Tag

Mihail Kogălniceanu

Kogălniceanu era o personalitate uimitor de complexă. Dar dacă a avut o trăsătură dominantă, aceea a fost talentul său diplomatic, căruia cu greu i se poate găsi un corespondent în istoria românilor.

 

Guvernul Kogălniceanu era numit ”fabrica de legi”

Era adept al evoluționismului social și al reformelor „blânde și graduale”. Afirmarea sa deplină a început în timpul domniei principelui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), la a cărui alegere în ambele Principate a contribuit major și căruia i-a ținut discursul de primire la București.

În decursul primilor cinci ani de după Unirea Principatelor, Mihail Kogălniceanu s-a aflat aproape permanent în cercul puterii, deținând demnitățile de membru al Comisiei Centrale de la Focșani, președinte al Consiliului de miniștri de la Iași și, între 1863-1865, de prim-ministru al țării. Aceasta din urmă a fost probabil cea mai fecundă perioadă a activității sale în sprijinul statului român, guvernul său fiind numit de către Titu Maiorescu, cu umor, dar și cu apreciere, „fabrica de legi”.

 

El a avut inițiativa desemnării Bucureștiului drept capitală

Între primele inițiative ale sale din această perioadă se numără alegerea Bucureștiului drept capitală a țării, decizie motivată, în viziunea sa, de poziția geografică și comercială a orașului, de prezența legațiilor străine și de existența unei clase de mijloc în afirmare, ce reprezenta principalul motor al modernizării țării.

De altfel, Mihail Kogălniceanu a căutat permanent să îmbunătăţească situaţia burgheziei în formare printr-o politică economică protecţionistă, conştient fiind că această clasă de mijloc va avea principala contribuţie la susţinerea finanţelor ţării. Totodată, el s-a arătat foarte lucid în privinţa metodelor prin care economia românească urma să prospere, după cum se arată într-un comunicat oficial al guvernului din această perioadă: „România, fiind înainte de toate agricolă şi comercială, cea mai de seamă înlesnire ce se poate face  acestor ramuri ale activităţii naţionale este crearea căilor de comunicaţie şi a lucrărilor de utilitate generală şi locală”. Drept urmare, în timpul guvernării sale Mihail Kogălniceanu a dezvoltat puternic infrastructura ţării, sprijinind construirea de drumuri şi poduri, iniţiind primele proiecte feroviare, înfiinţând o şcoală de ingineri în acest domeniu şi, în domeniul comunicaţiilor, operând fuziunea dintre serviciul poştal şi cel telegrafic.

 

Principiu de bază: proprietatea naște civilizație

Însă cele mai importante reforme promovate în timpul ministeriatului său de către Kogălniceanu au fost reprezentate, în mod neîndoielnic, de legea electorală și de cea agrară. În privința celei dintâi, principalul ei scop era sporirea numărului de alegători, pentru a oferi o voce politică şi claselor sociale dezavantajate până atunci, prin scăderea censului. Astfel s-a asigurat, practic, votul universal masculin și s-au luat în calcul și dorințele reprezentaților țărănimii, Kogălniceanu fiind, potrivit afirmației unuia dintre biografii săi, „cel care a dat pentru prima dată în istoria României o reprezentare politică ţărănimii”.

Tot în sprijinul acestei clase sociale, care alcătuia majoritatea populației Principatelor, a fost înfăptuită și reforma agrară. Aceasta a necesitat eforturi substanțiale din partea domnitorului, cât și a primului ministru, mai ales din cauza opoziției marilor moșieri conservatori, care începuseră să se bucure de avantajele economiei capitaliste și doreau să mențină aservirea țăranilor. Kogălniceanu a dat însă dovadă de o determinare implacabilă, fiind conștient de faptul că „proprietatea este cel mai puternic instrument de civilizaţie şi dacă vroim serios să ne civilizăm ţara trebuie să avem cât mai mulţi proprietari”.

 

De unde s-a luat pământul necesar pentru împroprietărirea țăranilor

Un prim pas pentru înfăptuirea acestei reforme a fost reprezentat de promulgarea, la anul 1863, a legii secularizării averilor mănăstirești. Principalul scop al acestei inițiative a fost reprezentat de oprirea exploatării terenurilor deținute de către mănăstirile închinate Bisericilor Ortodoxe din cuprinsul Imperiului Otoman dar, pentru a atenua protestele acestora, ea s-a extins și asupra posesiunilor mănăstirilor pământene. Astfel, în urma aplicării acestei legi, aproximativ 25% din suprafața arabilă a țării a reintrat în posesia statului, devenind disponibilă pentru viitoarele împroprietăriri.

Rămânea însă problema convingerii opoziției conservatoare a marilor proprietari de pământuri de a vota legea agrară. Prin aceasta, țăranii urmau să primească loturi de pământ pe baza statutului lor, urmând să le achite în decurs de 14 ani. Deoarece majoritatea boierilor nu au putut fi convinși de necesitatea acestei măsuri, ba chiar au înaintat o moțiune de cenzură împotriva guvernului, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a luat hotărârea de a dizolva Adunarea parlamentară a țării, la 2 mai 1864, și să promulge o nouă Constituție, numită Statutul desvoltător al Convenției de la Paris, cu sprijinul lui Mihail Kogălniceanu. Aceasta îi conferea puteri sporite principelui și a permis, în cele din urmă, împroprietărirea a mai bine de jumătate de milion de familii țărănești.

