Tag

meritocratie

Sâmbătă 12 mai, la Timişoara, Matricea Românească a stat la masă cu sociologul, eseistul şi scriitorul Adrian Rachieru, respectiv cu Ada Hausvater, regizor, directorul Teatrului Naţional Timişoara, la o nouă ediţie din Întâlnirile Matricei, găzduită, de această dată, de Banat. Vă prezentăm, mai jos, filmarea şi transcriptul primei părţi a conferinţei “Elite. Elitită. Eliticid”, ce şi-a propus să răspundă la întrebarea «Ce sunt elitele?» şi, mai ales, «Care este funcţia lor?», într-o societate românească tot mai văduvită de elite reale – fie din cauza intereselor şi a nepotismului, fie din cauza exodului masiv de inteligenţe provocat de acesta din urmă.

În primul număr al revistei Matricea Românească, celebrul cântăreţ Grigore Leşe a acordat un interviu în care a afirmat că „marca noastră identitară este suferinţa”. Mai spunea ceva Grigore Leşe, şi de fraza asta mă voi lega, fiindcă radiografia mea, evident sub lupa sociologului, se vrea o oglindă nemincinoasă. Adică, nu aş vrea să facem exerciţii de auto-admiraţie şi să flatăm orgoliul naţional fără pricină.

Spunea Grigore Leşe că în ţara asta bântuie mulţi minţitori – este chiar cuvântul care îi aparţine. Desigur, sunt şi foarte mulţi oameni de ispravă, cu mintea întreagă, dar fiindcă noi am căzut în mrejele culturii media, croite pe ideologia divertismentului, cum ştie toată lumea, o cultură de rang mediu, dar de extensie planetară, iată că ideologia divertismentului păgubos face ravagii.

Încât, ceea ce îmi voi propune eu, în minutele de care voi beneficia, este să încercăm să definim rolul elitelor într-o societate mediatică. Fiindcă noi, cu toţii, trăim într-o astfel de societate, căzută în mrejele mass media, una care – ştiţi prea bine – produce şi aşa numitele elite mediatice, cum le-am numit eu într-o carte care a apărut cu ani în urmă într-o a doua ediţie la Chişinău, reparând însă prima ediţie, apărută la Junimea. Titlul cărţii era “Elitism şi postmodernism”. În ediţia ieşeană, de la Junimea, din greşeală a apărut “Etilism şi postmodernism” (râsete în sală). Dar, lucrurile se leagă, dacă tot suntem în câmpul elitar.

Bun – lăsând gluma la o parte, haideţi să purcedem, atunci, la a trece în revistă tema, care e de fapt foarte stufoasă, foarte sensibilă – lezează multe orgolii, fiindcă la noi «dau în clocot» şi elitele auto-proclamate, cum prea bine ştiţi. Auto-elitele.

La noi «dau în clocot» şi elitele auto-proclamate, cum prea bine ştiţi. Auto-elitele

Şi aş vrea să urmăm pilda pe care o propunea chiar doamna Ada Hausvater, în interviul găzduit în revistă, când ne îndemna să vedem realitatea. Deci, ceea ce vă voi propune în scurta mea intervenţie e tocmai să încercăm să radiografiem realitatea românească, aşa cum se prezintă ea, fără false pudori, fără inutile inhibiţii, şi mai ales fără cosmetizări.

„E un crud adevăr: România întotdeauna a fost în impas”

Aş vrea să vă reamintesc că, în urmă cu ani, mai exact în 1909, un mare psihosociolog, din păcate aproape necunoscut, Dumitru Drăghicescu, publica o carte intitulată Din psihologia poporului român. Era prima tentativă etnopsihologică ce încerca să ne definească aşa cum suntem, să stabilească rolul elitelor, şi să încercăm împreună, spera autorul, să scoatem ţara din impas. Fiindcă e un crud adevăr: România întotdeauna a fost în impas.

Lăsând gluma la o parte, fiindcă discuţia – din păcate – e cât se poate de serioasă, aş mai vrea să invoc aici un argument. Şi mă bucur că publicul timişorean a reuşit să ajungă la această întâlnire. Ştiţi prea bine, Timişoara e prinsă în vârtejul unor fricţiuni, războaie, hai să le zicem “războaie culturale” – şi din nou aş invoca aici spusa doamnei Hausvater, care atrăgea atenţia că, dacă ne propunem să decolăm culturaliceşte, să nu ne împiedicăm de borna 2021. Trebuie să gândim lucrurile, prin proiectele pe care le facem azi, mult dincolo de acel an care, mă rog, a semnificat o victorie birocratică, până la urmă, de dosar. Suntem Capitală Culturală Europeană, oraşul e destul de amorţit, mă tem că ne îndreptăm spre un eşec grandios, dar sperăm să nu se împlinească profeţiile mele. Însă, cu toţii trebuie să conlucrăm, ca să încercăm să oferim Timişoarei statutul cultural pe care l-ar binemerita.

