Tag

minorităţi

De mai multe decenii sau secole, pe teritoriul Ungariei de astăzi au locuit diverse națiuni care au participat, în funcţie de posibilitățile date de epocă, la viața culturală, socială, respectiv religioasă a țării, ca de exemplu: slovaci, sârbi, ucraineni, polonezi șamd, printre aceste minorităţi numarându-se și diaspora română din Ungaria.

Românii din Ungaria reprezintă populația românească ce, după Primul Război Mondial, mai precis după tratatul de la Trianon (4 iunie 1920), a rămas pe teritoriul Ungariei de astăzi, iar începând din acea perioadă conviețuiesc împreună cu celelalte naționalități prezente în sudul, respectiv sud-estul țării, în vecinătatea imediată a României de azi.

Conform unor studii inițiate de anumite asociații și organizații ale românilor de pe aceste meleaguri, numărul etnicilor români din Ungaria se presupune că se ridică la circa 25.000 – 30.000 de suflete, majoritatea acestora fiind de religie ortodoxă, la care se adaugă greco-catolici, baptiști și penticostali. Marea parte a acestor persoane este împrăștiată prin diferite localități de pe teritoriul țării, precum: Jula, Micherechi, Aletea, Chitighaz, Bătania și multe altele, locuind în zone compacte și conviețuind cu populația autohtonă maghiară, majoritară, în afara de localitatea Micherechi, care până în zilele noastre reprezintă singurul așezământ locuit preponderent (în proporție de 90-95%) de români. Centrul acestei comunități îl reprezintă orașul Jula, unde se află și cele mai numeroase și importante instituţii românești de pe teritoriul Ungariei, precum: Autoguvernarea pe Țară a Românilor din Ungaria, Liceul Românesc „Nicolae Bălcescu”, cele două redacții românești („Foaia Românească” și „Cronica”), Uniunea Culturală a Românilor din Ungaria, Centrul de Documentare și Informare al Românilor din Ungaria și multe alte instituții ce au rol esențial în păstrarea și transmiterea tradițiilor, obiceiurilor și a limbii române generațiilor viitoare.

De asemenea, în localitățile menționate mai sus sunt prezente școli bilingve și alte importante instituții românești, finanțate exclusiv de Guvernul maghiar, singura instituție care primeşte un sprijin financiar parțial din partea Statului român fiind săptămânalul românilor din Ungaria‚ „Foaia Românească” din Jula.

Numărul etnicilor români din Ungaria se presupune că se ridică la circa 25.000 – 30.000 de suflete, majoritatea acestora fiind de religie ortodoxă. (…) Localitatea Micherechi reprezintă singurul așezământ locuit preponderent (în proporție de 90-95%) de români

Totuşi, cum am ajuns eu, un român get-beget, să vorbesc despre această comunitate?

Totul a început atunci când, împreună cu familia mea, m-am mutat în Ungaria, din dorința părinților de a-mi face mie un bine. Ajuns în localitatea Bătania, la nici 30 de kilometri de Municipiul Arad, de unde sunt originar, am ajuns să frecventez cursurile școlii românești „Lucian Magdu”, iar mai târziu studiile liceale le-am continuat la Liceul „Nicolae Bălcescu” din orașul Jula.

Doresc, în primul rând, să îmi exprim opinia proprie, precum și pe cea a altor persoane care gândesc la fel ca mine, despre comunitatea românilor de aici, despre persoanele ce ne-au îndrumat de-a lungul anilor spre a ne forma ca personalități.

Sincer, se pot spune multe lucruri pozitive despre acești oameni minunați, respectiv devotați etniei și sentimentului pur românesc pe care îl țin adânc înrădăcinat în suflet, lucruri negative fiind greu de specificat. În primul rând, ceea ce m-a impresionat cel mai mult când am venit din România a fost faptul că în Ungaria există instituții românești sau bilingve, unde copiii pot învăța în ambele limbi – română ori maghiară – materiile predate în şcoală sau liceu, ei fiind pregătiți de cadre didactice cu experiență și studii în România sau Ungaria. Suplimentar, fiecare cadru didactic te ajuta mereu în cazul în care aveai unele dificultăți la anumite subiecte, explicându-ți atât în română, cât și în limba națională, lucru demn de precizat.

În afară de profesori și în afara orelor de studiu, este important de menționat că, în cazul în care îi adresezi o întrebare unei persoane din comunitate, aproximativ toate îți vor răspunde în română, dacă te adresezi în românește, bineînțeles. Fiind în apropiere de graniță, deseori în diferitele localități locuite de români se țin manifestații culturale românești, dar să nu excludem și acele evenimente organizate exclusiv în cadrul comunității românești din Ungaria, pline de dansuri și tradiții specifice românilor din aceste părți ale țării.

Cum ne văd românii din Ungaria pe noi, românii veniți din România?

De cele mai multe ori, venirea unui român este o bucurie, indiferent de vârsta acestuia. În situația mea, eu pot spune că am fost crescut de către ei, în timp ce România mi-a oferit baza și conștiința românească, pe timpul când am studiat la Arad. Niciodată nu au avut gândul de a își disprețui semenii și mereu ne-au (nu doar pe mine) acceptat cu zâmbetul pe buze. Cu toate că, uneori, simțământul de dor față de țara-mamă a fost puternic, ei au încercat pe cât posibil să amelioreze acest lucru. Este, poate, singura comunitate din Ungaria în care fiecare om sare în ajutorul celuilalt la nevoie, fiind foarte unită, lucru ce se poate resimți, și de pe urma căruia am avut totodată de învățat. De asemenea, fiecare copil sau adult este considerat a fi egal în orice perspectivă, neexistând discriminări pe baze etnice, religioase sau sociale.

Nu pot exprima decât gânduri frumoase despre această comunitate de români, plină doar de oameni sufletiști, optimiști, care îți sunt mereu alături în momentele cruciale ale vieții și, să nu uităm, dornici de a își păstra limba și tradițiile străbunilor, pentru a le transmite generațiilor ce vor urma, adevărații noștrii frați împrăștiați pe meleagurile Ungariei.

Cum îi vedem noi, românii din România, pe românii din Ungaria?

Aceasta este una dintre cele mai complicate întrebari ce ne-o putem adresa nouă înșine. Fiind vorba, în cazul acesta, de actualitate, voi preciza câteva aspecte generale legate de acest lucru:

Primul aspect ar fi faptul că, oricât ar părea de incredibil, majoritatea românilor din țara noastră (România) nici măcar nu știu de existența acestei comunități din afara granițelor țării, dar nu este singura despre care nu se spune nimic, nu se informează populația țării, astfel nici nu se află decât accidental despre ele, uneori prea târziu.

Al doilea aspect ar fi că autoritățile române, împreună cu Ministerul Afacerilor Externe, vin deseori în vizite oficiale la Jula, pentru a se interesa de situația acestei comunități, dar într-un final, în majoritatea cazurilor nu se ajunge la nici un fel de rezultat vizibil, cu ajutorul căruia să îmbunătățească situația românilor din afara granițelor României.

La prima vedere, persoanele care formează această comunitate sunt unguri. Cercetând, însă, un pic mai în detaliu sau pur și simplu purtând o conversație normală cu ei, aflăm în mod șocant că sunt persoane care vorbesc fluent limba română, altele la nivel mediu, iar restul oamenilor tot mai puțin, majoritatea folosind cu precădere limba maghiară în comunicare, lucru legat strict de fenomenul de asimilare. Cu toate acestea, mai există tineri care vor să facă ceva, majoritatea vorbind ambele limbi fluent și încercând pe cât posibil să repare ceea ce alții au distrus, restabilind echilibrul de altădată.

Autoritățile române, împreună cu Ministerul Afacerilor Externe, vin deseori în vizite oficiale la Jula, pentru a se interesa de situația acestei comunități, dar într-un final, în majoritatea cazurilor nu se ajunge la nici un rezultat vizibil, cu ajutorul căruia să îmbunătățească situația românilor din afara granițelor României

Mulți dintre noi spunem despre românii din Ungaria că sunt unguri, dar nu e așa, faptul că folosesc ambele limbi și că trăiesc în Ungaria este numai o mare pată lăsată de Istorie și care nu poate fi remediată. Fiind crescut de ei, le-am putut simți durerile și dezamăgirile, dar totodată am învățat că indiferent cât de cruntă ar fi viața cu omul, niciodată nu trebuie să te dai bătut.

Oricât am spune despre ei că sunt unguri, trebuie să recunoaștem că și românii din Ungaria sunt o parte importantă a culturii și spiritualității poporului român, frații și surorile noastre de peste hotare, sânge din sângele românilor, ce nu se schimbă niciodată în apă.

 

Foto deschidere: Parlamentul ungar din Budapesta, wikimedia.org

Un punct de vedere primit de Matricea Românească la poșta redacției, despre cum e românul și cum arată România în oglinzi paralele… ce reflectă – unele, prejudecăți despre români, iar altele, o imagine mai fidelă a acestora.

Ştirile despre noi (despre români şi despre România), din afară şi din ţară, ne pun zi de zi în faţă o oglindă aşa-zis „obiectivă” – în fapt, de bâlci, care deformează – şi ne obligă să ne identificăm cu imaginea strâmbă reflectată în ea. În faţa „obiectivităţii” acestei oglinzi, iată, totuşi, şi imaginea subiectivă – în fapt, o privire cinstită – asupra noastră înşine şi a României. Le vom pune alături. Oglinda adevărată este uşor de aflat. Este cea în care te recunoşti.

Românul se trezeşte dimineaţa la patru şi se aşază la coadă la ajutoare europene

Românul se trezeşte la patru dimineaţă – cel mai adesea – şi pentru că intră în tură, face naveta, îi naşte o pacientă sau pur şi simplu îl sună un prieten care are nevoie de el.

Acelaşi român „ia cu asalt” hypermarketurile atunci când sunt reduceri sau în prag de sărbătoare, „scoţând din buzunar” sume din ce în ce mai mari de bani, în trend cu scumpirile. Românul „ia cu asalt”, fără discriminare, şi spectacolele de operă în aer liber, târgurile de carte şi vernisajele.

Dar pentru că nu-i ajunge teritoriul cucerit, românul „ia cu asalt” şi Europa, înspăimântând localnicii, jefuindu-i, răpindu-le locurile de muncă. Românul „invadează” Europa şi – sau cel mai adesea – ca superspecialist în reţele informatice, neurochirurgie, tehnologie nucleară, inginerie aerospaţială, restaurare de vitralii medievale sau te miri ce alte „nimicuri”.

Românul nu-şi respectă valorile

Românul poate că nu-şi respectă valorile, dar trăieşte cu ele şi prin ele zi de zi. Nu ştiu dacă francezul citează din Baudelaire, englezul din Shakespeare şi neamţul din Goethe aşa cum cităm noi (la bine şi la rău raportându-ne la ei) din Eminescu („mai am un singur dor”, „toate-s vechi şi nouă-s toate”, „somnoroase păsărele”), din Caragiale („două la primărie…”, „curat murdar”), din Preda (cu celebra poiană a lui Iocan). Dar dacă francezul, neamţul, englezul o fac, cinste lor! Pe ei nimeni nu-i acuză că nu-şi respectă valorile.

Românul se înghesuie la moaşte

Asta, trebuie să recunoaştem, e ceva ruşinos. Sau nu neapărat? Mai ales dacă ne gândim că asta face parte din relaţia lui cu Divinitatea, singura lui speranţă, atunci când este disperat.

