Pentru unii, catalogul este un instrument de nelipsit din mână, dar pentru dascălul Cătălin Zaman este un obiect de care, de cele mai multe ori, se lipsește în fața elevilor săi. Chiar și de metodele de predare cu care a fost obișnuit în anii de generală ai săi, atunci când educația era puternic ancorată în comunism.
A fost profesor premiat Merito în 2021 după ce, la Evaluarea Națională, patru dintre elevii săi au obținut nota 10 la limba română, disciplina pe care o predă, și alți 10 elevi au luat note peste 9. Crede cu tărie că munca sa trebuie continuată, chiar și îmbunătățită.
Este împământenit în satul Clondiru, satul unde s-a născut. Cea mai mare satisfacție pe lângă familia pe care și-a întemeiat-o alături de soția sa, tot cadru didactic, este cea în care își exercită meseria și își urmează drumul profesional chiar în locul natal. Școala în care predă, văzută prin ochii și sufletul său, este spațiul pe care-l numește „acasă”, cel mai frumos loc din lume. Să facem cunoștință cu profesorul Cătălin Zaman!
Sunteți bucată din sistemul educațional românesc. Ați dorit să fiți un altfel de profesor. Datorită profesorilor pe care i-ați avut la rând sau din cauză?
O foarte mică și neînsemnată bucată. Am dorit încă de pe băncile facutății să reprezint altceva pentru elevii mei, orele să arate altfel, relația profesor-elev să fie altfel, actul de predare să fie altfel. M-am gândit că dacă elevul vine cu drag și fără teama de a fi sancționat, se va schimba totul. N-a fost chiar așa, iar lucrurile concrete de care m-am lovit au fost adevărate ziduri pe care a trebuit să le escaladez împreună cu elevii mei.
Am fost elev de generală în anii `90, educația era puternic ancorată în comunism. Cred că lipsa comunicării între elevi și profesori a fost dintotdeauna un minus al sistemului. Chiar și astăzi se mai întâmplă asta, deși îmi place să cred că în cazuri izolate. În facultate, în schimb, am găsit un mediu modern care m-a pregătit, m-a șlefuit și m-a format cu adevărat, mi-a întărit toate aspirațiile pe care le aveam și am înțeles că acesta este drumul meu pe care trebuie să-l urmez cu consecvență.
Dascălul Cătălin Zaman se lipsește de catalog, de predarea rigidă, de memorarea materiei. Ce v-a determinat să personalizați metodele de predare-învățare?
Sunt un dascăl care recunoaște că a învățat zi de zi de la elevii săi. Am privit permanent evaluarea ca pe un feedback, așa cum și este, de altfel. În momentul în care rezultatele nu au fost corespunzătoare, am schimbat imediat ceva la mine. Nu sunt genul de profesor care să dea vina pe elevii săi și să-și asume merite doar când rezultatele sunt bune. Câștigăm sau pierdem împreună, pentru că acolo, între acei patru pereți noi trebuie să armonizăm cumva totul. Și, în plus, sunt efectiv mâhnit să aud că încă se mai practică metoda dictării, 50 de minute de dictare doar ca să treacă timpul. Nu ne putem plânge că avem elevi analfabeți funcțional, o bună parte din vină este la noi. Ca să vă răspund la obiect, copiii, ei m-au determinat și mă determină permanent să adaptez, să schimb, să revin atunci când simt că ceva nu este cum trebuie.
Ați fost declarat profesor Merito în 2021. Nu ați dorit acest titlu, pur și simplu s-a întâmplat. Pe merite, evident. Cu ce a mai venit acest titlu? Poate și mai multă responsabilitate față de elevi?
După episodul Evaluării Naționale 2020, am simțit că viața a fost infinit de bună cu mine, iar cariera mi-a oferit satisfacții la care nici nu visam. Vorbeam cu soția, cadru didactic și ea, sfătuitorul meu în orice problemă, și îi spuneam că nu cred că voi mai trăi emoții și sentimente ca acelea din ziua rezultatelor. Și în două săptămâni a sunat telefonul de la Merito. Gala Merito a fost un moment unic, efectiv și acum resimt emoțiile și cât de special m-am simțit în acea seară.
