Tag

Mircea Eliade

„Izbânzile mele erotice erau principale, erau pricinuite de idei, de raporturi, de experiențe intime. De aceea, am scris cândva că un Don Juan trebuie să fie un teolog – în sens substanțial, nu de erudiție. O femeie mă interesează prin virtuțile sau viciile ei. Când le cunosc, mă dezgustă. În cele mai nebunești îmbrățișări eram indiferent. Luciditatea mea deschidea mii ochi noi și savura priveliștea membrelor desfăcute sau incinerate”. Seducția ca act lucid, deliberat și fără niciun fel de implicare, trupească sau spirituală. Subjugarea prin seducție – mecanică a schimbării operate asupra celuilalt.

Fragmentul de mai sus face parte din romanul Isabel și Apele Diavolului, publicat de Mircea Eliade în 1930, după întoarcerea din India. Este evident inspirat din experiența indică trăită de scriitorul român, dar în același timp vine în continuarea liniei începute cu scurtele nuvele regăsite și reunite de Mircea Handoca și Nicolae Florescu în volumul Maddalena. „Panseul” de la începtul acestui articol ar fi putut aparține și personajului principal din nuvela care dă numele volumului.

Doctorul, așa cum este denumit personajul-narator, crede în autorealizarea prin păcat, considerat a fi singura cale spre cunoașterea „completă”. Păcatul este singurul care îi permite luxul de a se desprinde de tot ce-l înconjoară, inclusiv de oamenii pe care vrea să-i schimbe prin manipulare. Îi ispitește și-i dezrădăcinează pe toți, dar mai ales pe Isabel (ținta principală a Doctorului) și pe Tom.

Dar și el este la rândul său un dezrădăcinat, un om care își urăște atât trecutul, cât și țara. Este într-o continuă luptă cu timpul, fiind în căutarea tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte. Însă partea pe care își dorește să o experimenteze cel mai mult din acest basm este cea în care personajul este uitat de ceilalți, dorind la rândul lui să fie uitat și să îi uite: „O dorință neînțeleasă de a fi socotit mort, de toți”.

Tinerețea apare în Isabel și Apele Diavolului ca stare ideală, perioada în care omul poate face totul. Conflictul între generații apare încă o dată, dar de data aceasta nu mai este stabilit la nivel social. Este o luptă împotriva bătrâneții văzută ca neputință. Marea realizare a Doctorului este faptul că este tânăr, nimic altceva nu îl împlinește mai mult.

Marea realizare a Doctorului este faptul că este tânăr, nimic altceva nu îl împlinește mai mult

În adolescență era stăpânit de dorința de a crea statuia care să simbolizeze „spaima încercată în fața prezenței celuilalt în sine”. Dacă ar fi terminat-o, statuia s-ar fi numit „Nedumerire după victorie”. Această nereușită este simultană cu descoperirea sterilității creative. Amintirea ratării îl va urmări pe tot parcursul romanului, fiind generatoare de complexe, dar și motor extraordinar de propulsie experiențialistă. Noua viață a personajului principal are ca misiune mântuirea de sterilitate, găsirea unor mijloace care să-i asigure eternitatea.

Renunță la artă pentru știință, dar nu este satisfăcut de alegerea sa. Este ca un pendul care se balansează între știință și artă, între ceea ce este exact și îl păstează ancorat în realitate și ceea ce îi oferă momente de reflecție metafizică. Romanul devine unul al crizei intelectuale, al blocării pe un drum și al nevoii de evadare, orice ar însemna această evadare.

Viața, arta, iubirea devin un câmp de joacă. Un maidan pe care regulile sunt făcute de experiențele sexuale, psihedelice și de orice altă natură care să nu implice nici cel mai mic instinct rațional. Singurele reguli sunt cele ale „păcatului”.

Singura spaimă a celui care vrea să-i schimbe pe toți pentru a putea astfel să se schimbe pe sine? MEDIOCRITATEA. Singura cale de a evita picarea în păcatul mediocrității? EXCESUL. Două borne care modelează întreg ansamblul de energii din interiorul romanului.

