Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

minciună

-Nu, chiar nu am făcut eu asta!

-Sonia, ești sigură? Pare că tu ai făcut-o!

-Nu, nu și iarăși nu!

Mama Soniei își pierde cumpătul: fiica ei o minte! De ce? De ce?

 

Este cu adevărat iritant când ne privim copilul cum neagă ceva despre care știm că este adevărat.

Ce ne trece prin minte? Oooooo!

,,Câtă de lipsit de respect!” ,,Încearcă să îmi arate că mă poate dovedi pe mine?” ,,Dacă mi-ai fi spus adevărul de la început, nu m-aș fi enervat niciodată atât de mult! Ar fi trebuit să știe asta!” ,,Cum de mă minți pe mine, pe mine, mama ta care mereu îți vrea binele?!”.

Și lista e larg deschisă, nu e așa?

 

De ce?

Deci de ce mint copiii? Dacă încercăm pentru puțin timp să nu mai despicăm firul în 16, întrebând ,,de ce” și alegem să devenim puțin curioși, observăm că minciuna sub microscop devine cumva interesantă, nu?

În fața noastră este un copil care știe că noi ne dăm seama de adevărul-adevărat și care continuă povestea sa proprie.

Pare că se întâmplă ceva ce merită a fi studiat….

Pare că se conturează următorul lucru: copiii mint pentru a-și proteja legătura cu noi.

Copiii țin la tot ce ne apropie pe noi, adulții, de ei.

 

 

Descoperirile copiilor

Copiii descoperă, desigur, tot ce îi irită pe părinți și îi transformă în cei ce pedepsesc, critică, ceartă.

În momentul în care copiii cred că părinții lor vor reacționa la adevărul pe care îl știu cu furie, etichetare, pedeapsă, ei mint pentru a păstra legătura de atașament.

Când copiii cred că părinții vor reacționa la adevărul pe care îl spun cu îngrijorare, cu atenție, cu înțelegere pentru decizia nefericită, ei vor fi sinceri de dimineață până seara.

 

Ce este de făcut? Adesea, în relații, avem de ales să avem dreptate sau să rămânem conectați. Îi îndemn pe părinți să încerce să acorde prioritate conexiunii și să sudeze soclul de încredere.

Copiii acordă foarte mare atenție modului în care părinții, adulții responsabili din jurul lor, răspund. Ce mă ține strâns legat de ai mei? Ce mă îndepărtează? Copiii aleg să spună adevărul atunci când reacția părinților duce de obicei la apropiere și nu la depărtare.

 

Cum am putea reacționa?

-Nu, nu, nu eu am stricat căsuța fratelui meu..Nu eu!

-Uh! Te aud. E bine să știi că dacă cineva, nu tu, ar fi stricat căsuța eu cred că aș înțelege. Este greu să ai un frate mai mic și este greu să fii nevoit să împarți mereu… Chiar dacă aș fi necăjită, în final aș înțelege ce s-a petrecut. Aș încerca să înțeleg, să ajut să nu se mai întâmple acest lucru și cred că aș da și o îmbrățișare celui ce a fost suficient de puternic să recunoască greșeala….Oare vrei o îmbrățișare acum?

Sau:

-Ba chiar mi-am făcut toate temele!

-Hmmm….Să știi că am primit vestea de la doamna învățătoare că temele nu au fost făcute în ultima vreme. Știu că este greu să le duci pe toate la bun sfârșit. Pe mine mă interesează mult mai mult ca tu să fii bine decât să mă supăr pentru aceste teme nefăcute. Totuși, sunt aici ca să înțeleg și să ajut. Promit să nu țin morală. Hai să vedem cum aș putea să ajut pentru a nu mai fi în situația aceasta pe viitor!

 

Și mama Soniei a înțeles ce este de făcut: este extrem de atentă la reacțiile ei, de adult responsabil. Sonia recunoaște în ultima vreme cu ușurință când greșește. Mama este mereu acolo să o vadă așa cum este ea, cu bune și mai puțin bune, să o îndrume, să o susțină, să o înalțe!

 

 

Trebuie să fim fericiți”. Ce muzicalitate are această afirmaţie prin vocabula ”trebuie”. Ne și imaginăm un ciomag de natură semantică, ce rupe tot în calea fericirii noastre. Adevărul e că suntem nefericiți și neputincioși în a defini fericirea. Prin alăturare forțată, coercitivă, verbul imperativ „trebuie” devine o deviză, un motto, un life statement (dacă preferați să fim simandicoși, atenție nu prețioși!) de care ne agățăm încercând să creionăm o minciună plauzibilă, de succes dilatat, de reușită pentru confirmarea statutului nostru social, fie el fictiv sau nu, pe care trebuie să-l apărăm certificându-l, autentificându-l.

