Tag

moarte

Un vid atroce a marcat viaţa fizică a lui Max Blecher, dar sensibilitatea lui transpusă în operă l-a impus în cultura română. Matricea Românească îi face portretul scriitorului cel atât de singur.

 

Pe Max Blecher l-am cunoscut cu o nesfârșită admirație pentru naturalețea sa scriitoricească, firescul în splendoarea supliciului, peste care construia, cu dorința nestrămutată specifică tinereții, arabescuri pline de voioșie (era un copil cu o imaginație neîmplinită și neîncercată) și o adâncă reflecție metafizică. Îmi trezea admirația pagină cu pagină acest scriitor care visa prin personajele sale. Îndrăznea să viseze într-un univers mucegăit, astmatic, îmbâcsit cu miros de putrefacție și descompunere trupească.

Parcă își mirosea cu stânjeneală oasele în descrierele sale îmbibate de atmosfera supliciului, într-o substanță mai presus de boală, mai presus de tot, într-o trasncendență eliberatoare regăsită, care îi putea servi de panaceu pentru criza sa de a fi pe jumătate viu, încorsetat într-un ghips ce parcă învață să respire pe trupul lui.

Cel mai impresionant episod despre Blecher (omul Blecher, tânărul scobit și ros de boală) îl surprinde Mihail Sebastian în Jurnalul său:

Îmi povestea diverse jocuri de astă-vară, când era Geo Bogza la el. Se jucau de-a vaporul. Bogza îi remorca patul, iar Blecher dădea semnalul de plecare. În perete bătuseră un aviz: «Este interzis a se sui pe catarg și a scuipa de sus în camera mașinilor». Mi-a arătat un album de familie (…) M-am oprit să nu plâng privind o fotografie a lui de la 17 ani – figură admirabilă de adolescent. «C’était beau gosse, hein?».

Am plecat pe la orele patru – dar de ce nu am avut curajul să-l îmbrățişez, să-i spun mai multe, să fac un gest de frate, ceva care să-i arate că nu e singur, că nu este absolut și fără salvare singur.

Și totuși, singur este.

Libertatea descoperită în miros de mucegai și putrefacție

Cele mai puternice senzații și cea mai puternică imagine o regăsim în această descriere. Poate că de aici am extrage o scenă de început pentru un film despre viața lui Max Blecher (altul decât cel actual), cel prin excelență singur și în viață și în cultura română ca valoare și destin. Condiția lui de singurătate l-a împins către un destin literar timpuriu, ce se hrănea cu vestigiile unei boli iscoditoare pentru moarte, care l-a chinuit cu prețul unei opere, unde imaginația conlucrează pentru a suplini vidul existențial cu miros de mucegai, care încorseta viața lui Blecher. În „Inimi cicatrizate” întâlnim prietenie, dragoste, dorință înghițită de corp, în jurul unui personaj, denumit Emanuel, foarte sensibil și inteligent, empatic, ironic, ce ne amintește de adolescența trăită frumos, într-o intensitate a spiritului și a trăirii. Frumos, atât cât se poate trăi într-un sanatoriu – și se poate…

Durerea nenecesarului fiecărei zile era și ea în pieptul lui Max Blecher

Emanuel se regăsi singur în odaia lui și ziua îi apăru mai goală… mai dezolantă… în piept i se scobise un vid atroce, ca o nevoie adâncă de respirație, ori de plânset.

De la Blecher am furat această sintagmă – se scobise un vid atroce. Îmi amintesc și acum reticența pe care am avut-o mulți ani în a o folosi în scris. Doar el putea să știe cum se scobește un vid atroce în piept, eu doar căutam variante plastice prin care să explorez lumea prin scris sau să impresionez diferite domnișoare ce aveau trecere la erudiția mea confecționată. Tinerețea, ce să mai! Întâmplarea face să-l descopăr la vârsta de 21 de ani. O coincidență ce mă face și acum să lăcrimez, când am reușit să mai simt și eu o parte din acest vid neînduplecabil.

Emanuel simți în piept o mare slăbiciune – s-ar fi zis că respira ceva din conținutul pustiu și dezolant al acestei după-amiezi melancolice. Încercă să citească, dar nu înțelese nimic; cărțile erau scrise pentru altă lumină; nici o carte din lume nu poate să umple golul imens al unei zile călduțe și intime de plictiseală și suferință. Aceasta e tristețea ineluctabilă a zilelor de boală.

– descrierea bolii dublate de plicitiseală, incapacitatea de a evada prin scris, toate sunt dovezile unei necesități de adaptare la nenecesar.

