Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

Medicină

România este o țară cu istorie bogată și o cultură diversă, dar și cu o moștenire științifică impresionantă. În domeniul medicinei, mulți români au făcut descoperiri și invenții care au schimbat cursul istoriei și au salvat milioane de vieți. Victor Babeș, Ion Cantacuzino, Aurel Babeș și Ana Aslan sunt doar câțiva dintre românii de geniu care au contribuit la progresul medicinei în domenii precum oncologie, gerontologie, microbiologie și imunologie.

 

Victor Babeș (1854 – 1926)

 Medic și bacteriolog român, Victor Babeș a pus bazele microbiologiei moderne. Parte dintr-o familie de intelectuali de origine română, a studiat medicina la Budapesta, Viena, Paris și Berlin, unde a lucrat cu mari savanți precum Louis Pasteur, Robert Koch și Rudolf Virchow. A publicat, împreună cu Victor Cornil, primul tratat de bacteriologie din lume, în 1885. Începând din 1893, a fost membru al Academiei Române.

A făcut numeroase descoperiri și invenții de-a lungul vieții. A demonstrat prezența bacililor tuberculozei în urina persoanelor bolnave și a pus în evidență peste 40 de microorganisme patogene. A descoperit o clasă de paraziți care cauzează febra de Texas la pisici și alte boli la animale vertebrate. A tratat pelagra, rabia, difteria și lepra cu metode inovatoare.

A înființat Institutul de Bacteriologie și Patologie Experimentală din București, care îi poartă numele.

 

 

Ion Cantacuzino (1863 – 1934)

Ilustru medic, bacteriolog și om de știință român, recunoscut pentru contribuțiile sale semnificative în domeniul medicinei și al cercetării științifice. Născut într-o familie nobiliară, Cantacuzino și-a început studiile medicale la Paris și Berlin, iar ulterior și-a continuat cercetările la Institutul Pasteur din Paris, unde a lucrat sub îndrumarea celebrului bacteriolog Louis Pasteur. Revenit în țară, a devenit profesor la Universitatea din București și a fondat Laboratorul de Igienă și Bacteriologie, devenind un pionier al cercetărilor medicale din România.

Una dintre cele mai remarcabile contribuții ale lui Cantacuzino a fost descoperirea vaccinului antitetanic în 1913, o realizare cu impact semnificativ asupra sănătății publice. Vaccinul a salvat multe vieți și a rămas un element esențial în prevenirea tetanosului. Cantacuzino a fost, de asemenea, preocupat de studiul altor boli infecțioase, precum tifosul exantematic și holera, și a contribuit la dezvoltarea unor metode avansate de diagnostic și tratament.

 

 

Aurel Babeș (1886 – 1962)

Medic român, doctor în medicină și profesor de anatomie patologică la Facultatea de Medicină din București. S-a născut în București, fiind fiul lui Aurel Babeș, profesor de chimie la Facultatea de Medicină Veterinară din București și nepotul lui Victor Babeș, coautor al primului tratat de bacteriologie.

Aurel Babeș a absolvit Facultatea de Medicină și Farmacie Carol Davila din București în 1911 și a obținut doctoratul în medicină în 1915 cu teza “Lichidul cefalorahidian: studiu clinic și experimental”, care a fost distinsă cu Premiul Hillel al Facultății de Medicină și Premiul Lazăr al Academiei Române.

După specializarea în patologie, a fost numit în 1921 asistent la Clinica de Ginecologie din Spitalul Colțea condusă de Constantin Daniel. Împreună cu acesta, Babeș a realizat primele studii care au demonstrat că cancerul de col uterin poate fi diagnostica pe frotiuri cervicale, ceea ce a dus la denumirea Spitalului Colțea ca “locul nașterii frotiului cervical”.

În 1929, Babeș a devenit profesor asistent la Universitatea de Medicină și Farmacie, poziție pe care a deținut-o până în 1941. Ulterior, a lucrat la Centrul de Diagnostic și Îngrijire a Cancerului până în 1948, iar apoi ca patolog și cercetător la Institutul de Endocrinologie.

Aurel Babeș a adus contribuții importante în domeniul medicinii, fiind unul dintre descoperitorii testului Papanicolau ca metodă de screening pentru cancerul de col uterin utilizată pe scară largă în întreaga lume. De asemenea, a descoperit testul Babeș-Negri, pentru diagnosticul rabiei.

 

 

Ana Aslan (1897 – 1988)

Este una dintre cele mai cunoscute și apreciate personalități românești din domeniul medicinei. A fost medic, biolog, cercetător și academician, care a dedicat o mare parte din viața și cariera sa studiului fenomenului de îmbătrânire și prelungirii duratei de viață.

