Tag

medic roman

Pe la 1859, Carol Davila se căsătorește cu Maria, fiica medicului francez C.A. Marsille, însă o pierde odată cu nașterea copilului său. Profund marcat face un gest neașteptat: transformă casa de zestre a soției în azil pentru orfani. Pentru început adună 40 de oropsiți ai sorții. Numărul ”copiilor de carton” crește alarmant. Împreună cu cea de-a doua consoartă, Anica, medicul ridică o casă în afara orașului, lângă dealul Cotroceni. Într-o vizită la București, Elena Cuza, poposește la noul așezământ. Rămâne uimită de ce vede acolo și donează din caseta proprie, o mie de galbeni pentru ridicare unui nou așezământ dedicat fetelor orfane.

 

Strada Colței 38, locul în care Davila schimbă ceva

Copilăria lui Carol Davila rămâne săracă din punct de vedere al datelor. Știm că era de o inteligență ieșită din comun, ambițios și avea o voință de fier. Obține bacalaureatul la Rennes, apoi urmează școala de farmacie din Angers. În 1853, tânărul absolvent vine la București pentru a-și lua în primire postul de la Spitalul Militar. Peste șase ani, se căsătorește cu Maria, fiica medicului francez C.A. Marsille, pe care o pierde odată cu nașterea primului său copil. Marcat de dispariția consoartei, Davila face un gest neașteptat: transformă casa de zestre a soției din strada Colței 38, în azil pentru orfani. Fără să mai aștepte aprobări, găzduiește dintr-un foc, 40 de oropsiți.

 

Prima consoartă a lui Carol Davila

Prima consoartă a lui Carol Davila

 

În 1792, Mitropolitul Filaret al II-lea lăsă prin testament o avere colosală, cu scopul de a ajuta la întreținerea și educarea copiilor orfani. Banii sunt înstrăinați, iar testamentul dispare subit din Arhivele Statului. Soarta orfelinilor a fost pusă în mâinile Ministerului Cultelor. Copiii erau dați doicilor, care de cele mai multe ori nu se îngrijeau de ei. Unii mureau din pricina lipsei de tratament medical, iar cei care izbândeau în fața bolii, ajungeau pe stradă. Davila îi adună de pe străzi, le oferă un adăpost și se îngrijește de educația lor. Cu mari eforturi izbutește să recupereze câteva fonduri din moștenirea lui Filaret.

 

Doamna Cuza face un gest neașteptat

În 1861, se recăsătorește cu Anica, din neamul Goleștilor. Davila era în culmea fericirii, după cum mărturisește doctorul Dimitrie Grecescu. Pe tot parcursul evenimentului, mirele a recitat versuri de dragoste ale poeților români. Căsătoria cu Anica îi aducea drept zestre un loc pe dealul Cotrocenilor. Un an mai târziu, năzuințele celor doi se împletesc și pun bazele unui adăpost în afara orașului.

 

Carol Davila și Elena Cuza

Carol Davila și Elena Cuza

 

Într-o zi, Elena Cuza vine în București și vizitează toate instituțiile culturale și de binefacere. Poposește la azilul soților Davila. Rămâne uimită de ce vede acolo și donează din caseta proprie, o mie de galbeni pentru ridicare unui nou așezământ închinat fetelor orfane. La 18 iulie 1862, domnitorul Alexandru Ioan Cuza semnează decretul prin care autorizează ridicarea așezământului care va purta numele doamnei Elena. Lucrurile se mișcă repede. Pe 19 iulie 1862, s-a pus piatra de temelie în prezența Elenei Cuza care face un apel către întreaga țară pentru a sprijini ridicarea edificiului. Donațiile vin din toate colțurile țării. Au donat oameni importanți, dar și oameni modești. Total, 378.824 lei și 2 bani, insuficient. Doamna face un apel către femeile românce pentru a dona mici obiecte în scopul organizării unei loterii cu 5.055 bilete.