În sfârşit, ca să răspund la ceea ce îmi propusese domnul Teodor Burnar, aş vrea să vă reamintesc că Vilfredo Pareto, marele clasic al teoriei elitelor, spunea foarte limpede: Istoria este un cimitir al elitelor. Cu alte cuvinte, am fost, am lăsat niscaiva urme, am dispărut. Şi, într-adevăr, chestiunea esenţială priveşte eficacitatea socială a elitelor. Câtă vreme, noi strălucim la capitolul vorbărie! Nu mă refer la cei trei care vor ţine discursuri în faţa Dvs. azi, fiindcă nădăjduim că vom fi decenţi – şi nu vă vom pune răbdarea la un test dur.

Aş mai invoca o vorbă veche a lui Eminescu – că bietul, marele nostru poet, a fost obligat să recunoască faptul că “Suntem bogaţi în inteligenţe, dar, din păcate, caracterele sunt arare”. Or, de aici pornind, iată posibile consecinţe care pot fi aşezate sub acolada infidelităţii elitelor.

“În firea românului se bat două tendinţe. Suntem o rasă occidentală cu apucături orientale”

Şi voi mai spune că un călător prin ţările române, un francez, Gustave Le Cler, constata – chiar în timpul când ţara era primejduită de război – că “în firea românului se bat două tendinţe.” Că suntem „o rasă occidentală cu apucături orientale.” Şi, din această ecuaţie, mă tem că nimeni nu ne poate scoate. Mai mult, Drăghicescu, pe care vi l-am pomenit, zicea că două axe istorice ne-au format şi ne-au deformat, şi anume: anxietatea istorică – mereu având vecini hrăpăreţi, doritori să ne jefuiască – şi, pe de altă parte, boicotul istoriei, în termenii lui Lucian Blaga. Că noi ne comportam defensiv şi încercam, prin dedublare, prin conduită retractilă, să facem faţă asaltului. Ceea ce, în termenii blagieni, înseamnă, ca să îl citez, “o involuţie a duhului românesc”.

Trec, rapid, peste o mulţime de alte chestiuni, pentru a vă semnala trei legi care operează în sociologia elitelor. E vorba, fireşte, de Legea Elitelor, propusă de Pareto – cu completări, adăugiri şi interpretări noi, Legea Degradării Elitelor, care a fost lansată de un român, şi el necunoscut, din păcate, e vorba de Traian Brăileanu, un sociolog cernăuţian, în epoca interbelică şi, fireşte, Legea Circulaţiei Elitelor. Fiindcă elitele, văzute statistic ca un grup minoritar, sunt în primenire, de fapt. Nu e vorba doar de costuri biologice – că unii elitişti, elitari, dispar din cauze naturale.

Legea Degradării Elitelor a fost lansată de un român, şi el necunoscut, din păcate. E vorba de Traian Brăileanu, un sociolog cernăuţian, în epoca interbelică

În sociologie a fost frecventă şi perspectiva clasială. Actualmente, nu este în vogă.  Gândirea elitistă, mai degrabă, îmbrăţişează o perspectivă dinamică, legată de împrospătarea elitelor.

În finalul primei intervenţii, câteva disocieri, ca să înţelegem exact cum stăm:

Un sociolog american, Edward Shils, vorbea de elite politice şi elite intelectuale. Cele intelectuale, zicea el, au un rol civilizator. Acum, cum stăm noi, vă las pe Dvs. să comentaţi. Cert este că, vorbind de intelectualitate, nu o putem considera o categorie unitară. Şi, de aici, pleacă toate belelele şi necazurile noastre.

„Societatea mediatică aduce la rampă false elite”

Raymond Aron, un alt mare gânditor al veacului trecut, vorbea de interdependenţa elitelor. Sunt elite specifice, pentru fiecare domeniu. Ştiţi foarte bine, fiecare grup îşi construieşte o elită. Sau o clasă de elite.