A descoperit efectele procainei asupra îmbătrânirii și a inventat două produse geriatrice de renume mondial: Gerovital și Aslavital, care au avut efecte benefice asupra sănătății și vitalității a milioane de oameni.

A înființat și condus primul institut de gerontologie din lume, unde a tratat numeroase personalități internaționale. Membră a Academiei Române, de-a lungul vieții, Ana Aslan a fost distinsă cu numeroase premii și recunoașteri pentru contribuția sa la progresul științific și umanitar.

 

Prin contribuțiile lor excepționale, acești pionieri au schimbat paradigmele și au ridicat standardele medicale la nivel internațional. De la descoperiri fundamentale în domeniul bacteriologiei și imunologiei la inovații remarcabile în gerontologie și tratamentul diverselor boli, acești oameni de știință români au influențat profund progresul medical global. Astfel, prin dedicarea lor și prin realizările care au depășit granițele țării, acești eroi ai medicinei rămân surse de inspirație și mândrie pentru întreaga comunitate științifică și pentru societatea românească în ansamblu.

Sursă foto: Wikipedia

 

 

Vlad Daragiu este fascinat de medicină și își satisface toate curiozitățile legate de ce ascunde această știință studiind la Facultatea de Medicină din Oradea. Părinții l-au crescut atât pe el, cât și pe sora lui în jurul unor valori și le-a insuflat amândurora gândul că educația este instrumentul pentru un start echilibrat în viață. Prin exercițiul imaginației pe care-l avea la vârsta mică, intra în rolul unui neurochirurg, deși concret nu știa ce înseamnă și ce presupune. Se pare că visurile de atunci cu planurile de acum coincid, doar că va îmbrăca, din nefericire, halatul alb de doctor peste o piele care are deja urme lăsate de o societate incorectă care arată continuu cu degetul comunitatea romilor.

 

Are un gust amar când aude replici precum „ mi-a intrat în salon o țigancă nespălată” sau ”și pe ăștia (pe romi) trebuie să îi tratăm la fel, că dacă nu, te aleargă cu cuțitul prin spital” și totuși Vlad  nu se simte încă obosit să lupte pentru drepturile sale, nici pentru cele ale celorlalți cetățeni de etnie romă. Striga cu mândrie „eu nu sunt țigan, sunt rom” de pe vremea când era la grădiniță. Adult fiind, vrea să demonteze toate prejudecățile despre romi.

Are șansa de la viață de a schimba problema mentalității pe plan național prin exemplul propriu, dar și prin faptul că-și susține părinții în interiorul organizației non-guvernamentală Fundația Ruhama pe care au înființat-o încă din 1996, a cărei viziune este să ofere romilor posibilitatea de a trăi o viață demnă și bună și care este preocupată continuu de incluziunea întregii comunități de această etnie din perspectivă educațională, socială și economică.

 

 

Vlad, mi-ai spus că ești în sesiune. A câta sesiune este? În ce an de facultate ești?

Sunt în anul trei de studii și pot spune cu bucurie că mă aflu în cea de a șasea sesiune, ceea ce marchează jumătatea parcursului meu educațional în cadrul Facultății de Medicină și Farmacie din Oradea.

 

Cum ți se pare medicina? Cât de mult îți place?

Medicina este fascinantă pentru mine. Frumusețea ei este dată de complexitatea caracteristică, în sensul în care fiecare curiozitate satisfăcută sau informație acumulată naște alte întrebări și trezește alte curiozități formând în final un sistem de engine, pe care, cu multă răbdare, îl poți elucida.

 

Apropo de faptul că ești student, unii sau alții spun că nu este pentru oricine și că viața de student la medicină este grea. Tu cum te raportezi față de ea?

Medicina este la fel de dificilă ca orice alt lucru dificil pe care un om trebuie să îl facă pentru a-și asigura viitorul și posibilitatea de a trăi o viață demnă. Diferența o creează sistemul de raportare individual. Consider că, pentru a fi un bun profesionist, pentru a face performanță, indiferent de domeniul de activitate ales, munca, efortul și răbdarea trebuie îmbrățișate. Îmi place să abordez viața de student într-un mod echilibrat, există un timp potrivit pentru studiu, sport, hobby-uri, dar și pentru socializare și distracție.

Spune-mi totuși, te rog, cine te-a „împins” să te îndrepți către această zonă sau a fost o dorință de a ta?