 

Cuza l-a destituit din fruntea Guvernului

Deși Alexandru Ioan Cuza a fost cel dintâi căruia i s-a asociat popularitatea pentru această realizare istorică, Mihail Kogălniceanu are un merit cel puțin egal. Inclusiv sprijinirea politicii autoritare a domnitorului Unirii de către primul ministru a avut, în cele din urmă, rezultate benefice, așa cum nota istoricul Alexandru D. Xenopol: „Doar după 2 Mai vor fi cu putinţă chemarea dinastiei străine şi Constituţia din 1866”, acesta fiind momentul obţinerii deplinei autonomii interne a României.

Ulterior, relațiile dintre Cuza și Kogălniceanu s-au răcit, primul ministru fiind demis de către domnitor la începutul anului 1865. Cu toate acestea, el a refuzat să se opună deschis acestuia și nu a luat parte la „monstruoasa coaliție” care l-a înlăturat de la domnie, în data de 11 februarie 1866. De altfel, după acest moment activitatea lui Mihail Kogălniceanu a intrat într-un relativ con de umbră, fapt motivat astfel de către unul dintre biografii săi: „activitatea politică de înfăptuitor a lui Mihail Kogălniceanu a luat sfârşit pe măsură ce s-a creat noul stat, din etapă în etapă, aşa cum el îl visase în Dorinţele din 1848”.

 

Kogălniceanu este cel care a anunțat independența României

O ultimă şi grăitoare contribuţie a lui Mihail Kogălniceanu la consolidarea poziţiei internaţionale a României este reprezentată de activitatea sa ca ministru de Externe, în timpul Războiului de Independenţă (1877-1878), purtat de ţara sa, alături de Rusia, împotriva Imperiului Otoman, suzeranul ei de facto până atunci. În răstimpul acestui conflict, Kogălniceanu a fost acela care a anunţat cel dintâi independenţa naţională, în celebrul său discurs din 9 mai 1876: „Suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare”. De asemenea, tot el va fi cel care, împreună cu Ion C. Brătianu, a reprezentat interesele române în cadrul Congresului de la Berlin, la anul 1878, obţinând oficial recunoaşterea independenţei ţării sale din partea puterilor europene, iar ulterior, din 1880, fiind primul ministru plenipotențiar al statului român la Paris.

Mihail Kogălniceanu are fericirea de a fi putut contempla, înaintea morţii sale, survenită la 1 iulie 1891, înfăptuirea majorităţii dezideratelor pe care el le ilustrase mai întâi în Dorinţele Partidei Naţionale din Moldova, la anul 1848, după cum el însuşi afirma: „am avut fericirea să ajung să văd că din acele 35 de articole, 31 sunt realizate, şi la realizarea lor am luat şi eu parte”. Înalta postură de care se va bucura permanent Mihail Kogălniceanu în istoriografia românească se datorează în mare parte faptului că el s-a făcut expresia naţională a unor realităţi create de istorie, fiind un om care a corespuns nevoilor, sufletului şi aspiraţiilor vremii sale.

 

 

Puține personalități ale istoriei române sunt atât de complexe și dificil de interpretat precum cea a lui Mihail Kogălniceanu (1817-1891). Născut la Iaşi, el provenea dintr-o familie boierească relativ nouă, ce îşi primise numele de la moşia sa de baştină, situată în apropierea râului Cogălnic, astăzi pe teritoriul Republicii Moldova – era fiul marelui vornic Ilie, boier ridicat la demnităţi înalte odată cu instituirea Regulamentului Organic, şi al Catincăi Stavilă, protejata doamnei Maria Sturdza, mama domnitorului Mihail Sturdza. Această principesă îl va boteza de altfel pe fiul Catincăi şi îl va încredinţa grijii fiului său. Prima parte a copilăriei lui Mihail Kogălniceanu va fi marcată și de prietenia cu Vasile Alecsandri, care era cu doi ani mai mic decât el.

Împreună cu viitorul mare poet, tânărul fiu de boier a urmat primele studii, primite acasă de la monahul maramureşean Gherman Vida. Ulterior, din anul 1828, el a fost dus de către tatăl său la un pension franţuzesc din Iaşi, unde a învățat, printre altele, atât limba greacă, cât şi franceza şi germana.

