Vlad Daragiu este fascinat de medicină și își satisface toate curiozitățile legate de ce ascunde această știință studiind la Facultatea de Medicină din Oradea. Părinții l-au crescut atât pe el, cât și pe sora lui în jurul unor valori și le-a insuflat amândurora gândul că educația este instrumentul pentru un start echilibrat în viață. Prin exercițiul imaginației pe care-l avea la vârsta mică, intra în rolul unui neurochirurg, deși concret nu știa ce înseamnă și ce presupune. Se pare că visurile de atunci cu planurile de acum coincid, doar că va îmbrăca, din nefericire, halatul alb de doctor peste o piele care are deja urme lăsate de o societate incorectă care arată continuu cu degetul comunitatea romilor.
Are un gust amar când aude replici precum „ mi-a intrat în salon o țigancă nespălată” sau ”și pe ăștia (pe romi) trebuie să îi tratăm la fel, că dacă nu, te aleargă cu cuțitul prin spital” și totuși Vlad nu se simte încă obosit să lupte pentru drepturile sale, nici pentru cele ale celorlalți cetățeni de etnie romă. Striga cu mândrie „eu nu sunt țigan, sunt rom” de pe vremea când era la grădiniță. Adult fiind, vrea să demonteze toate prejudecățile despre romi.
Are șansa de la viață de a schimba problema mentalității pe plan național prin exemplul propriu, dar și prin faptul că-și susține părinții în interiorul organizației non-guvernamentală Fundația Ruhama pe care au înființat-o încă din 1996, a cărei viziune este să ofere romilor posibilitatea de a trăi o viață demnă și bună și care este preocupată continuu de incluziunea întregii comunități de această etnie din perspectivă educațională, socială și economică.
Vlad, mi-ai spus că ești în sesiune. A câta sesiune este? În ce an de facultate ești?
Sunt în anul trei de studii și pot spune cu bucurie că mă aflu în cea de a șasea sesiune, ceea ce marchează jumătatea parcursului meu educațional în cadrul Facultății de Medicină și Farmacie din Oradea.
Cum ți se pare medicina? Cât de mult îți place?
Medicina este fascinantă pentru mine. Frumusețea ei este dată de complexitatea caracteristică, în sensul în care fiecare curiozitate satisfăcută sau informație acumulată naște alte întrebări și trezește alte curiozități formând în final un sistem de engine, pe care, cu multă răbdare, îl poți elucida.
Apropo de faptul că ești student, unii sau alții spun că nu este pentru oricine și că viața de student la medicină este grea. Tu cum te raportezi față de ea?
Medicina este la fel de dificilă ca orice alt lucru dificil pe care un om trebuie să îl facă pentru a-și asigura viitorul și posibilitatea de a trăi o viață demnă. Diferența o creează sistemul de raportare individual. Consider că, pentru a fi un bun profesionist, pentru a face performanță, indiferent de domeniul de activitate ales, munca, efortul și răbdarea trebuie îmbrățișate. Îmi place să abordez viața de student într-un mod echilibrat, există un timp potrivit pentru studiu, sport, hobby-uri, dar și pentru socializare și distracție.
Spune-mi totuși, te rog, cine te-a „împins” să te îndrepți către această zonă sau a fost o dorință de a ta?
Decizia de a merge la medicină am luat-o în mod conștient abia la începutul clasei a XII-a, după ce am analizat alături de părinții mei și alte variante precum studiile economice, psihologia sau balneofiziokinetoterapia. Părinții mei mă încurajau să aleg ceea ce îmi place, dar mereu îmi vorbeau despre medicină ca fiind varianta sigură, care îmi oferă cele mai multe oportunități și au avut dreptate. În mod mai puțin conștientizat, cred că decizia a fost luată încă de pe la vreo 10 ani, când la întrebarea ”Ce vrei să te faci când vei fi mare ?” răspundeam inițial ”prințesă”, ulterior după ce mă asiguram că adulții au râs și au înțeles că e o întrebare pe care nu o tratam cu maximă seriozitate le spuneam că aș vrea să fiu ”neurochirurg”. Pe vremea aceea nu știam sigur ce implică neurochirurgia, știam de pe la televizor și de prin auzite că ar fi foarte dificilă, că este practicată de medici și că are ceva de-a face cu creierul.