Decizia de a merge la medicină am luat-o în mod conștient abia la începutul clasei a XII-a, după ce am analizat alături de părinții mei și alte variante precum studiile economice, psihologia sau balneofiziokinetoterapia. Părinții mei mă încurajau să aleg ceea ce îmi place, dar mereu îmi vorbeau despre medicină ca fiind varianta sigură, care îmi oferă cele mai multe oportunități și au avut dreptate. În mod mai puțin conștientizat, cred că decizia a fost luată încă de pe la vreo 10 ani, când la întrebarea ”Ce vrei să te faci când vei fi mare ?” răspundeam inițial ”prințesă”, ulterior după ce mă asiguram că adulții au râs și au înțeles că e o întrebare pe care nu o tratam cu maximă seriozitate le spuneam că aș vrea să fiu ”neurochirurg”. Pe vremea aceea nu știam sigur ce implică neurochirurgia, știam de pe la televizor și de prin auzite că ar fi foarte dificilă, că este practicată de medici și că are ceva de-a face cu creierul.

 

 

Mai ai vreun membru în familia ta care a devenit doctor și care, poate, te-a inspirat?

În familia mea voi fi primul medic, în schimb ai mei m-au inspirat prin propriul exemplu, fiind oameni care provin din familii simple, dar care și-au depășit incomensurabil condiția. Pe de-o parte, îmi doresc să le ofer alor mei satisfacția de a avea un copil care va fi terminat medicina, pe de altă parte vreau să îmi demonstrez mie că pot face asta și într-un final să devin medicul la care pacienții, indiferent de etnia sau statutul lor social, să apeleze cu încredere știind că vor fi tratați cu respectul și demnitatea pe care o merită.

Și dacă tot am pomenit de familie, al câtelea copil ești al părinților tăi?

Sunt ”mezinul” familiei, am o soră mai mare, Alexandra.  Ea este persoana la care mă uit cu maximă admirație și apreciere. Prin reușitele ei, m-a provocat mereu la mai mult și mai bine, a studiat în cadrul universității King`s College din Londra, specializarea Business and Management, iar în liceu a coordonat echipa Consiliului Județean al Elevilor din Bihor.

 

Unde ai copilărit și care sunt cele mai dragi amintiri ale tale din perioada aceea?

Copilăria mi-am petrecut-o în Oradea, „prin fața blocului și în curtea școlii”, unde mă jucam de-a v-ați ascunselea, sau țapu cum îi spuneam noi, flori fete și băieți, sau băteam mingea împreună cu copiii vecinilor. Amintirile pe care le port cu cel mai mare drag în minte au toate același scenariu: acasă de sărbători, împreună cu familia și familia extinsă primind colindători și ascultându-i pe tata și frații lui spunând aceleași bancuri și povești pe care le-am mai auzit cu toții de cel puțin douăzeci de ori, dar la care râdem cu la fel de multă poftă de fiecare dată.

 

Ce a spus mama, dar și tatăl tău despre decizia ta de a deveni doctor? Cât de mult te-au susținut în alegerea ta având în vedere că costurile unei facultăți sunt mari?

Părinții mei au fost cel puțin la fel de entuziasmați ca mine, poate chiar mai mult, atunci când au aflat că am fost admis la facultatea de medicină, iar sprijinul pe care ei mi-l acordă este necondiționat. Există totuși, instrumente utile desemnate etnicilor romi, pe care le utilizez și eu, pentru a îmi facilita accesul la educația superioară. Acestea sunt, spre exemplu, locurile speciale atribuite etnicilor romi în cadrul universităților din România, care asigură studenților un loc la fără taxă pe tot parcursul anilor de studiu și care pot fi accesate, doar dacă candidatul rom este acceptat în cadrul universității în urma concursului susținut împreună cu toți candidații romi și ne-romi. Alte oportunități sunt bursele de merit precum ”Roma Memorial University Scholarship Program”, oferită de Roma Education Fund, și care acordă anual studenților romi o sumă în bani care să acopere costul pentru materialele necesare studiului.

 

Și dacă tot vorbim despre această meserie, de studii și costuri, ce lucrează ai tăi? Ce servicii au?

În anul 1996, părinții mei au înființat organizația non-guvernamentală Fundația Ruhama a cărei viziune este să ofere romilor posibilitatea de a trăi o viață demnă și bună. Echipa Fundației Ruhama este preocupată de politicile de integrare și incluziune a comunității rome din perspectiva educațională, socială și economică, astfel încât fiecare persoană să își poată atinge potențialul maxim de dezvoltare. În prezent, mama mea Tina Daragiu, este directorul executiv al organizației, iar tatăl meu, Marian Daragiu, este subsecretar de stat în Ministerul Educației.

 

Ți-au insuflat părinții tăi ideea că singura armă cu care poți dobândi în viață este studiul și educația permanentă sau s-au speriat de cât de multă investiție financiară înseamnă asta? Ce îmi poți spune?