Deutsch, un sociolog german, vorbea de o elită generală şi de elite funcţionale. Keller vorbea de elite strategice şi elite segmentare. Şi putem continua astfel de clasificări. Cert este că tematica elitistă s-a despărţit de linia ereditară, care îşi conserva privilegiile lungă vreme, în funcţie de clasa de origine, şi actualmente problema accesului, adică a mobilităţii elitelor, este foarte importantă, fiindcă elitele n-ar trebui să funcţioneze ca grup închis.

Deci, două chestiuni subliniez acuma: faptul că elitele au grad de reprezentativitate – prin forţă, prin prestigiu, notorietate, fie ea şi frauduloasă, totuşi, reprezintă ceva – şi permeabilitate, în sensul accesului de care vorbeam, fiindcă mai cu seamă în cadrele societăţii democratice, în această relaţie dintre elite şi masă, sau masa îndobitocită, cum spun unii, sau „dobitocia democratică”, ca să îl citez pe Alexandru Paleologu, se pune problema raportului dintre meritocraţie – cea pe care orice elită trebuie să o respecte şi să o salveze – şi mediacraţie, o distincţie pe care vreau să o dezvolt într-o viitoare carte, fiindcă societatea mediatică aduce la rampă false elite.

 

Foto deschidere: Ovidiu Iordache

Mulţumiri: Raluca Selejan şi Oana Doboşi, „La două bufniţe” Timişoara

Va urma

Sensul generaţiei noastre de tineri e de a face pentru România ceea ce generaţia predecesorilor n-a vrut sau n-a putut.

De fiecare dată când aud un membru al generației care „a făcut Revoluția” rostind mantra „pe vremea lui Ceaușescu era mai bine”, încerc un sentiment contradictoriu. Să fie, mă întreb, paseism, confuzie psihică, sau doar o (explicabilă, de înţeles) nostalgie după tinerețea pierdută, după tovarăşele iernilor de altădată? Bineînțeles că să fii tânăr într-un regim totalitar e preferabil lui a fi bătrân într-o democrație neo-liberală (opresivă și ea, desigur, pe căi mult mai „libere”). Omul duce bine persecuția semenilor, mai greu pe cea a Timpului. Iar biologia e prea puțin interesată de politică, deși reciproca e mult mai adevărată.

Generația din care fac parte, a oamenilor între 25 și 40 de ani, nu e ostateca Istoriei – deși ar putea, prea bine, ajunge victima ei. Ceea ce nu e nicidecum un avantaj, dar nici o vină. Ni se reproșează, de către antecesori, că suntem generația fără rădăcini, uitându-se că rădăcinile le dau, sau măcar le prelungesc, cei dinaintea noastră. În sterilitatea luptelor civile și în scurmările păguboase ale anilor ’90-2000, în marginalizarea Istoriei și trimiterea (educaţi)ei la periferia conștiinței sociale, se pot găsi multe explicații pentru ignoranța și lipsa de mândrie a tinerilor de azi cu privire la originile lor. Ceea ce nu ni se poate imputa nouă sunt experimentele – generația dinaintea noastră a făcut (și a fost) un experiment colectiv, generația noastră face experimente individuale, cu bunele și cu relele lor. Nouă ne revine datoria de a ne transforma ignoranța în virtute pe care să construim.

Bineînțeles că să fii tânăr într-un regim totalitar e preferabil lui a fi bătrân într-o democrație neo-liberală

Racordați la, dar nu înlănțuiți de, Istorie, netributari păcatelor ei obsedante, putem să ne reconectăm la ea dacă devenim actori activi ai săi. Poate că „era mai bine pe vremea lui Ceaușescu” – sărăcia era, până la urmă, egală, cu alese excepții, vorba unui ministru vietnamez – dar Istoria Românilor nu se termină la Ceaușescu, și nici la „…eștii” de după el. Confruntată cu fantomele iritante ale unui trecut aproape tangibil, care-i aparţine prea puţin, dar detaşată de „bagajul” lui, generația noastră trebuie să-și facă misiune din a propune o figură luminoasă sau – preferabil – mai multe figuri înnoitoare, în jurul cărora să-și adune energiile. Nu va dura mult până să descopere că astfel de figuri nu sunt fenomene izolate, excepții în devenirea noastră istorică, ci constante.

