marius mitrof

Sângele a sute de mii de soldați români a curs și a înroșit fronturile în războaiele secolelor trecute. Ostașii aceia și-au luat ranița în spate și au pornit cu nădejea în Dumnezeu, în lupta pentru țara lor. Azi, România e schimbată, preocupările sunt altele, dar recunoștința față de sacrificiu a rămas, în acest sens, comemorările fiind puse la loc de cinste în calendar. Calendarul de joi ne arată o dublă sărbătoare – pentru creștinism, dar și pentru istoria țării noastre: Ziua Eroilor și Înălțarea Domnului.

„Ziua Eroilor va fi marcată, în acest an, pe data de 25 mai, potrivit programului manifestărilor dedicate acestei sărbători, adoptat printr-o Hotărâre a Guvernului. Zilei Eroilor i s-a conferit prin lege statutul de «sărbătoare națională» și s-a stabilit să fie marcată în cea de-a patruzecea zi de la Sfintele Paști, Ziua Înălțării, potrivit tradiției românești”. Iată câteva rânduri, compuse în limbajul oficial al autorităților, extrase dintr-un articol postat în data de 11 mai pe site-ul oficial al Guvernului României, ce anunța ziua închinată acestei importante sărbători naționale.

25 mai, prin urmare, marchează atât Înălțarea Domnului, cât și Ziua Eroilor. În cea dintâi sărbătorim ridicarea la ceruri a Mântuitorului, după patruzeci de zile de la Înviere, iar cea din urmă presupune pomenirea și cinstirea tuturor celor care și-au dat viața pe front, pentru integritatea neamului românesc și a credinței ortodoxe.

În urmă cu aproape 100 de ani, s-a stabilit ca Ziua Eroilor să fie marcată simultan cu Înălțarea, ca urmare a semnării Tratatului de pace de la Versailles (1919), prin care țările beligerante s-au angajat la întreținerea mormintelor ostașilor îngropați pe pământul lor. Cu acest prilej, România a devenit primul stat ce i-a asimilat pe eroii străini celor naționali.

Mausoleul de la Mărășești, poate cel mai reprezentativ monument ridicat în cinstea eroilor români din Primul Război Mondial

În timpul comunismului, printr-un ordin dat în 1948, Ziua Eroilor a fost stabilită pe 9 mai, atunci fiind abrogate prevederile anterioare. După Revoluția din 1989, în urma demersurilor Ministerului Apărării Naționale, sărbătoarea nu a mai fost marcată în 9 mai, ci în ziua Înălțării, iar în mai 1995, Parlamentul României a adoptat legea care unea în mod oficial cele două sărbători într-o singură zi.

Ţara noastră a pierdut secolul trecut aproape un milion de soldați și de civili ce au servit forțele armate, jertfă comparabilă cu martiriul creştin

În această zi de joi, toate bisericile din țară, dar și din străinătate, pomenesc eroii români care s-au sacrificat, de-a rândul veacurilor, pe front. Pentru a le aduce un omagiu, pe tot teritoriul României se află amplasate monumente care comemorează ostașii români căzuți la datorie.

În luptele de apărare a României, din cursul secolului trecut, țara noastră a pierdut aproape un milion de soldați și de civili ce au servit forțele armate, prin aceasta, jertfa lor nefiind cu mult diferită de martiriul creștin. Emblematic pentru români este Mormântul Ostașului Necunoscut, amplasat în prezent în Parcul Carol I din București. Pe piatra mormântului se poate citi următorul epitaf: „Aici doarme fericit întru Domnul Ostaşul Necunoscut, săvârşit din viaţă în jertfa pentru unitatea neamului românesc. Pe oasele lui odihneşte pământul României întregite. 1916-1919″. Dar cum a ajuns Ostaşul Necunoscut să-şi doarmă somnul de veci în Capitală?