E puțin probabil să pot pune în cuvinte accentul pe care părinții mei l-au pus asupra nevoii de educație, nu doar pentru mine și Alexandra, ci în general, pentru copiii și adulții cu care lucrează și care vor fi, sau sunt, cetățenii unei societăți funcționale, în care fiecare dintre noi aduce un aport semnificativ. Printre primele conversații pe care mi le aduc aminte de prin casă sunt despre programe educaționale, programe ”școală după școală” sau programe de tipul ”a doua șansă”, care prin implementarea lor aveau scopul de a stimula, a sprijini și a îndemna atât copiii, cât și aparținătorii înspre accesarea educației de calitate.

 

Au fost , poate, și profesori care au văzut o sclipire în tine și te-au îndemnat să îți urmezi visul de face medicină?

Dascălii au un impact imens asupra elevilor, la fel cum informațiile pe care aceștia le oferă elevilor pot rămâne în mințile copiilor pe tot parcursul vieții. Cuvintele și acțiunile au un efect similar, m-aș încumeta să spun că cele din urmă sunt mai aderente, mai longevive. Am avut șansa ca în liceu, biologia să ne fie predată la cel mai înalt nivel de către doamna profesoară Citirea Luminița, un dascăl excepțional, datorită căruia am înțeles că sunt capabil de medicină. Spunându-i dumneaei că aș dori să dau la facultatea de balneofiziokinetoterapie, pe un ton convingător mi-a spus ”Vlad, eu cred că poți chiar mai mult”, încurajându-mă astfel să urmez medicina. În aceeași măsură, doamna profesoară Zbârcea Claudia, sub îndrumarea căreia am avut oportunitatea să mă pregătesc pentru examenul de admitere, mi-a apreciat gândirea logică și mi-a oferit mai multă încredere în abilitățile mele.

 

Dar au fost și glasuri printre cei de la catedră care te-au descurajat? Ai simțit vreodată pe perioada școlii că ești marginalizat sau că nu reprezinți prea multă încredere având în vedere etnia ta?

Fiind ”în rând cu lumea”, având acces la apă curentă, electricitate, mâncare de calitate, având posibilitatea de a-mi cumpăra ”una alta”, lucruri care la prima vedere par a fi normalități, banalități, dar care pentru mii de copii din medii defavorizate sunt luxuri, nu am fost perceput de către profesorii și colegii mei ca fiind romul stereotip. Elemente importante ale asumării propriei identități sunt încrederea de sine, stima de sine și simțul demnității, acestea sunt imposibil de obținut atunci când în societate nu poți proiecta imaginea eu-lui real, din pricina unor lipsuri. Asumarea cu încredere a identității mele rome, pusă pe baza unei vieți trăite demn și a investiției făcute în educația mea de către părinți, m-a ferit de discriminarea adresată în mod direct mie de către profesori. Acestea fiind spuse, am auzit totuși opinii împărtășite public care m-au lăsat cu un gust amar și pentru care am avut contraargumente, dar m-am văzut mereu nevoit să pun în balanță beneficiile sau pierderile pe care le voi fi avut de suferit, aflându-mă într-un final tot ”la mâna” profesorilor care îmi vor corecta lucrarea. Printre exemplele care vor rămâne cu mine pentru mult timp sunt folosirea uzuală a termenului peiorativ ”țigan”, expresile folosite adesea fără a cunoaște adevărata însemnătate a lor ”S-a înecat ca țiganul la mal”, sau modul în care unele cadre medicale povestesc despre interacțiunea cu pacienții romi ”mi-a intrat în salon o țigancă nespălată”, spusă pe un ton plin de dezgust, sau ”și pe ăștia (pe romi) trebuie să îi tratăm la fel, că dacă nu, te aleargă cu cuțitul prin spital”. În aceeași măsură am participat la cursul unor cadre didactice care ar trebui să reprezinte majoritatea și normalitatea și care vorbesc despre pacienții romi cu respectul adecvat.

 

Dar legat de colegi ce îmi poți mărturisi? Ai vreun episod în memoria ta în care ai fost arătat cu degetul din pricina faptului că ești rom?