Generația noastră nu trebuie să aștepte sine die schimbarea de gardă, care se va produce oricum inevitabil în următorul deceniu, pentru a lua puterea, ci trebuie să și-o asume. Dar nu printr-o lovitură de stat, ci lovind la temelia generației „asta este”. Acestui „asta este” resemnat, care ne-a furat nouă românilor decenii de istorie şi-n comunism, şi după, trebuie să-i opunem un sfidător şi temerar „așa nu mai merge!” Instrumentele noastre vor fi auto-educația spiritului, deschiderea la opinia contrară superioară, strădania fără scurtături, bunătatea necondiționată, angajamentul civic. Generația noastră va fi una a abnegației și a generozității, acolo unde generația precedentă a fost una hiper-absorbită de sine în cursa febrilă pentru supraviețuire și, un nivel mai sus, în goana nebună după parvenire.

Generația noastră, departe de a fi una fără Dumnezeu, e o generație pe care Dumnezeu o iubește, pentru că i-a rezervat scena principală la deschiderea unei stagiuni unice în istoria României. Ne-am repetat rolul 30 de ani, poate că o vom mai face încă 10. Fi-vom în stare să ne transfigurăm grimasele în animaţie fructuoasă, frustrarea dependenţei de cei vechi în zâmbet superior, dezamăgirile în acțiune decisivă? De acest răspuns depinde succesul generației noastre.

Generația noastră e obligată să redevină spirituală, după trei sau patru decenii de materialism mult mai acut decât materialismul dialectic. Ea va eșua dacă își va face viței de aur, pentru că ea ar trebui să învețe din păcatele părinților. Crassus a murit înecat cu aur de către parţi. Sufletul României sunt oamenii ei buni, elevaţi moral, și nu oamenii ei bogați.

Generația noastră, departe de a fi una fără Dumnezeu, e o generație pe care Dumnezeu o iubește, pentru că i-a rezervat scena principală la deschiderea unei stagiuni unice în istoria României

Generaţia noastră trebuie să fie muncită şi noaptea de ideea moştenirii ei, ideal pe care generaţia predecesorilor noştri şi l-a sugrumat. A lăsa ţara în chirie sau în arendă nu e o moştenire, a o lăsa într-o stare mai bună decât ai primit-o, cum îmi spunea odată Cătălin Tolontan, este.

Un om la care ţin mi-a reproşat recent că generaţia noastră „se va mai plânge încă 50 de ani de urmările comunismului”. Dacă va fi aşa, asta ne-ar transforma într-o generaţie ratată. Dar sensul generaţiei noastre e altul: să redea României speranţa şi curajul. Curajul desprinderii de angoase, de canoane, de paranoia prolifică şi-n mediul public şi-n cel privat, semn al duplicităţii morale, de cronysm-ul care afectează societatea zilei de azi. Sensul generaţiei noastre e cutezanţa instituirii meritocraţiei, pe care predecesorii noştri n-au ştiut sau n-au vrut să o implementeze.

L-am ascultat cu regret, nu demult, pe un profesor universitar care mi-e prieten, mărturisindu-mi cu vizibilă amărăciune că generaţia lui şi-a ratat misiunea istorică, bulversată de libertatea de după 1989, de prea multe posibilităţi care, în mod recurent, n-au dus nicăieri. Pentru generaţia noastră, libertatea nu e o trufanda de care abuzezi din poftă şi-o aduci la nivel de viciu, e însăşi substanţa vieţii noastre. Dacă nu vom irosi această substanţă pe lucruri vane, ci o vom canaliza spre binele comun, dacă vom îndrăzni să gândim singuri şi nu cu idei perimate sau rău-intenţionate, „confecţionate” de alţii, România va ieşi câştigată şi înnoită.

Cred în putinţa de a face bine a generaţiei noastre, în iscusinţa ei de a separa neghina stricăcioasă a trecutului de grâul încolţind al prezentului. Alungată de-acasă de bâjbâirile şi rătăcirile părinţilor, ademenită înapoi cu promisiuni parţiale şi interesate, dar îndeosebi de dorul şi de iubirea de patrie proprii, generaţia noastră va schimba România prin ea şi prin ceea ce va transmite după ea, prin oamenii adevăraţi pe care îi va ridica.

Sensul generaţiei noastre e acela de a face mult bine României, acolo unde alţii, îmbătrăniţi în rele şi-n compromis, i-au făcut un pustiu de bine.