Cred că acest lucru îl durea cel mai tare pe Blecher, faptul că boala sa era nenecesară  pentru el și faptul că el conștientiza acest lucru cu ironie, neavând puterea cu care sunt înzestrați unii de a se revolta contra divinității cu dezinvoltură. Nenecesarul cotidian îl scotea din minți pe Max Blecher.

Emanuel, de când văzuse pe bolnavul care umbla aruncând din picioare, era cuprins de o cumplită tristețe. Privea cu o mare strângere de inimă cum oamenii de serviciu împingeau cărucioarele. Contrastul acesta, între a duce o viață aproape normală (a ceti ziarul, a lua masa într-un restaurant împreună cu alții, a fi îmbrăcat), contrastul acesta între a fi un om ca toți oamenii și totuși a zăcea împrizonierat în ghips cu oasele cariate de tuberculoză, iată ce era dureros și trist în această boală.

Viaţa ca vid – „Paradoxul consta în a exista și totuși în a nu fi cu desăvârșire viu’’

Totuși el iubea toamna, probabil pentru că pălea organic, ci nu ca el, cu întreruperi, cu zile frânte, toropite de plictiseală și calcinate de boală – „Toată îngrozitoarea lui noapte de chin și de frământări se evaporase uimitor în aerul amplu al dimineții de toamnă.”

Era înspre toamnă și grădina începea a se veşteji. În spirale și eșarfe de vânt, frunze galbene cu pete de sânge și rugină zburau de-a lungul aleilor. În clipele acelea, corectitudinea grădinii și susurul apei limpezi din cascade îi dădea un aer grav de nesfârșită singurătate…

, mereu a fost singur Blecher, după cum remarca și Mihail Sebastian în jurnalul său.

„Paradoxul consta în a exista și totuși în a nu fi cu desăvârșire viu’’– reprezintă o mărturisire a unui destin ce așteaptă la porțile istoriei să se facă cunoscut posterității. Opera lui Max Blecher e totuși vie, pentru că e izvorâtă din viață trăită și mai ales viață netrăibilă.

Acum, înconjurat de brațele Solangei, greutatea lui îl apăsa insuportabilă. Solange strângea un bust de piatră. Emanuel aluneca zadarnic mâinile pe umerii ei, între dânșii ghipsul punea o barieră de indiferență și crea o organicitate nouă, impersonală și teribil de dură… îi venea aproape să plângă de ciudă. Dificultatea corsetului îi biciuia mai aprig sângele și îl răscolea de dorinți. În neștire îi mângâie brațele, apoi coapsele. Simți deodată stofa rochiei, marginea ciorapilor și, mai sus, netezimea pielii. Cu mâna întinsă reuși să stingă lumina, în întuneric totul se precipită într-o dorință mai impetuoasă, dar care se reducea în zbaterea de pe căruț neputincioasă, scrâșnind din dinți.

Deodată, în momentul când Emanuel alunecă mâna lui sub rochie și simți trupul cald, apoi unghiul inefabil și fierbinte, al coapselor unite, Solange murmură:

— Asta o să-ți facă rău!…

Foto deschidere: levurelitteraire.com

„Morții cu morții, viii cu viii”, spune o butadă machiavelliană, dragă lumii seculare, în care preaplinul vieții nu mai lasă nici loc, nici timp, celor care au fost, în care totul se reduce la cei de „aici și acum”.

Însuși Iisus, rugat fiind (Matei 8:21-22) să păsuiască un discipol, pe motiv de forță majoră, dă un răspuns enigmatic care, la prima vedere, susține, prin asprime, separația celor două lumi: „Lasă morții să-și îngroape morții”.

Ca societate, nu ne plac morții din câteva motive: pentru că ne reamintesc efemeritatea vieții și soarta care ne paşte, fără excepție; pentru că le datorăm recunoștință, povară grea, de care orice generație e dornică să se elibereze grabnic; şi pentru că liniștea lor suverană, dobândită după o viață de chin și de sacrificiu, ne pune în dificultate, ne panichează și ne face geloși.