Iadul este cel care luminează cu flăcările lui Raiul, lumina vine din întuneric, condiția «sine qua non»: înainte să fie lumină trebuie să fie întuneric

Veșnica luptă dintre Rai și Iad. Singura distincție? Raiul, punctul cel mai de sus, nu este aici decât punctul de pornire. Iadul preia întâietatea. El este cel care luminează cu flăcările lui Raiul, lumina vine din întuneric, condiția sine qua non: înainte să fie lumină trebuie să fie întuneric!

Sfârșitul romanului pare consumist și melodramatic, lăsând să se întrevadă „sforile” cu care sunt legate ideile filosofice de „pielea” personajului. Doctorul lasă în urmă toate experiențele, de tot felul (sexuale, narcotice, homosexuale – influența asupra fiului gazdei și alege soluția pe care visul i-a revelat-o), alegând căsătoria și viața „casnică”. Aceasta îi pare a fi singura direcție în care simte că mai poate evolua. Nu interpretează alegerea ca resemnare, ci ca act curajos de schimbare a paradigmelor. Doctorul renunță la întreaga lui modalitate de a trăi și începe să se proiecteze pe sine prin urmașul său, chiar dacă fiul Isabelei nu este fiul său biologic.

Încep să dispară barierele temporale, personajul nemaifiind obsedat de obținerea tinereții fără bătrânețe, și acceptând soluția vieții fără de moarte: „Sunt un nou născut. Refuzând tinerețea fără bătrânețe, tânjesc viață fără de moarte și mă căsătoresc cu Isabel. Căsătoria fiind legătura transcedentală e nemuritoare – în cer. Iar pe pământ voi trăi prin fiii mei, în veacuri”.

Prin căsătoria cu Isabel, Doctorul este cel care, de această dată începe, să se schimbe. Niciuna dintre vechile angoase nu îl mai tulbură, căsătoria nu mai este „tulburată” de „apele” experiențelor.

Mircea Eliade, Isabel și apele Diavolului, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1990, 155 pagini

Continuând demersul nostru de a prezenta o față mai puțin cunoscută a celebrului Mircea Eliade, propunem spre lectură și analiză volumul de nuvele Maddalena. Acesta reunește unele dintre nuvelele scrise și publicate de Mircea Eliade în presa interbelică, înainte de apariţia romanului Isabel și Apele Diavolului (1930). Pe lângă nuvelele care nu mai fuseseră publicate în volum, cei doi exegeți ai operei eliadești care editează acest volum, Mircea Handoca și Nicolae Florescu, au inclus și nuvelele Aventura și Întâmplare (publicate inițial în volumul Șarpele).

Aceste scurte proze de început sunt tributare lecturilor din perioada formării (Dostoievski, Papini, Balzac etc.) și prefigurează teoriile autenticității pe care le va dezvolta mai târziu Eliade în publicistica sa. Literatura pe care o scrie în perioada autenticistă este în concordanță cu îndemnurile adresate tinerilor în publicistica de la sfârșitul anilor `20. Acesta propune o proză în care obținerea unei valori estetice nu mai este scop în sine, ci rezultatul imediat al relatării pure a unor experiențe. Astfel, valoarea estetică este o caracteristică intrinsecă experienței, accentul nemaifiind pe „cum”, ci pe „ce”.

Temele care aveau să facă subiectele centrale ale operelor experiențialiste ale lui Mircea Eliade încep să se contureze în această perioadă: păcatul, virilitatea, vitalitatea intelectualului, asceza, demonismul și modificarea existenței printr-o continuă răzvrătire (împotriva tuturor structurilor existente sociale sau divine). Personajele acestor nuvele vor și depun toate eforturile pentru a trăi în „păcatul revelator”, pas imperios necesar pe drumul cunoașterii absolute.