Românul e analfabet

Românul care nu e însă analfabet iese pe primele locuri la olimpiade internaţionale de informatică, latină, ştiinţe ale pământului, astronomie etc. etc. etc.

Românul e mioritic (un adjectiv care înseamnă tot ce e mai rău pe lume) şi, în loc să acţioneze, se resemnează

Românul a creat Mioriţa, deci e mioritic. Iar asta nu e dovadă de prostie, ci reflexia unui mod de a privi lucrurile altfel decât intrepid şi „cu ochii pe butelie”. Dacă cineva crede că a răspunde inevitabilului prin poezie şi visare înseamnă prostie şi îngălare, să şi-l imagineze pe ciobanul din Mioriţa alergând cu sufletul la gură la şeful de post să-l anunţe despre complotul pus la cale împotriva lui. Şi-ar fi ratat măreţia, iar poezia ar fi devenit o prozaică ştire de ora 17.50.

Românul e Mitică

Da, românul e Mitică, dar asta nu-i un mare defect pe care trebuie să ni-l ascundem jenaţi. Discuţia la o bere cu un prieten este una dintre cele mai mari capodopere (care din păcate rămân anonime şi nescrise – dar nu-i nimic, că avem destule) pe care românul le generează în mod spontan. Trecând de la Schopenhauer la fotbal, de la presupuneri despre geografia malgaşă la bancuri, de la cum se poate coloniza planeta Marte la „când o fi murit Alecsandri?”, discuţia poate rezolva toate problemele omenirii într-o singură, nesfârşită, după-amiază de vară. Românul e Mitică şi în acelaşi timp un om inteligent care apreciază rara plăcere de a avea cu cine discuta.

Românul e intolerant

Românul are prieteni unguri, evrei, nemţi şi de toate naţionalităţile, născuţi aici sau veniţi de aiurea, pe care-i invită cu maximă plăcere la el „la un pahar” ca să mai „schimbe o vorbă”. România are una dintre cele mai respectuoase politici pentru protejarea culturii minorităţilor din Europa, un „model” (n-o spunem noi, ci alţii) pentru alte ţări, vecine sau îndepărtate (model, din păcate, deloc urmat).

Românul are prieteni romi şi olandezi, catolici şi musulmani, pe care nu-i consideră din cauza asta prieteni de rangul doi, ci prieteni şi atât. Românul respectă diferitul, vrea să schimbe păreri cu cineva care-i altfel, vrea să-i înţeleagă viziunea de viaţă. Şi nu din curiozitate, ci pentru că îi place aşa, în mod gratuit, „corola de minuni a lumii”. Dar ăsta-i avantajul când ai de-a face cu cineva tolerant. Îl poţi face cum vrei şi-n toate felurile, chiar şi intolerant.

Românul e leneş

Românul e leneş, dar are printre cele mai puţine zile libere dintre toţi cetăţenii Uniunii Europene. Da, dar asta înseamnă că munceşte zilele în care se duce la serviciu? Poate că nu. Dar, în mod ciudat, acelaşi român se duce să ajute la mutat când se schimbă sediul firmei; vine sâmbăta la serviciu; termină acasă o treabă urgentă de la lucru; stă peste program… şi toate astea, fără să-l plătească cineva.

Românul ia totul în râs, batjocoreşte totul şi e superficial

Românul râde când îi e bine şi când îi e rău şi are umor şi autoironie – forme supreme de inteligenţă şi de sensibilitate. A învăţat să folosească umorul ca armă infailibilă împotriva durerii şi a disperării, iar asta-l face să dăinuie mai bine şi mai demn decât l-ar ajuta şedinţele la psiholog.

Românul se îmbuibă cu produse tradiţionale şi ajunge la Urgenţe

Românul mănâncă produse tradiţionale de sărbători că aşa e tradiţia. Iar „îmbuibarea” este un exces ritual care face parte din scenografia sărbătorii, când totul e mai mult, mai gălăgios, mai altfel decât în viaţa de zi cu zi. Sărbătoarea însăşi reprezintă ieşirea din cotidian şi pătrunderea într-un spaţiu temporal rupt de obişnuit.

Fără sfârşit

Italia și cultura sa sunt parte inerentă a latinității și, așa cum toate drumurile duc la Roma, și Matricea Românească a decis să meargă în vizită la Institutul Italian de Cultură ”Vito Grasso”, unde în perioada 9-28 octombrie (sic! din motive logistice) are loc Săptămâna Limbii Italiene.

Am fost plăcut surprinși de prestația doamnei profesor Oana Boșca Mălin, lector la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine de la Universitatea din Bucureşti, unde aceasta predă cultură şi civilizaţie italiană şi cursuri despre literatura migraţiei. Conferința cu tema Il Decameron parla con Fellini, Pasolini e i fratelli Taviani a fost o retrospectivă amplă asupra peliculelor cinematografice, în care apare influența boccacciană și mai ales, tematica abordată în Decameron.

Filmele italiene sunt artistice prin definiție și implică o atenție sporită asupra imaginilor plastice sau asupra coloanei muzicale

Accentele puse de doamna profesor au delimitat atât teoriile și curentele deja apărute în cinematografia italiană, cât și aspectele de emoție, de impact desprinse din fondul cinematografic de aur al Peninsulei Italice. Nume mari precum Federico Fellini și al său Boccaccio ’70 sau Pier Paolo Pasolini cu al său Il Decameron au fost perfect încadrate în atmosfera serii.

Mesajul transmis de coodonatoarea conferinței a fost structurat pe analiza unor idei general umane desprinse din context. Așa am ajuns la frumoasa concluzie că filmele italiene sunt artistice prin definiție și implică o atenție sporită asupra imaginilor plastice sau asupra coloanei muzicale. Astfel, am observat ”firul roșu” al evoluției simbolismului decameronian pe întreaga axă cronologică a cinematografiei italice, începând cu primul film sonor de la 1930 La canzone dell’amore până la cea mai nouă peliculă Il maraviglioso Boccaccio, regizată de frații Paolo și Vittorio Taviani.

Acestui ultim film, profesorul i-a dedicat o atenție sporită, subliniind unele particularități în linia de subiect, cum ar fi transpunerea problematicii imigranților, care în prezent sunt la ordinea zilei pe agenda europeană, sau problema raporturilor om-natură.

Clip de prezentare ”Maraviglioso Boccaccio” (2015)

Și pentru că detaliile fac diferența, seara a fost cu atât mai plăcută, cu cât am putut savura o partitură muzicală interpretată la un pian restaurat cu efortul Institutului gazdă. Totodată, atmosfera a fost întregită de un vernisaj semnat de Tonino Mattu, artist plastic italian.

Sperăm că acest proces de schimb cultural româno-italian și viceversa va continua, aducând rezultate de impact pe termen lung.

Documentarul Ultimul căldărar începe cum nu se poate mai expresiv: auzim bătăi metalice, în timp ce privirea ne este captată de prim-planul cu mâna ridată și durdulie – cu oja roșie, pe alocuri ciupită de pe ungiile late -, ce ține de marginea unui vas mare din metal neșlefuit. Mâna bătrânei este ajutată de o altă mână, bărbătească, vizibil brăzdată de anii de muncă, dar mai înnegrită de funinginea cărbunilor. Toate acestea, acompaniate de barosul care face mișcări neîncetate de du-te-vino pe metalul greu.

„Meseria asta nu se poata salva, dacă oamenii nu mai vor să mai cumpere lucruri de la noi. Oamenii, românii, nu mai caută oalele noastre, cazanele noastre. Oamenii le cumpără din magazin, smălțuite, din alea, făcute de fabrică.” Declarația îi aparține lui Geo și exprimă, în marea sa simplitate, adevărul limpede ca apa râului despre soarta meșteșugurilor românești, inclusiv a celor practicate de către minorități.

Acest film, semnat de către jurnalista Elena Stancu și fotograful Cosmin Bumbuț, urmărește povestea lui Geo Stănescu, un tânăr căldărar din satul Corcova (județul Mehedinți), care nu își mai poate întreține familia, pentru că nu nimeni nu îi mai cumpără oalele. Astfel, el se vede nevoit să se alăture miilor de români care au luat calea străinătății, și să plece în Franța, la cules de mere.

Din momentul când Geo a devenit soț, a decis și să renunțe la școală, pentru că se transformase într-un bărbat însurat și nu voia „să râdă țiganii de el”

Pe lângă caracterul aproape exotic al peliculei filmate în sânul unei familii de romi căldărari – pentru că ne este oferită o frescă din lumea și obiceiurile acesteia -, povestea este de fapt una care ridică un văl de pe ochii privitorilor: meșteșugurile noastre, prezente pe pământul românesc din vremuri îndepărtate, pier pe zi ce trece.

Însă producătorii au „bătut fierul” și pe obiceiul de la care familiile tradiționale de romi nu se abat sub nicio formă: căsătoriile între copii. Familiile trebuie să-și căsătorească odraselele cât sunt mici, altfel intervin bătrânii: „Ce, ești român? Ești țigan!”.

Aflăm, urmărind cele 59 de minute de film, că Geo s-a căsătorit cu Marina atunci când cei doi aveau 12, respectiv 13 ani. Ei se amuză și acum, când povestesc, în fața camerei de filmat, cât de stângaci și de speriați au fost în noaptea nunții lor. „La 12, ani ce să știi?”, întreabă ei, retoric.

„Hai, Marină, că ne omoară ăștia!”, rememorează Geo spaima și jena momentului intim, ajuns la paroxism după ce au realizat că rudele așteptau lângă ușă ca proaspătul cuplu să-și consume căsătoria.

Din momentul când Geo a devenit soț, a decis și să renunțe la școală, pentru că se transformase într-un bărbat însurat și nu voia „să râdă țiganii de el”. Așa că a învățat, la rândul său, să facă oale și cazane. Însă îndeletnicirea, pe care o stăpânește cu o măiestrie lăudată de către bătrâni, este inutilă, fără clienți. Așa că tânărul își întreține familia mergând la cules de mere în Franța.

Familiile trebuie să-și căsătorească odraselele cât sunt mici, altfel intervin bătrânii: „Ce, ești român? Ești țigan!”

Elena Stancu și Cosmin Bumbuț surprind, în Ultimul căldărar, momentele de dinaintea plecării cuplului și a copilului lor în „Hexagon”. Ei știu că îi așteaptă muncă grea și un „trai rău și mizerabil”, printre „gunoaie, barăci și șobolani”, dar nu au de ales. În țară nu este de lucru.

Pe parcursul documentarului, care a avut premiera în cadrul Docuart Fest 2016, când a luat premiu pentru cea mai bună imagine, privitorul este amuzat, intrigat, dar nu poate să nu fie încercat de o sinceră mâhnire atunci când se întoarce la adevăratul motiv al plecării familiei de căldărari în Franța: oamenii nu mai apreciază obiectele născute din meșteșug, ci preferă produsele din fabrici. Câteva cadre, precum fetița îmbrăcată în alb de pe uliță și veselia romilor, acompaniată de nelipsitele manele, nu pot să nu îți genereze zâmbete și empatie.

Ultimul căldărar a obținut premiul pentru debut, în cadrul Transilvania International Film Festival (TIFF) 2017.

