În patria adoptivă a şaormeriilor, cultura nu poate fi nici ea exceptată măsurătorii cu toptanul, care pune semnul parităţii între notorietate ori cantitate şi valoare, între centimetri, kilograme, decibeli sau număr de spectatori şi satisfacţie (mereu efemeră, versus una ziditoare, pentru posteritate). Ce e mult, mare şi zgomotos, trebuie că-i bun, nu-i aşa?
Este greu să găseşti, în România, prea mulţi oameni de cultură autentici. Veţi găsi, fără doar şi poate, mulţi diletanţi, mulţi filosofi de cafenea – omniscienţi, mulţi impostori, mulţi pseudo-creatori în perpetua căutare a unui cec gras, mulţi artişti deveniţi entertaineri sau manageri culturali pentru că, vorba poetului, “poezie – sărăcie”. Să nu aruncăm cu piatra: principiile nu au forţă, vorba lui Mark Twain, decât când omul e bine hrănit. În rest, şi în cultură ca aiurea, supravieţuirea înseamnă compromis şi deviaţie (justificabilă, nu justificată) de la “drumul drept”. Sau, cum spunea plastic un apropiat, “întâi stomacul, şi abia apoi” – dacă mai e loc – “Coloana Infinitului”.
Recent încheiatul târg de carte Gaudeamus mi-a arătat, dacă mai era nevoie, o situaţie tristă a literaturii româneşti contemporane, cu autorii tineri cvasi-inexistenţi sau condamnaţi să publice la edituri de scară de bloc, în condiţiile unui flagrant şi revoltător dezinteres din partea marilor edituri, mult prea preocupate de “clasicii” cu care colaborează. O carte a provocatorului-şef Boia sau a unui poliţist-devenit-senzaţie-literară, ori a vreunei starlete de pe Facebook (dacă găteşte, şi mai bine!) e mult mai interesantă din perspectiva marketing-ului către publicul cumpărător, de regulă neavizat, decât pariul pe tinereţea şi exuberanţa unui debutant. Ale cărui esenţe creatoare, neîntreţinute, se vor mistui invariabil în cazanul junglei în care trăim, cinice şi neiertătoare, puţin după 30 de ani.
Există, în aparenţă, zgândărind suprafaţa şi nimic mai mult, o efervescenţă culturală remarcabilă în spaţiul public (citadin) românesc. Fabrica de spectacole teatrale a intrat în supraproducţie, expoziţiile de “artă” nu mai contenesc, concertele şi seratele muzicale se succed cu o frecvenţă ameţitoare, care te bulversează ca spectator / potenţial interesat, festivalurile (eminamente, târguri) identitare şi de te miri ce altă natură nu mai prididesc, autorii sunt atât de prolifici încât nu lipseşte ziua fără lansare, în fine proiecte culturale dintre cele mai diverse se nasc peste noapte şi au longevitatea fluturilor.
Observând – ca la teatru – tot acest furnicar “cultural”, stai şi te întrebi, legitim: e bine că avem atât de multă cultură, una “cu de toate”? E această agitaţie de a produce cultură cu orice preţ, din ultimii ani, preferabilă penuriei resimţite poate la un moment dat? E maculatura preferabilă vidului şi o etapă necesară către veritabile realizări? Sau, dimpotrivă, nu reuşim să vedem pădurea din cauza uscăturilor care o obturează?
O carte a provocatorului-şef Boia sau a unui poliţist-devenit-senzaţie-literară, ori a vreunei starlete de pe Facebook (dacă găteşte, şi mai bine!) e mult mai interesantă decât pariul pe tinereţea şi exuberanţa unui debutant
În ce mă priveşte, consider fundamental greşită tendinţa de a judeca reuşita unui act cultural prin cuantificare şi apel permanent la unitatea de măsură specifică fiecărui mediu: de la asistenţa unui spectacol, la numărul de cititori, la analytics-urile comune internetului. Cultura este tocmai acel ceva care scapă numărătorii, pentru că roadele ei sunt imateriale, sunt primordial sufleteşti. Un singur om salvat de cultură este mugurele unui infinit de lumi mai bune. Şi poate că la cultură, printre altele, se gândea Einstein atunci când, în biroul său de la Princeton, a afişat celebra maximă, nu neapărat proprie: “Nu tot ce merită poate fi numărat, şi nu orice poate fi numărat merită”.
Să ne bucurăm că avem, în aparenţă, o cultură fertilă? Poate. Însă să fim sceptici în faţa hipermarketizării, a şaormizării culturii, în care inflaţia de produse culturale anunţă, ca o premoniţie funestă, falimentul unei culturi. Doar rafinarea gustului publicului românesc va reduce posibilitatea “fraudelor” şi va permite valorii să ia faţa “zgomotului” care, actualmente, îi împiedică expresia.
Foto deschidere: Marius Donici la “Cântăreaţa cheală”, Brăila 2016