Fie că este vorba de gelozie („Prietenul meu se desfăta. Iar eu râdeam, şi mă arătam nepăsător de urâţenia şi neputinţa mea, şi îl linguşeam pe el. Îl linguşeam – pentru că îl uram mult. Şi el mă socotea prieten, şi îmi deschidea gândurile, şi mă îmbrăţişa. Şi nu bănuia cele ce se frământau înlăuntrul meu, şi nu simţea arsura ochilor mei” – Iubirea prietenului meu), egoism (aflat în fața morții – pe o vreme cumplită trei tineri se rătăcesc pe munte –, „eroul” nuvelei Întâmplare se lasă pradă instinctului de conservare și egoismului și nu îl mai interesează soarta fetei căreia în urmă cu câteva zile îi mărturisise iubirea), misoginism, ispitire și respingere (cazul din nuvelele Maddalena), viol (nuvela Cel care trebuie ascultat – povestea unei tentative eșuate de viol – anticipând un episod din romanul Huliganii, violul ca experiență necesară), batjocură etc., personajele acestor nuvele își caută identitatea prin trăirea unor experiențe pure (cu sensul de „veritabil”, „autentic”, „adevărat”), alegând faptele în locul sentimentelor idealizate (textul Iubirea este o adevărată demontare a mitului construit în jurul acestui sentiment).

Personajele acestor nuvele își caută identitatea prin trăirea unor experiențe pure (cu sensul de „veritabil”, „autentic”, „adevărat”), alegând faptele în locul sentimentelor idealizate

Este de ajuns să privim câteva dintre titlurile reunite aici pentru a ghici „atitudinea” personajelor în fața „reperelor” impuse de societate: Apologia virilității, Eu, Sfântul Diavol și cele șaisprezeci păpuși, Cel care trebuie ascultat, Iubirea prietenului meu, Păcatul șamd.

După ce în primele texte reunite în acest volum este făcută apologia sexualității și a cunoașterii prin intermediul experiențelor carnale („Cânt fecioarele, cânt vrăşmaşul temut, cânt ispita caldă în înserat, cânt ochii care au aflat să plângă şi să înfrângă. Cânt fecioarele, cânt carnea lor ce curmă săgeata privirilor. Carnea fecioarelor ce turbură seninul – al cerului, al ochiului, al duhului. Carnea fecioarelor, ce va înflori în patimă şi se va pogorî – vis şi umbră turburătoare – pe toate drumurile ce se înalţă către eroism” sau „Cânt vrăjile, cânt ispitele, cânt bucuriile care ne-au luminat sexul în jalnicul său coborâş” – Apologia virilității – Litanii pentru fecioară), în nuvela care dă titlul volumului descoperim un personaj masculin fascinat de fecioria fiicei maestrului său, pictorul Salust.

Tânărul Mircea Eliade

Tânărul Mircea Eliade

Întreaga miză a nuvelei constă în maniera în care el o ispitește și o abandonează pe fată în momentul în care aceasta cedează ispitei („Maddalena, i-am răspuns, fecioria ţi-am cules-o în cea dintâi seară, când ţi-am despletit cosiţele. Acum, eşti fecioară pentru toţi ceilalţi. Alege-ţi soţul. Descoperă-te şi lui. Apoi alege altul. Pierde-ţi tainele în îmbrăţişările a oricâtor tovarăşi. Vei rămânea mereu fecioară – pentru ceilalţi”) – nu întâmplător numele personajului feminin este Maddalena, trimiterea la Maria Magdalena (în italiană, Maria Maddalena) fiind transparentă. Personajul masculin din această nuvelă, ispititorul care își asumă condiția („Sosi ziua judecăţii. Am îndurat zâmbind batjocora mulţimii şi ura haină a fecioarelor, şi pietrele mamelor şi loviturile târgoveţilor”), ne duce inevitabil cu gândul la Doctorul din Isabel și Apele Diavolului, care vrea să seducă și să supună prin sex.