 

Spiritul de revoluționar s-a format la Berlin

Asemenea multor alți membri ai generației sale, Mihail Kogălniceanu și-a continuat studiile în străinătate, fiind trimis de către domnitorul Mihail Sturdza la Berlin. În oraşul denumit de către contemporani Atena Germaniei, tânărul fiu de boier a fost luat sub protecția eruditului principe Alexandru Sturdza, vărul domnitorului moldovean, considerat de către contemporani un veritabil Bossuet român, și a urmat cursurile Universităţii berlineze, unde a cunoscut mai multe somități culturale ale veacului al XIX-lea, printre care juristul Savigny ori istoricii Alexander von Humboldt şi Leopold von Ranke, care i-au modelat personalitatea, făcându-l adept al tradiţionalismului critic, şi i-au cultivat gustul pentru istorie, considerată de el ca „legându-ne cu vecia, punând în comunicaţie seminţiile trecute cu noi, şi iarăşi şi pre noi cu seminţiile viitoare, cărora are să le redea povestirea faptelor noastre”. Totodată, Kogălniceanu a luat contact cu tendinţele de unificare ale Germaniei, cu fenomenul emancipării burgheziei şi cu reforma împroprietăririi ţăranilor, idei pe care le va purta cu sine înapoi în Moldova, unde revine, dornic de fapte mari, la anul 1838.

 

Tânărul boier înţelegea desfiinţarea aristocraţiei de naştere şi înlocuirea ei cu cea de merit

 

Numit în funcția de aghiotant șef al domnitorului, tânărul demnitar a căutat să pună în practică ideile de reformă pe care şi le formase în timpul studiilor. Programul liberal al lui Kogălniceanu se rezuma în ansamblu la trei puncte, anume desfiinţarea robiei ţiganilor, egalitatea de clasă – prin care tânărul boier înţelegea desfiinţarea aristocraţiei de naştere şi înlocuirea ei cu cea de merit – şi împroprietărirea ţăranilor. De asemenea, a primit să predea cursul de istorie la nou-înființata Academie Mihăileană, dorind ca prin prelegerile sale „să prefacă năravurile, să introducă o nouă viaţă în patria sa şi noi principii”.

 

Reforma este mai greu de aplicat decât s-ar fi crezut

Ideile sale reformatoare nu au fost bine primite nici măcar de către cei din aceeaşi generaţie care, deşi la rându-le educaţi în străinătate, nu agreau dispariţia clasei boierimii ori sărăcirea ei prin desfiinţarea marilor moşii. Aşadar, în ciuda unor mici mişcări de reformă, Mihail Kogălniceanu a fost, până la Revoluţia de la 1848, singurul democrat din Moldova.

Însă starea de umilinţă naţională în care se aflau Principatele Române, ce afecta toate clasele sociale, a făcut ca izbucnirea revoluţiei să nu fie decât o chestiune de timp. Conştient de acest lucru, Kogălniceanu a continuat să lucreze la înfăptuirea reformelor, contribuind la eliberarea ţiganilor de pe moşiile statului şi ale Bisericii, înfăptuită la anul 1844. Însă atitudinea sa deschis reformatoare i-a atras antipatia principelui Mihail Sturdza, care l-a trimis în exil. Ajuns din nou în străinătate, Kogălniceanu a devenit membru al Asociaţiei Studenţilor Români, o organizaţie revoluţionară secretă din care mai făceau parte Ion Ghica, Nicolae Bălcescu ori C. A. Rosetti, și care a jucat un rol major în cadrul Revoluției de la 1848.

Revenit în țară cu un an mai înainte, tânărul reformator a făcut parte, la 27 martie 1848, din delegația protestatarilor ce i-a prezentat domnitorului Mihail Sturdza o petiţie-proclamaţie în 35 de puncte, în care, în afara înfierării unor abuzuri, dintre care unele chiar ale stăpânirii, nu era prevăzut nimic radical, semnatarii fiind de acord cu menţinerea prevederilor Regulamentului Organic. Cu toate acestea, principele a reacţionat extrem de dur, arestându-i pe mai mulţi dintre protestatari, în timp ce alţii, precum Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza ori chiar Mihail Kogălniceanu au fost nevoiţi să se refugieze în Bucovina, aflată la acea dată sub ocupaţia Imperiului Austriac, fiind găzduiţi pe moşia Cernauca a familiei Hurmuzaki.

 

Unirea Principatelor a fost cerută la Revoluție

Sosit mai apoi la Cernăuţi, Kogălniceanu a preluat conducerea Comitetului Revoluţionar Central Moldovenesc, din care mai făceau parte Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza şi Costache Negri, redactând împreună cu aceştia documentul intitulat Dorinţele Partidei Naţionale din Moldova, tipărit în luna august. Acest manifest este posibil cel mai reuşit din cadrul Revoluţiei paşoptiste, Kogălniceanu cunoscând deja la data redactării Proclamaţiile de la Blaj şi Islaz, ale revoluţionarilor transilvăneni şi munteni, dar promovând, în acord cu firea sa tradiționalist-critică, reforme moderate. Astfel, în Dorinţele Partidei Naţionale din Moldova erau prevăzute: autonomia internă a statului, conferirea de libertăţi civile şi politice, abolirea definitivă a robiei şi a privilegiilor de clasă cât şi – foarte important – unirea Moldovei cu Ţara Românească. Totodată, Kogălniceanu arăta şi cum aceste doleanţe pot fi realizate practic, elaborând în acelaşi an şi un proiect de Constituţie.