 

Un orfelinat care a uimit întreaga Europă

După un asemenea efort, ridicarea azilului putea începe. În toamna lui 1863, 330 de copii se mută în noua clădire. Directoarea azilului era Anica Davila care se ocupa de creșterea armonioasă a fetelor insuflându-le dragostea şi respectul pentru eroii neamului, pentru tradițiile populare și cultura română. Doctorul C.I. Istrati consemna: “Nimeni nu-i dăduse Anicăi Davila această însărcinare, şi-o luase ea singură şi nu din simţămînt de datorie, ci din neastîmpărul de a face binele, îşi jertfea ea tihna orelor de repaos.” Edificiul dispunea de cea mai bogată colecție de costume naționale, iar la sărbători, fetele erau îmbrăcate în port popular. Azilul dispunea de cei mai buni pedagogi și maeștri de artă. Nu-i de mirare că instituția a dobândit statutul de cel mai modern azil din Europa.

 

Azilul Elena Doamna

Azilul Elena Doamna

 

Urcarea pe tron a regelui Carol I a însemnat o nouă etapă. La 1870, se pune piatra de temelie pentru o nouă capelă. D.G. Tătărăscu se angajează să realizeze pictura, iar la 1875, capela este sfințită. La slujbe participau adesea Principele Carol și Principesa Elisabeta, iar Principele Mihai și Regina mamă veneau și la pomul de Crăciun, care se sărbătorea la azil. Soții Davila țineau foarte mult la cultivarea sentimentului religios, la practicarea obiceiurilor creştine şi a bunelor tradiţii. O premieră pentru acele timpuri a reprezentat corul capelei. Acesta a fost primul cor laic bisericesc de fete. Aspru criticat la început ajunge unul dintre cele mai bune coruri din țară. Luciana Boroș, directoarea adjunctă a azilului povestea despre Davila:“Mi-aduc aminte cum venea cu buzunarele largi ale pardesiului, pline cu tot felul de bunătăţi şi cum împărţea copiilor, cu amîndouă mîinile – mere, portocale, bomboane, jucării, pesmeţi şi tot ce puteau cuprinde aceste buzunare care parcă într-adins erau făcute după măsura dăsagilor lui Moş Crăciun.”

 

Două secole de istorie scurse în câțiva ani

În 1874, Carol Davila ține o prelegere la Spitalul Colțea. La sfârșit, Anica cere doctorului Bernath, asistentul şi colaboratorul lui Davila, o doză de chinină. Fără să bage de seamă, acesta încurcă borcanele și îi oferă o doză de stricnină. Anica moare la scurt timp în brațele surorii sale. Rămas din nou văduv, cu patru copii, Carol este nevoit să o ia de la capăt. Luptă neobosit pentru bunul mers al azilului, însă pe 24 august 1884, la vârsta de 56 de ani pleacă din această lume.

 

Localizarea azilului la 1935

Localizarea azilului la 1935

 

Ulterior, destinul instituției a cunoscut perioade fluctuante. A străbătut două războaie mondiale, dar nu a mai rezistat în fața comunismului. Orfanele sunt marginalizate, inventarul azilului este împrăștiat, donațiile de cărți, costume naționale, portretele donatorilor, absolut toate sunt repartizate muzeelor. Capela ce odinioară era un refugiu spiritual, a avut și ea de suferit . În 1946, exact în timpul slujbei, preotul este scos afară. Locașul este avariat, mai ales după cutremurul din 1977, iar în pictura lui Tătărăscu sunt înfipte pitoane pentru amatorii de alpinism. Mormântul Anicăi se degradează, pinii plantați de Carol Davila sunt transformați în suporturi pentru coșurile de baschet. Două secole ce musteau de istorie și filantropie s-au dus pe apa sâmbetei.