Nuvelele reunite aici constituie punctul de plecare pentru ceea ce va deveni cunoscut sub numele de proza „autenticistă” sau „experiențialistă” a lui Eliade și trebuie privite ca atare, netrebuind să le fie exagerată valoarea literară. Stilul scriiturii nu este unul foarte bine conturat, modul de structurare a narațiunilor are anumite deficiențe, dar aceste nuvele trebuie apreciate din perspectivă retrospectivă, putând astfel explica modul în care s-a format și dezvoltat gândirea scriitorului român care avea să conducă tânăra generație interbelică și să „teoretizeze” o adevărată direcție a prozei românești de la începutul anilor `30.

Mircea Eliade, Maddalena: nuvele, Editura Jurnalul Literar, București, 1996, 276 pagini

Ramona Tănase

Ramona Tănase

Doctor în filologie, cu o teză despre Mircea Eliade (2016) – Facultatea de Litere, Universitatea din București. Absolventă a cursurilor de licență (secția Română-Franceză, 2010) și a programului masteral (Studii literare românești, 2012) în cadrul aceleiași facultăți.
Ramona Tănase

Despre Mircea Eliade se știu multe (mai ales după anii `90 au început să iasă la iveală și să fie comentate elemente mai puțin cunoscute și mult mai puțin „confortabile” cu privire la trecutul marelui istoric al religiilor, dar nu este momentul și nici spațiul propice pentru a putea fi puse în discuție elementele controversate ale tinereții lui – discuția fiind una foarte lungă, cu foarte multe ramificații, întinzându-se pe mai multe decenii și neputând fi rezumată în spațiul avut de noi la dispoziție), dar toate lucrurile care se știu sunt pe cât de sigure, pe atât de relative.

Incertitudinile în ceea ce îl privește pe Eliade încep odată cu ziua în care s-a născut și continuă de-a lungul întregii vieți. Născut pe 13 martie 1907 (28 februarie conform calendarului iulian aflat în vigoare în acea perioadă), dar înregistrat de tatăl său cu data de 9 martie pentru a corespunde zilei mucenicilor martiri, viața lui Eliade s-a aflat încă de la început sub semnul unui „misticism”, în zona unui simbolism încărcat de semnificații, pe care a ales să-l dezvolte și continue și el de-a lungul timpului.

Personalitate complexă și care complexează – asta ni se pare cea mai concisă sintagmă prin care poate fi caracterizat Mircea Eliade. Este suficient să aruncăm o singură privire pe lista cărților pe care le-a publicat (beletristică sau literatură de specialitate), la care se adaugă articole, scrisori, jurnale, memorii etc., pentru a ne putea face o idee despre proporțiile pe care le-a dezvoltat ambiția unei personalități proteice (după sintagma impusă de Zoe Petre) – un total de aproximativ 80 de volume. La ceea ce a reușit să realizeze se adaugă o listă și mai lungă de proiecte pe care nu a putut sau nu a avut timp să le ducă la îndeplinire.

Blamat sau adorat, Eliade a reușit să se impună drept un reper de neocolit al culturii române a secolului trecut

Blamat sau adorat, Eliade a reușit să se impună drept un reper de neocolit al culturii române a secolului trecut. Moștenirea lui Eliade la nivel internațional continuă, poziția lui rămânând una centrală în domeniul istoriei religiilor și credințelor religioase, studiile sale făcând parte din bibliografiile obligatorii ale oricărui studiu din domeniul mai sus menționat.