 

Boierul cu idei democrate se număra printre primii capitalişti români veritabili: era proprietarul unei fabrici de postav

 

Prilejul de a pune în practică aceste reforme s-a ivit curând, în urma înlocuirii lui Mihail Sturdza pe tronul Moldovei cu principele Grigore al V-lea Ghica. Noul domn i-a rechemat în țară pe revoluționari, oferindu-le funcţii importante în administraţie. Începea astfel munca asiduă pentru realizarea statului român modern şi unit, ideal la înfăptuirea căruia Mihail Kogălniceanu şi-a dat deplina măsură a personalităţii sale.

După ce a deținut, pentru scurtă vreme, conducerea Departamentului Lucrărilor Publice, fiind de asemenea membru al comisiei pentru reforma codului civil, Kogălniceanu a fost însărcinat la anul 1851 de către domnitor cu reprezentarea „industriilor născânde” ale Moldovei în cadrul Expoziţiei internaţionale de la Londra. Alegerea sa nu fusese aleatorie, deoarece boierul cu idei democrate se număra printre primii capitalişti români veritabili, fiind proprietarul unei fabrici de postav.

 

Kogălniceanu a fost creierul Unirii Principatelor

Cu toate că activitatea lui Mihail Kogălniceanu în sprijinul modernizării ţării sale a fost una permanentă începând cu anul 1849, el nu se va putea desfăşura complet atâta timp cât Principatele Române se găseau încă sub protectoratul Imperiului Rus, ce părea ca va dura încă mult timp. Neaşteptata răsturnare de situaţie produsă de Războiul Crimeii şi de hotărârile Tratatului de la Paris din anul 1856, ce plasau Principatele Române sub garanţia colectivă a şapte mari puteri europene şi dădeau totodată posibilitatea cetăţenilor acestora de a-şi exprima opinia în privinţa statutului şi a organizării Principatelor, a oferit în cele din urmă libertate de mişcare partidei unioniste, al cărei lider în Moldova era Kogălniceanu.

Constanta susţinere a ideii Unirii, pe care marele om de stat o exprimase încă de la redactarea Dorinţelor Partidei Naţionale din Moldova, şi pe care o susţinuse atât intern, prin înfiinţarea ziarului unionist Steaua Dunării, cât şi extern, luând legătura cu unioniştii din Muntenia şi promovând această idee pe lângă marile puteri europene, prin colaborarea cu mai multe publicaţii străine, l-a determinat pe istoricul Nicolae Iorga să afirme că „hotărârea de unire dată de Divanul ad-hoc din Moldova la anul 1857 a fost opera personală a lui Mihail Kogălniceanu”. Chiar dacă în cadrul Conferinţei de la Paris din anul 1858 aceste dorinţe ale poporului român au fost respectate doar în parte, Principatele urmând a rămâne două entităţi politice separate, având doar anumite organisme administrative comune, oamenii politici români ai timpului au săvârșit un act de mare abilitate politică, alegându-l drept domn în ambele ţări pe Alexandru Ioan Cuza şi punând astfel Occidentul în faţa unui fapt împlinit.

 

 

Mica Unire de la 24 ianuarie 1859, dar și figura lui Alexandru Ioan Cuza în istorie, văzută de atentul cronicar al epocii Dimitrie Bolintineanu, fac obiectul unor confesiuni de școlăriță pe Matricea Românească.

Încă niciodată nu am cunoscut un rege sau un domnitor în viață. Despre ei am citit fie din paginile unor ficțiuni reușite, fie de pe filele manualelor școlare. În apropierea sărbătorii dedicate unui eveniment istoric de anvergură, Mica Unire de la 24 ianuarie 1859, am decis să răsfoiesc albumul meu școlar, unde păstrez presate între file, aidoma florilor uscate, cele mai vii amintiri despre figura celui care a făcut visul Unirii o realitate, Alexandru Ioan Cuza.

L-am întâlnit prima oară în clasa a VIII-a, când profesoara de istorie ne-a vorbit cu multă atenție și migală, impusă de acea perioadă politică (la guvernare era Partidul Comunist) despre Mica Unire și despre figura istorică a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Una dintre temele abordate, care se regăsește și în prezent în unicul manual de istorie pentru clasa a VIII-a, este cea cu privire la dubla alegere a Domnitorului. Citând din actualul suport didactic, reiese că această mișcare: „a fost salutată de românii de pretutindeni”. La acel moment al studiilor, noi, tânăra generație, am primit această realitate cu deosebită fericire, căci simțeam de pe atunci legături inefabile cu Patria Mamă.

Fragment din manualul de Istorie de clasa a VIII-a, din curricula basarabeană, dedicat personalității și activității prolifice a domnitorului Alexandru Ioan Cuza

Fragment din manualul de Istorie de clasa a VIII-a, din curricula basarabeană, dedicat personalității și activității prolifice a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Foto: arhiva personală

Mi s-a întipărit în minte imaginea severă a domnului Alexandru Ioan Cuza de pe pagina temei, care parcă veghea studiul nostru. Un bărbat cu alura unui veritabil conducător de țară. Între mine și acea figură istorică nu existau limite de timp. Copil fiind, l-am perceput de la înălțimea așteptărilor drept un om care a rescris istoria, turnând-o într-un nou făgaș. Peste ani voi reîntâlni acea descriere dată de istoricul Dimitrie Bolintineanu marelui domn: „Un bărbat de statură mijlocie, însă arătos, cu o înfăţişare plăcută şi ademenitoare. Manierele lui erau distinse, ceea ce nu puţin îi ajuta în izbânzile sale diplomatice”. Probabil, această manierare și acest echilibru i-au servit drept garanție a unei acțiuni de amploare, precum a fost la acea vreme, dar și astăzi, Mica Unire de la 24 ianuarie 1859.