 

Surse: Adriana Harasim, Dealul Cotrocenilor-Azilul Elena Domna, în “București, Materiale de istorie și muzeografie XI”

 

Curaj, pasiune, dăruire, o frântură din bagajul său sufletesc. Este medic rezident pe partea de medicină generală și voluntar în zone ca Ruanda, Irak sau Nepal. Experiența irakiană a fost o adevărată lecție de viață. A înfruntat arșița deșertului, a operat când ecoul bombelor capcană răsuna de zor, iar mirosul de pucioasă îți paraliza nările.  Am stat de vorbă cu medicul Andrei Abrudan despre începuturi, cultura voluntariatului și cum a fost perioada petrecută în taberele de ajutor din Irak.

 

Articolul pe scurt:
  • În compania tatălui, te molipsești de medicină: “Vedeam cum opera tot felul de animale. De atunci am început să îndrăgesc partea de chirurgie. Inițial mă gândeam la stomatologie, dar după m-am orientat către medicină generală“
  • Primele emoții pe tărâm irakian: “Avea tot felul de pistoale, mitraliere, iar la un moment dat văd că ne îndepărtăm de oraș. Ajunsesem pe un fel de centură (…) Atunci mi-am zis: Doamne nu se vede nimic, numai pustiu. Gata, o să mă împuște și o să-mi ia banii“
  • Când copilul unui membru ISIS strigă după ajutor: “Copilul fusese rănit de o bombă capcană (…) L-am trimis la spitale mari pentru că nu puteam gestiona situația. De acolo ni l-au trimis înapoi, au spus că nu au ce să-i facă, mai bine să-i taie piciorul. Am zis că nu las să se întâmple asta”

 

1

 

Își dorea să fie pilot, dar a devenit medic

Clujean din fire, Andrei a cunoscut de mic ce înseamnă medicina. Frații Abrudan mergeau aproape zilnic pe teren alături de capul familiei care practica medicina veterinară. ”Pentru că nu avea cu cine să ne lase acasă, tata ne lua cu el peste tot. Vedeam cum opera tot felul de animale. De atunci am început să îndrăgesc partea de chirurgie. Inițial mă gândeam la stomatologie, dar după m-am orientat către medicină generală“ povestește medicul Andrei Abrudan pentru Matricea Românescă.

 

Inițial mă gândeam la stomatologie, dar după m-am orientat către medicină generală

 

În studenție mergea frecvent în SUA pentru a face practică. Procedurile pe care le-a învățat acolo și lumea pe care a întâlnit-o, l-au ajutat să devină profesionistul de azi. Absolvă cu brio, iar acum vrea să se specializeze pe partea de chirurgie oncologică. Când l-am sunat pe Andrei am avut surpriza să aflu că este în Franța pentru un stagiu de un an și jumătate.

 

2

 

Ce alegi când viața te provoacă?

Voluntariatul are un rol important în formarea sa. A trecut prin zone cu risc ridicat, a îndurat temperaturi arzătoare și a îngrijit femei, copii și soldați. Cu un accent domol, ardelenesc, Andrei îmi povestește cum a ajuns în Irak și cum a fost primit.“O colegă de-a mea, medic stomatolog, mersese ca voluntar în taberele de refugiați din Lesbos, Grecia. Într-o zi mi-a dat niște contacte, iar eu am scris medicului respectiv. Acesta mi-a spus că trebuie să intru pe un site unde sunt anumite informații. Mă uit pe site și văd că erau disponibile locuri în Irak și Grecia“, spune Andrei Abrudan.

 

M-am uitat pe hartă să văd unde vine Mosul. Ok, cât de greu poate fi? Ai mei nu știau nimic, inițial le-am zis că vreau să plec în Israel

 

Nu îndrăznesc să rup firul poveștii, așa că ascult mai departe. “Pentru cea de-a doua era o listă foarte mare. Eu aveam programat concediul și se suprapunea cu perioada de voluntariat din Grecia. Am zis să mă duc în Irak. M-am uitat pe hartă să văd unde vine Mosul. Ok, cât de greu poate fi? Ai mei nu știau nimic, inițial le-am zis că vreau să plec în Israel. Nu doream să-i îngrijorez, dar în cele din urmă le-am spus unde mă duc“, spune Andrei.

