Tag

mentalitate

La Revoluţie aveam 3 ani, aşa că aş minţi dacă aş spune că reţin altceva decât un TAB trecând în viteză pe lângă Spitalul Fundeni, cu mine urcat pe pervaz, încercând să mă dumiresc ce se întâmplă.

Ce ştiu, însă, e că Revoluţia mi-a schimbat viaţa, ca şi vouă. În bine sau în rău, e zilnic subiect de parlamentare printre seniorii din Parcul Sebastian şi din alte parcuri bucureştene. Aş spune că în bine, pentru că libertatea de exprimare – deşi departe de a fi absolută în România lui 2018 – este condiţia primordială a unei vieţi libere.

Ce mai ştiu de la Revoluţie e că au murit oameni. Că au murit români, conaţionali de-ai mei. Adrian Cioroianu, care nu mi-e neapărat simpatic, i-a spus odată lui Corneliu Vadim Tudor că “România e fatalitatea care mă face să respir acelaşi aer cu dumneavoastră”. E şi fatalitatea ce mă face să respir acelaşi aer cu primari care aruncă, în Anul Centenarului, sute de mii de euro pe proiecte culturale mirobolante, dar lipsite de substanţă, fără a-şi vedea gunoiul adunat în pragul uşii.

Imaginile pe care le veţi vedea mai jos, surprinse ziua în amiaza mare în buricul Târgului lui Bucur, dau cel mai bine măsura respectului, recunoştinţei – dar şi apatiei cronice a – bucureştenilor faţă de cei care le-au deschis, prin jertfa lor, uşa democraţiei. Sigur că e frumos să te dai cu skate-ul şi să faci graffiti, însă ar trebui să faci asta în spaţii special amenajate (şi Bucureştiul are), nu urcându-te pe morminte, fie ele şi simbolice, şi „scuipând” obscenităţi. Sigur că e frumos să te plimbi în decapotabilă sau cu trotineta electrică şi în haine hipstereşti pe Calea Victoriei. Dar asta nu îţi dă dreptul să ignori sau, mai rău, să vandalizezi. E un vandalism la care suntem complici, atunci când închidem ochii şi mergem mai departe, grăbiţi către bula noastră hiper-importantă.

E un vandalism la care suntem complici, atunci când închidem ochii şi mergem mai departe, grăbiţi către bula noastră hiper-importantă

Situaţia nu e nouă, iar “violul în grup”, cum l-a numit un profesor universitar, al românilor se repetă. Matricea Românească a mai ridicat problema stării înfiorătoare a capelei în care odihneşte marele nostru poet Vasile Alecsandri. Rezultatul? Un an mai târziu, Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale n-a mişcat un deget. Probabil pentru că are de organizat prea multe chindii centenare.

Prinşi în frenezia sterilă a unui An Centenar în care solidaritatea e la cote abisale, dar bugetele sunt până la cer, n-ar trebui să uităm că, în 2019, se fac 30 de ani de când românii au sfidat gloanţele pentru a respira aer liber. Pentru a fi europeni. Şi că le datorăm măcar respect celor care au căzut atunci. Respect. E puţin, e mult?

eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (5)

eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (8)

Doamnă Primar General, puteţi face 10 Spotlight-uri cu care să le luaţi ochii bucureştenilor şi străinilor. Cât timp “Ţepuşa”, “Cartoful”, „Oul”, sau cum i se mai spune pe la noi Memorialului Renaşterii, din Piaţa Revoluţiei,  va rămâne în aceeaşi stare barbară de asediu, fără o minimă protecţie din partea edililor şi celorlalţi administratori, atât noi românii, cât şi turiştii străini care se pozează zilnic la el, vom pătrunde repede despre ce e vorba: mult sclipici, şi nici un fel de fond. Adică o mare ţeapă morală.

Să mai spunem că “Ţepuşa” vandalizată se află vizavi de sediul Ministerului Administraţiei şi Internelor, teoretic protectorul legii şi ordinii în România, sau că vandalismul pe care îl prezentăm este echivalentul moral al profanării Memorialului Victimelor Holocaustului, de la Berlin?

Ar fi prea mult. Lăsăm imaginile să vorbească de la sine.

Citeşte şi: Ruşine naţională: Alecsandri se răsuceşte în mormânt. Nothing else matters

eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (1) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (2) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (3) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (3) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (7)eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (9) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (10) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (11) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (13) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (14) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (15) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (16) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (17) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (18) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (19) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (20)

Între timp, într-un Bucureşti paralel…

eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (22) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (23) eroi Revoluţie Bucureşti profanare Memorialul Renaşterii (24)

Se fac mult prea multe miştouri, e prea multă băşcălie în România. Nu aşa facem treabă! Batem pasul pe loc! ~ Miodrag Belodedici, fost internaţional român, cu origini sârbeşti, pentru Matricea Românească

La români, libertatea este tihna de a spune bancuri. ~ Horia-Roman Patapievici

Despre băşcălia la români au mai vorbit oameni mult mai deştepţi şi mult, mult mai în vârstă decât mine. O conferinţă susţinută de Ana Blandiana ţine capul de afiş al căutărilor pe Google privind băşcălia la români. Însă subiectul e departe de a fi epuizat, fie şi pentru că pofta de băşcălie a românilor, alimentată de o realitate – culmea! – mai mult tragică decât comică, sporeşte pe zi ce trece.