 

Foto deschidere: okazii.ro

Dacă este adevărat că nu orice trecut reprezintă istorie, la fel de valabil este şi că istoria se repetă. În România Mare, de pildă, jumătate din populație era analfabetă, dar existau și oameni afectați de șomajul intelectual, situaţie de care nu suntem departe nici azi. În lucrarea sa „deschizătoare de ochi”, Limitele meritocrației într-o societate agrară. Șomaj intelectual și radicalizare politică a tineretului în România interbelică (premiată recent drept cea mai bună carte despre interbelic, la Gala Istoriei Contemporane) dr. Dragoș Sdrobiș radiografiază cu minuțiozitate „blestemul de a fi intelectual” observabil în România acelei epoci. Matricea Românească a stat de vorbă cu istoricul despre lecţiile pe care le putem învăţa din experienţele trecutului, premisele schimbării pe plan educaţional şi social.

Matricea Românească: Așa cum ați explicat în cartea Dvs., Caragiale amenda «moda» de a fi intelectual, considerând această „profesiune” un substitut pentru lene. La rândul său, Eliade dezaproba curentul. Ce presupunea „blestemul de a fi intelectual” în perioada interbelică? Ce înseamnă azi condiţia de intelectual?

Dragoș Sdrobiș: Deşi pare greu de crezut, Caragiale şi Eliade au trăit în două Românii foarte diferite. Lumea lui Caragiale este încă o lume a aristocraţiei, care îşi transfera prerogativele către beizadele. Repulsia sa faţă de moda de a fi intelectual este o repulsie resimţită de către orice conservator al acelor vremuri, nemulţumit de spectacolul steril al formelor, într-o ţară în care sărăcia şi analfabetismul reprezentau fondul omniprezent. Deşi suntem obişnuiţi să râdem de personajele caragialiene, opera sa reprezintă o efigie tristă a unei elite care credea că un stat modern se construieşte doar prin invocarea unui trecut eroizant şi prin arhetipizarea ţăranului român. Atât de nemulţumit a fost de Vechiul Regat, încât Caragiale se va stabili spre finalul vieţii la Berlin. Acolo, ca urmare a răscoalei din 1907, va scrie – poate – cel mai trist raport al stării de fapt din România: 1907, din primăvară până-n toamnă.

Eliade, pe de altă parte, e simbolul unei generaţii care a crezut că România Mare va fi un stat care să se fondeze pe ideea de echitate socială. Pentru tinerii interbelici, totul era de făcut. Dacă I.L. Caragiale se împotrivea ideii de intelectual ca simplă modă socială, Eliade dezaproba atitudinea celor care credeau că statutul de intelectual este şi trebuie să rămână un scop în sine. Pentru Eliade nu turnul de fildeş era apogeul intelectualului, ci acţiunea. Pentru aceşti tineri, intelectualul avea rolul de a mobiliza masele şi de a provoca prin cuvintele lor o schimbare a societăţii româneşti. De aici şi propensiunea sa – şi nu numai a sa – spre mişcările politice extremiste. De ce cred în biruinţa mişcării legionare relevă simptomul unei generaţii contaminate de morbul totalitarismului şi de credinţa că acţiunea era singurul remediu împotriva unei stări de fapt deplorabile.

Revenind la zilele noastre, cred că aş putea spune că intelectualul e mai mult decât un simplu scriitor. De fapt, sub umbrela intelectualului regăsim astăzi o sumedenie de figuri publice, de la scriitori și artiști până la oameni de știință. Dar, pentru a fi intelectual nu e suficient să ai o cultură solidă. Ceea ce-i face pe cei enumerați mai sus să fie intelectuali este spiritul vizionar și încercarea continuă de a construi o lume mai bună. Deşi aici în România suntem obişnuiţi să cuplăm noţiunea de intelectual de mediul politic, intelectualul veritabil vizează viitorul. Acordarea premiului Nobel pentru literatură în acest an lui Bob Dylan evidenţiază atâtea mecanisme de a mobiliza societatea într-o direcţie nouă şi dezirabilă.

Pentru a fi intelectual nu e suficient să ai o cultură solidă. Ceea ce-i face pe cei enumerați mai sus să fie intelectuali este spiritul vizionar și încercarea continuă de a construi o lume mai bună. Deşi aici în România suntem obişnuiţi să cuplăm noţiunea de intelectual de mediul politic, intelectualul veritabil vizează viitorul

Matricea Românească: De ce universitățile din Iași și din București au fost printre ultimele care au apărut în zona central-est-europeană?

Dragoș Sdrobiș: Educația instituționalizată este un proces consecutiv creării statelor moderne. Or, având în vedere că România ca stat se formează în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, întârzierea cu care s-a dezvoltat învățământul superior se explică și prin factori de ordin politic. Apoi, abia după formarea statelor naționale, consolidarea unei conștiințe civice și naționale, alături de formarea unei elite administrative și culturale au devenit misiuni transferate în sarcina universităților.