Sună atât de nenatural aceste cuvinte prin muzicalitatea lor inexistentă pentru o ureche ceva mai aplecată spre graiul românesc, încât se sesizează un soi de impostură. Nu vorbim despre purisme acum, nici nu invocăm polemici semantice, ci cumva încerc să înfățişez o realitate țipătoare (sper, grăitoare, dar acest cuvânt mă vâră în paradigma trebuie!), în care fericirea este scopul suprem care nu mai vine. Cumva, cineva ar trebui să ne-o confere.

”Trebuie rapid” în definitiv să ne trăim viața

Noi nu știm ce ne face fericiți. Nu există o definiție standard care să ne spună ce este fericirea sau cum o putem obține. Și nici nu e un lucru pe care îl putem pune pe banda rulantă la supermarket și să îl luăm acasă. Orbecăim cu şabloanele în mână, pe post de icoane postmoderne, și nu vrem să recunoaștem nimic.

Chiar existența nimicului este pentru noi o non-ipostază. Trebuie să facem ceva și adăugăm aici condimentul rapid. ”Trebuie rapid” în definitiv să ne trăim viața. Cel ce trădează acest model – pattern, în traducere liberă pentru cei care caută sensul existenței în ideologii exotice de tipul life mission – este marginalizat, este exilat pe bună dreptate în interiorul societății. Vorbim despre o reacție firească de apărare a vidului colorat curcubeic și ridicat la rang proteic în viețișoara noastră îmbătată de epic curgător de la robinete.

«Trebuie» nu merge cu viața, merge cu ideologiile despre viață. În rest, sper să trăim cu «ar fi bine»

Este dificil exercițiul autenticității când suntem strașnici în a găsi, în mod programatic, metode de a mima originalitatea. Suntem autentici doar în acest proces, respectiv a teatraliza autenticitatea găunoasă. Epicul pentru noi a ajuns o minciună. Trebuie să fi ajuns o minciună, dacă tot îl scriem pe toate gardurile și îl tot îmbrăcăm când ne convine în viață. Adevărul este că trebuie să mai avem și epic.

E un motiv suficient pentru mulți de a nu se sinucide cu gândul la un gard pictat frumos în culori alese care este anexat procesului de micțiune colectivă. Poate așa a luat și naștere titulatura de ”oameni frumoși”. O tipă care strâmbă din nas teatral cu accente provinciale a văzut mai mulți cetățeni care micționau de zor pe gardul curcubeic, și lacrima din colț i-a încolțit această sintagmă sub care se ascund sufletele bolnave de toleranță fictivă și indulgență forțată. Trebuie să am dreptate, în definitiv de ce aș scrie dacă nu aș avea dreptate?

Adevărul e că ”trebuie” ar fi bine să fie înlocuit cu ”ar fi bine”. Poate sesizați nuanța. Ar fi bine să ”multe lucruri” din convingere, și nu din ură sau prostie bălțată. De ce folosesc aceste cuvinte care cumva scrijelesc tabla neagră din universul oamenilor frumoşi? Mă gândesc că poate muzicalitatea îi va trezi din propria minciună a vieții lor, trebuie.

În definitiv ar fi binetrebuie, dar trebuie nu merge cu viața, merge cu ideologiile despre viață. În rest, sper să trăim cu ”ar fi bine”, iar ”trebuie” să trăiască habitual și imperativ la așa ”ar fi bine să nu’’. Până atunci, caut oameni frumoși pe care să-i abuzez cu scrijelitul tablei negre.

 

Foto deschidere: Ionuţ Văidean, judeţul Alba

De ce aleg copiii să mintă?

8 februarie 2023 |
-Nu, chiar nu am făcut eu asta! -Sonia, ești sigură? Pare că tu ai făcut-o! -Nu, nu și iarăși nu! Mama Soniei își pierde cumpătul: fiica ei o minte! De ce? De ce?   Este cu adevărat iritant când ne privim copilul cum neagă ceva despre care...

Trebuie să fim fericiți

3 septembrie 2018 |
Trebuie să fim fericiți”. Ce muzicalitate are această afirmaţie prin vocabula ”trebuie”. Ne și imaginăm un ciomag de natură semantică, ce rupe tot în calea fericirii noastre. Adevărul e că suntem nefericiți și neputincioși în a defini fericirea....