Mai ai vreun membru în familia ta care a devenit doctor și care, poate, te-a inspirat?
În familia mea voi fi primul medic, în schimb ai mei m-au inspirat prin propriul exemplu, fiind oameni care provin din familii simple, dar care și-au depășit incomensurabil condiția. Pe de-o parte, îmi doresc să le ofer alor mei satisfacția de a avea un copil care va fi terminat medicina, pe de altă parte vreau să îmi demonstrez mie că pot face asta și într-un final să devin medicul la care pacienții, indiferent de etnia sau statutul lor social, să apeleze cu încredere știind că vor fi tratați cu respectul și demnitatea pe care o merită.
Și dacă tot am pomenit de familie, al câtelea copil ești al părinților tăi?
Sunt ”mezinul” familiei, am o soră mai mare, Alexandra. Ea este persoana la care mă uit cu maximă admirație și apreciere. Prin reușitele ei, m-a provocat mereu la mai mult și mai bine, a studiat în cadrul universității King`s College din Londra, specializarea Business and Management, iar în liceu a coordonat echipa Consiliului Județean al Elevilor din Bihor.
Unde ai copilărit și care sunt cele mai dragi amintiri ale tale din perioada aceea?
Copilăria mi-am petrecut-o în Oradea, „prin fața blocului și în curtea școlii”, unde mă jucam de-a v-ați ascunselea, sau țapu cum îi spuneam noi, flori fete și băieți, sau băteam mingea împreună cu copiii vecinilor. Amintirile pe care le port cu cel mai mare drag în minte au toate același scenariu: acasă de sărbători, împreună cu familia și familia extinsă primind colindători și ascultându-i pe tata și frații lui spunând aceleași bancuri și povești pe care le-am mai auzit cu toții de cel puțin douăzeci de ori, dar la care râdem cu la fel de multă poftă de fiecare dată.
Ce a spus mama, dar și tatăl tău despre decizia ta de a deveni doctor? Cât de mult te-au susținut în alegerea ta având în vedere că costurile unei facultăți sunt mari?
Părinții mei au fost cel puțin la fel de entuziasmați ca mine, poate chiar mai mult, atunci când au aflat că am fost admis la facultatea de medicină, iar sprijinul pe care ei mi-l acordă este necondiționat. Există totuși, instrumente utile desemnate etnicilor romi, pe care le utilizez și eu, pentru a îmi facilita accesul la educația superioară. Acestea sunt, spre exemplu, locurile speciale atribuite etnicilor romi în cadrul universităților din România, care asigură studenților un loc la fără taxă pe tot parcursul anilor de studiu și care pot fi accesate, doar dacă candidatul rom este acceptat în cadrul universității în urma concursului susținut împreună cu toți candidații romi și ne-romi. Alte oportunități sunt bursele de merit precum ”Roma Memorial University Scholarship Program”, oferită de Roma Education Fund, și care acordă anual studenților romi o sumă în bani care să acopere costul pentru materialele necesare studiului.
Și dacă tot vorbim despre această meserie, de studii și costuri, ce lucrează ai tăi? Ce servicii au?
În anul 1996, părinții mei au înființat organizația non-guvernamentală Fundația Ruhama a cărei viziune este să ofere romilor posibilitatea de a trăi o viață demnă și bună. Echipa Fundației Ruhama este preocupată de politicile de integrare și incluziune a comunității rome din perspectiva educațională, socială și economică, astfel încât fiecare persoană să își poată atinge potențialul maxim de dezvoltare. În prezent, mama mea Tina Daragiu, este directorul executiv al organizației, iar tatăl meu, Marian Daragiu, este subsecretar de stat în Ministerul Educației.
Ți-au insuflat părinții tăi ideea că singura armă cu care poți dobândi în viață este studiul și educația permanentă sau s-au speriat de cât de multă investiție financiară înseamnă asta? Ce îmi poți spune?