Eliade în perioada "indiană"

Eliade în perioada „indiană”

Riscând să-i facem o prezentare prea lungă sau una prea scurtă, neintenționând să-i diminuăm realizările și nedorind să creăm impresia că vrem să ascundem „părțile întunecate” ale personalității lui, și alegând să nu mergem pe drumul bătătorit al prezentării sale prin intermediul operei pe care și-a construit-o (din care este suficient să prezentăm doar câteva titluri pentru a ne face o idee – Romanul adolescentului miop, Maitreyi, Domnișoara Christina, Nuntă în cer, La țigănci, Pe strada Mântuleasa, Noaptea de Sânziene; Yoga. Nemurire și libertate, Mitul eternei reîntoarceri, De la Zalmoxis la Genghis Han, Sacrul și profanul, Istoria credințelor și ideilor religioase) am ales să facem o listă ce cuprinde informații mai puțin avute în vedere în prezentările generice care i-au fost făcute de-a lungul timpului, informații cu caracter de „curiozități”, definitorii pentru „istoria mică”:

  • Și-a scris toate operele literare în limba română, inclusiv după stabilirea definitivă în străinătate; era modul lui de a se simți aproape de România;
  • A fost căsătorit de două ori: cu Nina Mareș – prima soție, care a murit de cancer în timp ce acesta era reprezentantul României la legația din Portugalia; și cu Christinel Cotescu – pe care a cunoscut-o în Paris și alături de care a fost până la sfârșitul vieții;
  • Și-a pierdut de două ori biblioteca. Prima dată când s-a mutat în Anglia, lăsând totul unui prieten din România (inclusiv jurnale) și a doua oară la Chicago, în urma unui incendiu.
  • În clasa a VII-a începuse să scrie Memoriile unui soldat de plumb, carte în care voia să reconstruiască întreaga istorie a omenirii. Cele trei caiete cu manuscrisul acestui proiect i-au fost încredințate lui Radu Capriel în 1928;
  • Elev fiind, își scurta orele de somn cu câteva minute în fiecare noapte, ajungând să doarmă doar 4 ore (la un moment dat a leșinat, fiind nevoit să oprească pentru un timp experimentele de acest tip), scopul fiind acela de a-și forța corpul să se subordoneze ambițiilor intelectuale;
  • Încă din timpul studiilor, când încă nu se afirmase pe plan internațional, le scria marilor personalități ale lumii (mai ales numelor de referință din domeniul filosofiei și istoriei religiilor) pentru a le cere cărți pe care le dona bibliotecii facultății;
  • O perioadă a călătoriei sale în India a rămas nedocumentată, considerându-se că și-ar fi petrecut-o în Himalaya alături de călugări, experimentând tehnici șamanice;
  • Pentru a putea să reziste ritmului de lucru pe care și-l impusese la maturitate, apela adeseori la „substanțe ajutătoare” (ex.: Pervitin, având rolul de a reduce senzația de teamă și de a crește capacitatea de concentrare – folosit mai ales de soldați în timpului celui de-al Doilea Război Mondial sau în Războiul din Vietnam);
  • Fusese întotdeauna fascinat de enciclopedism: marile personalități ale culturii române pe care le-a avut drept modele au fost Bogdan Petriceicu Hasdeu (voia să facă o ediție completă a operei acestuia și să-i dedice o monografie – unul dintre proiectele rămase neterminate) și Nicolae Iorga (cu care a și purtat o polemică);
  • Prieten cu Carl Gustav Jung, alături de care a participat la o serie de conferințe în Italia;
  • A fost prototipul pentru personajul Radu Grielescu din romanul Ravelstein de Saul Bellow (cu care fusese prieten);

Și-a scris toate operele literare în limba română, inclusiv după stabilirea definitivă în străinătate; era modul lui de a se simți aproape de România

  • Filmul Youth Without Youth al lui Francis Ford Coppola este adaptat după nuvela Tinerețe fără tinerețe (inspirată de basmul preferat al lui Eliade, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte);
  • Pe lângă romane și nuvele, a scris și teatru (Iphigenia, Coloana nesfârșită, Oameni și pietre);
  • A fost cumnatul lui Ionel Perlea, dirijor și compozitor român;
  • Filmul lui preferat era The Clowns, al lui Federico Fellini;
  • Spre sfârșitul vieții a suferit de artrită, lucru care l-a împiedicat să continue să scrie și să lucreze în ritmul în care fusese obișnuit (grafomania fiind una dintre trăsăturile lui definitorii);
  • A murit în 1986 într-un spital din Chicago, în urma unei congestii cerebrale. A fost găsit de Christinel în fotoliul preferat, zâmbind nemișcat și ținând în brațe cartea Exercices d’admiration a lui Cioran;
  • A cerut să fie incinerat, slujba de înmormântare fiind oficiată de preotul ortodox al bisericii românești din Chicago și de reverendul Brown, rectorul Capelei David Rockefeller din incinta campusului Universității din Chicago, unde fusese profesor;
  • Nu s-a aflat numele persoanei care a donat banii necesari pentru înființarea catedrei „Mircea Eliade” în cadrul Universității din Chicago.