Desigur, a fost un premiu care a arătat că am făcut bine ceea ce am făcut, că munca mea a fost apreciată, dar trebuie continuată și, obligatoriu, îmbunătățită. Am resimțit cumva o presiune o perioadă, însă m-am regrupat și mi-am spus că nu trebuie să fac decât ceea ce fac în mod obișnuit. Așteptările au fost mai mari, atât din partea elevilor, cât și din partea comunității.
Titlul acesta m-a adus, însă, într-o rețea de profesori extraordinari, cu care am legat prietenii și de la care învăț permanent. Este o comunitate de învățare extraordinară care îți oferă resurse nebănuite.
Cu ce gând intrați zilnic la clasă?
În cariera unui dascăl cel mai mare pericol cred că este autosuficiența, gândul că ai realizat multe și că este suficient asta. Îmi repet zilnic că n-am realizat nimic și încerc zilnic să mă motivez să fiu un profesor mai bun, un profesor altfel, de care elevii noștri au atât de multă nevoie. Îmi doresc zilnic să fiu mai bun decât cel care am fost ieri, iar lecțiile mele să fie mai bune decât cele din anii trecuți. De aceea, niciodată nu folosesc aceleași fișe de lucru de la un an la celălalt, niciodată nu folosesc aceleași teste, niciodată nu abordez aceleași metode. Încerc mereu să reinventez și să mă reinventez.
Cât de importantă a fost triada elev-profesor-familie în decursul acestor ani? Cât de important este parteneriatul cu familia, dar și cu comunitatea?
Nici nu este posibilă o educație de calitate dacă eliminăm această triadă. Elevii sunt oglinda noastră, a profesorilor. Oricât de tare doare asta, sunt și momente în care conștientizez că am eșuat, însă caut soluții, permanent. Am avut parte de o comunicare specială, mulți dintre foștii mei elevi îmi sunt astăzi prieteni, ei și familiile lor. Pentru că relația mea cu ei nu se încheie la capătul celor patru ani de gimnaziu. Și să știți că este foarte motivant să știi că ai susținerea părinților.
Cum este școala în care predați și ce înseamnă pentru dumneavoastră?
Școala în care predau…Este Humuleștiul sufletului meu. Eu sunt acasă, acolo am crescut, am fost elevul școlii. M-am întors după 8 ani de pauză să încerc să îi ajut pe copiii de acolo, din satul meu natal, poate cel mai frumos loc din lume pentru mine. Pentru că acolo mă simt acasă. De aceea mi-a fost greu și să plec de acolo, este singurul meu loc de muncă, am refuzat constant să plec și tot constant am realizat că am ales soluția corectă. Am fost un încăpățânat și am crezut în copiii mei până la capăt. Sunt 18 ani de muncă și nu știu dacă mă credeți, dar îmi știu toți elevii cu nume, prenume, locul în care erau în bancă, nota de la Evaluare, ce sunt astăzi și multe alte aspecte. Nu am încetat să mă interesez de ei, pentru că fiecare are locul său în inima mea.
Ce sentimente vă poartă având în vedere că vă întâlniți zilnic cu soția în cancelarie?
Între timp s-au mai schimbat lucrurile. Soția s-a transferat la o școală din oraș, dar nu a fost rău cât am fost împreună. Vorbim mult despre școală, despre copii, nu ne rupem de mediul în care lucrăm, pentru că școala înseamnă enorm pentru amândoi. Am ales meseria asta din toată inima și încercăm să o facem amintindu-ne zilnic de motivele care ne-au adus aici. Soția mea este cel mai bun profesor pe care îl cunosc eu.