Am gonit moartea și morții, din centrul satului, cum vedeam în Maramureșul istoric, la periferia vieții și a istoriei noastre, personale sau colective. Nu ne mai pomenim morții decât în notariate, când numele lor are utilitate economică. Altfel, viața omului e mai ieftină ca vorba: mersul lumii e jenat de – ba chiar condamnă! – plânsul morților. Comite faţă de Lume „impietatea” de a-ți plânge morții peste cele 40 de zile (încă) acceptate social, și vei fi trimis cu titlu „corectiv” la manifestări carnavaleşti, și invitat (direct, indirect) să treci peste. Morții cu morții, viii cu viii!

dupa cât timp ne expiră morţii interior

Morții noştri nu „expiră” niciodată, oricât de părăsite ar fi cimitirele, dacă ne ținem memoria curată de buruiana nepăsării şi dudaiele uitării

Toate bune şi frumoase. Show must go on. Numai că a-ți uita morții e simptomul poate cel mai acut al falimentului individului și-al societății. Morții noștri au făcut Centenarul. Morții noștri i-au trimis pe lumea cealaltă pe morții altora, apărându-ne glia (a se citi, terenul intravilan) pe care azi încasăm chirie şi construim, uneori iresponsabil, vile şi zgârie-nori. Morții noştri ne-au dat viață și ne-au învățat să trăim.

Morții noştri nu „expiră” niciodată, oricât de părăsite ar fi cimitirele, dacă ne ținem memoria curată de buruiana nepăsării şi dudaiele uitării. Memoria este cimitirul unei națiuni, pe care avem obligația etică de a-l îngriji in aeternum. Să aprindem, deci, o lumânare înaintașilor noștri, dacă vrem ca Istoria să ne întoarcă favorul. Pietrele lor tombale, monumentele lor omagiale sunt oglinda în care ne verificăm, periodic, fibra morală, cea nestricăcioasă, unica ce nu se poate cumpăra.

 

 Fotografii: Cimitirul ortodox din Drobeta-Turnu Severin, mai 2018

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Ovidiu Iordache

Ovidiu Iordache

Ardelean la origine. A studiat istoria la Universitatea din București. În cadrul studiilor de licenţă, a analizat regia românească de teatru, cu accent pe perioada de după 2000, iar în prezent este masterand în cadrul programului „Istoria Ideilor, Mentalităților și a Culturii de Masă”.
Ovidiu Iordache

Ultimele postari ale lui Ovidiu Iordache (vezi toate)

    Ia românească ne pune, nu pe hartă, ci în cosmos, subliniază Silvia Iorgulescu în partea a II-a a unui articol pe Matricea Românească ce redă povestea iei şi îi trasează drumul mitic.

    Citeşte aici partea I

    Concomitent parcurse, drumul iniţierii şi drumul mitic ajung simultan la final. Ia a fost, pe rând, sămânţă, fibră, fir, pânză țesută și croită şi va fi desăvârşită printr-o ultimă etapă, în care îşi găseşte deplina exprimare: Ornamentarea.

    Prin parcurgerea acestor faze ale metamorfozei, bluza ajunge să închipuie un complex cod de informaţii, care la rândul său izbuteşte să oglindească, deodată, „actul de legitimare” al individului şi identitatea colectivă. Patru sunt nivelurile de autoreprezentare pe care o ie le dezvăluie, semnificând împreună locul pe care românul şi-l revendică în lume.  Concentric, de la mic către mare, datele pe care le putem identifica doar privind o bluză românească sunt: datele civile ale individului, informațiile asupra colectivității locale / regionale, trăsăturile identitare ale comunității de neam și, în fine, semne ale raportului său cu universul.

    Despre paradigma individuală se poate vorbi, la ora actuală, la trecut. De ce? Pentru că ia românească nu mai este, în contemporaneitate – sau este rareori şi într-un procent mic în raport cu producţia de serie ori a creaţiei prin intermediar –, un produs „personal”, conceput şi creat din propria resursă sufletească. Mai mult, nu mai este un veşmânt ţintit către a arăta, prin procesul îndelung de realizare, cine este purtătoarea. Se poate spune, deci, că ia românească semnifica odinioară şi un mijloc de dezvăluire a informaţiilor personale individuale, printr-o bogată suprapunere de simboluri, create cu un instrumentar din cel mai simplu: materialul ales, croiul, coloristica şi ornamentica. Ele comunicau vârsta, statutul marital şi social, ocazia purtării, hărnicia ori creativitatea purtătoarei. Adică, pe scurt, rolul şi locul individului în comunitatea cea mică: satul ori comuna natală.