Ani de gimnaziu

Au urmat câțiva ani de gimnaziu, în care învățam separat istorie universală și istorie a românilor, căci din fericire am prins perioada pre-reformării educaționale, reformare care avea să nască ulterior acea absurdă istorie integrată. Am continuat să „dau ochii” cu marele domn. De astă dată eram roasă de curiozitatea descoperirii lui ca om, ca simplu membru al societății, dincolo de lecțiile și informațiile de care dispuneam în secile noastre manuale. Așa că am luat calea bibliotecii sătești, care pe atunci era unica noastră salvare. Acolo l-am descoperit pe Alexandru Ioan Cuza în pielea unui personaj, care nu avea doar falnica poziție a unui domnitor învingător, ci își asuma metehne firești spiritului uman.

Volumul „Viața lui Cuza”, semnat de către Dimitrie Bolintineanu

Volumul „Viața lui Cuza”, semnat de către Dimitrie Bolintineanu. Foto: okazii.ro

Același Dimitrie Bolintineanu nota în volumul său „Viața lui Cuza”, pe care am avut fericita ocazie să îl consult, în absența altor manuale alternative: „Se imputau domnului patima jocului. El nu mai juca alta decât jocuri ordinare cu amicii, de când se numise domn. Îl acuzau de mândrie. În casă era amabil cu toţi; îi punea pe toţi să şeadă, le permitea să fumeze, să râdă. Îl acuzau de băutură; nu bea decât apă la masă şi un lichior după masă. Îl acuzau de patima pentru femei. Nu a despărţit nici un bărbat de femeia sa; nu a făcut să plângă nici o mamă pentru fiica sa răpită”.

Ani de liceu

Clasa a XI-a a venit mai mult cu accente pe politica dusă de către Alexandru Ioan Cuza, pe evoluția puterii sale, transformată în reformele pe care le-a realizat, și într-un final, ca un apogeu predictibil, pe abdicarea sa forțată. Nu știam la acea vreme ce implicații poate avea un astfel de eveniment, implicații de ordin uman. Știam doar, deprinși cumva cu școala rusă, că acest fenomen este o înlăturare forțată de la conducere, dar ce nu am priceput decât peste ani este că această eliminare a însemnat o lovitură sub centură, o rupere de lângă idealul unei vieți.

Mi s-a întipărit în minte un pasaj din discursul lui Mihail Kogălniceanu, rostit la Adunarea Principatelor Unite, care spunea:

Unirea e actul energic al întregii națiuni române, e marea noastră conchistă și de aceea, domnilor, nici chiar domnitorului, dar încă unui singur particular, nu-i recunosc și nici nu-i voi da vreodată dreptul acesta de a zice că el a făcut singur Unirea. Nu, domnilor, Unirea națiunea a făcut-o.

Dar oare creatorul poate fi smuls cu sila din țărâna creației sale? Doar istoria și memoria colectivă sunt în drept să judece acest raționament. Sunt fericită că în acei ani de școală am fost părtașă la o întâlnire de pomină cu Alexandru Ioan Cuza, omul care a creat România.

 

Citește și: Milioanele lui Cuza și milioanele lui Halep

9 mai 1877, ziua în care a fost proclamată Independența României, rămâne pentru noi – alături de 1 decembrie 1918 – o clipă de aur în istorie. Matricea Românească dedică evenimentului un material special.  

Se spune că doar cei care cred în victorie pot învinge, iar istoria ne arată că încrederea este o calitate pe care înaintașii noștri o aveau din plin. O dovadă a încrederii în forțele proprii, dar și a ingeniozității liderilor românilor de la acea vreme o reprezintă proclamarea independenței de Stat a României la 9 mai 1877, însoțită de celebra declarație – primită cu urale – a lui Mihail Kogălniceanu: „Suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare!”.

Dar ce s-a întâmplat, de fapt, în 1877? Istoricii consultați de către Matricea Românească spun că drumul spre independență a început odată cu Unirea Principatelor Române, întrucât până la momentul 1859, Țara Românească și Moldova au reprezentat „teatru de război în războaiele ruso-turce și austro-ruso-turce, fiind supuse rechizițiilor și jafurilor armatelor ce treceau pe aici, lovite de epidemii și de foamete în perioadele de război și după acesta”.

Circa două decenii mai târziu, contextul proclamării suveranității Statului român s-a creat în 1875, odată cu declanșarea crizei orientale, ceea ce a oferit țării noastre „portița” ideală pentru obținerea independenței. Răscoalele din Bosnia și Herțegovina (1875), din Bulgaria (1876), dar și izbucnirea ostilităților din Serbia și Muntenegru și Turcia au creat climatul geopolitic mai mult decât „ideal” pentru intervenția Rusiei, hotărâtă să își recupereze pierderile survenite în urma Tratatului  de la Paris din 1856.