O tornadă va lovi Aradul? Dacă merge la vest şi ia toată ungurimea, suntem pregătiţi!

De ce au parlamentarii români salariile aşa de mari? Pentru că prostia se plăteşte.

Ştefan cel Mare se adresează armatei: „Oşteni, mâine ne batem cu turcii. Bă, dar să veniţi, că am vorbit cu oamenii ăia!“

Dacă vrem să aibă un viitor asigurat, trebuie să ne dăm copiii la şcoală în Teleorman.

Şi lista poate continua.

Românul care face băşcălie (pleonasm, s-ar zice) are impresia că e regele lumii. Când, de fapt, rămâne un pion sau un arlechin disperat, o victimă care, deşi crede că are ultimul cuvânt dacă râde la urmă, râde degeaba.

Între umorul fin şi băşcălie e o linie nu fină, ci groasă, pentru că aşa e băşcălia: grosieră şi inutilă. Când ai decenţă, nu faci băşcălie: îţi canalizezi energia în muncă, nu în butade sterile care nu servesc nici unui scop practic. Românul care face băşcălie şi nimic altceva pune carul înaintea boilor: fură startul şi-o ia pe scurtătură, dar e descalificat de ontologie.

Sigur că e recomandabil să ai umor. Asta ne deosebeşte pe noi, oamenii, de animale şi de roboţi, dar şi pe noi oamenii / popoarele între noi. Nemţii, când şi-l exhibă, au un umor care-ţi dă fiori reci. Românii trăiesc cu snoavele sub pernă: e o pernă care ne-a fost vitală în istorie, dar nu mai are funcţie în post-istorie.

De ce facem băşcălie? Unii ar spune că din reflex. Alţii, că aşa echilibrăm jocul perfid şi inegal pe care ni-l propune viaţa pe aceste meleaguri. Că e o armă de apărare. Alţii spun că din impotenţă. Alţii, din contră, văd în băşcălie suprema superioritate. Adevărul e că nimeni nu ştie, dar efectele băşcăliei se văd – şi sunt corozive.

Românul care face băşcălie şi nimic altceva pune carul înaintea boilor: fură startul şi-o ia pe scurtătură, dar e descalificat de ontologie

Românul e ne-serios, ştie să se bucure de viaţă, şi asta l-a ajutat foarte mult. Suntem în patria “littleşilor”, a “deranjului” din Centrul Vechi. România e, cum spune o româncă foarte deşteaptă, “ţara ideală dacă vrei să spargi seminţe nederanjat”. Pentru că, afară, n-o să poţi face asta niciodată.

Tot spărgând, însă, seminţe, în nasul Istoriei şi hohotind până la urechi, nu câştigăm nimic, ci eşuăm. Generaţia care vine după noi, pe care o creştem, trebuie să fie nu sobră, nu ursuză, ci echilibrată. Adică să ştie când e timpul de glumă, şi când e timpul de muncă. Să ştie că nu se glumeşte oricând şi despre orice, dar mai ales că gluma e apanajul specialistului, nu al amatorului.

PS: de fiecare dată când facem băşcălie, mai adăugăm o înfrângere la istoria noastră, atât personală, cât şi ca neam

Ia românească ne pune, nu pe hartă, ci în cosmos, subliniază Silvia Iorgulescu în partea a II-a a unui articol pe Matricea Românească ce redă povestea iei şi îi trasează drumul mitic.

Citeşte aici partea I

Concomitent parcurse, drumul iniţierii şi drumul mitic ajung simultan la final. Ia a fost, pe rând, sămânţă, fibră, fir, pânză țesută și croită şi va fi desăvârşită printr-o ultimă etapă, în care îşi găseşte deplina exprimare: Ornamentarea.

Prin parcurgerea acestor faze ale metamorfozei, bluza ajunge să închipuie un complex cod de informaţii, care la rândul său izbuteşte să oglindească, deodată, „actul de legitimare” al individului şi identitatea colectivă. Patru sunt nivelurile de autoreprezentare pe care o ie le dezvăluie, semnificând împreună locul pe care românul şi-l revendică în lume.  Concentric, de la mic către mare, datele pe care le putem identifica doar privind o bluză românească sunt: datele civile ale individului, informațiile asupra colectivității locale / regionale, trăsăturile identitare ale comunității de neam și, în fine, semne ale raportului său cu universul.