Foto deschidere: captură Ultimul căldărar

Trailer „Ultimul căldărar”

Atunci când știi că urmează să ai o discuție cu un mare nume al teatrului și al filmului românesc, responsabilitatea și seriozitatea cu care te „înarmezi” se dizolvă în fața emoțiilor inerente. Actrița Maia Morgenstern, directorul Teatrului Evreiesc de Stat (TES), este un om care radiază bunătate, dar și profesionalism. Dacă aceste calități ale distinsei doamne sunt mai mult decât evidente și din fața micului ecran sau din fotoliul din sala de teatru, mărturisim că întâlnirea cu Maia Morgenstern este una care nu va fi uitată prea curând, întrucât personalitatea sa relevă un mare român. Directorul TES a vorbit cu Matricea Românească despre misiunea instituției pe care o conduce, despre cultura evreiască și despre locul pe care aceasta îl ocupă în «matricea culturală românească».

Matricea Românească: Vă rog, pentru început, să-mi vorbiți despre Teatrul Evreiesc de Stat. Care este mesajul acestuia și ce rol are în spațiul cultural românesc?

Maia Morgenstern: Mă întrebați despre Teatrul Evreiesc, despre rolul său, despre menirea și misiunea sa. Eu nu o să vă vorbesc precum în caietul de sarcini și nici ca în proiectul de management. Teatrul Evreiesc s-a născut în urmă cu 140 de ani, după studiile noastre, după ceea ce învățăm și la istoria Teatrului Evreiesc, și după ceea ce ne spun înaintașii noștri. Am citit cartea domnului Israil Bercovici, O sută de ani de teatru evreiesc în România, de unde noi am învățat foarte multe. Avram Goldfaden a fost părintele Teatrului Evreiesc. El a făcut un teatru la Iași, în locul numit Grădina „Pomul Verde”, care era o grădină de vară. El a ajuns la Iași și a dorit să facă un ziar, o publicație evreiască pentru evreii numeroși din timpul acela din Moldova, din Iași. Însă doamna Librescu, soția domnului Librescu, i-a spus: „Publicații, ziare, sunt o grămadă. De teatru e nevoie”. „E nevoie de teatru? Adică, cum?” Manifestări de spectacole, manifestări teatrale existau.

Un exemplu ar fi sărbătoarea de purim, care e un carnaval, dacă vreți s-o spun într-un cuvânt, deși nu pot și nici nu trebuie să definesc o sărbătoare într-un cuvânt. Dar este un carnaval unde se poartă măști, unde adevăruri incomode sunt spuse, la adăpostul măștilor. Sunt adevăruri din zilele noastre. Sigur, povestea este a lui Haman, a lui Achashverosh și e povestită, repovestită, reamintită – e izbânda Binelui asupra Răului. E foarte frumos – și se spune și care a fost rolul reginei Estera, și cum evreii au fost salvați. Însă, dincolo de povestea, de legenda, de adevărul religios povestit și celebrat, mai există bucuria sărbătorii. Îmi povestea și mama că umblau mascați, se ofereau dulciuri. Principiul clasic al carnavalului este că, la adăpostul măștilor, se spun multe. Adevăruri ale momentului. Dacă vreți, e un principiu al commediei dell‘arte, al improvizației, al taxării păcatelor, al viciilor. E un fel de admonestare, de mustrare, însă spusă cu umor, cu versuri comice, cu versuri săltărețe, cântece, dansuri, dulciuri și vinul, obligatoriu, băut. Iată principiile sărbătorii de purim.

Exegeții noștri ne spun că Teatrul Evreiesc își află rădăcinile în aceste purimshpil-uri, în cei care se preocupau cu mult timp înainte de confecționarea măștilor, de alcătuirea unor versuri simple și umoristice, a secretelor devoalate cu această ocazie. Teatrul jucat în limba idiș s-a născut la Iași. Mihai Eminescu a scris o cronică extrem de serioasă, extrem de pertinentă, o analiză lucidă, elogioasă – dar nu era un compliment, ci era o cronică reală, vie – a momentului nașterii Teatrului Evreiesc.

Matricea Românească: Ce fel de experiență oferă Teatrul? Cu ce stare sufletească trebuie să vii aici?

Maia Morgenstern: Nu trebuie să vii cu o stare specială, ci cu starea sufletească pe care o ai. Așteptăm public pe cât de divers, pe atât de numeros. Încercăm să creăm spectacole cât mai diverse și nu ne uităm nicio secundă misiunea – o luăm foarte în serios, deși nu e ușor, iar a vorbi că totul e roz și parfumat e nerealist. Încercăm – și vreau să cred că și reușim – să păstrăm și să ducem mai departe moștenirea culturală evreiească idiș, pornind de la muzica klezmer, de la textele clasice în limba idiș. Există un pericol ce dă târcoale, acela de a pierde tradiția, de a se pierde limba idiș. Ține de noi să ducem mai departe această tradiție, care cred eu că face parte din tezaurul, din orizontul cultural românesc, european și, de ce nu, din patrimoniul universal.

Matricea Românească: Teatrul a avut și perioada sa grea. Cu toate acestea, publicul românesc vă calcă pragul. Ce mesaj vă transmite o sală plină?

Maia Morgenstern: E mult, e complicat de spus și n-o să mă hazardez. Aș vrea să nu dau un răspuns formal. A fost așa: în acest spațiu, în acest loc, s-a născut Teatrul Barașeum. În anii de dictatură legionară, sub legile de opresiune legionară, sub legile rasiste din anii ’42, s-a născut Teatrul Barașeum. Actori, artiști, muzicieni de etnie evreiască au fost scoși din locurile lor de muncă, din locurile unde-și exercitau profesiunile, numai pe motive etnice. Pur și simplu, s-au văzut scoși afară, eliminați. S-au strâns în locul acesta și au propus să facă un teatru, care s-a numit „Barașeum”. Era interzisă limba idiș. Nu aveau voie să joace în limba idiș.

E o piatră de încercare această comunicare prin intermediul traducerii. Publicul, cunoscător sau mai puțin cunoscător, trebuie să citească traducerea în limba română. Dar nu e chiar o barieră de netrecut

Liviu Rebreanu, care a fost și el ministru în acea perioadă, a avut o contribuție benefică. A fost cel care a dat girul, a dat semnătura, a fost pentru înființarea acestui teatru. Era ca un ghetou, și n-aveai voie să exiști, ca artist, în altă parte. Și atunci, s-au strâns aici, s-au unit actori, artiști, regizori și au creat spectacole. Sub teroarea cenzurii, s-a născut Teatrul Barașeum unde, repet, nu era voie să se vorbească limba idiș. Se mai strecura, evident, pentru că legea e făcută să [fie încălcată] – mai ales una cum erau legile rasiale din acea vreme. Și atunci, se mai strecura un cântec, o vorbă, o expresie. După 1948, aici s-a născut Teatrul Evreiesc de Stat, continuator al teatrului evreiesc născut acum 140 de ani și continuator al Teatrului Barașeum.

Limba în care vorbim este limba idiș. Există – și trebuie să existe – pilonii teatrului, care sunt spectacolele în limba idiș: spectacole muzicale, de comedie, de dramă, cu traducere simultană. Este și aceasta o piatră de încercare, pentru că actorii cântă, vorbesc, joacă în limba idiș, iar publicul, cunoscător sau mai puțin cunoscător, trebuie să citească traducerea în limba română sau, atunci când e cerută, traducerea în limba engleză. Se întâmplă – și sunt binevenite – grupurile de turiști. Fac o paranteză pe care mi-e foarte drag s-o fac: în seara aceasta (miercuri, 29 martie, n.r.), se va juca spectacolul „Dibuk”, clasic, piatră de temelie și săgeată de continuitate a dramaturgiei și a culturii idiș evreiești, în care joacă Cabiria Morgenstern (n.r., fiica maestrei). Și-a invitat foarte mulți colegi. De altfel, se află în România o delegație de liceeni din Statele Unite, într-un schimb inter-școlar de experiență.

Ai noștri adolescenți, elevii de la Colegiul Național „Mihai Viteazul”, au fost în Statele Unite, și acum au venit și americanii în România. E complicat cu adolescenții! De ce? Pentru că noi, cei bătrâni, am uitat o groază de lucruri, sau am vrut să le uităm. Cabiria i-a invitat la spectacol, și o să vină. Și-au exprimat dorința să vină foarte mulți dintre ei. Le-am pregătit un synopsis în limba engleză și traducerea în limba engleză.

Actrița Maia Morgenstern, în spectacolul „Astă seară: Lola Blau”

Actrița Maia Morgenstern, în spectacolul „Astă seară: Lola Blau” Foto: Oana Monica Nae, Teatrul Evreiesc de Stat

E o piatră de încercare această comunicare prin intermediul traducerii. Așa este. Dar nu e chiar o barieră de netrecut. Avem și spectacole în limba română ce tratează realitatea, istoria, identitatea evreiască din trecut, din prezent. Există un program întreg de proiecte dedicate autorilor, dramaturgilor israelieni contemporani, în care realitatea evreiască, israeliană, este prezentată. Noi suntem o instituție publică de cultură laică și avem un program de tradiții evreiești, iudaice, prezentate prin mijloace specifice teatrului. Și să vezi ce petrecem! Orice sărbătoare e un prilej să petrecem o dată în plus, să vorbim despre tradițiile evreiești.

Veneam cu un taxi la Teatru, pentru că mă grăbeam, și l-am rugat pe domnul șofer să mă ducă la Teatrul Evreiesc. M-a recunoscut din filme, din reclame sau din seriale. A vorbit foarte politicos, i-am răspuns foarte politicos, i-am spus ce facem la teatru. Și l-am invitat: „Dar n-ați vrea să veniți la Teatru?”. Cu toată politețea și cu toată inocența, el m-a întrebat: „Dar noi avem voie să intrăm acolo?”. Mi-am dat seama încă o dată că datoria noastră este să invităm, să chemăm, să facem publicul să simtă că este dorit, că e așteptat, că e binevenit, că e primit cu toată dragostea.

Avem și programe de lectură unde, împreună cu colegii actori, facem lectura unor spectacole, a unor texte. Îi consider parteneri pe cei ce vin. Intrarea este gratuită. O veche tradiție evreiască, ce durează de trei ani (râde), ne spune să oferim un ceai, un fursec și să ni-i facem parteneri. Ne interesează foarte mult părerea sau reacția publicului nostru, a viitorului nostru public – și cum primește acesta un text citit. Mereu și mereu învățăm lucruri noi.

Matricea Românească: De ce vrea românul să vadă spectacole despre cultura evreiască? Ce-l atrage?

Maia Morgenstern: Asta e o întrebare foarte grea, nu știu dacă o să ne placă tuturor răspunsul. În general, am fost bântuiți cu toții de prejudecăți, de clișee. Prăpăstii ne-au despărțit, idei fixe ne-au făcut să ne dușmănim, să ne temem: „Ălălalt!” Ne-au fost îmbâcsite sufletul și mintea generații după generații, au fost poate sute, poate mii de ani de spaime. Atunci, poate că o dată în plus, creăm o punte, o legătură, un mod de a spulbera prejudecăți.

Maia Morgenstern, pentru Matricea Românească: „Orice sărbătoare e un prilej să petrecem o dată în plus, să vorbim despre tradițiile evreiești”

Maia Morgenstern, pentru Matricea Românească: „Orice sărbătoare e un prilej să petrecem o dată în plus, să vorbim despre tradițiile evreiești”

Matricea Românească: Ce îți trebuie ca să devii actor la Teatrul Evreiesc de Stat?