Când eram la grădiniță, o colegă m-a apelat cu etnonimul peiorativ (nu știam la acea vreme ce înseamnă peiorativ, dar știam că părinții mei foloseau termenul de rom) și i-am explicat foarte natural, că eu nu sunt ”țigan”, ci sunt rom. Doamna educatoare le-a povestit părinților mei această întâmplare, surprinsă plăcut fiind, când au venit în acea zi să mă ia acasă. Am observat că cel mai adesea rasismul manifestat de copii este imaginea directă a mentalității părinților lor, iar această formă de rasism este de cele mai multe ori preluată de copii, prin puterea exemplului părinților. În clasele primare, a doua zi după o ședință cu părinții, la care pentru prima dată, a participat tatăl meu, de obicei mama era cea care mergea la ședințe, unul dintre colegii mei de pe atunci, vine la mine și îmi spune senin, ușor confuz, că mama lui, i-a interzis să se mai joace cu mine pentru că sunt ”țigan”. Nu îmi amintesc cum am reacționat, dar cert este că peste ani, prin multe ”teste de competență umană” pe care eu le-am conștientizat târziu, mama lui și-a schimbat opinia, iar el îmi este în continuare prieten.

 

 

Cum ai fost primit în colectivitate, de fel? Aveai, poate, o poreclă anume după etnia ta?

Mi-a fost mereu ușor să mă integrez în diverse colective, asta pentru că sunt sociabil și deschis spre a cunoaște oameni noi. Totodată, mi-am ales cu atenție prietenii, cei cu care mi-am petrecut copilăria și adolescența, cei alături de care am crescut. În grupul nostru de prieteni sunt, poate, cel care a organizat cele mai memorabile ”House parties”. Într-un sens, prietenii mei știau că atunci când părinții mei plecau de acasă, urma să facem o petrecere, evident cu acordul alor mei, care erau descriși ca fiind ”de treaba, cool”. Poreclele erau comune între prieteni, dar niciodată nu mi-a fost adresat un apelativ legat de etnia mea, mai degrabă doi trei prieteni mă strigau ”grasu”, iar eu la rândul meu îi porecleam. Poreclele au rămas, chiar dacă eu am slăbit și ei s-au schimbat. Așa e între prieteni.

 

Ce părere ai despre cei care adoptă o atitudine respingătoare față de romi? Te doare această discriminare?

Cred că atitudinea adversă față de romi, provine adesea din lipsa înțelegerii culturii, tradiției, istoriei romilor, precum și a mecanismelor care au contribuit și care întrețin sistematic segregarea romilor fie ea socială, economică, educațională sau medicală. Îi îndemn atât pe romi, cât și pe ne-romi să caute să înțeleagă istoria romilor în spațiul European, și în special în Țările Române, unde au fost supuși celei mai lungi perioade de sclavie din istoria modernă din 1385 până în 1856, secole în care termenul de rob, sclav și țigan erau sinonime, precum și perioada celui de al doilea Război Mondial, când a avut loc genocidul romilor, Porajmos sau Samudaripen fiind uciși între 200.000 și 2.000.000 de romi din spațiul European, pentru simplul motiv de a aparține etniei rome. Nu în ultimul rând, consider că este importantă introducerea în curriculumul școlar a lecțiilor de istorie a romilor în spațiul românesc.

Ce gând vrei să lași pentru cei care nu adoptă o atitudine  corectă față de voi, cei romi?

Cunoaște-mă înainte să mă judeci. Este o chestiune de bun simț, cel puțin civic.

 

Ce gânduri ai pentru tine? Ce planuri ai și ce specializare vrei să urmezi?

Aș dori ca pe parcursul anilor evoluția mea în plan academic, profesional și personal sa fie una exponențială. În timpul în care voi învăța și practica medicina vreau să am siguranța că prin bagajul de cunoștințe și abilități pe care le voi acumula, voi reuși să realizez un act medical de calitate, complet, tratând atât boala cât și bolnavul.

Momentan, specializările față de care mă simt cel mai atras sunt Medicina de Urgență, Medicina Internă și Cardiologia. Până acum, materiile pe care le-am parcurs în cadrul facultății au fost teoretice, preclinice. De anul viitor urmează să învățăm despre fiecare specializare clinică în parte, așa că, sunt entuziasmat să descopăr ce îmi poate oferi medicina.

 

 

Curaj, pasiune, dăruire, o frântură din bagajul său sufletesc. Este medic rezident pe partea de medicină generală și voluntar în zone ca Ruanda, Irak sau Nepal. Experiența irakiană a fost o adevărată lecție de viață. A înfruntat arșița deșertului, a operat când ecoul bombelor capcană răsuna de zor, iar mirosul de pucioasă îți paraliza nările.  Am stat de vorbă cu medicul Andrei Abrudan despre începuturi, cultura voluntariatului și cum a fost perioada petrecută în taberele de ajutor din Irak.

