarte prin ștreang! Se face recurs, dar nicio șansă, hotărârea române în picioare. De-a dreptul inadmisibil. Vine al doilea recurs, iar de această dată obțin o amânare până în primăvara anului 1918. Pe fondul unei situații politice din ce în ce mai neclare în tabăra adversă, Regele Carol I semnează cererea de grațiere a condamnaților, urmând să primească aprobarea în luna octombrie.

Credit foto: destepti.ro

Scăpat din ghearele morții, Zaharia se întoarce în Alba Iulia și este ales membru în Adunarea Generală a locuitorilor români. La data de 22 noiembrie 1918 cercul electoral Vințul de Jos îl deleagă la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, figurând pe aceeași listă cu Iuliu Maniu. După votarea în unanimitate a rezoluției de unire, Alexandru Vaida-Voevod a propus o listă cu 200 de persoane care să alcătuiască Marele Sfat Național. Cum era de așteptat, Zaharia își avea locul lui. Lista a primit votul unanim și a fost completată cu încă 50 de membrii.

Adulat de unioniști și umilit de comuniști

După toate acestea, avocatului Zaharia Muntean a primit următoarele demnități: secretar general la Resortul Financiar al Consiliului Dirigent și consilier special al Transilvaniei pe lângă Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice din Bucureşti. Și de parcă nu era de ajuns, pe lângă acestea prinde și un fotoliu de deputat în Primul Parlament al României Mari. Când nu făcea politică, își cultiva pasiunea pentru scris. Așa se face că numele său apare în ziarul Românul din Arad, Luceafărul, Societatea de mâine din Cluj, revista Transilvania a ASTREI, etc. În perioada interbelică îl vedem în funcția de președinte al Reuniunii Meseriașilor Români din Alba Iulia și membru al Comitetului anti-revizionist.

Preluarea puterii de către comuniști a însemnat debutul unei perioade nefaste în viața avocatului Zaharia. Catalogat drept ”dușman al poporului”,  este alungat din locuință confiscându-i-se toate bunurile. Soții Muntean pribegesc o vreme stabilindu-se în cele din urmă într-o casă dărăpănată care aparținuse socrului său. La 27 decembrie 1969, Elena Muntean, cea care fusese cândva președinta Reuniunii Femeilor Române din Alba Iulia, își lasă soțul singur pe lume. Bolnav, umilit și răvășit după dispariția soției, Zaharia mai rezistă câțiva ani după care i-a și el calea cerului.

Surse: Prof. Ioan PLEŞA, dacoromania-alba.ro

Abil, diplomat, iute la minte și la vorbă, mânat de un singur țel: unitate națională! Făcuse primii pași în avocatură prin 1896, iar după aceea se căpătuiește cu fiica lui Gheorghe Fejer. Înrudirea era de bun augur și deschizătoare de noi conjuncturi. Intrat de timpuriu în rândurile Partidului Național Român, Aurel Lazăr se face remarcat prin spiritul de jertfă și lupta pentru respectarea drepturilor românilor. Când se aud bombele primei conflagrații mondiale este chemat la strajă, însă diabetul care îi mânca zilele îl lasă pe din afară. Rămas acasă, Aurel luptă pe alte planuri. Îi adună pe liderii politici din comitatele transilvănene și își transformă casă într-un centru al mișcării naționale. După un șir interminabil de ședințe, calcule și opinii, avocatul Aurel Lazăr este delegat să ducă voința românilor din comitat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Până la suflarea cea de pe urmă, continuă să profeseze avocatura, îndeplinește felurite demnități politice, fiind recompensat cu ordinul Ordinul “Steaua României” în grad de mare ofiţer.