Despre paradigma individuală se poate vorbi, la ora actuală, la trecut. De ce? Pentru că ia românească nu mai este, în contemporaneitate – sau este rareori şi într-un procent mic în raport cu producţia de serie ori a creaţiei prin intermediar –, un produs „personal”, conceput şi creat din propria resursă sufletească. Mai mult, nu mai este un veşmânt ţintit către a arăta, prin procesul îndelung de realizare, cine este purtătoarea. Se poate spune, deci, că ia românească semnifica odinioară şi un mijloc de dezvăluire a informaţiilor personale individuale, printr-o bogată suprapunere de simboluri, create cu un instrumentar din cel mai simplu: materialul ales, croiul, coloristica şi ornamentica. Ele comunicau vârsta, statutul marital şi social, ocazia purtării, hărnicia ori creativitatea purtătoarei. Adică, pe scurt, rolul şi locul individului în comunitatea cea mică: satul ori comuna natală.

Aceleaşi mijloace simple întruchipează, la nivel de identitate colectivă, şi altceva. Tipice anumitor regiuni, ele se transformă în vehicul identitar de reprezentare a colectivităţii în cadrul comunităţii mari, aceea a meleagurilor locuite de cei de-un neam, prin coloristică, motive, croi. Azi, acest nivel este unul, să-i spunem, fragil, menținut și ocrotit prin efortul unor comunităţi locale care încearcă să perpetueze tradiţia ori prin acela, conștient și cult, al reprezentanților unor ansambluri folclorice etc. În general, achiziţia unei ii nu ţine cont de regiunea etnografică reprezentativă, ci exclusiv de frumuseţea bluzei.

Patru sunt nivelurile de autoreprezentare pe care o ie le dezvăluie, semnificând împreună locul pe care românul şi-l revendică în lume.  Concentric, de la mic către mare, datele pe care le putem identifica doar privind o bluză românească sunt: datele civile ale individului, informațiile asupra colectivității locale/regionale, trăsăturile identitare ale comunității de neam și, în fine, semne ale raportului său cu universul

Mai urcând o treaptă simbolică, ia ne arată identitatea proprie în şi mai marea comunitate a neamurilor lumii. În diversitatea de ţări şi culturi, noi ne prezentăm prin portul iei, uşor de recunoscut, şi afirmăm simplu cine suntem. Astfel, ia devine chintesenţa mentalităţii de neam ajunsă la maxima ei înflorire estetică. Acesta este nivelul la care se poate spune, astăzi, că ia câştigă notorietate.

Dar, în gândirea arhaică, omul nu-i singur pe pământ. El este parte a unei comunităţi mai extinse, în care se integrează perfect şi al cărei rost îl ştie şi-l respectă. Cel mai interesant – și totodată posibil motiv pentru care azi ia încă ne fascinează, dincolo de frumuseţea sa evidentă  – este tocmai acest nivel de relaționare complexă stabilit între om și realitatea înconjurătoare, de poziționare / legitimare a acestuia în marea, imensa comunitate a universului, nivel înscris, şi el, în codul simbolic al bluzei românești.

Prin el se prezintă, am văzut, ca participant la viaţa universului, ca însufleţitor al energiilor ce-l înconjoară.  Şi nu o face numai simbolic sau păstrându-şi anonimatul, ci o afirmă răspicat, prin felul în care a simţit să-şi împodobească straiul tradiţional.

Pe el se semnează creatoarea / purtătoarea şi, laolaltă cu ea şi prin efortul ei, îşi pun semnătura făurarii cosmici care au participat la realizarea bluzei. Prezența tuturor acestor elemente în straiul popular întregește semnificația lungului drum al iei. Este modalitatea prin care omul își reafirmă poziționarea în raport cu universul. Și aceasta este pe cât de simplă, pe atât de profundă: omul este parte din cosmos și cosmosul întreg îl poartă cu sine.

Omul este parte din cosmos și cosmosul întreg îl poartă cu sine atunci când îmbracă ia românească

Nu întâmplător, pe pânza iei apar, în mic, reprezentanții întregului univers înconjurător, în calitate de co-participanţi la munca de creaţie. Este o metodă de mulţumire, o recunoaştere a efortului cosmic, o invocație, un gest prin care omul se aşază sub protecția elementelor naturale, o  afirmare a rolului și locului său printre celelalte entități cosmice, ca parte a energiilor naturale și mai ales ca orchestrator al acestora? Toate laolaltă, şi mai ales cea din urmă.