Maia Morgenstern: O, foarte multe! Până aici! În primul rând, să știi limba idiș. Sună cam utopic, este utopie. Dar îți trebuie dorința de a învăța limba idiș, de a juca în limba idiș, de a sluji cu drag și din tot sufletul identitatea Teatrului nostru, care este identitatea culturii evreiești idiș. Nu numai. Repet: este o instituție laică de cultură. Prin tot ce facem, noi vorbim și slujim despre, cu, și în cultura evreiască – parte a culturii române, a culturii europene și a culturii universale.

Trebuie să știi să cânți ca un actor – iar chestiunea aceasta mă vizează pe mine, în primul rând. Prima propoziție spusă de către copiii mei, care sunt din generații diferite – fiul meu, Tudor Aaron Istodor, are aproape 33 de ani, Cabiria Morgenstern are 18 și Isadora o să împlinească 14 – a fost: „Nu mai cânta, mama!”. Concluziile le trageți Dvs. (râde). Așadar, la Teatrul Evreiesc trebuie să știi să cânți, să dansezi, trebuie să transmiți mai departe și să știi tu, în primul rând, despre ce vorbești, despre ce joci. În fiecare spectacol se aduce o parte, un crâmpei, o zonă a realității, a identității, a istoriei cu bun, cu rău, cu ironic.

Prin tot ce facem, noi vorbim și slujim despre, cu, și în cultura evreiască – parte a culturii române, a culturii europene și a culturii universale

Avem un spectacol pe care eu îl iubesc foarte tare, se numește „De la Caragiale, la Șalom Alehem”. Este o regie colectivă. E o întâlnire imaginară între Caragiale și Șalom Alehem. Am folosit parte din memoriile lui Caragiale și parte din memoriile lui Șalom Alehem (dramaturg evreu de secol XIX, n.r.). Ei se întâlnesc într-un tren imaginar, iar în trenul acesta urcă și coboară tot felul de pasageri, anumite personaje din Șalom Alehem și din Caragiale: și domnul Goe, și Motl, și Spiridon, și Veta, și Chiriac.

Matricea Românească: Ați vorbit despre limba idiș. Limba aceasta are o muzicalitate aparte. Pentru Dvs. ce înseamnă să o vorbiți, să o auziți?

Maia Morgenstern: Limba idiș are, într-adevăr, o muzicalitate aparte. Nu e ușoară. E greu și e complicat să o vorbești în multe locuri. Depinde de locul unde e vorbită. Limba idiș are accent, așa cum sunt și graiul ardelenesc, moldovenesc, sau cel din Sudul Italiei și din Nordul Italiei. Însă, dacă-ți dorești acest lucru, să slujești cu credință Teatrul Evreiesc și cultura idiș, te poți îndrăgosti, cu toate greutățile inerente traiului în această familie. E un clișeu și acesta, că teatrul e o familie. Este o familie, cu o mie de disensiuni și cu o mie de păreri ce se bat cap în cap.

În spectacolul „Șofer, pictor”

În spectacolul „Șofer, pictor” Foto: Oana Monica Nae, Teatrul Evreiesc de Stat

Matricea Românească: Ce vă dezamăgește la România de astăzi?

Maia Morgenstern: Ce mă dezamăgește şi când mă uit în oglindă. Ce mă dezamăgește la mine. România de azi e formată din noi. N-a căzut ca o plăcintă și ca ploaia din cer. E ce facem și ce nu facem. E fiecare dintre noi, cu noi înșine, cu micile–marile compromisuri, cu micile-marile lașități, cu micile-marile superficialități. Ce privesc în oglindă, aia mă dezamăgește!

Matricea Românească: Care credeți că este cea mai grea boală a sufletului românesc? Dar cea mai frumoasă caracteristică a acestuia?

Maia Morgenstern: Mă feresc de generalități. Pur și simplu, m-am născut în locul acesta, iubesc și respect locul acesta. Tatăl meu meu m-a învățat că noi avem 11 porunci. Sunt cele Zece Porunci, pe care le știe toată lumea, și mai e a unsprezecea: „Respectă legea, obiceiul, locul în care trăiești, în care visezi, în care-ți câștigi pâinea, unde te luminează soarele și lași umbră pe pământ”.

Ce mă dezamăgeşte la România de astăzi? Ce mă dezamăgește când mă uit și în oglindă. România de azi e formată din noi. E ce facem și ce nu facem. E fiecare dintre noi, cu noi înșine, cu micile–marile compromisuri, cu micile-marile lașități, cu micile-marile superficialități

La Geografie luam câte un 7, cu milă. Încurcam Negoiu cu Nehoiu, îmi mai făceau probleme Parâng și Omu și Moldoveanu – aoleu! și Insula Mare a Brăilei… era varză! Era și Istoria, cu Ion Vodă cel Cumplit – ba e bun, ba e rău! Și la Matematică ne-am lămurit rapid, amândoi părinții erau matematicieni universitari și s-au lămurit cum stăteam cu matematica – albastru de tot! Nu m-au chinuit, dar la Română, tata mă punea să învăț! Nu exista, nu plecam la nicio joacă, până nu făceam tema la Română. Mai furam radioul, pentru că aveam unul cu tranzistor și-l puneam sub pernă să ascult teatru radiofonic, că la televizor n-aveam voie. Nici n-aveam televizor în casă. L-a interzis tata – și la revedere!

Matricea Românească: De ce credeți că insista să știți română?

Maia Morgenstern: Era exemplificarea concretă a transpunerii în practică a acestui principiu: „Respectă, învață legea, obiceiul, limba locului unde trăiești, unde muncești, unde plângi, unde râzi, unde lași umbră, unde visezi, unde pui capul și dormi”.

Matricea Românească: Cum este văzută cultura evreilor în spațiul românesc contemporan?

Maia Morgenstern: Cred că de noi ține să o facem cunoscută prin metode și mijloace specifice teatrului, pentru că, până la urmă, „arhivăm” o informație cu încărcătură emoțională. Cred că este un lucru foarte bun. În felul acesta, informația poate fi transmisă și recepționată, apoi procesată.

La Română, tata mă punea să învăț! Nu exista, nu plecam la nicio joacă, până nu făceam tema la Română

Matricea Românească: Ce îi lipsește teatrului contemporan?

Maia Morgenstern: Teatrului în general, nu numai acestuia: tâmplarul de teatru, cizmăria de teatru, croitorul de teatru, cei care fac pălăria în teatru, perucherul de teatru, cel care construiește butaforia în teatru, atelierele. Avem croitorie în teatru. Sunt meserii de teatru care, teamă mi-e – poate că n-am dreptate –, că se vor pierde. O să cumpărăm de ici-colo. Teamă mi-e să nu pierdem aceste bresle. Poate că la Facultatea de Arte se învață istoria costumului, și bine ar fi să se învețe. Dar matematica stă în vârful creionului și croitoria, meșteșugul, stă în vârful acului, în vârful uneltei.

Poate că ar trebui organizate cursuri de meșteșug, cu toată mândria, cu toată onoarea și cu toată vanitatea. Orgoliul meșteșugului excepțional, învățat, primit, transmis! Poate că ar trebui organizate, concepute, gândite studii, clase, pentru actorii ce vor deveni actori ai Teatrului Evreiesc de Stat. Și nu din mers. Să-i pregătim să se dedice acestei instituții. Teamă mi-e că se pierde tradiția meșteșugului în teatru.

(continuare)

Matricea Românească: Pentru că discutați cu Matricea Românească și am vorbit despre tipul special de umor al maghiarilor, vizibil și în piese precum „Familia Tót” sau în filmele amintite mai devreme, la care aş adăuga „Kontroll”: ce are caracteristic matricea maghiară? Care sunt atributele ei? Cum sunt ungurii, din punct de vedere cultural?

András László Kósa: Cred că nu este diferență între români și maghiari, pe plan cultural. Există Săptămâna Filmului Românesc la Budapesta, pentru că aceste evenimente se organizează printr-un parteneriat între ICR și Institutul Balassi. La filmele românești vin foarte mulţi unguri. S-a ţinut și „Locomotiva de jazz”, un proiect în cadrul căruia un cântăreț de jazz a venit din România și a realizat un concert cu muzicieni maghiari. El era «locomotiva» care trăgea, simbolic, vagoanele maghiare. Ceea ce înseamnă că și maghiarii sunt “prinși” de cultura română.

După cum știți, este anul Béla Bartók, pentru că marele compozitor s-a născut cu 135 de ani în urmă. Și am realizat un proiect, “Bartók și jazz-ul”. Sunt foarte puțini cei care înțeleg. Restul spun: „Bartók și jazz-ul! Dar el se ocupa de muzica populară. Cum vine asta?” Trebuie știut că Béla Bartók a plecat în America, unde a scris o singură piesă de jazz pe care există trompetă, aceasta neexistând în rest, la el. Şi a lăsat jazz-ul americanilor, pentru că noi avem aici muzica populară română, maghiară şamd.

Cred că nu este diferență între români și maghiari, pe plan cultural

Am invitat-o deci pe Teodora Enache, am rugat-o să se gândească la proiect şi i-am propus să aducem un pianist de muzică clasică din Ungaria, care să interpreteze Bartók, împreună cu un pianist de jazz, tot din Ungaria, care să continue muzica clasică la improvizaţie de jazz, iar ea să cânte. Splendid! A făcut trei concerte – unul la Bucureşti, unul la Cluj, unul la Târgu Mureş, iar acum vom edita un CD cu ceea ce s-a întâmplat la ele.

Aşadar, nu numai că „prinde” cultura românească și la maghiari, dar există foarte multe proiecte comune din care, dacă încercăm să le facem, ies niște lucruri foarte interesante. Eu asta cred despre cultura ungurilor: putem câteodată spune că suntem mai retrași, mai închiși sau ne exteriorizăm mai greu. Dar dacă privim istoria, vedem că pe teritoriul Ungariei întotdeauna au trăit români, slovaci, croați, germani – și aceste interacţiuni influențează, desigur, și cultura maghiară.

Directorul Institutului Maghiar din Bucureşti, jovial la întâlnirea cu Matricea Românească

Directorul Institutului Maghiar din Bucureşti, jovial la întâlnirea cu Matricea Românească Foto: Marius Donici

Eu mă plimb foarte mult pe jos prin București și găsesc niște tăblițe comemorative, în fața cărora mă opresc și zic: „Cine știe despre acest lucru? Sunt foarte puțini”. Dacă ne gândim nu numai la plăci comemorative, ci și la statuile din București, sunt făcute, în mare parte, de alte etnii. De exemplu, statuia Aviatorilor este realizată de către Iosif Fekete, de etnie maghiară. Sunt puțini care știu acest lucru. Sunt și mulţi nemți și francezi care au realizat astfel de lucrări în timpul Regatului. Ele nu sunt doar ale unor etnii – ale ungurilor, ale germanilor, ale românilor. Nu ştim exact ale cui sunt. Pentru că se însoară o româncă cu un maghiar sau cu un german, şi atunci ce este copilul? Jumătate maghiar, jumătate român, dar cum adică jumătate – jumătate? Sau este român, sau este maghiar, sau este ungur – şi are o relaţie cu comunitatea din care face parte? Cultura este un loc comun.