 

Articolul pe scurt:
  • În compania tatălui, te molipsești de medicină: “Vedeam cum opera tot felul de animale. De atunci am început să îndrăgesc partea de chirurgie. Inițial mă gândeam la stomatologie, dar după m-am orientat către medicină generală“
  • Primele emoții pe tărâm irakian: “Avea tot felul de pistoale, mitraliere, iar la un moment dat văd că ne îndepărtăm de oraș. Ajunsesem pe un fel de centură (…) Atunci mi-am zis: Doamne nu se vede nimic, numai pustiu. Gata, o să mă împuște și o să-mi ia banii“
  • Când copilul unui membru ISIS strigă după ajutor: “Copilul fusese rănit de o bombă capcană (…) L-am trimis la spitale mari pentru că nu puteam gestiona situația. De acolo ni l-au trimis înapoi, au spus că nu au ce să-i facă, mai bine să-i taie piciorul. Am zis că nu las să se întâmple asta”

 

1

 

Își dorea să fie pilot, dar a devenit medic

Clujean din fire, Andrei a cunoscut de mic ce înseamnă medicina. Frații Abrudan mergeau aproape zilnic pe teren alături de capul familiei care practica medicina veterinară. ”Pentru că nu avea cu cine să ne lase acasă, tata ne lua cu el peste tot. Vedeam cum opera tot felul de animale. De atunci am început să îndrăgesc partea de chirurgie. Inițial mă gândeam la stomatologie, dar după m-am orientat către medicină generală“ povestește medicul Andrei Abrudan pentru Matricea Românescă.

 

Inițial mă gândeam la stomatologie, dar după m-am orientat către medicină generală

 

În studenție mergea frecvent în SUA pentru a face practică. Procedurile pe care le-a învățat acolo și lumea pe care a întâlnit-o, l-au ajutat să devină profesionistul de azi. Absolvă cu brio, iar acum vrea să se specializeze pe partea de chirurgie oncologică. Când l-am sunat pe Andrei am avut surpriza să aflu că este în Franța pentru un stagiu de un an și jumătate.

 

2

 

Ce alegi când viața te provoacă?

Voluntariatul are un rol important în formarea sa. A trecut prin zone cu risc ridicat, a îndurat temperaturi arzătoare și a îngrijit femei, copii și soldați. Cu un accent domol, ardelenesc, Andrei îmi povestește cum a ajuns în Irak și cum a fost primit.“O colegă de-a mea, medic stomatolog, mersese ca voluntar în taberele de refugiați din Lesbos, Grecia. Într-o zi mi-a dat niște contacte, iar eu am scris medicului respectiv. Acesta mi-a spus că trebuie să intru pe un site unde sunt anumite informații. Mă uit pe site și văd că erau disponibile locuri în Irak și Grecia“, spune Andrei Abrudan.

 

M-am uitat pe hartă să văd unde vine Mosul. Ok, cât de greu poate fi? Ai mei nu știau nimic, inițial le-am zis că vreau să plec în Israel

 

Nu îndrăznesc să rup firul poveștii, așa că ascult mai departe. “Pentru cea de-a doua era o listă foarte mare. Eu aveam programat concediul și se suprapunea cu perioada de voluntariat din Grecia. Am zis să mă duc în Irak. M-am uitat pe hartă să văd unde vine Mosul. Ok, cât de greu poate fi? Ai mei nu știau nimic, inițial le-am zis că vreau să plec în Israel. Nu doream să-i îngrijorez, dar în cele din urmă le-am spus unde mă duc“, spune Andrei.

 

3

 

Primele emoții pe pământ irakian

Cu un rucsac în spate, tânărul se îndrepta către un loc cunoscut doar din poze. “Când am coborât, mi-am pus mâinile în cap. Diferența era enormă! Doamne ce a fost în mintea mea când am ales țara asta? Nimic din ce văzusem pe hartă nu corespundea cu realitatea. Am început să întreb, dar nimeni nu vorbea engleză ca să te poți înțelege. Am întrebat un soldat. Unul dintre ei îmi spune să stau liniștit că mă duce el cu mașina“, deapănă entuziast Andrei.

 

Doamne nu se vede nimic, numai pustiu. Gata, o să mă împuște

 

Inspiră adânc, parcă ar retrăi momentele de odinioară. “Ne urcăm în mașină. Avea tot felul de pistoale, mitraliere, iar la un moment dat văd că ne îndepărtăm de oraș. Ajunsesem pe un fel de centură. Aproape că nu mai zăream orașul. Atunci mi-am zis: Doamne nu se vede nimic, numai pustiu. Gata, o să mă împuște și o să-mi ia banii. În cele din urmă ajungem la locul unde eram cazat, o fortăreață. Bat la poartă, nimic. Bat mai tare, apare o tipă din partea organizației. Persoana care m-a adus a cerut o sumă enormă, nu aveam atâția bani. În cele din urmă tipa respectivă a sunat la biroul principal, de acolo au trimis un irakian care a gestionat situația“, spune Andrei Abrudan.