Motivele populare sunt departe de a fi doar frumoase. Ele sunt reprezentările, alese cu har, ale tuturor manifestărilor vieții. Ele se numesc realiste sau simbolice, după gradul lor de încriptare. În gama celor realiste se cuprind stilizări ale lumii vegetale (plante, frunze, flori, fructe: cicoare, spic de grâu, ştiulete, măr, strugure), animale (coarnele berbecului, fruntea boului, cucul, vrabia, cocorii) ori cosmice (soare, stele, fulger / zigzag). Dimpreună deci cu elementele cerești, vegetale, animale, omul se pune pe sine (prin reprezentări antropomorfe de tipul ochiului, horei, sfăditelor), dar și întruchiparea efortului său creator (uneltele: cârligul, sapa, jugul, furca, grebla).

Dar mai adaugă ceva fără de care umanitatea sa n-ar fi întreagă. Viața spirituală. Credințele lui, modul în care înțelege viața. Și în această cheie pot fi citite acele motive intitulate simbolice (arborele lumii, calea ocolită, pasărea sufletului, crucea) şi care poartă fiecare o pleiadă de semnificații, transmise prin generaţii, într-un  parcurs istoric milenar. E de-ajuns să spunem că această cale ocolită/rătăcită nu-i altceva decât drumul „dalbului de pribeag” către lumea de dincolo, al omului care, dacă şi-a încheiat rolul pe pământ, şi-l continuă netulburat în moarte, imaginată, cuminte, doar ca o trecere. Dincolo, îl așteaptă rudele sale și comunitatea extinsă a neamului și deopotrivă  – aşa cum ne spune Mioriţa şi ne repetă Cântecul Zorilor – o unire de-a pururi cu universul, o cufundare în viaţa cosmică, dreaptă răsplată pentru viaţa sa, la fel trăită: „La drumul de plai, / La un fecior de crai, / Să te ducă-n rai, / C-acolo-i de trai; În dealul cu jocul, / C-acolo ţi-e locul ; / ’n câmpul cu bujorul, / C-acolo ţi-e dorul”.

 

Foto deschidere: Ie de la 1930, specifică zonei Râmnicu Vâlcea, cu modele ţesute. Arhiva Matricea Românească

E o poveste urbană, pe care am auzit-o recent şi, într-o lume atât de normală ca cea în care trăim, nu poate fi decât atât: o poveste. E o poveste desprinsă din acele cărţi pentru copii care îi captivează pe micuţi: “Fetiţa care şi-a pierdut numele”, “Girafa care şi-a pierdut maimuţica şi nu mai putea să adoarmă”, “Copilul care a uitat limba română”. E o poveste incredibilă, perfectă de adormit copiii sau de trezit părinţii. Cum preferaţi. Piaget şi Chomsky, luaţi notiţe!

Povestea spune că un micuţ de vârstă fragedă, ai cărui părinţi umblă – cu munca şi cu el – în lungul şi-n latul planetei, a uitat limba română, şi asta poate chiar înainte s-o înveţe. Nici părinţii nu ştiu cum s-a întâmplat asta: dar nu e nevoie de detectiv. Câteva vizite prelungite în Marea Britanie, în Asia şi în Lumea Nouă, unde românaşului nostru i s-a vorbit non-stop în engleză (chiar şi în familie), şi Ionică s-a pomenit John Doe, aruncat în malaxorul lingvistic al internaţionalismului hipsteresc – sau hipsterismului internaţional – practicat de o comunitate tot mai mare de părinţi români “moderni”. Revenită pe meleaguri autohtone, după câteva luni de aventuri tarasconiene prin lumea largă, familia noastră ne-tradiţională (vorba unei reclame simpatice) s-a pomenit că Ionică, bulversat, nu mai rupe o boabă în română, dar nici în altă limbă. Zeul Harpocrate şi-a cerut tainul!

Desigur, e doar o poveste. La Matricea Românească nu cunoaştem părinţi care ar fi atât de inconştienţi să chatuiască cu ţâncul doar în engleză, pentru că “îşi revine el pe parcurs”. E greu de crezut că cineva ar fi aşa de carefree, când are la dispoziţie atâtea cursuri de parenting care te transformă în părinte-model şi dacă nu dai pe-acasă. E suficient să le asculţi în maşină, în drum spre sală! Dar, să revenim. Nu ştim, doar putem bănui, ce ar spune Piaget sau Chomsky despre asta. Probabil că primul ar respinge temerile ca nefondate, pretextând că faza senzorio-motorie nu s-a încheiat, în vreme ce al doilea ar spune că da, copilul are engleza ca limbă nativă, dar cu puţin “effort”, nu-i exclus să înveţe nici româna!