Decizia României de a profita de acest context pentru a-și dobândi independența a fost determinată și de adoptarea noii Constituții otomane din decembrie 1876, ce încadra țara noastră drept „provincie privilegiată”. La conferința puterilor europene de la Constantinopol, ținută cu acest prilej, Parlamentul român a protestat față de atitudinea jignitoare a Porții, care a sporit dorința românilor de a rupe legăturile cu otomanii.

Jos diplomația, sus armele

În primă instanță, românii au adoptat calea diplomatică. Mihail Kogălniceanu, în calitate de ministru de Externe, a adresat în 1876, Turciei și Puterilor garante, o notă prin care solicita să fie recunoscute de către Europa individualitatea țării, numele de România și integritatea teritoriului acesteia. Omul de stat a introdus în nota redactată o vastă argumentare privind relevanța drepturilor cerute. Însă diplomația nu a fost un limbaj pe care otomanii să-l înțeleagă, întrucât Kogălniceanu a fost refuzat și nici nu a atras sprijin internațional.

În condițiile în care argumentările solide și limbajul diplomatic nu au avut sorți de izbândă, prezența pe front pentru a obține independența a devenit inevitabilă. În același timp, Rusia se pregătea să înceapă războiul împotriva Turciei, fapt ce a creat pentru România șansa unei alianțe. În urma negocierilor desfășurate în preambulul războiului (dintre care cea mai notabilă a avut loc în 1876 la reședința de vară a țarului Alexandru al II-lea, la Livadia, în Crimeea), principele Carol I și Ion C. Brătianu, premierul României de la acea vreme, au pus accentul pe încheierea unei convenții generale care să acopere cheltuielile militare, să asigure recunoașterea independenței țării și să garanteze integritatea teritorială a acesteia. Deși rușii s-au arătat ostili față de cerințele românilor, dorindu-și un tratat limitat, ei au cedat în momentul în care războiul cu turcii a fost iminent.

Ideea războiului a însuflețit poporul român – de aici și numărul mare al voluntarilor ce doreau să lupte pentru statul român – percepând lupta ca pe o cruciadă a creștinismului și totodată ca pe o șansă de a avea un stat independent

Astfel, la 4/16 aprilie 1877, a fost semnată la București, de către ministrul de externe Kogălniceanu și diplomatul rus baronul Dimitrie Stuart, Convenția româno-rusă ce prevedea tranzitul trupelor țariste spre Balcani, prin România. Rușii se obligau să mențină și să apere integritatea teritorială a țării și să respecte legile interne și drepturile statului nostru.

Armata română dispunea de 120.000 de oameni, dintre care 58.000 reprezentau forța operativă, unitățile militare fiind dispuse în Sud, pentru a le opri turcilor accesul peste Dunăre, până la sosirea rușilor. Turcii au bombardat localitățile Calafat, Bechet, Islaz, Corabia și Giurgiu, iar românii au ripostat, atacând Vidinul și Turtucaia.

Doctorul în istorie Cristina Păiușan-Nuică, cercetător în cadrul Secției Istorie Medievală, Modernă și Contemporană a MNIR

Doctorul în istorie Cristina Păiușan-Nuică, cercetător în cadrul Secției Istorie Medievală, Modernă și Contemporană a MNIR

„Armata română a fost mobilizată la începutul lunii aprilie 1877 pentru a-și apăra teritoriile, reglementându-se și trecerea armatelor țariste și pregătindu-se de o posibilă invazie a trupelor otomane. Ideea războiului a însuflețit poporul român – de aici și numărul mare al voluntarilor ce doreau să lupte pentru statul român – percepând lupta ca pe o cruciadă a creștinismului și totodată ca pe o șansă de a avea un stat independent. (…) Domnitorul Carol Hohenzollern-Sigmaringen – devenit ulterior, în 1881, primul rege al Regatului român – a înțeles că era momentul să facă acest pas”, a explicat, pentru Matricea Românească, doctorul în istorie Cristina Păiușan-Nuică, cercetător în cadrul Secției Istorie Medievală, Modernă și Contemporană a Muzeului Naţional de Istorie a României (MNIR).

După ce, la 12/24 aprilie 1877, Rusia a declarat război Porții și a început trecerea Prutului, la 29 aprilie/11 mai, și Adunarea Deputaților români a adoptat moțiunea prin care se declara starea de război cu Înalta Poartă. Câteva zile mai târziu, la 9/21 mai, la dorința cetățenilor, a armatei, a grupurilor politice și a Guvernului, Parlamentul a proclamat independența României.

Într-un discurs memorabil, Mihail Kogălniceanu a subliniat că, dată fiind starea de război, legăturile cu puterea suzerană au fost rupte: „Așadar, domnilor, nu am nici cea mai mică îndoială și frică de a declara că noi suntem o națiune liberă și independentă”.