Matricea Românească: Sunt mulți români care admiră felul cum vă păstrați identitatea. Și la Alba Iulia am văzut un cult extraordinar pentru Matei Corvin, pentru trecut, pentru înaintași, pentru memoria a ceea ce au făcut, la un moment dat, niște maghiari remarcabili. De ce acest cult?

András László Kósa: Nu sunt istoric, ci sociolog, așa că întotdeauna încerc să văd lucrurile către zilele noastre şi către viitor, nu privind spre trecut. Ceea ce este foarte important, referitor la problema identității: ea se schimbă și se mișcă foarte mult. Aceasta depinde și de influențele pe care le trăiește omul. Desigur, sunt importante instituțiile pe care le lași după tine. Nu e vorba despre ceva personal, ci despre un lucru al comunității. Alba Iulia, pe care o aminteaţi, este locul Episcopiei romano-catolicilor maghiari din Ardeal. Avem acolo o biserică foarte mare, foarte frumoasă, exact lângă cetate, ceea ce desigur o să facă parte întotdeauna din cultura acestui oraș. Și în cazul în care se schimbă procentul locuitorilor de etnie maghiară din Alba Iulia – cândva au fost mai mulți, acum sunt mai puțini, nu se știe ce se va întâmpla peste 100 de ani – întotdeauna o să rămână, până la urmă, un semn că au fost acolo unguri sau germani. Vor rămâne și tătarii din Dobrogea, deși poate că ei nu o să fie o comunitate de sine stătătoare.

Monumentul Eroilor Aerului din Capitală, realizat de către Iosif Fekete în colaborare cu Lidia Kotzebue

Monumentul Eroilor Aerului din Capitală, realizat de către Iosif Fekete în colaborare cu Lidia Kotzebue Foto: panoramio.com

În sudul Transilvaniei, al Ardealului, sunt foarte multe localități mici unde trăiesc foarte puțini maghiari. Dar, până la urmă, istoria se știe. Să vorbim numai despre o localitate: Piski pe ungureşte, Simeria pe româneşte, unde a avut loc o încăierare între maghiari și austrieci în timpul Revoluției Pașoptiste. Istoricii maghiari spun că acolo s-a decis, de fapt, Revoluția. Era o localitate preponderent maghiară, dar în prezent trăiesc acolo foarte puțini unguri. Totuși, există o grădină botanică foarte mare, care I-a aparţinut unui grof maghiar. Acum este a Statului român, iar acolo se fac niște cercetări biologice interesante, de aceea nu se retrocedează familiei. Nu are rost să vorbim, aşadar, că e a unuia sau a celuilalt, pentru că acest lucru o să îl știe fiecare care se mişcă un pic. Va şti că acolo au trăit şi maghiari. Nu se schimbă nimic peste noapte. Poate în câteva sute de ani. Nu vreau să fac previziuni, dar ca sociolog cred că schimbarea se produce în secole.

Matricea Românească: Ce anume apreciază maghiarii la români?

András László Kósa: Ceea ce se discută foarte mult, dar privind organizarea statală, este legenda diplomației române, care e una foarte bine realizată în viziunea maghiarilor. După mine, este o legendă urbană.

Dar ceea ce este important – pentru mine, nu o spun în numele comunităţii maghiare – este dinamica cu care românii se mișcă la ceva nou. Noi ne mișcăm mult mai lent. Dacă se face o schimbare, în Ungaria se face foarte lent. Nu știu dacă acest lucru este pozitiv sau negativ. Românii se mișcă mult mai dinamic. Îmi place foarte mult dinamica Bucureștiului, uneori nici nu o înțeleg. Dacă cineva merge din centru în Parcul Carol, sau în Crângași, parcă e într-o altă lume. Noi ne uităm şi spunem: „Ce se întâmplă aici?”. Este un lucru interesant, care se vede și în dinamica oamenilor – se mișcă mult mai repede, se adaptează mult mai bine. Maghiarii nu prea au mobilitate.

Dacă se face o schimbare, în Ungaria se face foarte lent. Nu știu dacă acest lucru este pozitiv sau negativ. Românii se mișcă mult mai dinamic

Să ne gândim că din România au plecat 3,5 – 4 milioane de oameni, după aderarea la Uniunea Europeană, în Spania, Italia, Franța, Germania sau Anglia, din Polonia la fel de mulți, dar din Ungaria se pleacă foarte greu. Maghiarul se gândește de două ori dacă ar pleca în Capitală, dintr-o localitate aflată la 100 kilometri de Budapesta. De aceea era foarte interesant primul film din cadrul Săptămânii Filmului Maghiar, pentru că mama regizoarei se muta de fiecare dată. Iar publicul se mira: „Cum adică să se mute de atâtea ori și să nu stea acolo?”. Deci mobilitatea, la maghiari, este mult mai lentă. Maghiarii spun: “Românii se adaptează mult mai lejer, mult mai bine” – se crede, datorită apropierii limbii române de italiană, franceză, spaniolă.

Ce este interesant, pentru mine, este că în București, dacă se întâmplă să cauți o stradă sau o stație de metrou și vorbești engleză, până și cel care nu vorbește engleză va încerca să te îndrume. În Budapesta, dacă cineva nu vorbește engleză și vine cineva și întreabă ceva, ei se uită în altă parte: „Sper că nu vorbești cu mine!”. Încearcă să plece cât mai repede. Nu e vorba că nu vor să ajute, ci e o remușcare că nu vorbesc limba engleză şi le este jenă.

Fascinat de Bucureşti: András László Kósa

Fascinat de Bucureşti: András László Kósa

Matricea Românească: Dar din reacțiile pe care le primiți, ce apreciază românii la maghiari?

András László Kósa: Poate că rădăcinile. Faptul că unde ne întemeiem o instituție, acolo rămâne.

Matricea Românească: Există multă anecdotică privind relațiile română-maghiare, dar realitatea o infirmă: de fapt, ungurul obișnuit cu românul obișnuit se înțeleg foarte bine. Dacă ne referim la sensul civic al cuvântului, pentru că matricea românească desemnează un șablon civic, în care se intersectează toate culturile, se simt maghiarii din România români? Repet, în sens civic.

András László Kósa: O bună întrebare. Cred că nu se poate răspunde cu o singură frază sau cu „da” sau „nu”. Este vorba despre comunități foarte diferite. Dacă vorbim despre Secuime, unde comunitatea maghiară locuiește într-o legătură strânsă, putem spune că sunt localități unde nu te întâlnești cu cei de etnie română săptămâni întregi. Nici poștașul nu trece. Dacă nu trece trenul… Sunt comunități în Ardeal pe unde nu a trecut nimeni altcineva în afară de cei care s-au născut acolo, pentru că se ajunge greu.

În Secuime sunt localități unde nu te întâlnești cu cei de etnie română săptămâni întregi. Nici poștașul nu trece

Alta este situaţia comunităţii maghiare din București. Cei care au ajuns aici în București, în timpul lui Ceaușescu, în anii ’70-’80 erau, desigur, în număr mare, dar până la urmă au făcut parte din comunitatea română. Nu aș spune că s-au asimilat, pentru că nu este vorba despre acest lucru, ci despre faptul că au avut niște conexiuni mult mai diverse cu românii. Ei desigur vor spune că sunt mai apropiați de români. Nu vorbesc numai de București, ci și despre comunitatea din Secuime comparativ cu cea inter-etnică din Cluj, faţă de comunități unde există sub 5% maghiari – zona Maramureșului, zona Văii Jiului, unde erau mulți unguri din Praid, care lucrau la mina de sare și au plecat la Valea Jiului, pentru că mina de cărbune plătea mult mai mult. Acum sunt foarte puțini.

O oază de interculturalitate: Institutul Balassi Bucureşti

O oază de interculturalitate: Institutul Balassi Bucureşti

Oameni aceştia au o altă problemă, pe lângă subzistenţă. Pe ei nu îi interesează să își trimită copiii la o școală maghiară, pentru că nu poți întreține o școală maghiară într-o zonă unde sunt trei copii de etnie maghiară. În Secuime, desigur că intervine această problemă a școlilor maghiare pentru că, de fapt, sunt numai maghiari. E evident de ce copiii din Secuime, din Târgu Mureș vor să înveţe limba română ca limbă străină – pentru că ei vorbesc zilnic limba maghiară. Pentru ei e foarte greu să învețe limba română din același manual după care învață copilul român, care o foloseşte în familie, pe stradă, cu prietenii. Desigur că maghiarii din Petroșani înțeleg limba română și o învață mult mai ușor. Dar dacă vorbim despre cei din Odorheiu Secuiesc, unde nu prea se întâlnește copilul cu cei de etnie română, le e mai greu. Aici este diferența.

"Este diferenţă între Secuime şi locurile din România unde maghiarii sunt minoritari. Desigur că maghiarii din Petroșani înțeleg limba română și o învață mult mai ușor"

„Este diferenţă între Secuime şi locurile din România unde maghiarii sunt minoritari. Desigur că maghiarii din Petroșani înțeleg limba română și o învață mult mai ușor”

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

„Eu sunt un om care își pune foarte multe întrebări. Probabil de aceea m-am și dus la Medicină”, sunt vorbele unui medic rezident în vârstă de 26 de ani, care a învățat „pe rupte” într-o Facultate deloc ușoară și care așteaptă cu emoție să devină tătic. Până aici, nimic nou sub soare, numai că Robert Popescu își continuă propria prezentare cu „sunt medic rom și sunt mândru de asta”. Cuvinte puține la număr, dar care subliniază lăudabila idee de asumare a identității minorității din care provine tânărul.

Robert, originar din Găești, județul Dâmbovița („acolo unde se fac frigiderele Arctic”), este primul medic din familia sa. Tatăl său a fost militar marin și în prezent este florar, iar mama a fost manichiuristă, acum fiind casnică. Tânărul cu care Matricea Românească a avut plăcerea să poarte o discuție revelatoare despre minoritatea din care el face parte are o mamă romă și un tată „ne-rom”. El a ales Medicina din considerente practice, des întâlnite la tinerii aidoma sa, aflați la cumpăna dintre alegerile în viață.

„Nu am ales Medicina pentru că am simțit o chemare sau pentru că am vrut să fiu erou, ci pentru că îmi doream o profesie cu o stabilitate financiară și cu un statut social. În provincie, lucrurile stau altfel în privința valorilor”, și-a început povestea tânărul care a îmbrățișat cariera de medic de familie.

Robert Popescu (26 de ani), medic rezident de familie

Robert Popescu (26 de ani), medic rezident de familie Foto: Marius Donici

Mândria medicului rezident de a fi rom și de a declara acest lucru clar și răspicat, fără nicio ezitare, a devenit mai vie în urma unui documentar, „Sunt doctor rom”, pentru care și Robert a fost subiect. În cadrul proiectului, tânărul a aflat că există oameni la fel ca el – inteligenți, cu suflet mare, care și-au declarat etnia.

„La mine acasă, știam că suntem etnici romi sau țigani. Avem o familie foarte numeroasă și, de câte ori întrebam ceva, părinții îmi spuneau: «Suntem, dar nu suntem din ăia». Răspunsul acesta ne-a fost încontinuu livrat. Probabil se refereau la cerșetori, la regi autoproclamați, cum vedem la televizor. Toți avem idei preconcepute. Dar m-am întâlnit, în cadrul programului, cu altfel de oameni, cu o abordare diferită, oameni care și-au dat seama că este OK să fii diferit. Este bine să fii diferit, chiar dacă la un moment dat acest lucru este un handicap. Reușești să găsești o soluție.”