 

4

 

A salvat copilul unor membri ISIS

Tabăra era alcătuită din containere, fiecare reprezenta un anumit departament. Andrei a lucrat pe partea de primiri urgențe. Zilnic veneau oameni cu tot felul de probleme, femei cu arsuri, copii cu traumatisme, etc. “Am tratat un copil care avea tatăl și un frate membri ISIS. Fusese rănit de o bombă capcană, apoi operat de medicii de război, i s-au montat niște proteze externe, iar ulterior s-a infectat. L-am trimis la spitale mari pentru că nu puteam gestiona situația. De acolo ni l-au trimis înapoi, au spus că nu au ce să-i facă, mai bine să-i taie piciorul. Am zis că nu las să se întâmple asta, trebuie să fie o cale prin care să-l salvăm“, povestește Andrei.

 

Am zis că nu las să se întâmple asta, trebuie să fie o cale prin care să-l salvăm

 

Echipa a luptat până în pânzele albe pentru acel copil. “O organizație din SUA și a zis că ne ajută să-l trimitem în afara țării pentru o intervenție. Ne-am bucurat cu toții, dar mai era o problemă. Copilul nu avea acte, nici nu știa când era născut. Irakul nu voia să-i facă pașaport, deci transferul a picat. În cele din urmă am reușit cu greu să-l transferăm la o clinică din Kurdistan, unde a fost reoperat. Azi, copilul e bine și umblă“, destăinuie Andrei.

 

5

 

Voluntariatul și crezul lui Andrei

Trăirile pe care le-a experimentat sunt indescriptibile. Irakul a fost o adevărată lecție de viață. L-aș fi ascultat ore în șir, dar finalul discuției bate la ușă. O ultimă curiozitate: De ce ai ales voluntariatul? “Consider că voluntariatul este un act necesar, un act de maturizare. Încurajez lumea să facă voluntariat. Nu trebuie să plece în lumea largă, dar măcar să se implice în comunitatea lor. Eu am o vorbă, când voi muri și voi avea o conversație cu Dumnezeu, mi-ar plăcea ca El să-mi zică: Andrei, nu mi-a părut rău că te-am lăsat pe pământul acesta.“

 

 

Cel mai cunoscut medic din istoria medicinei românești, solicitat de numeroase mari nume internaționale, renumit totodată pentru ideile sale inovatoare ce au schimbat lumea, a fost o femeie. Doctorul Ana Aslan (1897-1988) este cunoscută pentru tratamentele sale revoluționare împotriva îmbătrânirii, care i-au adus faima pe întreg globul. Produsele cosmetice de astăzi, preparate după rețetele sale, sunt vândute și apreciate în zeci de țări.

Medicul Ana Aslan, specializat în Gerontologie, s-a născut în 1897 la Brăila, într-o familie de intelectuali. După ce, la vârsta de 13 ani, şi-a pierdut tatăl, s-a mutat împreună cu familia la București. În adolescență, fata și-a dorit să devină pilot, ba chiar a zburat cu un mic avion Bristol-Coandă. Însă, mai târziu, ea a realizat că Medicina este drumul pe care vrea să-l urmeze în viață, decizie de la care nu a acceptat să se abată. Hotărârea sa a condus-o chiar și la greva foamei, pentru a-i demonstra mamei că este serioasă și că împotrivirile acesteia nu-și au rostul.

Procaina, anestezicul care a deschis drumul tinereții fără bătrânețe

În timpul Primului Război Mondial, Ana Aslan a preluat o funcție des întâlnită la femeile din Sănătate: a îngrijit soldații în spitalele militare. După ce a absolvit, în anul 1922, Facultatea de Medicină, ea a desfăşurat o activitate didactică și spitalicească fructuoasă, până în anul 1949, când a preluat conducerea Secției de fiziologie a Institutului de Endocrinologie din București, acesta fiind şi momentul când s-au pus bazele carierei sale de gerontolog.

Ana Aslan a început, ulterior, să experimenteze efectele procainei (un anestezic local) asupra reumatismului în cazul unui pacient tânăr, suferind de artroză. Rezultatele au dovedit eficiență, iar în acest fel, medicul a demarat un amplu proces de experimente pe animale și pe pacienți vârstnici, injectându-le procaină. Eficiența terapiei-minune a fost dovedită și în cazul unui pacient în vârstă de 110 ani: după patru ani de tratament, au încetat tremurăturile mâinilor și ale capului, a putut să meargă singur, avea poftă de mâncare, părul i s-a repigmentat, iar depresiei i-a luat locul o stare psihică bună.