Pe culmi din primii ani ai vieții

Se pomenește pe această lume la 17 august 1872, în casa preotului Teodor Lazăr. Ulterior, junele urmează studiile gimnaziale și liceale la Liceul Premonstratens din Oradea. După absolvire, se înscrie la Academia Regală de Drept din localitate, fiind bursier al fundațiilor “Elena Birta Ghibu” și ”Gojdu”. În decursul anului universitar 1893-1894, se transferă la Facultatea de Drept și Științe Politice a Universității “Ferencz József” din Budapesta. Concomitent cu perioada memorandistă, Aurel se alătură celor 200 de studenți care își puseseră semnătura pe două documente importante: Manifestul studenților și Apelul. Obține titlul de doctor în științe juridice în anul 1896, după care intră în avocatură deschizându-și propriul cabinet în Oradea alături de Vasile Bledea. Tot acum, se căsătorește cu fiica avocatului Gheorghe Fejer din Ineu, colaborator de seamă al lui Iosif Vulcan și Mihai Velicu.

Înrudirea cu Fejer îi aduce noi oportunități. Începe să publice articole în Tribuna poporului și este ales în conducerea mișcării naționale din Transilvania. În anul 1901, este cooptat în rândurile Comitetului Central Exclusiv al Partidului Național, unde se afirmă ca unul dintre promotorii ideii de trecere la activism politic, militând pentru participarea formațiunii la viața parlamentară. După conferința națională, Aurel Lazăr se alătură conducerii partidului alături de Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voievod, etc. Candidează la alegerile parlamentare din 1905, 1906 și 1910, iar pe lângă toate acestea se ocupă de conducere Despărțământului bihorean al Astrei.

Un alt fel de război

Peste tumultul politic în care se scălda, se mai adaugă și povara războiului. Salvarea lui a fost tocmai diabetul de care suferea. În urma unor investigații amănunțite, medicii au decis că nu este apt pentru îndeplinirea serviciului militar. Cu toate acestea, nu va sta cu mâinile în sân. Aurel Lazăr avea lupta lui. Se organizează exemplar și continuă să țină legătura cu liderii politici din comitatele transilvănene. În anii războiului, Aradul devenise centrul principal al mișcării naționale. Locuința avocatului Lazăr începuse să găzduiască mai multe întâlniri ale liderilor români, printre care cea mai importantă s-a consumat în data de 12 octombrie 1918, atunci când a fost elaborată “Declarația de autodeterminare a Transilvaniei”. La rădăcina acestui document au stat două proiecte: unul inspirat de geniul lui Vasile Goldiș și Aurel Lazăr, iar cel de-al doilea i-a aparținut lui Vaida-Voevod.

Se fac calcule, analize, strategii, toate în miez de noapte și cu o discreție maximă. În cele din urmă, vine și hotărârea: Aurel Lazăr va duce mai departe voința românilor din comitat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Aici, este ales ca membru în Marele Sfat Național și în Consiliul Dirigent, unde îi încape pe mână Resortul Justiției.

Demnități și responsabilități politice

La un an după Marea Unire, își continuă ascensiunea politică obținând un mandat de deputat pentru circumscripția Tinca, în Primul Parlament al României Mari. Rămâne în continuare membru al Partidului Național Român, iar în 1926 asigură președinția organizației Bihor. Amintim doar câteva din demnitățile care însoțesc portofoliul său politic: vicepreședinte al Camerei Deputaților, primar de Oradea, membru în comitetul administrativ al județului Bihor și vicepreședinte al Uniunii Avocaților din România. Ca o recunoaște a meritelor sale deosebite este decorat în 1928 cu Ordinul “Steaua României” în grad de mare ofiţer. În tot acest timp continuă să practice avocatura până la epuizare. Din nefericire, boala de care suferea capătă forme severe, motiv pentru care face un pas în spate refuzând felurite propuneri politice. Părăsește această viață pe meleagurile orădene la 18 noiembrie 1930.

Surse: Biblioteca Digitală BCU Cluj;

A crescut în casa avocatului Mihai Bontescu de la care a luat microbul științelor juridice. Când crește, se îndreptă către Facultatea de Drept din Budapesta, apoi ajunge stagiar în cabinetul lui Francisc Hossu-Longin. Pledează, face politică și preia conducerea Băncii Agrare din Transilvania. Odată cu debutul Primului Război Mondial este repartizat la Curtea Marțială unde scapă de la moarte cât mai mulți conaționali. Participă la înfăptuirea Marii Uniri și este uns ministru al Industriei și Comerțului în primul guvern al României Mari. Cu trecerea timpului o lasă mai moale cu politica, dar la insistențele vărului său revine în viața publică.  Pe 28 octombrie 1933, la ora patru dimineața, inima îi stă în loc. Este plâns de mai toate personalitățile vremii și înmormântat la cimitirul din Hațeg.