Pe perioada studiilor, etnia lui Robert nu a reprezentat un impediment sau un atu în fața colegilor sau a profesorilor. El a avut un parcurs normal al pregătirii.

„Din momentul în care ai ajuns la Medicină și îți dorești să fii doctor, contează doar ce știi. Omul din fața ta e atât de bătrân și a prins atâtea războaie, încât chiar nu îl interesează ce ești. (…) Dacă mergeți prin spitalele din București, veți vedea că pereții nu cad, pentru că sunt sprijiniți de către studenți. Dacă n-ar fi studenții, ar cădea.”

Când practicarea medicinei pornește de la înțelegerea pacientului

„În schimb, inevitabile erau discuțiile de la spital. Mergeai la spital și se întâmpla să ai pacienți sau paciente rome. Când se întâlneau o doctoriță ne-romă cu o pacientă romă, în cabinet apăreau discuții. Cum să reacționezi? Încercam să îmi provoc colegii – nu să le schimb părerea, pentru că nu m-a interesat asta niciodată – și să încerc să îi fac să gândească puțin mai departe. Nu le-am spus: «Pacienta romă nu este murdară, aveți voi o problemă cu simțul mirosului». Nu, pentru că ea chiar era murdară. E o problemă. Dar hai să ne punem întrebarea: «De ce e murdară? Voi mergeți murdari la spital? Nu. Și ce faceți?» «Ne spălăm.» «Credeți că femeia nu a vrut să se spele? Credeți că cineva a vrut să vină intenționat așa la spital? Nu.

Voi, dacă ați avea doi-trei copii, o casă de întreținut și nu ați avea decât o găleată de apă pe zi, 10 litri, ce ați face cu ei: v-ați face duș, ați găti, ați spăla sau ați da-o copiilor să o bea?» Ei îmi spuneau: «Nu, dom‘le, nu există așa ceva», pentru că oamenii nu sunt ancorați în realitate. Ușor-ușor, au înțeles că nu e o soluție să discrimineze. Dar nici mila nu-i o soluție. Ci trebuie să îți pui întrebări: «Eu ce pot face? Dacă omul acela vine la mine, înseamnă că are neapărată nevoie». Aceasta este medicina adevărată, pentru că nimeni nu vine de drag la doctor.”

Oamenii simpli nu văd lucrurile frumos, urât sau politically correct, ci natural. Ei sunt naturali

Tot pe holurile spitalelor, rezidentul nu a putut să nu observe faptul că pacienții romi vorbeau între ei în limba romani într-un mod care i-a atras atenția: „Îi văd la spital că se simt rușinați că vorbesc în limba romani. Vorbesc încet. Ei realizează că medicul din fața lor se simte prost, așa cum tu te-ai simți în fața unor vorbitori de altă limbă. Crezi că îți ascund ceva. În privința lor este vorba, pur și simplu, despre comunicarea apropiată, personală. Este urât să faci asta, dar oamenii simpli nu văd lucrurile frumos, urât sau politically correct, ci natural. Ei sunt naturali”.

Chiar dacă ne-a mărturisit că în Facultate a fost foarte greu, Robert a avut o singură restanță, ceea ce arată seriozitatea și ambiția ce pot motiva un tânăr în încercarea lui de a-și obține o viață mai bună, el fiind conștient că doar educația îți asigură traiul decent de zi cu zi. Chiar dacă ești rom. Dar, pentru a-și descrie statutul, el folosește un joc de cuvinte interesant: „Eu sunt un rom între ne-romi și un român între romi”.

Robert este în primul an de rezidențiat

Robert este în primul an de rezidențiat

Tinerii ca Robert sunt numeroși, numai că, așa cum a punctat el, mulți dintre membrii societății noastre au, din păcate, inoculată ideea că romii nu merg la școală, cerșesc, fură sau își construiesc palate unde se autodeclară regi. Toate acestea, difuzate într-un mod bombastic la știrile pe care le urmăresc mii de români.

„Nu numai copiii romi abandonează școala. Dacă mergi pe Bulevardul Dacia, o să vezi un liceu bun. Cum sunt îmbrăcați copiii aceia? Bine, nu? Ați văzut unul dintre ei cu bluză de treining iarna? Dar mergeți în satul Românești din Dâmbovița, unde există o școală mare cu aproximativ 800 de copii. Dacă le duci un copil de la liceul de aici, ei o să spună că este cel puțin Justin Bieber. Diferența este atât de mare, încât nu ai cum să le reproșezi că au renunțat la școală. Unii spun că romii renunță la școală în mod preponderent. Nu e adevărat, doar că romii sunt mai vizibili.”

Din momentul în care ai ajuns la Medicină și îți dorești să fii doctor, contează doar ce știi. Omul din fața ta e atât de bătrân și a prins atâtea războaie, încât chiar nu îl interesează ce ești

Până în prezent, proaspătului rezident îi place specializarea pe care și-a ales-o, medicina de familie. Deși, la o primă vedere, această ramură nu pare foarte solicitantă, ați fi surprinși, pentru că Robert pleacă de la cabinet, în fiecare seară, foarte târziu.

„Dacă vrei să te evaluezi ca medic, ieși pe hol. Dacă la ușă sunt mulți pacienți, ești bun. Medicul de familie în România este precum cel din filmele cu Sherlock Holmes, care venea la pacient cu o geantă mare din piele, consulta, și zicea: «Nu am ce să îi fac. Mai are două luni de trăit». În România este cam așa, dar cu mici detalii în plus: medicul mai stă la calculator, nu îi merge sistemul și nu dă toate medicamentele cerute de către pacient”, se amuză Robert, după care continuă: „Am încredere în medicina românească, pentru că am crescut alături de o mână de oameni, colegi de-ai mei, la care v-aș trimite cu încredere”.

Robert Popescu a mai scos o cărămidă din zidul ideilor preconcepute despre romi și ne arată – motivându-ne totodată – că poți deveni orice dorești în viață, atâta timp cât ai voință și putere de muncă, valori independente de etnie, de culoarea pielii sau de limba vorbită acasă.

“Rudarii se consideră urmașii dacilor. În memoria lor colectivă încă există dacii – atât de veche este legătura lor cu România. Ei nu știu limba romani. Sunt mult mai conectaţi la cultura românească decât la cultura romă.” Aceasta este, oricât de discutabilă – până la urmă, dezbaterea este esenţa civilizaţiei – una dintre aserţiunile care ne-au urmărit cel mai mult după vizita la Meşteshukar ButiQ (prescurtat MBQ), o “întreprindere socială” non-profit care îşi propune, din 2011, să fie un vehicul anti-rasism în societatea românească, demontând stereotipul numărul 1 despre romi: acela că ei nu muncesc.

Pornit iniţial ca un proiect al Asociaţiei Romano Butiq, menit să ajute meșteșugarii tradiționali romi să poate accesa mai bine piața de larg consum din România, “copilul” Meşteshukar ButiQ a căpătat, între timp, “o viaţă a lui”, fiind recunoscut, pe de o parte, pentru calitatea şi utilitatea obiectelor produse, iar pe de alta pentru misionariatul său social implicit.

Printre scaune rudăreşti, lămpi din cupru şi haine multicolore, care captează ochiul graţie poveştii pe care o spun cu candoarea obiectului inanimat, Matricea Românească a stat de vorbă cu Andrei Georgescu – reprezentantul MBQ – dar şi cu Denis, un tânăr de etnie romă care crede că “Romii fără români nu există, și românii fără romi nu există. Nu împărțim, nu facem separaţie.”

Un lucru este cert: MBQ reprezintă, de departe, un exemplu de incluziune a minorităţilor în Matricea Românească.

Firma Meșteshukar ButiQ

Matricea Românească: Cum s-a născut Mesteșhukar ButiQ?

Andrei Georgescu: Conceptul inițial a fost puțin diferit, și a apărut prin 2011. A pornit de la ideea de a ajuta meșteșugarii tradiționali romi să aibă acces mai mare în piața de larg consum.

Matricea Românească: Dorința aceasta a pornit de la ei?

Andrei Georgescu: Nu. A fost mai degrabă dorința unui activist rom, Ciprian Necula, care a ajuns să lucreze în sistem și din interiorul sistemului să încerce să schimbe lucrurile. El provine dintr-o familie tradițională de fierari: bunicul său era fierar, tatăl lui a preluat o mică parte din meserie, iar el nu mai are nici o legătură cu segmentul acesta care definea familia lui.

Matricea Românească: Dar asta nu l-a împiedicat să fie sensibil.

Andrei Georgescu: Exact, nu l-a împiedicat să se gândească la lucrul acesta. Practic, el a avut ideea: „Hai să vedem ce meșteșugari romi mai există în România, ce mai fac ei, cum le merge, se descurcă, reușesc să mai vândă, nu reușesc să mai vândă?”. Și atunci, cam așa a pornit ideea de Meșteshukar ButiQ, sub umbrela unui concept mai mare. Primul an și jumătate a fost dedicat documentării – și există o concretizare a acesteia într-un studiu online, care se numește „Un studiu despre meșteșugurile rome”, scos de Asociația Romano Butiq. Este foarte interactiv, cu o grămadă de fotografii, și în română și în engleză. Poate fi consultat gratuit.

Atunci s-a făcut și o primă hartă cu privire la unde sunt meșteșugarii, cam ce mai fac, ce tipuri subzistă. S-a mers foarte mult prin țară. A fost tipul acela de cercetare cu mașina, de mers la primărie: „Aveți meșteșugari?”. „Da”. „Ce fac, unde sunt? Hai să vorbim și noi cu ei!”. La modul acesta. Întrebam prin vecini… După ce ne-am dat seama că mai există meșteșugari și că cea mai mare problemă a lor este că nu își mai vând produsele și că, implicit, copiii lor nu mai vor să învețe meșteșugul – pentru că nu văd în asta o oportunitate de a trăi un trai decent și nu mai era o mândrie să știi meșteșugul respectiv – am realizat că ar trebui să intervenim, cumva. Ideea inițială a fost să le luăm produsele și să încercăm să le scoatem pe o platformă online, să mergem cu ele la târguri, să le vindem noi pentru ei. Am făcut o grămadă de evenimente, la vremea respectivă – prin 2012 – cu meșteșugari tradiționali, care erau aduși în diverse spații publice din centrele orașelor mari, împreună cu produsele lor și cu povestea lor în fotografie. Oamenii erau invitați – orice trecător, de orice etnie – să interacționeze direct cu meșteșugarul, dar nu să stea la povești, ci să încerce să facă el un obiect, sub îndrumarea meșteșugarului. Era un atelier de meșteșugărie în stradă, te împiedicai de noi.

Nevers (Radu Ion), un argintar rom care lucrează în proiectul Meșteshukar ButiQ din 2011

Nevers (Radu Ion), un argintar rom care lucrează în proiectul Meșteshukar ButiQ din 2011

Asta stă la baza conceptului de Meșteshukar ButiQ. Mai târziu, ne-am dat seama că, de fapt, un lucru esențial în toată povestea aceasta, este dezvoltarea de produse și că motivul pentru care meșteșugarii dispar sunt industrializarea, dar și faptul că produsele pe care ei le produc sunt produse gândite pentru acum 20 sau 30 de ani, când încă funcționau. În momentul în care produsele au început să nu se mai vândă, ei nu au reușit să se adapteze, să le schimbe. Asta am început noi să facem, în 2014 – dezvoltarea de produse. Am dezvoltat prima colecție, în paralel am început lucrul la un prim magazin – cel în care ne aflăm (din strada Edgar Quinet nr. 7 din Bucureşti, n.r.) – în care să prezentăm aceste produse.

