mitul lui Dracula

La 900 de metri deasupra nivelului mării, pe o stâncă dramatică, se înalţă, în judeţul Argeş, Cetatea Poenari, locul unde boierii căzuţi în dizgraţia lui Vlad Ţepeş au construit o fortăreaţă în numai o săptămână.

„Merită efortul până sus!”, ni s-a spus în Curtea de Argeș, drept încurajare, atunci când ne-am exprimat dorința în fața localnicilor de a urca până la Cetatea Poenari, monument istoric asociat cu numele lui Vlad Țepeș. Nu știam ce ne așteaptă, crezând că cele 1480 de trepte reci, care stau tăcute la umbra arborilor, pot fi „dovedite” de noi, oameni care fac față zilnic junglei urbane.

Panoul de la poalele scărilor preconiza că genunchii ne vor ajuta să urcăm cele peste 1000 de trepte în aproximativ 30 de minute. Ei bine, destul de repede ne-am schimbat radical părerea despre propriul organism, iar aprecierea față de soldații lui Țepeș, care puteau urca poteca fără greutate, a crescut exponențial, pe măsură ce am înaintat. După ce a apărut resemnarea că nu avem de ales și că trebuie să ajungem sus, am încercat să ne bucurăm de răcoarea copacilor și de liniștea acestui versant pe care s-au scris file din istoria țării noastre.

Pedeapsa exemplară a lui Ţepeş pentru intrigile boierilor

Românii trebuie să știe că fortăreața a fost construită cu „moarte de om”, pe baza sacrificiului bărbaților, femeilor și copiilor care au muncit zile în șir, „până au plesnit hainele de pe ei” și până ce firavii și-au dat ultima răsuflare. Damnaţii şi rudele lor au cunoscut această soartă din partea lui Ţepeş, pentru implicarea lor în asasinarea tatălui acestuia, Vlad Dracul, și a fratelui său cel mare, Mircea.

Culoarul de intrare în Cetatea Poenari reprezenta o capcană pentru intruși Foto: Mihai Vladu

Ghidul locului, Aurelia Lazăr, a explicat pentru Matricea Românească faptul că, în secolul XV, Cetatea Poenari a fost construită cu „materiale aduse dintr-un sat vecin, refolosite, în urma demolării unei mănăstiri din satul Poenari – de aici, și numele. Când au fost cărate materialele, exista doar o potecă prin pădure, iar oamenii le-au adus în mână. În ziua de Paște, în 1447, la Târgoviște, Țepeș a înconjurat boierii cu ajutorul soldaților şi i-a adus pe jos, pe Valea Argeșului. Au luat materialele de la mănăstire, ei având la dispoziție doar o săptămână să refacă Cetatea. Foarte mulți dintre ei au murit. Se spune, într-una din scrieri, că nu s-a ținut cont: au lucrat bărbați, femei, copii, «până au plesnit hainele de pe ei», din cauza efortului. Să urci cu materialele de construcție pe coastele acestea, nu știu cât e de ușor. Turiștii noștri se vaită de simplele scări, care au fost și ele construite pe vremea lui Ceaușescu. Până atunci, accesul la Cetate era prin pădure, doar pe cărare”.

Întâmpinaţi de eșafod

Autoritățile știu ce caută turiştii când calcă pe urmele lui Vlad Țepeș: dovezi ale cruzimii sale legendare și povești sângeroase învăluite în mister. Zis și făcut: vizitatorul este întâmpinat, la intrarea în Cetate, de un eșafod pe care se află două manechine stropite cu „sânge” și „torturate” după metodele mai „neortodoxe” ale domnitorului: trase în țeapă și cu mâinile tăiate (pedeapsa aplicată hoților). Decorul terifiant mai include un jug domnesc și o spânzurătoare. Astfel îi pedepsea Drăculea pe condamnați, după care îi lăsa în bătaia soarelui, în umilința soldaților, care obișnuiau să tragă cu arcul în osândiți.