Acestea sunt doar câteva dintre micile lucruri care contribuie la construirea unui portret-robot care să ne permită apropierea de una dintre cele mai „curioase” personalități ale secolului trecut, o apropiere care să ne încurajeze să trecem dincolo de barierele impuse de imensa erudiție cu care reușește Eliade să-și complexeze cititorii sau partenerii de dialog și să încercăm să recompunem matricea acestuia.

Ramona Tănase

Ramona Tănase

Doctor în filologie, cu o teză despre Mircea Eliade (2016) – Facultatea de Litere, Universitatea din București. Absolventă a cursurilor de licență (secția Română-Franceză, 2010) și a programului masteral (Studii literare românești, 2012) în cadrul aceleiași facultăți.
Ramona Tănase

Prima „întâlnire” cu opera lui Mircea Eliade nu a fost cu „Nuntă în cer”, romanul despre care urmează să scriu în rândurile ce urmează, dar aceasta a fost cartea care mi-a deschis ochii și care m-a ajutat să înțeleg cât de complexă este iubirea și cât de multe mai avem de învățat și de simțit noi, simplii muritori. Cu „Nuntă în cer” (publicat pentru prima dată în 1938) am avut privilegiul de a pătrunde în sufletul a doi bărbați, Andrei Mavrodin și Barbu Hasnaș, care au cunoscut dragostea absolută, cea chinuitoare și cea care apare „o singură dată în viață”.

Confesiunile celor două personaje – intelectuali bucureșteni, ca în aproape toată beletristica semnată de Mircea Eliade – dezvăluie tulburătoarea coincidență: Andrei și Barbu iubesc aceeași femeie, pe Ileana – Lena. Cei doi se întâlnesc la o cabană și își împărtășesc răscolitoarea poveste de dragoste, iar replicile și implicit viziunea lor asupra acestui intens și misterios sentiment subliniază faptul că iubirea adevărată apare inopinat și devastează viața omului, atunci când la fel de brusc dispare.

Romanul nu este ușor de parcurs și nici de digerat, în special prin prisma dragostei aproape nepământești ilustrate de scriitor, opera evocând cu succes celebrul mit al androginului, legătura indisolubilă dintre cele două principii – feminin şi masculin.

Sentimentul acesta dumneata nu-l poți intui: sentimentul propriului tău naufragiu. E o descoperire pe care o faci mai târziu în viață, în jurul vârstei de 40 de ani, când încă te mai poți păcăli cu iluzia că tinerețea nu e sfârșită, că undeva trebuie să existe o posibilitate de scăpare

Nu am parcurs cartea pe nerăsuflate, pagină după pagină și capitol după capitol, ci mi-am acordat mici pauze, pentru a reflecta asupra suferinței celor doi bărbați, care se confruntau cu propriul naufragiu, pentru că șarpele crud al singurătății a pătruns în viețile lor: „De-abia după ce mi-am dat seama că Lena nu-mi mai aparține, am înțeles că viața mea a ratat într-un lamentabil naufragiu. Sentimentul acesta dumneata nu-l poți intui: sentimentul propriului tău naufragiu. E o descoperire pe care o faci mai târziu în viață, în jurul vârstei de 40 de ani, când încă te mai poți păcăli cu iluzia că tinerețea nu e sfârșită, că undeva trebuie să existe o posibilitate de scăpare. Și tocmai iluzia aceasta că ar fi timp să faci ceva, că stă în putința ta să evadezi din mizerie și deșertăciune, nutrește sentimentul ratării și al naufragiului”.