Steagul regal al României, la loc de cinste în Mausoleul din Vrancea

„În semn de veşnică cinstire, în anul 1923, conducerea statului român a decis ca simbolul sacrificiului celor mulţi, căzuţi pentru reîntregirea patriei, să fie evocat de osemintele unuia dintre ostaşii anonimi, morţi în luptele din Primul Război Mondial. Deshumarea şi ridicarea acestor rămăşiţe pământeşti a fost urmată de aşezarea lor în zece sicrie de stejar, căptuşite cu tablă de zinc şi depuse în Biserica «Adormirea Maicii Domnului» de la Mărăşeşti, în ziua de 13 mai 1923. Alegerea sicriului cu osemintele Ostaşului Necunoscut (trimise la Bucureşti, restrămutate în taină la Mărăşeşti de către comunişti în 1958, finalmente revenite în Parcul Carol după 1989) a aparţinut elevului Amilcar C. Săndulescu (de la Liceul Militar «Dimitrie A. Sturdza», premiant şi orfan de război) care, în faţa celui de-al patrulea sicriu, a îngenuncheat şi a rostit cuvintele celebre: «Acesta este tatăl meu». După desemnarea Eroului Necunoscut, celelalte nouă sicrie au fost duse, la loc de aleasă cinstire, în Cimitirul Eroilor din Mărăşeşti şi îngropate cu onoruri militare în ziua de 14 mai 1923”, se arată pe pagina Oficiului Național pentru Cultul Eroilor.

Această sărbătoare nu este ignorată de către autoritățile române, care organizează diferite manifestări de cinstire a eroilor, dar nici de către școlile care îi evocă – sau ar trebui – la orele de curs pe cei cărora le datorăm libertatea de astăzi.

Cinste celor care au făcut „România dodoloață”

„Poporul român este unul credincios și, pe lângă faptul că sărbătorește Înălțarea Domnului, inima și mintea îi sunt și la eroii care s-au jertfit pentru apărarea pământului străbun și pentru pacea populației, pentru liniștea ei, sacrificându-și viața pe câmpul de luptă. În credința sa, poporul a dedicat această zi și eroilor, prin ideea că sufletul lor se înalță către ceruri.

Acesta este un moment în care se aduc omagii tuturor celor care s-au jertfit pentru țară, mai ales cei care s-au jertfit într-un «timp» apropiat. Vorbim despre cei căzuți în Războiul de Independență din 1877, despre cei căzuți în Primul Război Mondial, în cel de întregire a țării – cei care, prin jertfa lor, au făcut România dodoloață, România Mare – și nu în ultimul rând, despre cei căzuți în cel de-al Doilea Război Mondial”, a explicat Marius Mitrof, consilier al Direcției Județene pentru Cultură și Patrimoniu din Galați.

Istoricul a subliniat că este important să nu uităm niciodată această zi și să le transmitem generațiilor ce vin aceeași evlavie și recunoștință pentru înaintașii lor.

„E important să îi pomenim și să îi avem veșnic în memorie pe care care s-au jertfit pentru țară. Ei reprezintă o pildă pentru cei care sunt acum, dar și pentru cei care vor veni, a modului în care au datoria să-și apere, la nevoie, țara”.

Considerați periculoși de către unii și eroi de către alții, haiducii români (sau pandurii) au fost dintotdeauna înconjurați de o aură de mister și de admirație care, așa cum este firesc, a condus la nașterea unor legende demne de a fi spuse sau cântate cu patos în jurul focului ori pe prispa casei. Vreme de circa trei secole (1560 – 1860), istoria țării noastre a cunoscut un șir lung de haiduci, iar românii de astăzi află despre „nobilii” tâlhari de la drumul mare din filme, muzică (ascultă mai jos) sau literatură. Dar cine – sau ce – au fost cu adevărat acești haiduci?

Invariabil, poveștile despre haiduci au viața lor – de aceea, de-a lungul timpului, istorisirile bătrânilor de la sate au căpătat diferite transformări, redând însă întotdeauna cu fidelitate îndârjirea cu care fugarii furau bogății de la boierii nemiloși, parte din care ofereau apoi săracilor. Acești pribegi ai neamului românesc nu au ținut cont de canoanele valabile și astăzi, ci au jefuit și pedepsit avuții, chiar cu prețul înfăptuirii „morții de om”, motiv pentru care poveștile despre ei nu pot avea întru totul un caracter pozitiv sau unul negativ. Cert este că țăranii din bătătură le erau recunoscători pandurilor pentru ajutorul pe care-l primeau de la justițiarii din codri.