E puțin probabil să pot pune în cuvinte accentul pe care părinții mei l-au pus asupra nevoii de educație, nu doar pentru mine și Alexandra, ci în general, pentru copiii și adulții cu care lucrează și care vor fi, sau sunt, cetățenii unei societăți funcționale, în care fiecare dintre noi aduce un aport semnificativ. Printre primele conversații pe care mi le aduc aminte de prin casă sunt despre programe educaționale, programe ”școală după școală” sau programe de tipul ”a doua șansă”, care prin implementarea lor aveau scopul de a stimula, a sprijini și a îndemna atât copiii, cât și aparținătorii înspre accesarea educației de calitate.
Au fost , poate, și profesori care au văzut o sclipire în tine și te-au îndemnat să îți urmezi visul de face medicină?
Dascălii au un impact imens asupra elevilor, la fel cum informațiile pe care aceștia le oferă elevilor pot rămâne în mințile copiilor pe tot parcursul vieții. Cuvintele și acțiunile au un efect similar, m-aș încumeta să spun că cele din urmă sunt mai aderente, mai longevive. Am avut șansa ca în liceu, biologia să ne fie predată la cel mai înalt nivel de către doamna profesoară Citirea Luminița, un dascăl excepțional, datorită căruia am înțeles că sunt capabil de medicină. Spunându-i dumneaei că aș dori să dau la facultatea de balneofiziokinetoterapie, pe un ton convingător mi-a spus ”Vlad, eu cred că poți chiar mai mult”, încurajându-mă astfel să urmez medicina. În aceeași măsură, doamna profesoară Zbârcea Claudia, sub îndrumarea căreia am avut oportunitatea să mă pregătesc pentru examenul de admitere, mi-a apreciat gândirea logică și mi-a oferit mai multă încredere în abilitățile mele.
Dar au fost și glasuri printre cei de la catedră care te-au descurajat? Ai simțit vreodată pe perioada școlii că ești marginalizat sau că nu reprezinți prea multă încredere având în vedere etnia ta?
Fiind ”în rând cu lumea”, având acces la apă curentă, electricitate, mâncare de calitate, având posibilitatea de a-mi cumpăra ”una alta”, lucruri care la prima vedere par a fi normalități, banalități, dar care pentru mii de copii din medii defavorizate sunt luxuri, nu am fost perceput de către profesorii și colegii mei ca fiind romul stereotip. Elemente importante ale asumării propriei identități sunt încrederea de sine, stima de sine și simțul demnității, acestea sunt imposibil de obținut atunci când în societate nu poți proiecta imaginea eu-lui real, din pricina unor lipsuri. Asumarea cu încredere a identității mele rome, pusă pe baza unei vieți trăite demn și a investiției făcute în educația mea de către părinți, m-a ferit de discriminarea adresată în mod direct mie de către profesori. Acestea fiind spuse, am auzit totuși opinii împărtășite public care m-au lăsat cu un gust amar și pentru care am avut contraargumente, dar m-am văzut mereu nevoit să pun în balanță beneficiile sau pierderile pe care le voi fi avut de suferit, aflându-mă într-un final tot ”la mâna” profesorilor care îmi vor corecta lucrarea. Printre exemplele care vor rămâne cu mine pentru mult timp sunt folosirea uzuală a termenului peiorativ ”țigan”, expresile folosite adesea fără a cunoaște adevărata însemnătate a lor ”S-a înecat ca țiganul la mal”, sau modul în care unele cadre medicale povestesc despre interacțiunea cu pacienții romi ”mi-a intrat în salon o țigancă nespălată”, spusă pe un ton plin de dezgust, sau ”și pe ăștia (pe romi) trebuie să îi tratăm la fel, că dacă nu, te aleargă cu cuțitul prin spital”. În aceeași măsură am participat la cursul unor cadre didactice care ar trebui să reprezinte majoritatea și normalitatea și care vorbesc despre pacienții romi cu respectul adecvat.
Dar legat de colegi ce îmi poți mărturisi? Ai vreun episod în memoria ta în care ai fost arătat cu degetul din pricina faptului că ești rom?