Geniul lui Eliade mi-a arătat, citind „Nuntă în cer”, două viziuni asupra iubirii absolute, trăite la un nivel opus celei contemporane, afectate de mania consumului: „Cel care a spus: amorul e o chestiune de epidermă se referea, fără îndoială, la aceste cunoaşteri inferioare ale trupului, la faptul că o posesiune e posibilă numai în anumite condiţiuni fizice şi pentru anumite exemplare umane. Dar trupul poate revela mai mult. Dincolo de voluptate, dincolo de rut, este cu putinţă o regăsire desăvârşită în îmbrăţişare, ca şi cum ai cuprinde – pentru întâia oară – o altă parte din tine, care te «încheie», te completează, revelându-ţi altă experienţă a lumii, îmbogăţită cu alte, noi dimensiuni”.

Astfel de povești dramatice de „amor” reprezintă un laitmotiv în opera lui Eliade, el însuși un om sensibil, care percepe intens trăirile interioare și care are darul de a le transpune cu măiestrie în operele sale, ce au intrat în conştiinţa publicului român. Limbajul folosit în roman este cel cu care ne-a obișnuit autorul – marcant, cu epitete puternice, care își pun amprenta asupra spiritului cititorului.

Ileana sau Lena, femeia care a dat peste cap viața celor doi bărbați, a lăsat urme adânci, de neuitat: „Cu o asemenea dragoste nu te întâlneşti decât o singură dată în viață. Cum spuneai prea bine, asta aparține într-un anumit fel miracolului, de aceea și apare, poate, atât de întâmplător, într-o serie de evenimente cu desăvârșire frivole și nesemnificative… Stă în putința noastră să realizăm acest miracol. Dar ne dăm seama prea târziu de el, ne dăm întotdeauna seama prea târziu…”. Sunt rânduri care amintesc de introspecţiile agonizante ale unui alt intelectual lucid, protagonist şi el al unui roman românesc interbelic de excepţie: Ştefan Gheorghidiu, eroul „Ultimei nopţi de dragoste” a lui Camil Petrescu (1930).

„Nuntă în cer” transformă cititorul, îl răscolește, îi aduce în fața ochilor toate iubirile – eșuate ori nu – care l-au marcat sau care i-au măcinat sufletul. Andrei și Barbu au devenit, pentru mine, mai mult decât niște personaje literare – o dovadă că dragostea, deşi mistuitoare și periculoasă, este totodată mirajul suprem al vieţii omului, fără de care aceasta nu este completă cu adevărat.

Foto deschidere: okian.ro

Nota Matricea Românească: [usr 4]

Mircea Eliade, religia răului – "Isabel și Apele Diavolului"

7 Martie 2017 |
„Izbânzile mele erotice erau principale, erau pricinuite de idei, de raporturi, de experiențe intime. De aceea, am scris cândva că un Don Juan trebuie să fie un teolog – în sens substanțial, nu de erudiție. O femeie mă interesează prin virtuțile sau...

Mircea Eliade, "Maddalena": Virilitate, ispitire, viol, cunoaștere

17 Februarie 2017 |
Continuând demersul nostru de a prezenta o față mai puțin cunoscută a celebrului Mircea Eliade, propunem spre lectură și analiză volumul de nuvele Maddalena. Acesta reunește unele dintre nuvelele scrise și publicate de Mircea Eliade în presa interbelică,...

Lucruri mai puțin cunoscute despre arhicunoscutul Mircea Eliade

31 Ianuarie 2017 |
Despre Mircea Eliade se știu multe (mai ales după anii `90 au început să iasă la iveală și să fie comentate elemente mai puțin cunoscute și mult mai puțin „confortabile” cu privire la trecutul marelui istoric al religiilor, dar nu este momentul și nici...