Matricea Românească: Ce rol a avut ministrul Constantin Angelescu (1869 – 1948) în evoluția educației în România?

Dragoș Sdrobiș: Constantin Angelescu s-a considerat un urmaș al lui Spiru Haret, fiind convins că prin continuarea procesului de alfabetizare idealul social se va împlini de la sine. În epocă, zelul său de a construi cât mai multe edificii școlare i-a adus renumele de „doctorul Cărămidă”. Dacă ar exista un „merit”, acela ar fi că a descurajat învățământul practic în favoarea unui intelectualism exagerat.

Numai că și această obsesie de a contribui la formarea unei națiuni inteligente se înscrie într-un spirit al epocii care accentua anumite trăsături colective. Mă refer aici la cartea lui Dumitru Drăghicescu, Psihologia poporului român (1907), care sublinia faptul că românii ar fi un popor inteligent peste medie. Pe scurt, românii au crezut că pot „scurta” drumul modernizării prin identificarea și exploatarea unor trăsături colective. Au fost și alți autori preocupați de ideea profilului generic al românului. Printre aceștia Constantin Rădulescu-Motru, care vorbea de lipsa de perseverență în lucrul început. Sau Mihail Ralea, care observa că „occidentalizarea” societății românești a dat naștere parvenitismului și snobismului ca formă de pedanterie: „Parvenitul e politicos peste măsură: cunosc unul care cere scuze, la teatru, spectatorilor din statul posterior, că stă întors cu spatele”, afirma Ralea.  Este același tip de criticare a formelor pe care o cunoaștem mai bine din opera lui Caragiale.

„Parvenitul e politicos peste măsură: cunosc unul care cere scuze, la teatru, spectatorilor din statul posterior, că stă întors cu spatele”, afirma Ralea

Matricea Românească: Vorbiți, tot în carte, despre tarele învățământului superior românesc identificate de către Petre P. Negulescu: „intelectualism exagerat și specializare împinsă prea departe”. Cum a fost văzut, la acea vreme, în 1921, semnalul acesta de alarmă?

Dragoș Sdrobiș: Imediat după Unire, preocupările elitei politice erau legate în special de naționalizarea învățământului, mai ales în provinciile alipite Vechiului Regat. Altfel spus, scopul acestei „ofensive culturale” avea şi o latură administrativă. Încurajarea tinerilor de a urma cursurile educaţiei superioare însemna totodată şi o formă de a asigura constituirea unei noi elite birocratice care să înlocuiască elitele adminis­trative aparţinând minorităţilor naţionale, fapt vizibil mai ales în noile provincii (Transilvania, Bucovina, Basarabia). Universitatea a aderat imediat la noua sa misiune, care nu făcea decât să-i sporească prestigiul social, în timp ce tineretul era convins că doar prin educaţie noul stat va deveni unul autentic românesc.

De fapt, Negulescu încerca să atragă atenția că o astfel de abordare nu va reuși să rezolve problemele sistemice ale școlii românești: ce îi învățăm pe tineri? Pentru ce anume îi pregătim? Și, mai ales, cu ce și în ce condiții îi pregătim? Și, într-adevăr, problemele reale nu vor întârzia să iasă la suprafață: supraaglomerarea universităților și a căminelor studențești, subfinanțarea învățământului sau soarta absolvenților. Oricum, Negulescu se opunea curentului care încerca să acrediteze ideea că universitatea este doar locul în care sunt pregătiți viitorii membri ai elitei administrative. Negulescu ar fi vrut un învățământ care să ofere atât cultură generală, dar și deprinderi necesare practicării unei meserii. Este ceea ce el numea trecerea de la școala pasivă la școala muncii. În fond, viziunea sa era mai sănătoasă din punct de vedere social. În vreme ce intelectualismul exagerat asigura doar unei mici părți a tineretului o pregătire temeinică, mare majoritate a tineretului, incapabil să facă față unor astfel de rigori, renunța de timpuriu la școală. Până la urmă, rolul școlii nu e acela de a evalua excelența, ci de a promova schimbarea socială și de a asigura un set de cunoștințe care pot conduce la ameliorarea vieții individului. De aici și preocupările de mai târziu cu privire la orientarea profesională și selecția valorilor.