Sunt valori pe care dorim prin propriul exemplu, prin îndemnuri să le transmitem copiilor mereu. Care sunt cele pe care doriți la rând să le dați mai departe elevilor de la clase? Ce le spuneți mai mereu și credeți că e necesar să țină cont în viață?
Le spun mereu să aibă încredere în ei și să-și urmeze visul, indiferent care este acela și cât de departe poate fi într-un anumit moment. Să nu renunțe nici în momentele grele și să creadă în forțele lor. Pentru mine e o onoare să lucrez cu copiii, iar la final de gimnaziu, le spun chiar și asta, că a fost o onoare să lucrez cu ei. Indiferent de meseria pe care o vor alege, să fie cei mai buni, pentru că așa le va fi bine. Fie că vor ajunge intelectuali sau muncitori, să fie cei mai buni, să fie căutați, să nu fie superficiali, să fie corecți, onești și, dacă viața le oferă mult, să nu uite să-și împartă celor care nu au avut norocul acesta. E un sentiment incredibil să poți să-l ajuți pe cel de lângă tine. Le mai spun să rămână modești, indiferent unde îi va duce viața și să-și amintească că acolo, în acele patru săli de clasă, este un om mărunt și neînsemnat care se gândește la ei și pe care îi așteaptă oricând pot ei să se întoarcă.
Dar fiicei dumneavoastră?
Beca este visul sufletului meu. Eu sunt, poate, un tată atipic, mi-am dorit fetiță cu toată ființa mea. Și când mă gândeam cum va fi fata mea, exact ca Beca arăta, exact ca Beca se comporta. Îi spun că oriunde plec, mă voi întoarce la ea. Oricât aș fi de ocupat, seara avem momentul nostru, spunem povești, pe care trebuie să le inventez conform dorinței ei…gen: „Spune-mi povestea cu fluturașul, căprioara și tăietorul de lemne!”.
Apropo de ea, a fost Rebeca, poate, un stimulent care a contribuit la schimbarea perspectivei dumneavoastră de a preda și de a vă apropia de elevi?
Întotdeauna am fost apropiat de elevii mei. Dar Beca, da, m-a făcut poate să fiu mult mai înțelegător, să-i privesc prin ochi de părinte. Este clar o diferență. Și Beca m-a învățat multe, așa cum m-a învățat fiecare elev pe care l-am avut. Aș vrea, ca peste ani, când privește către mine, să fie mândră de ceea ce am realizat, chiar dacă fiecare realizare la școală înseamnă, din păcate, timp mai puțin cu ea. Dar Beca este prezentă în fiecare activitate a mea, fie că vorbim de timp liber sau de timp pentru școală. Corectez cu ea alături, proiectez cu ea alături, vorbesc foarte mult cu ea și ea mă întreabă foarte multe, fiind foarte curioasă.
Aveți emoții la Evaluarea Națională sau sunteți statornic pe elevi și pe potențialul lor cognitiv?
Mult mai multe decât elevii mei. Oricum sunt un emotiv de fel, în ciuda tuturor cunoștințelor pe care le transmit elevilor, știu că rezultatul poate depinde de atât de multe lucruri care pot părea nesemnificative, de la emoții la inspirația de moment, de la concentrare la starea de sănătate. Îmi place să-i pregătesc pe elevi și pentru toate aspectele care nu țin neapărat de ceea ce scriu pe foaie. Și am emoții, pentru că mi-aș dori ca fiecare să-și atingă potențialul maxim și să fie mulțumit cu nota pe care o obține.
Unde ar trebui să fie schimbarea în educație în accepțiunea dumneavoastră? La nivel macro sau micro?
Sunt schimbări care ar trebui să vină de peste tot. Și tot vorbim despre ele de 30 de ani și ele tot nu apar. E aceeași Mărie, dar cu altă pălărie. Și este păcat, pentru că există calitate în Educație, există oameni care se implică, există familii implicate, elevi cu o disponibilitate mare de a învăța…Trebuie și instrumente. Dacă aș răspunde la întrebarea aceasta, ne mai trebuie două numere de-ale revistei.