Obiectele şi tehnicile, mai importante decât meşteşugarii

Am încercat să le oferim clienților o experiență care are în centru produsul, mai degrabă, decât meșteșugarul sau povestea. Chiar dacă suntem o întreprindere de economie socială, ca principii de funcționare, nu asta încercăm să promovăm, partea socială a poveștii, ci obiectele și tehnicile. Bineînțeles că, odată cu asta, și oamenii care se află în spatele obiectelor și care folosesc tehnicile respective. Dar la fel cum nici designerii nu își doresc atât de mult să fie ei scoși în față, nici meșteșugarii nu vor asta. Practic, ambele grupuri de oameni cu care lucrăm își doresc ca produsul, deci rezultatul muncii lor, să fie cel scos în față și pe care oamenii îl cumpără pentru că și-l doresc, pentru că le place, pentru că îi găsesc o utilitate reală în viața lor de zi cu zi. Şi dacă, cumva, îi interesează și faptul că în spate e o poveste frumoasă, cu produse realizate şi dezvoltate în România, cu atât mai bine. Da, promovăm asta, dar nu aceasta este esența. Nu vrem ca oamenii să cumpere produse doar pentru că sunt realizate în România, nu e un motiv suficient. Ar trebui să cumpere produsele pentru că sunt de calitate, pentru că le plac.

Matricea Românească: Care a fost recepția? Cum au reacționat oamenii?

Andrei Georgescu: În primă fază, am avut o tentativă de concursuri, am lansat tot felul de apeluri către societatea de design românească. Care, realist vorbind, s-a trezit cam acum, deci târziu. Apelurile au cam rămas fără răspuns. Nu am reușit, paradoxal, să atragem prima dată designerii români care să lucreze cu noi, și care să creeze un impact iar apoi să începem cu designeri din afara României. A fost exact invers. „Acesta este conceptul, asta ne dorim, uite ce facem noi”. Designerii care au reacționat au fost, în primă fază, străini, doi suedezi de la un mic studio de design din Suedia, studioul Glimpt, care mai făcuseră asta – au lucrat în multe țări din lume, în Vietnam, în Africa de Sud, în Peru, cu meșteșugari locali. Ei fiind la rândul lor meșteșugari – ambii au studii de meșteșug și de design – ba chiar unul dintre ei este profesor la Universitatea de Meșteșug și Design. Le-am scris, i-am invitat la noi, au venit. Cu ei am făcut, practic, prima expoziție. În momentul în care au venit, imediat, revistele noastre de design au început să spună: „Vrem și noi să scriem despre povestea aceasta, pentru că e foarte interesantă”. Din momentul acela, a început să apară interesul și din piața românească.

Sunt legende în cultura romă care spun că, după eliberarea din robie, primii fierari au lucrat în propriile lanțuri

Matricea Românească: În momentul de față, Meșteshukar câți oameni adună?

Andrei Georgescu: Magazinul adună patru angajați. Pe lângă magazin, mai avem câțiva oameni care se ocupă strict de dezvoltarea brand-ului, de dezvoltarea de produs, care sunt trei – deci șapte. Mai avem un colaborator în Cluj – opt -, și pe lângă asta, toți oamenii care sunt implicați în producție. La nivel de meșteșugari, sunt constant 15, care produc pentru noi, dar aș zice că, în momentul în care avem volume mari, mergem către 50 de meșteșugari.

Matricea Românească: Care ți se pare că sunt punctele forte ale conceptului?

Andrei Georgescu: Cred că cel mai important este, de fapt, că pornești de la câteva tehnici tradiționale care, de-a lungul vremii, au dovedit că pot să scoată niște produse de calitate foarte bună. Asta e unu. Și doi: autenticitatea întregii povești – adică, designerii aceștia au avut posibilitatea să meargă chiar la oamenii aceia, în casă, într-un mic atelier, sau în curtea în care lucrează. Nu au trimis niște schițe, pe care ulterior le-am produs noi, apoi au venit și au inspectat. Nu. De exemplu, cei din Suedia au venit, prima dată, 10 zile. Cei doi designeri, plus un documentarist. Am făcut cam 1500 de kilometri prin toată țara, ca să vadă și meșteșugul, dar și cultura locală, să mănânce, să vadă cum arată orașul. Am plecat din București, am fost în Constanța, în Iași – dar pe drum opream în diverse comunități -, apoi la Bistrița, Cluj, Sighișoara, Sibiu și iarăși București. Am dormit în aceste orașe, dar pe drum am vizitat diverse comunități foarte diferite: de fierari, de ceaunari, de rudari – cei care lucrează în lemn -, împletitori în răchită, împletitori în alun, căldărari – cei care lucrează în cupru. Au văzut toate tipurile acestea de meșteșuguri și de cultură, în același timp. Au plecat, au stat, au gândit, după care s-au întors și am început dezvoltarea de produse.

Discriminarea romilor, explicată

Exact la fel a fost și cu cea de-a doua echipă de designeri cu care am lucrat foarte mult și cu care am creat mare parte din produsele din magazin – o echipă de austrieci, un domn și o doamnă cu ceva mai multă experiență în zona aceasta de design mainstream. Unul dintre ei are un atelier propriu de modă și vinde în Viena, high-end fashion. Celălalt designer vine chiar din lumea aceasta – Rado Watches, Georg Jensen, Calvin Klein – și a fost acolo chiar și director de creație. Se numește Nadja Zerunian și face bijuterii pentru Meșteshukar ButiQ și pentru Swarovski. (râde) Inveștește la fel de mult timp în ambele. Bineînțeles că primește altfel de recompense din fiecare parte. De la noi, satisfacția a ceea ce realizează și, probabil, de la Swarovski, bani. (râde)

Matricea Românească: Cum s-a integrat cultura romă în cea românească și care consideri că este calitatea ei cea mai impresionantă?

Andrei Georgescu: Sunt anumite tipuri de meșteșuguri care pot fi atribuite în principal culturii Roma, dar care au fost preluate foarte mult și de cultura românească sau se regăsesc și în cultura românească. De exemplu, rudăria, lucrul cu lemnul – există foarte mulți lingurari tradiționali românești, care fac foarte multe linguri sculptate, spectaculoase. Ei au mai rămas. În schimb, mare parte dintre produsele cu utilitate ridicată, nu neapărat estetice, sunt făcute, totuși, de meșteșugarii romi. Eu cred că s-au integrat destul de bine și la multe dintre tipurile de meșteșug – de exemplu, la fierari: se întâmpla ca o familie de meșteșugari fierari să se stabilească într-un sat, într-o comună sau într-o comunitate mai mare, unde erau toate tipurile de etnii, de meșteșuguri și de meserii. Dar reușea să furnizeze anumite produse și servicii fix pentru locuitorii de acolo.

Aici sunt câteva tipuri de meșteșuguri care așa s-au dezvoltat, de-a lungul vremii – nu neapărat specifice romilor, cât în general. Aveai un om care era foarte bun în a face obiecte din fier, din argint sau din altceva și se ducea, de pildă, într-o comunitate de agricultori, care avea nevoie de aşa ceva. E mult mai simplu decât să meargă agricultorii să caute.

Am pornit fix pentru a combate rasismul. Centrul primei campanii de comunicare a Meşteshukar ButiQ a fost: «Cunoaște-i pe romi prin munca lor»

Într-una dintre comunitățile de cupru cu care lucrăm noi, tatăl meșteșugarului principal este prima generație din familie care s-a sedentarizat. Până la 30 și ceva de ani, a fost nomad. Poate să ne spună cu exactitate care era traseul pe care îl urma, pentru că era unul ciclic: în zona Transilvaniei, Sighișoara, Sibiu, Mediaș, Târnava. Ei mergeau și produceau obiecte din cupru sau tablă pe care le comercializau acolo, în satele respective. Eu cred că foarte mult din bucata aceasta de stereotip și rasism, și discriminare, care, din păcate, în momentul de față este foarte puternică în societatea românească, a apărut artificial, în momentul în care cineva a spus: „Vezi că acela e de vină că îți e ție rău”. Și s-a dus la țăranii români care, până atunci, toți aveau cazane de țuică de la căldărari și făceau schimburi, și li s-a spus dintr-o dată: „Nu e bine să cumperi de la ei, pentru că te fură”, când de fapt nu se întâmpla acest lucru.

Denis: Romii au fost aici dinaintea etnogenezei românești, în timpul Bizanțului. Nu există diferențe, ei s-au dezvoltat împreună. Nu există separaţie între cultura romă şi cea românească. Romii au fost aici din timpul Bizanțului și aici au rămas, s-au combinat culturile. Există și robia de 500 de ani, care a contribuit foarte mult și la meșteșug. Sunt legende care spun că, după robie, primii fierari au lucrat în propriile lanțuri. Romii, pe unde s-au stabilit, au absorbit anumite valori culturale ale populațiilor din anumite țări. În Spania au adoptat portul spaniol, în Turcia, la fel, au adoptat portul turcesc, religia. Nu știu dacă există vreo diferență. Noi suntem aici de 1000 de ani, cel puțin.

“Românii cumpără cel mai mult de la romi”

Matricea Românească: Din punctul acesta de vedere, conceptul vostru este un exemplu de toleranță? Sunt convins că aveți și români care cumpără produsele MBQ.

Andrei Georgescu: Categoric, majoritatea clienţilor sunt români.

Matricea Românească: Ce îi face pe români să cumpere obiecte produse de romi?

Andrei Georgescu: Obiectele acestea arată într-un fel, pentru că design-ul a fost creat în acest fel și s-a bazat pe niște elemente ale produselor tradiționale, dar și pe elemente de influență străină, pentru că designerii au venit cu viziunea lor. Reacțiile sunt diferite. Sunt foarte puțini oamenii care cumpără din considerente culturale. Eu chiar cred că ei cumpără produsele pentru că le plac estetic și pentru că și le imaginează la ei în casă. Sau cumpără bijuteriile pentru că le place cum arată pe ei. Și hainele, la fel.

Matricea Românească: Cât la sută știu și povestea din spate?

Andrei Georgescu: Toți află povestea în timp ce cumpără. Nu cred că e nimeni care pleacă de aici fără să știe ce a cumpărat. Dar mai mult de jumătate intră în magazin fără să știe ce vor găsi aici.

Matricea Românească: Ce reacții observați când le spuneți toată povestea?

Andrei Georgescu: Cu siguranță, majoritatea oamenilor sunt cumva impresionați, pentru că, în momentul în care intră, nu știu ce văd aici. Cred că 80% dintre persoanele care vin în magazin, au pur și simplu reacția aceasta: „Uau! Ce frumos arată totul!”. După aceea, mai ales de la hainele înflorate, încep ei să-și dea seama că trebuie să fie ceva diferit aici, apoi încep să afle puțin despre cultură.