Până la urmă, rolul școlii nu e acela de a evalua excelența, ci de a promova schimbarea socială și de a asigura un set de cunoștințe care pot conduce la ameliorarea vieții individului

Matricea Românească: Ce însemna meritocrația într-o societate agrară? Care erau limitele acesteia?

Dragoș Sdrobiș: În cartea mea am ales să analizez universitatea prin prisma teoriei capitalului uman. Ce spune pe scurt această teorie? Că educația are rolul de selector social al indivizilor și de alocare a resurselor umane în societate pe baza meritului, dar și a necesităților societății. Răspunsul la această întrebare l-a dat chiar artizanul „ofensivei culturale”, Constantin Angelescu, care se lamenta la începutul anilor 1930 că „la Universităţi au pătruns prea mulţi nepregătiţi”. Pentru Angelescu – și mulți alții ca el – universitatea „este chemată să dea cultură, iar nu să dea candidatului, în acelaşi timp cu diploma de absolvire, şi numirea într‑o funcţie”. Pe scurt, acestea erau limitele meritocrației în societatea românească interbelică, în care cca. 70% din populație trăia de pe urma muncii pământului. Educația și, implicit, universitatea ar fi trebuit să-și asume rolul de dezvoltare și promovare socială. Direcția intelectualistă a învățământului a sfârșit în șomaj intelectual. Iată un alt paradox al României Mari, cu jumătate din populație analfabetă, dar și cu oameni afectați de șomajul intelectual.

Numărul analfabeților în România anilor 1930

Numărul analfabeților în România anilor 1930 Foto: cartea „Limitele meritocraţiei într-o societate agrară”

Matricea Românească: De ce Facultatea de Drept avea cei mai mulți studenți?

Dragoș Sdrobiș: În primul rând, studiile juridice asigurau absolventului șansa unei cariere administrative. Circula o butadă (atribuită lui Petre P. Carp), cum că „românul se naște bursier, trăiește ca funcționar și moare ca pensionar al statului român”. Apoi, statisticile nu precizează dacă unii studenți erau înscriși la una sau mai multe facultăți. E posibil ca mulți dintre cei care frecventau studiile juridice să fi fost înscriși și la alte facultăți. Un al treilea aspect e acela că învățământul superior era unul contracost, iar dreptul era printre cele mai „ieftine” forme de învățământ superior. Nu în ultimul rând, erau mulți tineri care își prelungeau la nesfârșit studiile, preferând să mai savureze aerul boem al studenției. Abia după 1932, odată cu introducerea unor reglementări ferme, numărul studenților la drept va începe să scadă, chiar dacă a rămas principala atracție pentru tineret.

Matricea Românească: Care era relația între studenți și corpul profesoral?

Dragoș Sdrobiș: Nu cred că există un tipar al relației profesor-student în interbelic. Au fost profesori care au folosit studențimea ca masă de manevră politică, așa cum a procedat profesorul de drept A.C. Cuza, cunoscut pentru antisemitismul său. Au fost și profesori care au încercat să formeze profesioniști, cum e cazul lui Dimitrie Gusti. Până la urmă, o misiune importantă a profesorilor era și aceea de a coopta tineri capabili să continue spiritul cercetării științifice. Tensiunile apăreau, de regulă, între studențime și autoritățile universitare sau de stat. Trei astfel de momente rămân ca o amintire tristă a ceea ce poate însemna radicalismul politic născut în Universitate: asasinarea premierului liberal I.G. Duca (1933) și atacurile asupra rectorului Universității din Iași, Traian Bratu (1937) și a rectorului Universității din Cluj, Florian Ștefănescu-Goangă (1938).

Circula o butadă (atribuită lui Petre P. Carp), cum că „românul se naște bursier, trăiește ca funcționar și moare ca pensionar al statului român”

Matricea Românească: Cum se prezintă situația în prezent? Avem de-a face cu un șomaj intelectual? Ce putem învăța din istorie?

Dragoș Sdrobiș: În privința educației, plec de la premiza că rolul acesteia este de a pregăti viitorul unei țări: social, economic, științific și chiar politic. E un punct de vedere ce ar putea fi lesne etichetat drept „neoliberal”. Totuși, educația nu se rezumă doar la clădirea unei anumite culturi enciclopedice pe care să o afișezi pe rețelele sociale. Am avut o bulă imensă de studenți între 2005-2009 (și datorită faptului că funcționarilor publici li s-a impus obligativitatea studiilor superioare), după care – din cauze de ordin demografic, economic – cohortele de studenți au început să scadă dramatic.