Dacă ajungem să vorbim în toate limbile pământului – mai puţin româna – în familie, români fiind! se cheamă că suntem mai full of shit decât scutecelele micului Ion din povestea mea

Multă apă va mai curge pe Potomac şi pe Tamisa pân-o să ne vină mintea la cap, vorba românului, că nu-i o ruşine să-ţi vorbeşti limba în oglindă, pentru că asta e limba: o oglindă în care ne verificăm, dimineaţă de dimineaţă, zi după zi şi seară de seară, identitatea. Sigur că e o plăcere deosebită, pe undeva de înţeles, să ne testăm acuitatea lingvistică într-ale englezei, ori de câte ori prindem ocazia. Însă, dacă ajungem să vorbim în toate limbile pământului – mai puţin româna – în familie, români fiind! se cheamă că suntem mai full of shit decât scutecelele micului Ion din povestea mea.

Din fericire, e doar o poveste. Părinţii de 30 şi ceva de ani pe care îi cunosc eu dorm cu DEX-ul sub pernă şi nu le-ar face niciodată o asemenea aroganţă propriilor copii, vorba unui scriitor contemporan apreciat în penitenciare şi pe stadioane. “Responsabilitate” e cuvântul care descrie cel mai bine hipster-părintele român al anului 2018.

Şi acum, hai să luăm wrap-ul, pentru că nu mai e la modă cu cărucior, şi să-l ducem pe Lil’ John la speech therapist. Departe de a fi un semn că suntem părinţi proşti, simplul fapt că al nostru nu (mai) vorbeşte româna e un semn că e mai deştept decât 99% din copiii vecinilor. Ar putea ajunge chiar CEO.

 

Foto deschidere: captură YouTube

În continuarea seriei Nae Ionescu de pe Matricea Românească, vă propunem azi – soarta a vrut ca de la Cluj – un emblematic articol de cultură politică, în care celebrul ideolog face analiza raportului dintre Nordul şi Sudul României, al antinomiei Ardeal – Muntenia. Pentru Ionescu, muntenii au „mentalitate de schimb, nu de producţie”, iar ceea ce le-a permis să unifice Ţara devine însuşi „germenul de pierzare” şi cauza succesului lor tranzitoriu, cădere de care ” fruncea ” Ardealului stă să profite pe merit. Textul complet, mai jos.

Scriitorul Radu Dragnea, care s’a remarcat în ultimii ani prin foarte sugestive şi ingenioase interpretări ale elementelor de cultură românească, îmi face obiecţiunea că în raportul de forţe „nord sud” în care eu prevedeam isbânda nordului, s’ar putea să intervină un factor special, care să hotărască totuş pentru victoria sudului muntean. Acest factor ar fi după d-sa funcţiunea unificatoare a Munteniei, aşa de activă în constituirea României moderne.

Evident, problema este prea vastă ca să nu comporte tot felul de obiecţiuni. Ea depăşeşte de altfel nu numai cadrul, dar şi preocupările unei gazete, fie ea chiar „Cuvântul”. Am aruncat-o în discuţiune mai mult ca o sugestie, în preajma adunării de la Alba-Iulia, asupra semnificaţiei căreia era în măsură să arunce unele înţelesuri mai adânci. De o discuţie prin ziare în legătură cu ea, nu sunt bucuros; pentru că nu se încadrează în psihologia ziarului în genere.

Obiecţiunea d-lui Dragnea se leagă însă direct cu probleme desbătute îndelung în această foaie. Deci obiecţiunea, în ea însăş, fără raportarea ei la problema nord-sud, căreia de altfel eu nu-i găseam interpretări şi justificări, ci o construiam numai din fapte brute, poate fi cercetată şi aici.

Funcţiunea unificatoare a Munteniei? O recunoaştem, a existat. Ea isvorăşte însă deadreptul din lipsa de rădăcini naţionale a mentalităţii muntene, din pierderea contactului cu tradiţia; prin ridicarea unei clase noui de oameni, adaptabilă la mentalitatea abstractă a liberal-democratismului apusean tocmai prin incapacitatea ei de a gândi organic: mentalitate de schimb, nu de producţie. (De altfel nici nu se poate vorbi de o mentalitate general munteană, căci şi aci ţuicarii din regiunea dealurilor au înfrânt pe plugarii Bărăganului).

Funcţiunea unificatoare a Munteniei? O recunoaştem, a existat. Ea isvorăşte însă deadreptul din lipsa de rădăcini naţionale a mentalităţii muntene, din pierderea contactului cu tradiţia

Că în asemenea împrejurări muntenii au luat conducerea treburilor şi au construit noul stat românesc, nu e decât normal. Conjunctura europeană şi momentul istoric îl indică pentru aceasta. Aci stau, dacă e vorba de uşoare indicaţiuni explicative, şi pricinile succesului muntenilor asupra moldovenilor. Dar tot aci stă şi cauza caracterului tranzitoriu al acestui succes.