„La intrarea în Cetate, exista un pod mobil, care era ridicat ori de câte ori era nevoie, sau când Cetatea era atacată. Culoarul de intrare în ea reprezenta și el o capcană. Inamicii intrau într-o ambuscadă, pentru că în partea de jos, spațiul era mult mai îngust, iar soldații care se aflau sus pe ziduri îi atacau cu pietre și ghiulele, sau trăgeau cu arcul, și îi omorau. Cei care intrau în Cetate, nu puteau să treacă de culoarul respectiv. Totuși, cei care reușeau să supraviețuiască erau aruncați în temnița aflată sub steag, încăperea de jos, unde se zvonește că Vlad Țepeș și-ar fi ținut și o parte din avere, de aceea pereții erau construiți în așa manieră încât nu se putea ieși. Prizonierii, din cauza umidității și a condițiilor grele, mureau. Acestea le agravau rănile”.

Vizitatorii pot vedea, la Cetatea Poenari, metodele de tortură folosite în timpul lui Țepeș

Fortăreața nu este una de mari dimensiuni, de aceea putea adăposti doar 30-40 de soldați, care se ocupau – prin rotație – de apărare, vânătoare de animale, sau de transportarea apei în burdufuri de animale.

Vântul aprig de munte flutură steagul României situat, potrivit sursei noastre, deasupra dormitorului lui Vlad Țepeș, iar în turnurile Cetății, vizitatorul își trage sufletul admirând priveliștea care taie respirația, drept recompensă pentru efortul de a urca treptele ostenitoare.

O ţigancă i-a scăpat pielea lui Ţepeş

Cetatea, extrem de bine ascunsă de pădurea deasă, a fost de negăsit de către dușmanii lui Țepeș, care i-au aflat, în final, refugiul în urma unei trădări.

„Avem câteva informații și despre soția lui Vlad Țepeș. Se presupune că ea ar fi fost cea care l-a trădat, ducând informații turcilor unde se află fortăreața. Atacul cu ghiulele și catapulte a început de pe pajiștea Pleașa, din partea stângă a Cetății, cum stăm cu fața spre vale. A durat destul de mult lupta. Până au coborât turcii versantul și l-au urcat pe celălalt până în Cetate, Vlad Țepeș a fugit pe o potecă prin pădure, cu calul potcovit invers. Ideea de a-l potcovi a fost a unei țigănci, Dobra Harașoaica pe numele ei, care s-a gândit că așa-i va păcăli pe turci. Deși urmele arătau că Vlad Țepeș intra în Cetate, de fapt, el ieșea. Dar calul avea potcoavele bătute invers și i-a indus pe turcii în eroare. Până și-au dat ei seama că au fost păcăliți, Vlad Țepeș a ieșit undeva înspre Ardeal. Drept recompensă pentru favorul făcut, Tepeș a lăsat celor din Arefu – pentru că țiganca era din Arefu – șapte munți și zece înțărcători. Tot ce înseamnă înconjurul Cetății, toți munții pe care noi îi putem vedea de jur împrejur, aparțin comunității Arefu”.

Peisajul din vârful Cetății Poenari este copleșitor

Potrivit legendei evocate şi de către ghidul local, de teamă să nu ajungă prizoniera turcilor, soția lui Țepeș, Elizabeta s-a aruncat de pe unul dintre zidurile Cetății, și a căzut în râu. „Una dintre legendele bătrânești spune că piatra pe care a aterizat trupul ei a rămas schimbată la culoare”.

Plimbarea printre zidurile Cetății ne-a stârnit imaginația, dar și invidia față de cărămizile tăcute, privilegiate să asiste la discuțiile importante privind strategiile de luptă ale celui mai cunoscut domnitor român, dar și la modul de viață al lui Țepeș și al soldaților săi. Mărturie acestor lucruri stă astăzi doar construcția care și-a cerut tributul uman, pentru a putea dăinui peste veacuri.

Ca români, avem responsabilitatea de a vizita ruinele Cetăţii Poenari, pentru a afla cui îi datorăm libertatea de care ne bucurăm în prezent, crede Aurelia Lazăr.

„Românul poate să vadă o bucățică din istorie, pentru că aici s-au dus lupte între cei care au fost înaintea noastră și inamicii țării. De asemenea, Cetatea Poenari reprezintă un exemplu de fortăreață, de loc unde un domnitor s-a ascuns pentru a-și salva viața. El s-a străduit să-și apere țara și să-și apere zona în care a domnit. Exemplul lui ar fi bun și în zilele noastre, dar nu ne lasă legea și, la cât de mult se taie pădurile, nici nu o să mai avem țepe…”.