Creștinii smeriți își puneau speranța unei vieți mai bune în sfinții din Ceruri cărora le adresau rugi fierbinți, dar siguranța zilei de azi și de mâine și dreptatea le-o încredințau haiducilor, care păreau de neatins de arme și de negăsit de boierii păgubiți. Astfel, ei păreau protejați de o forță supranaturală. Gratitudinea poporului român a ieșit la iveală prin aceea că țăranii au respectat haiducul, l-au cinstit și i-au cântat aventurile, ca povestea lui să nu fie pierdută. Mărturii în acest sens stau legendele și doinele care au supraviețuit până în ziua de azi.

Haiducii nu sunt hoți obișnuiți

Sătui de nedreptatea care dăinuia în satele de oameni muncitori și sărmani, de-a lungul timpului, o mână de bărbați au părăsit gospodăriile și au ales calea tâlhăriei: devotații codri le-au servit drept casă trainică și ascunzătoare fidelă. Vorbim aici despre cetele de haiduci care jefuiau drumeții înstăriți, boierii și chiaburii care chinuiau țăranii neputincioși. Pandurii își puneau viața și libertatea în pericol pentru a-și ajuta și consătenii, fapt ce demonstrează milostenia poporului român, dar și care îi deosebește pe aceștia de hoții obișnuiți. Deși crimele și jafurile nu Îi sunt pe plac lui Dumnezeu, preoții au înțeles ce au făcut haiducii pentru societatea în care nimeni nu apăra țăranul simplu – de aceea, oamenii Bisericii ajutau luptătorii. O serie de documente ale bisericilor ortodoxe din zona Banatului a scos la lumină faptul că pandurii secolului XVIII au fost susținuți de către cei din casa Domnului.

Actorul Adrian Pintea, în rolul haiducului Iancu Jianu Foto: tvr.ro

Potrivit lui Marius Mitrof, consilier al Direcției Județene pentru Cultură din Galați, contemporaneitatea îi poate cunoaște pe cei mai vajnici haiduci datorită literaturii, istoriografiei, dar și cinematografiei.

Baba Novac era octogenar, când victoriile lui Mihai Viteazul au deşteptat speranţa în sufletul său, chemându-l din codrii Bosniei spre un alt câmp de luptă, într-o altă Românie

„Aflăm încă de pe băncile şcolii, prin intermediul baladelor populare, despre Toma Alimoş sau Alimanu «Haiduc din Țara-de-Jos / Nalt la stat, / Mare la sfat / Şi vitez cum n-a mai stat». Tot din literatura populară ajungem să cunoaştem alte nume de haiduci: Andrei Popa (sau Andri Popa, uneori ortografiat Andrii Popa – a cărui baladă populară a fost culeasă de către Vasile Alecsandri şi publicată în 1843, n.r.), Codreanu, Ioniţă Tunsu, Iancu Jianu, Pintea Viteazu, Şapte-cai, Nicolae Grozea, unele dintre aceste nume fiind atribuite unor personaje de film de acţiune în perioada de dinainte de anul 1990. Istoria îi menţionează pe Grigore Pintea (Pintea Viteazu sau Pintea Haiducul) în Transilvania, pe Deli Marcu şi pe Baba Novac, aceştia din urmă fiind generali în oastea lui Mihai Viteazul. Bogdan Petriceicu – Haşdeu, într-una dintre lucrările sale, spunea despre Baba Novac că «Pe blestematul munte România, Baba Novac a petrecut vreo 40 sau 50 de ani, către care adăugându-se alţi vreo 20 sau 30 din viaţa sa de la Poreci, rezultă că Baba Novac era octogenar, când victoriile lui Mihai Viteazul au deşteptat speranţa în sufletul său, chemându-l din codrii Bosniei spre un alt câmp de luptă, într-o altă Românie»”.

https://www.youtube.com/watch?v=HATpq2061Pw

Haiducii, foști ostași instruiți și disciplinați

Mergând în urmă, pe firul etimologiei cuvântului, aflăm de la Marius Mitrof că „haiduc” este de proveniență maghiară și înseamnă soldat infanterist, același termen fiind prezent și în limbile sârbă și croată. În ceea ce privește spațiul românesc, în arcul Carpatic, Oltenia și Muntenia a fost vehiculată această denumire a haiducului, urmând apoi, prin influență, să fie rostită și în Moldova.