    Aceleaşi mijloace simple întruchipează, la nivel de identitate colectivă, şi altceva. Tipice anumitor regiuni, ele se transformă în vehicul identitar de reprezentare a colectivităţii în cadrul comunităţii mari, aceea a meleagurilor locuite de cei de-un neam, prin coloristică, motive, croi. Azi, acest nivel este unul, să-i spunem, fragil, menținut și ocrotit prin efortul unor comunităţi locale care încearcă să perpetueze tradiţia ori prin acela, conștient și cult, al reprezentanților unor ansambluri folclorice etc. În general, achiziţia unei ii nu ţine cont de regiunea etnografică reprezentativă, ci exclusiv de frumuseţea bluzei.

    Patru sunt nivelurile de autoreprezentare pe care o ie le dezvăluie, semnificând împreună locul pe care românul şi-l revendică în lume.  Concentric, de la mic către mare, datele pe care le putem identifica doar privind o bluză românească sunt: datele civile ale individului, informațiile asupra colectivității locale/regionale, trăsăturile identitare ale comunității de neam și, în fine, semne ale raportului său cu universul

    Mai urcând o treaptă simbolică, ia ne arată identitatea proprie în şi mai marea comunitate a neamurilor lumii. În diversitatea de ţări şi culturi, noi ne prezentăm prin portul iei, uşor de recunoscut, şi afirmăm simplu cine suntem. Astfel, ia devine chintesenţa mentalităţii de neam ajunsă la maxima ei înflorire estetică. Acesta este nivelul la care se poate spune, astăzi, că ia câştigă notorietate.

    Dar, în gândirea arhaică, omul nu-i singur pe pământ. El este parte a unei comunităţi mai extinse, în care se integrează perfect şi al cărei rost îl ştie şi-l respectă. Cel mai interesant – și totodată posibil motiv pentru care azi ia încă ne fascinează, dincolo de frumuseţea sa evidentă  – este tocmai acest nivel de relaționare complexă stabilit între om și realitatea înconjurătoare, de poziționare / legitimare a acestuia în marea, imensa comunitate a universului, nivel înscris, şi el, în codul simbolic al bluzei românești.

    Prin el se prezintă, am văzut, ca participant la viaţa universului, ca însufleţitor al energiilor ce-l înconjoară.  Şi nu o face numai simbolic sau păstrându-şi anonimatul, ci o afirmă răspicat, prin felul în care a simţit să-şi împodobească straiul tradiţional.

    Pe el se semnează creatoarea / purtătoarea şi, laolaltă cu ea şi prin efortul ei, îşi pun semnătura făurarii cosmici care au participat la realizarea bluzei. Prezența tuturor acestor elemente în straiul popular întregește semnificația lungului drum al iei. Este modalitatea prin care omul își reafirmă poziționarea în raport cu universul. Și aceasta este pe cât de simplă, pe atât de profundă: omul este parte din cosmos și cosmosul întreg îl poartă cu sine.

    Omul este parte din cosmos și cosmosul întreg îl poartă cu sine atunci când îmbracă ia românească

    Nu întâmplător, pe pânza iei apar, în mic, reprezentanții întregului univers înconjurător, în calitate de co-participanţi la munca de creaţie. Este o metodă de mulţumire, o recunoaştere a efortului cosmic, o invocație, un gest prin care omul se aşază sub protecția elementelor naturale, o  afirmare a rolului și locului său printre celelalte entități cosmice, ca parte a energiilor naturale și mai ales ca orchestrator al acestora? Toate laolaltă, şi mai ales cea din urmă.

    Motivele populare sunt departe de a fi doar frumoase. Ele sunt reprezentările, alese cu har, ale tuturor manifestărilor vieții. Ele se numesc realiste sau simbolice, după gradul lor de încriptare. În gama celor realiste se cuprind stilizări ale lumii vegetale (plante, frunze, flori, fructe: cicoare, spic de grâu, ştiulete, măr, strugure), animale (coarnele berbecului, fruntea boului, cucul, vrabia, cocorii) ori cosmice (soare, stele, fulger / zigzag). Dimpreună deci cu elementele cerești, vegetale, animale, omul se pune pe sine (prin reprezentări antropomorfe de tipul ochiului, horei, sfăditelor), dar și întruchiparea efortului său creator (uneltele: cârligul, sapa, jugul, furca, grebla).