Toate discuțiile despre situația socio-economică a României sunt total decuplate de situația educației înseși, de parcă școala ar fi un scop în sine, când ar trebui să fie primul pas în pregătirea unei resurse umane (înalt) calificate (și când spun asta, nu mă refer doar la resursa umană necesară „corporațiilor”; mă refer și la cei care vor fi profesori, funcționari sau viitori decidenți politici). Calificarea este cea care poate aduce plus valoare oricărei activități economice, sociale, politice.

Mobilitatea socială și statusul social sunt indisolubil legate de tripticul educație – ocupație – venit. De ceva vreme asistăm cum acest triptic se rezumă doar la binomul ocupație – venit. Oare chiar suntem incapabili să redăm școlii prestigiul și relevanța socială?

La fel cum misiunea statului este să se asigure că nivelul de salarizare (în sistemul bugetar sau cel privat) este corelat cu nivelul de pregătire școlară al angajatului. Astfel, s-ar reinstitui prestigiul diplomei (oricare ar fi ea), dar și o minimă siguranță socială pentru angajat. Mobilitatea socială și statusul social sunt indisolubil legate de tripticul educație – ocupație – venit. De ceva vreme asistăm cum acest triptic se rezumă doar la binomul ocupație – venit. Oare chiar suntem incapabili să redăm școlii prestigiul și relevanța socială?

Am mai întâlnit articole care vorbesc de existența șomajului intelectual și în zilele noastre. Cert este că societatea contemporană se află în fața celei de-a patra revoluții tehnologice, o revoluție cu un impact major și asupra educației. Se vorbește tot mai mult despre societatea bazată pe cunoaștere (knowledge-based society) și despre necesitatea formării continue în orice profesie (lifelong learning).

Într-o lume în care cadența informației este copleșitoare și în care orice profesie implică gestionarea și trierea unei cantități enorme de informație, devine tot mai clar că educația nu mai are doar rolul de transmitere de cunoștințe

Într-o lume în care cadența informației este copleșitoare și în care orice profesie implică gestionarea și trierea unei cantități enorme de informație, devine tot mai clar că educația nu mai are doar rolul de transmitere de cunoștințe. Dezvoltarea inteligenței artificiale va avea un impact și asupra locurilor de muncă, putând accentua fenomenul șomajului. Sunt scenarii care vorbesc de faptul că de-a lungul vieții active vom fi obligați să ne schimbăm ocupația la un interval de 3-5 ani. Altfel spus, vom fi obligați să învățăm tot timpul ceva nou. Dacă va fi așa, nu cred că e ceva rău. Iar în ceea ce privește universitatea, cred că un astfel de scenariu va determina această instituție să fie tot mai aproape de absolvenții săi și de problemele societății. E un scenariu optimist în viziunea mea, în care universitatea va (re)deveni a societății.

 

Dragoş Sdrobiş – Limitele meritocraţiei într-o societate agrară. Şomaj intelectual şi radicalizare politică a tineretului în România interbelică, Polirom 2015, 264 pagini, 22 lei

Sociologul Adrian Rachieru, la Întâlnirile Matricei (Timişoara): “Chestiunea fundamentală este eficacitatea socială a elitelor. Câtă vreme, noi strălucim la vorbărie! Eminescu spunea: Suntem bogaţi în inteligenţe, dar caracterele sunt arare”

22 Mai 2018 |
Sâmbătă 12 mai, la Timişoara, Matricea Românească a stat la masă cu sociologul, eseistul şi scriitorul Adrian Rachieru, respectiv cu Ada Hausvater, regizor, directorul Teatrului Naţional Timişoara, la o nouă ediţie din Întâlnirile Matricei, găzduită, de...

Sensul generaţiei noastre

23 Martie 2018 |
Sensul generaţiei noastre de tineri e de a face pentru România ceea ce generaţia predecesorilor n-a vrut sau n-a putut. De fiecare dată când aud un membru al generației care "a făcut Revoluția" rostind mantra "pe vremea lui Ceaușescu era mai bine", încerc un...

Istoricul Dragoş Sdrobiş: „Şcoala, primul pas în pregătirea unei resurse umane (înalt) calificate – nu doar pentru «corporații»; mă refer și la viitorii profesori, funcționari, decidenți politici”

3 Noiembrie 2016 |
Dacă este adevărat că nu orice trecut reprezintă istorie, la fel de valabil este şi că istoria se repetă. În România Mare, de pildă, jumătate din populație era analfabetă, dar existau și oameni afectați de șomajul intelectual, situaţie de care nu...