„De altfel, toţi cei pe care i-am enumerat au facut parte din armată, având diferite funcţii în cadrul acesteia (zapciul Iancu Jianu, de pildă – «zapciu» fiind echivalentul gradului de căpitan de astăzi, sau o funcţie de conducere subordonată ispravnicului, având ca scop strângerea dărilor). În Moldova, însuși domnitorul Ieremia Movilă (1595 – 1600; 1600 – 1606) a format un corp al haiducilor. Spre mijlocul secolului al XIX-lea şi chiar târziu, în primele decenii ale secolului XX, au început să fie denumiţi haiduci şi tâlharii care îi jefuiau pe cei din clasele înstărite, fără ca aceştia să aibă vreo legătură cu armata – haiducul Terente, de exemplu.”

Formaţia militară a conducătorului cetei de haiduci se transpunea celorlalţi membri prin impunerea unui sistem de comportamente menit să-i diferenţieze de hoţii obişnuiţi ai vremii, un fel de cavalerism haiducesc

Cu toate că cei mai cunoscuți haiduci au fost ostași – așa cum a punctat specialistul consultat de Matricea Românească -, în cetele lor se aflau și iobagi fugiți de pe pământul nobililor, potrivit scrierilor de profil. De asemenea, deși s-ar crede că în interiorul comunității lor ferite de ochii trecătorilor, haiducii trăiau o viață lipsită de reguli și de limite, în realitate, existența lor era guvernată de disciplină.

„Eroii haiduci, cei care au intrat în mentalul colectiv şi în folclor, sunt conducătorii acestor cete, conducători care au deprins tainele mânuirii armelor şi care erau adaptaţi la o viaţă plină de privaţiuni, aşa cum era viaţa ostăşească a acelor timpuri. Iar aceşti eroi, cu diferite grade, de cele mai multe ori proveneau din straturile societăţii mai avute. Formaţia militară a conducătorului cetei de haiduci se transpunea celorlalţi membri prin impunerea unui sistem de comportamente menit să-i diferenţieze de hoţii obişnuiţi ai vremii, un fel, dacă vreţi, de cavalerism haiducesc care presupunea, pe lângă altele, ajutorarea celor nevoiaşi şi nevolnici, interzicerea escapadelor amoroase şi a exceselor bahice, pedepsirea exemplară a actelor de indisciplină şi trădare.”

Mai aflăm de la expert că oastea de haiduci era formată din briganzi motivați de relațiile personale defectuoase cu societatea, iar în privința imaginii lor publice, acești bravi panduri erau percepuți de către societatea vremii într-un mod cel puțin interesant.

„În vestul Europei, statul şi cetățenii se coalizau împotriva acestor cete de haiduci, pe când în sud-estul continentului, oprimat de Imperiul Otoman şi o parte de cel Austro-Ungar, tâlharii şi cetăţenii de rând se uneau deseori împotriva statului (personificat de turci, de boieri). Astfel, haiducii beneficiau de pe urma unui sentiment antistatal cvasi-general, asemănător cu cel manifestat în culturile meditereneene. În logica populară, semnificativ era doar actul răzvrătirii, al «răzbunării» individuale şi sociale, al ieşirii din norma opresivă, pe când, la polul opus, în logica păturii avute, cu funcţii în administraţie, actul răzvrătirii devenea actul care punea în pericol normele de convieţuire socială valabile la acel moment.”

Foto: miscareaderezistenta.ro

Ani la rând, haiducii au constituit modele pozitive sau negative în contextul istoric în care au trăit, ei fiind considerați proscriși de către pătura boierească sau eroi de către nevoiași: copiii neastâmpărați ai bogaților erau potoliți la menționarea numelui unui pandur, iar odraslele țăranilor aveau drept model de comportament și dezvoltare acești viteji. Mai mult, voievozii români au văzut potențialul rebelilor haiduci și i-au folosit pentru le a servi interesele.