Când eram la grădiniță, o colegă m-a apelat cu etnonimul peiorativ (nu știam la acea vreme ce înseamnă peiorativ, dar știam că părinții mei foloseau termenul de rom) și i-am explicat foarte natural, că eu nu sunt ”țigan”, ci sunt rom. Doamna educatoare le-a povestit părinților mei această întâmplare, surprinsă plăcut fiind, când au venit în acea zi să mă ia acasă. Am observat că cel mai adesea rasismul manifestat de copii este imaginea directă a mentalității părinților lor, iar această formă de rasism este de cele mai multe ori preluată de copii, prin puterea exemplului părinților. În clasele primare, a doua zi după o ședință cu părinții, la care pentru prima dată, a participat tatăl meu, de obicei mama era cea care mergea la ședințe, unul dintre colegii mei de pe atunci, vine la mine și îmi spune senin, ușor confuz, că mama lui, i-a interzis să se mai joace cu mine pentru că sunt ”țigan”. Nu îmi amintesc cum am reacționat, dar cert este că peste ani, prin multe ”teste de competență umană” pe care eu le-am conștientizat târziu, mama lui și-a schimbat opinia, iar el îmi este în continuare prieten.
Cum ai fost primit în colectivitate, de fel? Aveai, poate, o poreclă anume după etnia ta?
Mi-a fost mereu ușor să mă integrez în diverse colective, asta pentru că sunt sociabil și deschis spre a cunoaște oameni noi. Totodată, mi-am ales cu atenție prietenii, cei cu care mi-am petrecut copilăria și adolescența, cei alături de care am crescut. În grupul nostru de prieteni sunt, poate, cel care a organizat cele mai memorabile ”House parties”. Într-un sens, prietenii mei știau că atunci când părinții mei plecau de acasă, urma să facem o petrecere, evident cu acordul alor mei, care erau descriși ca fiind ”de treaba, cool”. Poreclele erau comune între prieteni, dar niciodată nu mi-a fost adresat un apelativ legat de etnia mea, mai degrabă doi trei prieteni mă strigau ”grasu”, iar eu la rândul meu îi porecleam. Poreclele au rămas, chiar dacă eu am slăbit și ei s-au schimbat. Așa e între prieteni.
Ce părere ai despre cei care adoptă o atitudine respingătoare față de romi? Te doare această discriminare?
Cred că atitudinea adversă față de romi, provine adesea din lipsa înțelegerii culturii, tradiției, istoriei romilor, precum și a mecanismelor care au contribuit și care întrețin sistematic segregarea romilor fie ea socială, economică, educațională sau medicală. Îi îndemn atât pe romi, cât și pe ne-romi să caute să înțeleagă istoria romilor în spațiul European, și în special în Țările Române, unde au fost supuși celei mai lungi perioade de sclavie din istoria modernă din 1385 până în 1856, secole în care termenul de rob, sclav și țigan erau sinonime, precum și perioada celui de al doilea Război Mondial, când a avut loc genocidul romilor, Porajmos sau Samudaripen fiind uciși între 200.000 și 2.000.000 de romi din spațiul European, pentru simplul motiv de a aparține etniei rome. Nu în ultimul rând, consider că este importantă introducerea în curriculumul școlar a lecțiilor de istorie a romilor în spațiul românesc.
Ce gând vrei să lași pentru cei care nu adoptă o atitudine corectă față de voi, cei romi?
Cunoaște-mă înainte să mă judeci. Este o chestiune de bun simț, cel puțin civic.
Ce gânduri ai pentru tine? Ce planuri ai și ce specializare vrei să urmezi?
Aș dori ca pe parcursul anilor evoluția mea în plan academic, profesional și personal sa fie una exponențială. În timpul în care voi învăța și practica medicina vreau să am siguranța că prin bagajul de cunoștințe și abilități pe care le voi acumula, voi reuși să realizez un act medical de calitate, complet, tratând atât boala cât și bolnavul.
Momentan, specializările față de care mă simt cel mai atras sunt Medicina de Urgență, Medicina Internă și Cardiologia. Până acum, materiile pe care le-am parcurs în cadrul facultății au fost teoretice, preclinice. De anul viitor urmează să învățăm despre fiecare specializare clinică în parte, așa că, sunt entuziasmat să descopăr ce îmi poate oferi medicina.