 

3

 

Primele emoții pe pământ irakian

Cu un rucsac în spate, tânărul se îndrepta către un loc cunoscut doar din poze. “Când am coborât, mi-am pus mâinile în cap. Diferența era enormă! Doamne ce a fost în mintea mea când am ales țara asta? Nimic din ce văzusem pe hartă nu corespundea cu realitatea. Am început să întreb, dar nimeni nu vorbea engleză ca să te poți înțelege. Am întrebat un soldat. Unul dintre ei îmi spune să stau liniștit că mă duce el cu mașina“, deapănă entuziast Andrei.

 

Doamne nu se vede nimic, numai pustiu. Gata, o să mă împuște

 

Inspiră adânc, parcă ar retrăi momentele de odinioară. “Ne urcăm în mașină. Avea tot felul de pistoale, mitraliere, iar la un moment dat văd că ne îndepărtăm de oraș. Ajunsesem pe un fel de centură. Aproape că nu mai zăream orașul. Atunci mi-am zis: Doamne nu se vede nimic, numai pustiu. Gata, o să mă împuște și o să-mi ia banii. În cele din urmă ajungem la locul unde eram cazat, o fortăreață. Bat la poartă, nimic. Bat mai tare, apare o tipă din partea organizației. Persoana care m-a adus a cerut o sumă enormă, nu aveam atâția bani. În cele din urmă tipa respectivă a sunat la biroul principal, de acolo au trimis un irakian care a gestionat situația“, spune Andrei Abrudan.

 

4

 

A salvat copilul unor membri ISIS

Tabăra era alcătuită din containere, fiecare reprezenta un anumit departament. Andrei a lucrat pe partea de primiri urgențe. Zilnic veneau oameni cu tot felul de probleme, femei cu arsuri, copii cu traumatisme, etc. “Am tratat un copil care avea tatăl și un frate membri ISIS. Fusese rănit de o bombă capcană, apoi operat de medicii de război, i s-au montat niște proteze externe, iar ulterior s-a infectat. L-am trimis la spitale mari pentru că nu puteam gestiona situația. De acolo ni l-au trimis înapoi, au spus că nu au ce să-i facă, mai bine să-i taie piciorul. Am zis că nu las să se întâmple asta, trebuie să fie o cale prin care să-l salvăm“, povestește Andrei.

 

Am zis că nu las să se întâmple asta, trebuie să fie o cale prin care să-l salvăm

 

Echipa a luptat până în pânzele albe pentru acel copil. “O organizație din SUA și a zis că ne ajută să-l trimitem în afara țării pentru o intervenție. Ne-am bucurat cu toții, dar mai era o problemă. Copilul nu avea acte, nici nu știa când era născut. Irakul nu voia să-i facă pașaport, deci transferul a picat. În cele din urmă am reușit cu greu să-l transferăm la o clinică din Kurdistan, unde a fost reoperat. Azi, copilul e bine și umblă“, destăinuie Andrei.

 

5

 

Voluntariatul și crezul lui Andrei

Trăirile pe care le-a experimentat sunt indescriptibile. Irakul a fost o adevărată lecție de viață. L-aș fi ascultat ore în șir, dar finalul discuției bate la ușă. O ultimă curiozitate: De ce ai ales voluntariatul? “Consider că voluntariatul este un act necesar, un act de maturizare. Încurajez lumea să facă voluntariat. Nu trebuie să plece în lumea largă, dar măcar să se implice în comunitatea lor. Eu am o vorbă, când voi muri și voi avea o conversație cu Dumnezeu, mi-ar plăcea ca El să-mi zică: Andrei, nu mi-a părut rău că te-am lăsat pe pământul acesta.“