Pentru că tocmai funcţiunea aceasta unificatoare a spiritului românesc de sud, care i-a constituit resortul intim, îi devine azi germenul de pierzare. Toate ţările se adaptează de douăzeci de ani încoace unei noui formule de aşezare politică; formulă care îşi trage inspiraţiile dintr’o mentalitate concretă, în contact direct cu realităţile, şi având deci nu numai respect, dar chiar grija pentru libera desvoltare a formelor locale de viaţă. Pe când deci mentalitatea munteană „decretează”, construind după un plan abstract, conceput după idei programatice, – spiritul modern încearcă pretutindeni o umilă apropiere de realitate, căreia vrea să-i surprindă secretul; nu pentru a o face să se supună voinţei spiritului, ci pentru a-i înlesni libera desfăşurare de forţă.

Mentalitatea moldovenească, deşi mai aproape de realităţi, nu poate lupta din alte motive. Popoarele din răsăritul Europei nu au avut darul de a crea state. Actele creatoare în ordinea politică, au venit toate la noi din centrul Europei. Contactul strâns cu Rusia, nu putea da prin urmare moldovenilor geniu politic constructiv. (Ci cel mult idei). Au deci mentalitate realistă. Scapă dificultăţilor structurii unificatoare; – dar nu au gestul politic.

Oamenii zilei de azi sunt Ardelenii, celălalt nord al ţării. Ei posedă şi înţelegerea concretă a realităţilor, după cum însăş au tradiţia organizaţiilor politice

De aceea afirmam că oamenii zilei de azi sunt Ardelenii, celălalt nord al ţării. Ei posedă şi înţelegerea concretă a realităţilor, după cum însăş au tradiţia organizaţiilor politice prin contactul cu Austria (care, administrativ, ori ce s’ar zice, a cunoscut meseria ca puţini alţii).

Funcţiunea unificatoare a Muntenilor? Nu o contestăm. (Dacă nu ar fi decât limba literară!) Dar iată, tocmai această acţiune unificatoare ne dă argumente pentru a prevedea apropiata cărare a sudului.

13 mai 1928

 

Sursa: Nae Ionescu, Muntenia care unifică, articol republicat în volumul “Roza Vânturilor”, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990

Un drum iniţiatic şi mitic, spre tainele întregului cosmos. Asta presupune ia românească, care va fi mereu mai mult decât o haină. Vă prezentăm azi, pe Matricea Românească, povestea iei, în semnătura Silviei Iorgulescu.

Străbătând istoria imperturbabilă, egală sieşi în semnificaţii şi sporită în frumuseţe de munca şi creativitatea generaţiilor succesive ce s-au învrednicit să ne-o păstreze, ia fascinează contemporaneitatea  cu un suflu nou. Iar semnele acestei fascinaţii se găsesc la tot pasul, de la sărbătorirea Zilei Internaţionale a Iei la multiplele prelucrări ale bluzei populare în gustul trendurilor actuale şi la revirimentul ei în spaţiul de origine – satul.

Şi fascinează mai întâi prin ceea ce se percepe cu ochiul liber: frumuseţea ei, armonia cromatică, inventica ornamentală, simplitatea ei sofisticată, semn al unui îndelung proces de „şlefuire”. Mai apoi, prin ceea ce nu se vede, dar se simte dincolo de imagine şi mode: prin faptul că ne spune o poveste. Scrisă într-o limbă pe care abia dacă ne-o mai amintim şi pe care încercăm să o descifrăm ca prin vis, povestea este simultan cea a veşmântului însuşi şi a noastră. Mai precis, a felului în care, prin el, ne re-prezentăm în faţa lumii şi a propriei conştiinţe. Este încriptarea sintetică a tuturor credinţelor depre noi înşine, a propriului ADN cultural, a tiparului de gândire şi mentalitate străveche tipică spaţiului de-i spunem azi, odată cu Blaga, „mioritic”.

Scrisă cu acul într-un alfabet enigmatic şi totuşi atât de familiar, povestea iei ne transmite, peste timp, o amintire. Instinctiv, privind-o, înţelegem că nu ne aflăm în faţa unei frumuseţi neutre şi gratuite, ci a uneia semnificative. Pentru însăşi esenţa felului nostru de-a fi şi de a ne raporta la noi, la ceilalţi, la lume şi univers.

Iar această poveste vorbeşte, ca orice basm, despre metamorfoze mitice, despre eroi porniţi în călătorii iniţiatice şi despre intervenţia providenţială a elementelor cosmice.

Un drum iniţiatic: al omului spre tainele cosmice

Azi, când ia se cumpără de-a gata (constatare, nu reproş), ne este greu să ne imaginăm efortul ancestral al realizării ei şi nu înţelegem, poate, că lucrarea ei nu putea fi un capriciu de moment. Veșmântul purtat avea o semnificație mitică, rituală și ceremonială care exclude întâmplătorul și aleatoriul.