Personalități precum Mao Zedong, Charles de Gaulle, Pablo Picasso, Sir Winston Churchill, Charlie Chaplin, Marlene Dietrich, John F. Kennedy, Salvador Dali etc. au venit în România pentru a beneficia de tratamentul Anei Aslan

Văzând succesul fulminant al descoperirii sale, Ana Aslan a început să caute, împreună cu farmacista Elena Polovrăgeanu, un produs care să potențeze efectele benefice ale procainei și care să combată bătrânețea.

Activitatea celor două doamne s-a concretizat în nașterea produsului Gerovital, format din procaină (2%), acid benzoic (0.12%), metabisulfit de potasiu (0.10%), fosfat disodic (0.01%), pH-ul amestecului fiind între valorile 3 și 4. Mențiunea H3, din denumirea unei cunoscute game Gerovital, indică prezenţa acestei vitamine în compoziţie.

Ana Aslan era ferm convinsă că „nu se moare de bătrânețe, ci de boală”

Ana Aslan era ferm convinsă că „nu se moare de bătrânețe, ci de boală” Foto: seniorinet.ro

Anii au trecut și mii de oameni au testat produsul, ei observând că procesul de îmbătrânire este încetinit cu aproximativ 40%. Acestea fiind spuse, nu e de mirare că personalități precum Mao Zedong, Charles de Gaulle, Pablo Picasso, Sir Winston Churchill, Charlie Chaplin, Marlene Dietrich, John F. Kennedy, Salvador Dali etc. au venit în România pentru a beneficia de tratamentul Anei Aslan.

Cele două femei nu s-au oprit și, în anii ’80, au inventat Aslavital, un alt produs geriatric administrat întru prevenirea afecțiunilor cerebrale și cardiace, dar și în tratarea pierderii memoriei.

Invenția lui Aslan i-a adus renumele de „femeia care a învins bătrânețea”, iar între titlurile sale se numără cel de profesor titular la clinica medicală din Timișoara, șef de secție la Institutul de Endocrinologie din București, director al Institutului Național de Geriatrie și Gerontologie din București, membru al Academiei de Științe din New York, membru al Uniunii Mondiale de Medicină Profilactică și Igienă Socială, președinta Societății Române de Gerontologie etc.

Stilul de viață i-a adus longevitatea râvnită de mulți

Toate aceste distincții au fost rodul unei munci asidue și al unei personalități cum rar întâlnești: medicul muncea 12 ore pe zi, renunțând la viața personală: „Eu nu trăiesc în trecut. Eu în general trăiesc în prezent și în viitor. Nu mă gândesc la trecut, nici măcar nu îmi amintesc de trecut. Cred că altă trăsătură care m-a ajutat este aceea că nu regret nimic. Așa am fost în viață, și așa sunt acum. Nu regret nimic, nici lupta pe care am avut-o, nici că sunt singură, nimic! Da, eu așa sunt”, se descria Ana Aslan.

Distinsa doamnă Aslan a trăit aproape 92 de ani, secretul longevității sale fiind bazat pe tratamentul inventat de ea, corelat cu un regim de viață sănătos. Ea era ferm convinsă că „nu se moare de bătrânețe, ci de boală”. Stilul de viață al medicului era unul “la modă” după standardele de azi – era format numai din hrană „bio”, pentru că vechiul dicton „ești ceea ce mănânci” se pare că are temei. Metoda ei de viață sănătoasă, combinată cu tratamentul „Ana Aslan”, a întinerit mulți oameni, din toată lumea, potrivit Jurnalul.ro.

Eu nu trăiesc în trecut. Eu în general trăiesc în prezent și în viitor

Ana Aslan mânca natural, evitând alimentele din conservă (legume, fructe), și făcând multă mișcare. De asemenea, medicul își respecta orele mesei și prefera – nu în cantități mari – carnea de vacă, de pasăre, de miel și de pește, în detrimentul porcului (rar). Dieta sa “mediteraneeană” era formată din brânza și pâinea pe care le mânca țăranul român… În privința dulciurilor, gerontologul prefera tortul „buturugă” preparat în casă și, în cazul în care primea un tort de cofetărie, îl făcea cadou, nu îl mânca.

Se pare că Aslan nu s-a înșelat: a murit răpusă de boală, nu de bătrânețe. Și-a dorit să fie înmormântată creștinește și să fie depusă alături de mama și de fratele ei, dar comuniștii au împiedicat acest lucru. Doamna care a învins bătrânețea a fost înmormântată la Cimitirul Bellu din București, fără preot.

Foto deschidere: one.ro