Drapelul României se înalță maiestuos deasupra locului unde s-a aflat camera domnului Vlad Țepeș

„Nu vă ascundeți în spatele vampirilor! România are mult mai multe de oferit!”. La o primă vedere, îndemnul unui străin frapat de natura și de frumusețea țării noastre ar putea smulge un zâmbet șters din partea cititorului. De fapt, în spatele acestor cuvinte se află încercarea unei treziri la realitate a românilor naivi, care consideră că doar mitul lui Dracula reprezintă o mândrie pe care o pot aduce în fața străinilor.

Deși Gading Wahyu Ajeng Parasati, secretar II al Ambasadei Republicii Indonezia la București, provine dintr-o țară care mustește de vegetație luxuriantă și de peisaje ce vrăjesc străinii însetați de experiențe exotice, România – țara pe care locuitorii o părăsesc sub mirajul traiului mai bun – a reușit să o impresioneze.

Într-o discuție cu Matricea Românească, Gading Parasati a ținut să sublinieze faptul că, în ciuda distanței considerabile dintre România și Indonezia, cele două țări nu sunt atât de diferite precum par. Din capul locului, interlocutoarea noastră a punctat că cel mai de preț bun pe care îl au aceste state este căldura localnicilor, pe care nu o întâlnim în orice colț de lume.

„Îmi place foarte mult natura din România, dar iubesc și Bucureștiul, care este foarte vibrant. Credeam că oamenii dintr-o țară est-europeană sunt mult mai tăcuți. (râde) Dar oamenii sunt atât de calzi! Am mai observat că românii nu sunt individualiști – mai exact, ei nu sunt oameni care tind să îi țină la distanță pe ceilalți. Nu. Cred că de aceea românilor le place să își țină familia unită, așa cum o fac și indonezienii”.

Gading W. A. Parasati, secretar II al Ambasadei Republicii Indonezia, în discuție cu Matricea Românească Foto: Mihai Vladu

Frumusețea pământului românesc, remarcată de străini încă de la începutul veacurilor

„Multe războaie am avut și multe nenorociri ne-au călcat în vremea asta. Vijelii cumplite-au trecut peste noi, la toate-am ținut piept, și nu ne-am dat, și-aici am stat. Ca trestia ne-am îndoit sub vânt, dar nu ne-am rupt. Și-am rămas stăpâni pe moșioara noastră. Știe numai bunul Dumnezeu cu cât sânge ne-am plătit noi pământul acesta, scump tuturor românilor, scump pentru frumusețile și bogățiile lui, scump pentru faptele mărețe și înălțătoare care s-au petrecut pe el. (…) Într-o țară așa de frumoasă, c-un trecut așa de glorios, în mijlocul unui popor atât de deștept, cum să nu fie o adevărată religie iubirea de patrie, și cum să nu-ți ridici fruntea, ca falnicii strămoși de odinioară, mândru că poți spune: «Sunt român!»”.

Am mai observat că românii nu sunt individualiști – mai exact, ei nu sunt oameni care tind să îi țină la distanță pe ceilalți. Nu. Cred că de aceea românilor le place să își țină familia unită, așa cum o fac și indonezienii

Rândurile lui Alexandru Vlahuță din „România pitorească” reprezintă numai una dintre dovezile faptului că pământul țării noastre a reprezentat, încă de la începutul veacurilor, mândria poporului său, care l-a apărat de cotropitori cu propriul sânge. Astăzi, ținutul nostru nu mai este invadat mișelește pentru a fi cucerit, dar a rămas la fel de apreciat de străinii care sorb din priviri fiecare nuanță unică din tabloul viu al României pitorești. În acest context, poveștile despre splendorile în jurul cărora românii au privilegiul să locuiască au depășit hotarele. O astfel de poveste va duce mai departe și reprezentantul Ambasadei Indoneziei.

Gading Parasati este impresionată de „Bucureștiul cel vibrant”

„Dacă le-aș povesti prietenilor mei despre România, le-aș spune să vină să o viziteze, pentru că țara are peisaje cu adevărat frumoase. Ați putea, totuși, să încetați să mai spuneți că România este țara lui Dracula, pentru că acesta este un mit și nu este adevărat. Acest lucru, pur și simplu, acaparează frumusețea reală a României. În plus, o ilustrează și puțin întunecată. România nu este întunecată și nici nu este plină de vampiri. Poate că este ceva unic, dar eu nu am această părere. Pentru mine, țara voastră este verde, la fel ca peisajele ei”, a mai spus diplomatul.