În mentalitatea arhaică, orice act de creaţie era un drum străbătut etapizat şi conştient, ca trepte spre desăvârşire (propria desăvârşire, dar şi a obiectului lucrat), urcate în acord cu ritmurile naturii, ciclicitatea fenomenelor, întreaga respiraţie cosmică. Pe toate acestea, omul străvechi nu numai că le pricepea, dar și le însușea, astfel stăpânindu-le.

Azi, când ia se cumpără de-a gata (constatare, nu reproş), ne este greu să ne imaginăm efortul ancestral al realizării ei şi nu înţelegem, poate, că lucrarea ei nu putea fi un capriciu de moment

Povestea iei, un proces îndelungat, începea  de la sămânță – să zicem, de cânepă.  Planta se cultiva primăvara, când temperaturile în sol sunt constante, adică după echinocţiu (sau primul cântat al cucului, azi sărbătoarea Buneivestiri, 25 Martie) şi se recolta vara. Urmau uscatul la soare, topirea în apă curgătoare sau baltă (pentru a desprinde fibra de ţesutul lemnos), timp de 10-15 zile, apoi iarăşi uscarea.

Chiar şi în această simplificată narare, fibra vegetală apare ca rezultat al rodului seminţei, al lucrării pământului, al intervenţiei luminii şi căldurii solare, al elementului acvatic şi al efortului uman, co-participant direct la şi coordonator al drumului devenirii cânepii.

Când munca naturii se sfârşea, cea a trudei omeneşti continua, cu mai multă efervescenţă, toamna. Venirea frigului (în funcţie de regiune şi de condiţiile vremii, în general fiind consemnată data de 14/28 octombrie) însemna transferarea muncii în gospodărie şi debutul şezătorilor. Cânepa meliţată (bătută cu un instrument special pentru a-i înlătura partea lemnoasă) şi pieptănată (pentru separarea a două calităţi de fire – fuior şi câlţi), se peria şi se făcea caiere, care erau toarse cu furca, deci transformate în fire.

Un prag important în metamorfoza plantei, al transformării caierului în fir, corespundea inevitabil cu o altă „cezură” temporală semnificativă în viaţa omului. Există consemnări care arată că torsul se termina înainte de prinsul Postului Crăciunului – 15 noiembrie –, moment care se sărbătorea cu masă şi petrecere (celebrări interzise de sobrietatea postului).

Începând de toamna târziu, în cadrul şezătorilor, cânepa se depăna apoi cu vârtelniţa, se lega în gheme şi se ţesea la război. Devenită pânză, se croia și cosea. În preajma Paştelui, când şezătorile se opreau definitiv (căci mai existau pauze regulate, de la Crăciun la Bobotează, la pragurile altor sărbători: Filipi – 14 noiembrie, Sfântul Andrei), odată cu renaşterea vegetală şi a întregii firi, omul se înnoia şi el cu nou veşmânt: cu ia făurită peste iarnă.

Astfel, el străbătea odată cu obiectul transformării lungul drum al metamorfozei sale. Şi nu oricum, nu ca spectator, ci ca un dimpreună lucrător. Prin această trăire concomitentă, prin conectarea la efortul forţelor cosmice, acest drum conţinea în sine o răsplată: omul îşi parcurgea propria iniţiere şi obţinea legitim accesul în miezul tainelor universului.

Un drum mitic: al metamorfozei seminţei în veşmânt

Cu un proces de desfăşurare atât de complex, prelungit pe parcursul întregului an (de primăvara până toamna se desfăşura îndeosebi lucrarea naturii, de toamna până primăvara se etapiza munca umană) şi parcurs cu concursul întregului cosmos, al omului însuşi şi al uneltelor create de el, periplul cânepii capătă, în mentalitatea tradiţională, tiparul unei călătorii mitice.

Că este aşa, dovezi folclorice sunt destule. Prea complexe chiar pentru o sintetică relatare, iradiind, ca fibre intime, precum capilarele în organismul uman, în structura obiceiurilor de peste an şi a riturilor de trecere (adică apărând constant în derularea destinului pământesc şi cosmic).

Odată cu renaşterea vegetală şi a întregii firi, omul se înnoia şi el cu nou veşmânt: cu ia făurită peste iarnă

Una dintre instanţele cele mai semnificative – care concentrează concomitent  date ancestrale despre calea iniţiatică parcursă de omul creator şi despre transformarea mitică a umilei vegetale – este „povestea cânepii”, pe care femeile trebuia musai s-o cunoască. Ea este, în termeni moderni, un soi de parolă cu ajutorul căreia persoanele participante la drumul acesteia, iniţiate deci în taina cosmică, își evidențiau rolul și intervenția. Povestea spunea cum cânepa a fost culeasă, topită, meliţată, pieptănată, albită, ţesută… O narațiune recitată cu solemnitate în fața unei entități reglatoare a meşteşugurilor feminine, căreia i se dovedea astfel participarea legitimă la actul transformării mitice. Nici numele acestui trimis cosmic, nici momentul apariției sale şi nici rolul ei de verificator al bunului mers al torsului şi ţesutului ei nu sunt întâmplătoare. Ea se numește Joimărița (care provine de la Joia Mare, care precede Paștele), apare la momentul de încheiere a lucrărilor șezătorilor şi întreabă fetele tinere (cu precădere) şi femeile dacă au tors câlţii şi au ţesut pânza, adică dacă și-au îndeplinit partea ce le revenea din „înţelegerea” cosmică ce leagă destinul tuturor.