La început de viață și carieră

Vine pe lume la 17 februarie 1879, în familia avocatului Mihai Bontescu din Hunedoara. Când se mai înzdrăvenește, junele pășește pe cărările școlii primare din Hațeg, apoi la Orăștie, Blaj și în cele din urmă la Gimnaziul din Brașov. Susține examenul de bacalaureat în 1897, unde este notat la proba scrisă cu calificativul foarte bine. În dorința de a duce mai departe cariera tatălui său, Victor urmează studiile universitare la Facultatea de Drept din Budapesta. După absolvire, își face stagiatura în cabinetul renumitului avocat Francisc Hossu-Longin. În anul 1902 îl vedem printre membri semnatari ai apelului grupului neo-activist de la Orăștie, unit în jurul ziarului Libertatea. Un an mai târziu, este ales membru în comitetul comitantes al Partidului Național Român. Debutul politic nu a fost deloc cel așteptat. În 1905 candidează din partea cercului electoral Hunedoara pentru un loc în Parlamentul de la Budapesta, dar nu obține niciun mandat. Tot acum, va participa la Conferința electorală din ianuarie 1905, ca reprezentant al românilor din Hațeg, fiind desemnat în comisia electorală permanentă prezidată de Aurel Vlad, Nicolae Ivan și Ioan Suciu.

De pe câmpul de luptă direct în cetatea Unirii

Prin 1908 devine acționar la Societatea română de editură, unde face echipă cu avocatul Gheorghe Pop de Băsești, Teodor Mihali, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Vlad, Iuliu Maniu, etc. Experiența pe care o dobândise în chestiunile agrare din Transilvania alături de implicarea în reforma agrară, l-au impus ca director al Băncii Agrare din Cluj. Pe lângă acestea, avocatul Victor Bontescu se numără printre fondatorii Băncii Centrale de Industrie și Comerț și a Întreprinderii “Forestiera”, toate cu capital românesc.

Odată cu izbucnirea primei conflagrații mondiale a fost încorporat și repartizat la Curtea Marțială, reușind să scape de la pedeapsa capitală mulți conaționali. Participă activ la reuniunile fruntașilor români de la Arad, fapt care duce la neliniștea autorităților maghiare care decid trimiterea lui pe frontul din Italia. În ciuda neliniștilor, amenințărilor și problemelor cu care se confrunta, reușește să scape. După un timp află că a fost desemnat ca reprezentant al românilor din Hațeg la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, fiind numit membru în Marele Sfat Național. Ulterior, ajunge membru în Consiliul Director și primește pe mână conducerea Resortului pentru Agricultură și Comerț.

Victor Bontescu alături de ceilalți membri ai Consiliului Dirigent

La apus de carieră și viață

După înfăptuirea Marii Uniri se implică și mai mult în vâltoarea politică. Este uns ministru al Industriei și Comerțului în primul guvern al României Mari sub conducerea lui Alexandru Vaida-Voevod. Din pricina unor neînțelegeri cu liderii Partidului Național Român, guvernul Vaida cade, dar Victor se orientează rapid spre tabăra lui Octavian Goga, de care îl lega o strânsă prietenie încă din timpul studenției. Odată cu înaintarea în vârstă o lasă mai moale cu politica, dar în timpul guvernării țărăniste este readus în luminile rampei de către vărul său, Aurel Vlad. În ziua de sâmbătă, 28 octombrie 1933, la ora patru dimineața, inima îi stă în loc. Trupul neînsuflețit este prohodit de numeroase personalități ale timpului și depus la cimitirul din Hațeg unde își doarme somnul de veci.

Surse:  Biblioteca Digitală BCU Cluj;