Mihail Kogălniceanu: „Așadar, domnilor, nu am nici cea mai mică îndoială și frică de a declara că noi suntem o națiune liberă și independentă”

„La 10 mai 1877, Carol I a luat act de proclamarea independenței, și a participat la război, contribuind la această mare realizare militară și diplomatică a românilor, poporul său. Reacțiile românilor au înfuriat Imperiul Otoman, ce privea Principatele Unite ca pe un stat vasal, astfel că a suspendat diplomații români de la Constantinopol, a confiscat vasele românești cu mărfuri aflate în porturile turcești, a început bombardarea orașelor de coastă – Brăila fiind cea mai afectată; a atacat frontiera română.

Era începutul unui sângeros război ce ne-a adus independența, recunoscută de către Marile Puteri la Congresul de la Berlin (iunie-iulie 1878), și aducând Dobrogea la noua Românie independentă”, a mai precizat cercetătorul MNIR.

Ziua Independenței, marcată prin Ziua Regelui

Evoluțiile perioadei au reprezentat o bornă decisivă în istoria țării noastre, întrucât, așa cum a explicat pentru Matricea Românească profesorul universitar Sorin Liviu Damean, Decanul Facultății de Științe Sociale a Universității din Craiova, „momentul proclamării independenței de Stat a României este unul dintre evenimentele cele mai importante din istorie. Este momentul în care România, așa cum s-a constituit ea la 1859, a reușit să-și dobândească independența, pe care, după aceea, a consacrat-o și pe câmpul de luptă”.

Profesorul universitar Sorin Liviu Damean, Decanul Facultății de Științe Sociale a Universității din Craiova

Profesorul universitar Sorin Liviu Damean, Decanul Facultății de Științe Sociale a Universității din Craiova

Potrivit lui Damean, declarația a căpătat și mai multă putere prin semnarea actului decisiv, de către principele Carol I. Guvernul a decis încetarea plății tributului, suma fiind adăugată la bugetul armatei române. Tot atunci, a fost instituit ordinul național Steaua României.

Momentul proclamării independenței de stat a României este unul dintre evenimentele cele mai importante din istorie

„Este adevărat că la 9 mai 1877 s-a proclamat independența în Camera Deputaților și Senat, însă consacrarea oficială a independenței va avea loc pe 10 mai 1877, momentul în care Carol I împlinea 11 ani de la sosirea în România și depunerea jurământului în calitate de principe al României. Intenția oamenilor politici a fost ca să proclame independența României sau ea să capete o consacrare oficială pe data de 10 mai, pentru a demonstra că 10 mai 1866, momentul sosirii lui Carol I în România, însemna de fapt și motivul pentru care fusese ales ca domnitor al României, ca la momentul oportun, țara să-și poată dobândi independența”, a mai adăugat Damean.

România independentă, visul a generații întregi de români

Gestul curajos al luării destinului în propriile mâini nu a fost văzut cu ochi buni de către celelalte puteri europene, mai ales de către Poartă, care a declarat că își păstrează „drepturile intacte” asupra țării și se va folosi de ele. Multe dintre puteri s-au abținut de la recunoașterea „neatârnării” României. Italia însă, țara noastră-soră, a aprobat independența României.

O Românie independentă era visul a generații de români din cele trei principate, întrucât, conform istoricului de la MNIR, „la 9 mai 1877, Principatele Române își proclamau independența și vor lupta pentru aceasta, devenind un stat cu propria politică externă, un stat suveran și liber să-și dezvolte economia și comerțul, propriile alianțe și propria structură, fără a ține cont de ingerințele vreunei Mari Puteri. (…) Independența a fost un pas uriaș fără de care nu ar fi fost posibili ceilalți pași: proclamarea Regatului Român (14 martie 1881) și apoi Marea Unire (27 martie / 9 aprilie 1918 – Basarabia; 15 / 28 noiembrie 1918 – Bucovina; 1 decembrie 1918 – Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul), nici existența României de astăzi”.

Conferința de pace de la Berlin din 1878, ce a urmat Războiului pentru Independență, a fost după cum a menționat și Păiușan-Nuică, prilejul cu care s-a decis ca Rusia să recunoască independența României, să cedeze teritoriile Dobrogei și Deltei Dunării. În schimb, Rusia a preluat județele din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad). Deși Carol I s-a arătat extrem de nemulțumit de evoluția nevaforabilă a negocierilor, intervenția omului de stat german Otto von Bismarck l-a făcut să accepte acest scenariu, care îi oferea României oportunități din punct de vedere economic, grație accesului la Marea Neagră și a controlului traficului pe Dunăre.

A fost o chestiune de propagandă culturală dar, în egală măsură, au fost oameni care au înțeles semnificația acestui moment și au vrut să-l susțină

Pentru românul obișnuit de la acea vreme, independența a fost salutară și întâmpinată cu optimism. Istoricul dr. Nicolae Mihai, cercetător științific la Academia Română – Institutul de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolăescu-Plopșor” din Craiova, a subliniat pentru Matricea Românească faptul că în România s-a produs o mobilizare generală, după proclamarea mult așteptată: „La un moment dat, s-a făcut apel la chete, la contribuții. Nu am văzut analize cu privire la chetele strânse de la români, dar au contribuit și oameni cu o poziție socială foarte scăzută, nu neapărat cei din lumea bună – inclusiv profesorii de la sate. A fost o chestiune de propagandă culturală dar, în egală măsură, au fost oameni care au înțeles semnificația acestui moment și au vrut să-l susțină. (…) Victoriile de la Plevna, Grivița și de la Smârdan au devenit elemente simbolice, introduse într-un calendar festiv ad-hoc și temporar. Apoi, ele nu s-au mai păstrat”.