În vestul Europei, statul şi cetățenii se coalizau împotriva cetelor de haiduci, pe când în sud-estul continentului, tâlharii şi cetăţenii de rând se uneau deseori împotriva statului

„Avem, de pildă, corpul haiducilor format din iniţiativa lui Ieremia Movilă – după modelul unei unităţi similare din Polonia -, ori pe Ştefan Mâzga, pretendent la scaunul domnesc, care, venind din Transilvania în luna iunie 1565, a atacat Moldova folosindu-se de haiduci. Desigur, au existat circumstanţe care au înlesnit apariţia şi menţinerea câte unui cult regional a cărui putere de seducţie se insinuează uşor şi istoricilor moderni. Se creează astfel un romantism prin care regăsim haiducii în creaţiile populare şi, prin aceasta, regăsirea haiducilor în galeria figurilor justiţiare ale panteonului românesc. Se umplea astfel un gol, datorat penuriei de eroi exemplari, impus, în cele din urmă, de curentul identitar paşoptist de promovare a folclorului ca manifestare a spiritului naţional”, a subliniat Marius Mitrof.

Baba Novac, eroul lui Mihai Viteazul, a fost schingiuit până la moarte

Haiducul cu cea mai veche atestare documentară este celebrul Baba Novac, care a fost mâna dreaptă a domnitorului Mihai Viteazul.

Baba Novac, un erou legendar de origine sârbă, s-a născut în jurul anilor 1520 în satul Poreci din Serbia. Cu o forță fizică mai rar întâlnită, acesta a învățat de mic copil cum să mânuiască cu măiestrie sabia, pentru a-și apăra credința ortodoxă de invadatorii otomani. Impunător ca aspect și atitudine, tânărul Baba Novac a fost acceptat cu ușurință în cetele de haiduci din Balcani, scopul recrutului fiind acela de a scăpa de sărăcie.

Anul 1595 a fost cel în care haiducul, de acum bătrân, a intrat în armata lui Mihai Viteazul. Deși puțini ar fi crezut, la vârsta de peste 75 de ani, Baba Novac se lăuda cu o forță și cu o îndemânare în luptă uimitoare, încât l-a impresionat pe domnitor chiar de la prima misiune încredințată: i-a gonit, cu 700 de haiduci, pe Pașa Hassan și pe numeroasa sa armată, peste Dunăre, la Sofia.

Haiducul Baba Novac, omul de nădejde al lui Mihai Viteazul Foto: actualdecluj.ro

Alături de frații Preda și Stroe Buzescu, Baba Novac avea rangul de general în armata lui Mihai Viteazul și este important de menționat că victoria de la Șelimbăr (28 octombrie 1599) i se datorează în totalitate, priceperea sa nefiind subminată de bătrânețe. După numeroase alte victorii, octogenarul luptător a fost arestat în 1601, în timp ce se afla la Cluj, unde a fost condamnat la moarte prin ardere pe rug pentru trădare, de către dieta aristocrației maghiare. Haiducul era acuzat că a trimis, prin intermediul preotului ortodox Sascu, o scrisoare pașei din Timișoara, în care îi spunea că va primi indicații privind momentul potrivit pentru atacarea și ocuparea orașelor transilvănene, în schimbul unei sume de bani. Două zile mai târziu, Baba Novac a fost executat în piața centrală a Clujului, împreună cu duhovnicul său. Dată fiind tortura la care au fost supuși cei doi condamnați, care erau trecuți de 70 de ani, este puțin spus că au avut parte de o execuție rapidă.

După ce au fost schingiuiți și parțial jupuiți de piele, haiducul și preotul sârb au fost legați de două bârne orizontale, asemănătoare unor frigări mari, pe care călăii le roteau încet, deasupra flăcărilor. Mai mult, cruzimea maghiarilor nu a cunoscut margini – cei doi suferinzi erau stropiți cu apă, astfel încât suferința lor să fie cât mai îndelungată. Execuția a durat o oră și jumătate. La capătul chinurilor, trupurile lor au fost înfipte în două țepușe și expuse în afara cetății. După câteva zile, din acestea nu au mai rămas decât oasele, corbii devorându-le carnea chinuită. Chiar și sultanul Mehmet al III-lea a fost revoltat de moartea viteazului haiduc, spunând că un om deosebit ca Baba Novac trebuia să moară pe câmpul de luptă, nu mutilat mișelește.

Deși faptele lor sunt controversate, haiducii au fost și vor rămâne în conştiinţa populară eroii care au acționat la limita fină dintre dreptate și fărădelege, iar legendele romantice şi cavalereşti născute în jurul acestor personaje mitice reprezintă mărturia unei perioade egalmente tulburi și fascinante din istoria României.

Ilustrație deschidere: Ana Bănică