"Epoleții sunt unul dintre obiectele care s-au vândut cel mai bine. Vor fi purtați de către cântăreața Andra", spune Andrei Georgescu

„Epoleții sunt unul dintre obiectele care s-au vândut cel mai bine. Vor fi purtați de către cântăreața Andra”, spune Andrei Georgescu

Matricea Românească: Au fost vreodată reacții precum: „Vreau să îl cunosc pe meșterul care a inspirat lucrul acesta”?

Andrei Georgescu: Da. Mai ales că avem și niște vederi aici, unele cu fotografii cu meșteșugarii. Sunt oameni care sunt foarte interesaţi, care vor să afle mai mult. În plus, noi nu am venit şi am spus: „Noi lucrăm cu cultura romă, dar nu știm nimic de stereotipuri și de rasism, de toate acestea”. Nu. Am pornit fix pentru a combate rasismul. Acesta era conceptul principal și centrul primei campanii de comunicare a fost: „Cunoaște-i pe romi prin munca lor”.

Toți italienii ignorau românii care arătau ca ei. Dacă însă erau unii mai săraci, pe aceia îi vedeau imediat. «De unde sunt?», se întreba. «Sunt români.» «Aşa, deci românii sunt săraci!» La fel e și cu romii în societatea românească

Matricea Românească: Asta mai demontează din stereotipuri.

Andrei Georgescu: Exact, pentru că am pornit atunci de la o analiză: „Care sunt cele mai mari stereotipuri despre cultura romă?”. Analiza a fost realizată sub coordonarea a doi antropologi romi. Am făcut și eu parte din echipa aceea. Sterotipul numărul 1 este că romii nu vor să muncească. Aceasta este o chestiune pe care oamenii o aud la televizor, care li se bagă în cap, că romii sunt asistați sociali. La fel ca și cu românii care primesc ajutoare: „Nu, domnule, lasă că știu eu, că sunt bețivi, nu vor să muncească”. Dar nimeni nu merge mai departe să întrebe: „De ce nu ar vrea să muncească?”.

Matricea Românească: Contextul influențează și comportamentul.

Andrei Georgescu: Exact. Eu dacă aș fi în contextul acela, ce aş face? Dacă principalul stereotip – din ceea ce am întrebat noi, pentru că am făcut tot felul de mici studii – e acesta, cum putem să luptăm împotriva lui? Degeaba faci campanii și zici: „Nu, nu e adevărat. Ei muncesc”.

Eu vorbesc acum dintr-o perspectivă foarte personală, pentru că lucrez în angrenajul acesta de circa șase ani. Evident că am o grămadă de prieteni, cunoscuți care, la fel, îmi vorbesc mie: „Lasă că știu eu, că ăia nu vor să muncească!”. „Cine nu voia să muncească? De unde știi tu?”. „Am văzut eu, am citit!”

Să îți spun o chestiune interesantă pe care mi-a spus-o Ciprian Necula, cel de care îți spuneam, la început, că a avut ideea. Zice: „Românii, dacă îi întrebi, majoritatea au avut un prieten țigan, care era OK. Dar toți ceilalți ţigani sunt nașpa”. E absurd, când îți dai seama de paradoxul acestei declarații, care este repetată întruna! Oamenii au tendința de a ignora persoanele similare, apropo de rasism și xenofobie. Vezi ce se întâmplă în Marea Britanie sau în Italia cu românii. Toți italienii ignorau toţi românii care arătau ca ei. Fiindcă, estetic, arătăm ca ei. Dacă însă erau unii care arătau diferit, adică erau săraci, pe aceia îi vedeau imediat. „De unde sunt?”, se întreba. „Sunt români.” „Aşa, deci românii sunt săraci!” La fel e și cu romii în societatea românească, sau cu alte minorități. Pe cei care sunt îmbrăcați la fel ca mine, care merg la serviciu, care fac nu știu ce, care sunt majoritatea, pe aceia nici nu îi văd, pentru că nu mă interesează. Nu mă interesează cine stă lângă mine în metrou. Remarc doar ce e diferit de mine.

Denis, un rom care crede în inseparabilitatea celor două culturi, romă și românească

Denis, un rom care crede în inseparabilitatea celor două culturi, romă și românească

Matricea Românească: Romii, din punct de vedere al cetățeniei, se simt români?

Andrei Georgescu: Eu nu am întâlnit pe nimeni, dintre meşterii cu care lucrăm, care să spună: „Eu nu sunt român”.

Denis: Depinde și de categoria socială. Cu cât ești mai dezumanizat, cu atât îți pierzi și interesul cetățeniei. Sunt chestiuni înrădăcinate, și se transferă și la romi. Romii fără români nu există, și românii fără romi nu există. Până la urmă, romii sunt o minoritate, ei se pretează după majoritate. Romii, în Turcia, sunt diferiți, au alte valori. Contează mediul.

Se pregăteşte primul Muzeu al Culturii Rome din România

Matricea Românească: Conceptul vostru, Meșteshukar, demonstrează că romii și românii pot să conlucreze foarte bine.

Andrei Georgescu: Sigur că toată lumea poate să conlucreze foarte bine. Nu există nici un fel de bariere, decât de ordin mintal. Este absurd că primele reacții pozitive, din punct de vedere al colaborării, au venit din exterior. E chestiunea aceea: nu cumperi lucru românesc, pentru că e prost. Dar dacă îl cumpără străinii, dintr-o dată devine foarte valoros. Dacă îl apreciază germanii, înseamnă că e bun! Exact așa s-a făcut și la noi. În momentul în care au venit designeri din Suedia și din Austria, și au făcut ei obiecte cu noi, am intrat pentru prima oară în Romanian Design Week. Evident că este foarte interesant să fie niște designeri suedezi cu produse făcute în România și cu concept românesc.

Eu nu am întâlnit pe nimeni, dintre meşterii cu care lucrăm, care să spună: «Eu nu sunt român»

După care, am fost la Viena Design Week și la Stockholm Design Week, tot pentru că am avut colaborările acestea. Anul acesta, pentru prima oară am fost parte din Romanian Design Week, ca Meșteshukar ButiQ și atât. Noi, ca brand, în sfârșit am intrat în zona recunoscută de obiecte de design în societatea românească, pentru că am avut deja niște colaborări. Gândirea este: „Dacă te-au invitat la Stockholm Design Week și la Viena Design Week, e normal, e în regulă să fii și pe piața din România”.

Lucrurile nu sunt făcute din considerente de discriminare, nu vreau să insinuez asta, ci e o chestiune inconștientă, care nu ține neapărat de romi, cât de lucrurile pe care noi le avem, de tradițiile noastre – pe unele tindem să le exagerăm la culme, dar pe altele tindem să le ignorăm complet. Eu cred că noi, ca români, suntem foarte mândri de niște elemente tradiționale, folclorice și de rădăcini, dar ignorăm lucrurile bune care se întâmplă azi. Acesta este sentimentul pe care-l am. Poate că și cu ia e la fel. Sunt o grămadă de mici ateliere care fac modă românească, ce produc aici, care sunt ignorate complet: „Mai bine cumpăr de la H&M.” În momentul în care au început cu ia, dintr-o dată, sunt salvatorii…

Un exemplu foarte bun mi se pare Pegas, care nu sunt niște biciclete senzaționale. Pegasurile vechi erau niște biciclete foarte proaste, dar nimeni nu mai ține minte asta. Și eu am învățat să merg tot pe Pegas, era foarte incomodă, dar a rămas simbolul acesta. Acum, dintr-o dată, este super interesant. Sunt totuşi şi alţi producători de biciclete din România, care poate nu au factorul sentimental, dar fac biciclete mai bune. De ce ar fi mai proaste decât cele care au brand?

E chestiunea aceea: nu cumperi lucru românesc, pentru că e prost. Dar dacă îl cumpără străinii, dintr-o dată devine foarte valoros. Dacă îl apreciază germanii, înseamnă că e bun! Exact așa s-a făcut și la noi

Matricea Românească: Îmi vorbeai despre proiectele Asociaţiei Romano Butiq. Ce pregătiţi în viitor?

Andrei Georgescu: Această asociație se ocupă cu mult mai multe proiecte – au și proiecte educative, antidiscriminare, în mai multe comunități din România, inclusiv în Bucureşti, în comunitatea Giuleşti-Sârbi. Meșteshukar e un fel de divizie, departament. Este unul dintre obiectele din corul organizației.

De-a lungul vremii, asociația a încercat să ajute mai multe mici afaceri sociale să pornească la drum. De exemplu, o croitorie care ne face nouă acum hainele. Mai e un atelier de rudărie, care ne produce obiectele din lemn. Este un restaurant cu specific romani, care funcționează în comunitatea Giulești – Sârbi. În interiorul restaurantului i-am luat alături de noi pe «Restaurant pe întuneric», făcut de persoane nevăzătoare, care oferă experiența aceasta, de a mânca pe întuneric beznă. Acum se construiește în incinta restaurantului.

Ideea pe termen lung este să dezvoltăm primul Muzeu al Culturii Rome din România. Există deja conceptul, avem clădirea, au avut loc în ea mai multe expoziții punctuale, inclusiv cu obiecte de la MBQ, însă va mai dura până se va permanentiza.

Colecția de bijuterii Meșteshukar ButiQ

Românii din Ungaria: cine sunt, cum ne văd ei, cum îi vedem noi

 21 martie 2018 | Identitate
De mai multe decenii sau secole, pe teritoriul Ungariei de astăzi au locuit diverse națiuni care au participat, în funcţie de posibilitățile date de epocă, la viața culturală, socială, respectiv religioasă a țării, ca de exemplu: slovaci, sârbi,...

România în oglinzi paralele

 22 februarie 2018 | Identitate
Un punct de vedere primit de Matricea Românească la poșta redacției, despre cum e românul și cum arată România în oglinzi paralele... ce reflectă - unele, prejudecăți despre români, iar altele, o imagine mai fidelă a acestora. Ştirile despre noi (despre...

Il Maraviglioso Boccaccio și Decameronul său în filmografia italiană

 18 octombrie 2017 | Alte culturi
Italia și cultura sa sunt parte inerentă a latinității și, așa cum toate drumurile duc la Roma, și Matricea Românească a decis să meargă în vizită la Institutul Italian de Cultură ”Vito Grasso”, unde în perioada 9-28 octombrie (sic! din motive...

Cultura evreiască, parte a matricei româneşti. Maia Morgenstern: „Tata m-a învățat că avem 11 porunci, ultima fiind: «Respectă legea, obiceiul, locul în care trăiești, în care visezi, în care-ți câștigi pâinea, unde lași umbră pe pământ»"

 3 aprilie 2017 | Alte culturi
https://youtu.be/wzfKnifGv08 Atunci când știi că urmează să ai o discuție cu un mare nume al teatrului și al filmului românesc, responsabilitatea și seriozitatea cu care te „înarmezi” se dizolvă în fața emoțiilor inerente. Actrița Maia Morgenstern,...

Directorul Institutului Balassi, András László Kósa: “Ungurii admiră la români mobilitatea mare, capacitatea de a se adapta la nou. Noi ne mişcăm greu, dar unde întemeiem o instituţie - acolo rămâne”

 6 decembrie 2016 | Alte culturi
(continuare) https://youtu.be/FRXIz3ac0KQ Matricea Românească: Pentru că discutați cu Matricea Românească și am vorbit despre tipul special de umor al maghiarilor, vizibil și în piese precum „Familia Tót” sau în filmele amintite mai devreme, la care...