9-10 mai, în secolul XXI

Anii care s-au scurs de la ieșirea României de sub suzeranitatea străină nu au îngropat acest eveniment epocal, care rămâne, peste timp ,o dovadă a dorinței de libertate a precursorilor noștri, atât pentru ei, cât și pentru noi.

„În cei 140 de ani trecuți de la Independență am avut un reper și atunci când părți din teritoriul național au căzut sub ocupație străină: în Primul Război Mondial,  mare parte a României cu excepția Moldovei; apoi, în anul 1940, Basarabia și Bucovina și o parte a Transilvaniei. În aceste momente critice, românii s-au raportat constant la momentul câștigării independenței și a recunoașterii internaționale a acesteia și au năzuit la repararea prin diplomație și luptă armată a acelor nedreptăți făcute de Marile Puteri. În perioada comunistă, mai ales în primii ani – cei în care de facto independența României era știrbită de ocupația și totalul control sovietic – independența a rămas un reper permanent ce s-a alăturat speranței că într-o zi toate acestea vor deveni istorie, și vom redeveni un stat independent”, a mai precizat Cristina Păiușan-Nuică.

De regulă, un eveniment de genul acesta se păstrează bine în memoria colectivă dacă este întărit prin politici comemorative specifice

În contemporan, Războiul de Independență reprezintă un capitol în manualul de Istorie, însă din păcate, ziua de 9 mai nu mai este demult marcată la adevărata sa importanță, ea fiind „translatată” în 10 mai și aniversarea Zilei Regelui.

„10 mai devenise Ziua Regelui, care era sărbătoare națională prin excelență, până la instaurarea comuniștilor. De regulă, un eveniment de genul acesta se păstrează bine în memoria colectivă dacă este întărit prin politici comemorative specifice: de la slujbe de pomenire pentru toți cei care au murit, până la parade, discuții sau serbări școlare. Lucruri care până acum nu au mai fost văzute. Încă mai avem de studiat. La ora actuală, exceptând ceea ce se face la orele de istorie, poate mai fac ceva profesorii care își duc copiii la muzeu, și le mai arată acolo unele lucruri. Dar, exceptând muzeele noastre care au secțiuni dedicate Războiului de Independență și organizează expoziții tematice, în rest «recuzita» de 9 mai nu e foarte bogată”, a mai adăugat istoricul Nicolae Mihai.

Istoricul dr. Nicolae Mihai, cercetător științific la Academia Română – Institutul de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolăescu-Plopșor” din Craiova

Istoricul dr. Nicolae Mihai, cercetător științific la Academia Română – Institutul de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolăescu-Plopșor” din Craiova

Chiar și așa, deși poate părea clișeic sau desuet, nimic nu îi împiedică pe românii de azi să le cinstească memoria celor care le-au asigurat independența. Ideea de individualitate statală este, în viziunea lui Păiușan-Nuică, „mult mai nuanțată – suntem un stat independent angrenat într-o alianță politico-militară, NATO, care ne garantează independența și integritatea, și într-o uniune politico-economică, anume Uniunea Europeană, ce ne ridică economic, fără a ne știrbi independența. În deceniile trecute de la prăbușirea regimului comunist, am evoluat spre această realitate de care ar trebui să ne bucurăm astăzi.

Polemicile istorice și politice actuale – normale într-un stat democratic și independent – întăresc semnificația independenței, a faptelor înaintașilor noștri care ne-au oferit nouă libertatea de a polemiza

Conduita românului de astăzi ar trebui legată de prețuirea trecutului istoric, de conștientizarea echilibrului și stabilității politico-militare de care noi beneficiem și care a lipsit multor generații forțate să lupte pentru o îndepărtată și mult dorită independență. Polemicile istorice și politice actuale – normale într-un stat democratic și independent – întăresc semnificația independenței, a faptelor înaintașilor noștri care ne-au oferit nouă libertatea de a polemiza”.

Declarația istoricului MNIR se poate completa cu succes cu cea a profesorului universitar Sorin Liviu Damean, care este de părere că „în primul rând, trebuie să avem responsabilitatea necesară față de un asemenea act care a stat la baza României. Fără independență, un stat nu există pe harta Europei sau pe harta lumii. De aceea, independența națională a unui stat e poate data cea mai semnificativă din întreaga istorie a nației respective”.

Mii de români și-au pierdut viața pe front, în Războiul de Independență, pentru că ei au crezut în libertate, în individualitatea noastră ca națiune și în integritatea noastră teritorială. Așa cum, în fiecare an, împodobim bradul de Crăciun sau ciocnim ouă de Paște, și Ziua Independenței națiunii române ar trebui onorată cu recunoștință pe 9 mai, pentru că, fără ea, viața noastră nu ar fi fost așa cum este astăzi.

Foto deschidere: tabloul „Atacul de la Smârdan (12/24 ianuarie 1878)”, de Nicolae Grigorescu (1838-1907)