Mai apoi, o dovedesc alte numeroase rămăşiţe folclorice ale mentalităţii străvechi în care cânepa, firul, uneltele de tors şi ţesut apar sub formă sacralizată şi reafirmă prin prezenţa lor strânsa, inseparabila întrepătrundere dintre planul uman și cel cosmic, la armonia căruia omul e chemat să contribuie, perpetuând-o. Simbolistica este complexă, lăsând să transpară strânsa conexiune dintre prelucrarea firelor naturale şi destin, viaţă şi regenerare pe de o parte, și capacitatea omului de a da consistență și profunzime acestor ritmuri cosmice, prin participarea conștientă, cu propriul destin, la destinul universului. Mai mult, prin efortul său creator, omul se poziționează chiar în centrul lumii, coordonând elementele naturii în drumul lor spre devenire.

Înainte să fie fir, cânepa este încă o virtualitate şi atât. Când devine fir, momentul este fără întoarcere. Calea metamorfozei sale este de-acum dreaptă şi menirea sa pe jumătate împlinită. Poate de aceea firul a devenit, în credinţele strămoşilor, unul dintre cele mai importante metafore ale curgerii timpului, veşnicei înnoiri şi desfăşurării  lente a destinului: cosmic şi uman.

ia românească povestea iei interior

„Scrisă cu acul într-un alfabet enigmatic şi totuşi atât de familiar, povestea iei ne transmite, peste timp, o amintire despre cine suntem noi, românii”

E deja un hipercunoscut fapt acela că mărţişorul este firul timpului, împletit inițial în alb şi negru, contopirea perpetuă de nou şi vechi, prin care lumea se regenerează. În lupta dintre vechiul an, cu toate ale sale, şi Anul Nou (având străvechea dată de început la 1 Martie), timpul însuşi îmbătrâneşte, moare şi renaşte. Este o confruntare de anvergură cosmică între două forţe – una epuizată, alta abia ivită (lipsită încă de vigoare) –, în care omul îşi joacă rolul lui. El poartă mărţişorul, actualizând, la nivel uman, această regenerare a universului şi participând la efortul de reînnoire a cosmică.

Dar, pentru că în viziunea arhaică toate cele ale firii se supun acelorași reguli, comunică și-și răspund la multiple niveluri, viața omului și a universului sunt inseparabil întrețesute. Astfel, firului timpului îi corespunde firul vieții omenești. Pe acesta îl hotărăsc, necruțătoare, Ursitoarele, divinităţile destinului care torc, deapănă și taie firul vieţii. Dar ele pot fi influenţate, tot prin reamintirea, cu dovezi palpabile, a faptului că omul știe, la rândul lui, taina torsului și depănării firului.  Pe masa Ursitoarelor, menită a le îmbuna, se lasă deci o pânză nouă și un caier de lână, alături de alte ofrande.

Citeşte aici partea a II-a

Băşcălia ca eşec istoric la români

20 Aprilie 2018 |
Se fac mult prea multe miştouri, e prea multă băşcălie în România. Nu aşa facem treabă! Batem pasul pe loc! ~ Miodrag Belodedici, fost internaţional român, cu origini sârbeşti, pentru Matricea Românească La români, libertatea este tihna de a spune...

Povestea iei, povestea noastră (II)

20 Martie 2018 |
Ia românească ne pune, nu pe hartă, ci în cosmos, subliniază Silvia Iorgulescu în partea a II-a a unui articol pe Matricea Românească ce redă povestea iei şi îi trasează drumul mitic. Citeşte aici partea I Concomitent parcurse, drumul iniţierii şi...

Copilul care a uitat limba română

20 Martie 2018 |
E o poveste urbană, pe care am auzit-o recent şi, într-o lume atât de normală ca cea în care trăim, nu poate fi decât atât: o poveste. E o poveste desprinsă din acele cărţi pentru copii care îi captivează pe micuţi: “Fetiţa care şi-a pierdut...

Povestea iei, povestea noastră (I)

8 Martie 2018 |
Un drum iniţiatic şi mitic, spre tainele întregului cosmos. Asta presupune ia românească, care va fi mereu mai mult decât o haină. Vă prezentăm azi, pe Matricea Românească, povestea iei, în semnătura Silviei Iorgulescu. Străbătând istoria...