    Dar mai adaugă ceva fără de care umanitatea sa n-ar fi întreagă. Viața spirituală. Credințele lui, modul în care înțelege viața. Și în această cheie pot fi citite acele motive intitulate simbolice (arborele lumii, calea ocolită, pasărea sufletului, crucea) şi care poartă fiecare o pleiadă de semnificații, transmise prin generaţii, într-un  parcurs istoric milenar. E de-ajuns să spunem că această cale ocolită/rătăcită nu-i altceva decât drumul „dalbului de pribeag” către lumea de dincolo, al omului care, dacă şi-a încheiat rolul pe pământ, şi-l continuă netulburat în moarte, imaginată, cuminte, doar ca o trecere. Dincolo, îl așteaptă rudele sale și comunitatea extinsă a neamului și deopotrivă  – aşa cum ne spune Mioriţa şi ne repetă Cântecul Zorilor – o unire de-a pururi cu universul, o cufundare în viaţa cosmică, dreaptă răsplată pentru viaţa sa, la fel trăită: „La drumul de plai, / La un fecior de crai, / Să te ducă-n rai, / C-acolo-i de trai; În dealul cu jocul, / C-acolo ţi-e locul ; / ’n câmpul cu bujorul, / C-acolo ţi-e dorul”.

     

    Foto deschidere: Ie de la 1930, specifică zonei Râmnicu Vâlcea, cu modele ţesute. Arhiva Matricea Românească

    Românul s-a născut poet şi naţionalist şi moare corporatist şi multinaţional, adică al nimănui. O demonstrează cazul unui tânăr român decedat la doar 33 de ani, angajat în multinaţională.

    Vedeţi clădirea de peste drum? mă întreabă un bătrânel cumsecade, fiu al Ardealului, arătând cu capul mamutul din sticlă, această Pipera a Clujului în care, nu-i greu de ghicit, robotesc (cel mai potrivit cuvânt) mii de suflete. E aici de vreo 3 ani. Din cauza lor s-au scumpit toate. Încerc să lămuresc acest lor, şi îl întreb dacă se referă la IT-işti. Da, la ei, vine răspunsul hotărât. Dacă ei au bani, costul vieţii creşte pentru toţi. Chiar şi pentru cei care nu au. Dacă nu ai, trebuie să te descurci cumva.

    Bătrânelul cu care vorbesc n-are de unde să ştie asta, însă fenomenul nu e o noutate, e doar o apariţie târzie, ca atâtea altele, în peisajul românesc. I se spune gentrificare şi e definit, încă din 1964, ca un soi de “regenerare urbană” a cartierelor arondate claselor de condiţie mai joasă, prin care chiriaşi din generaţia YUPPIE (tineri profesionişti urbani sau Young Urban Professionals) ajung să preia locuinţele foştilor rezidenţi, urcând chiriile la cer şi izgonindu-i în proces pe foştii locuitori. E ceea ce s-a întâmplat şi în Mărăşti, şi în alte zone din Cluj.

    ***

    Câteva ore mai târziu, discut cu un profesor din Cluj despre acelaşi subiect, care îi trezeşte un rictus amar. “Îi vezi dimineaţa mergând ca nişte roboţei către clădirea lor, cu ecusoanele de pontaj gata pregătite la gât. Nu par animaţi de nimic, nu li se citeşte nici o expresie pe faţă, au o singură grijă evidentă: să ajungă mai repede în clădire.”

    Ceea ce ar putea părea un acces de luddism al locuitorilor din Cluj, exasperaţi de invazia IT-iştilor ca personajele lui Hitchcock de invazia păsărilor, e ceva mai mult decât atât. Nimeni nu poate nega impactul pozitiv al industriei IT nu numai asupra economiei Clujului, ci şi asupra imaginii României în genere. Identificarea “capitalei” Ardealului cu un puternic centru zonal nu face decât să sporească investiţiile în regiune, investiţii care se reflectă în calitatea vieţii tuturor, cu bunele şi cu relele de rigoare. Căci o investiţie în IT nu înseamnă doar locuri de muncă şi salarii grase pentru sectorul IT. Ci înseamnă, pe cale de consecinţă, şi câştiguri pentru industria bunurilor de consum / industria plăcerilor, de la cele mai mici la cele mai mari, de la cele mai „josnice” la cele mai înalte (a se citi cultură). Toţi beneficiază: de la patronii de restaurante de lux cu preţuri comparabile cu Dorobanţiul bucureştean, la agenţii de turism şi organizatorii de concerte. E o legătură axiomatică între bani mulţi, plictiseală şi deciziile proaste de cumpărare, atât de abil speculate de către comercianţi.

    ***

    Însă nimeni n-are nimic cu munca la Cluj, că doar de aceea e aici Ardeal. Ceea ce li se impută muncitorilor e mai degrabă orbirea, goana după bani mulţi, făcuţi în condiţii istovitoare, şi irosiţi repede. Şi nici măcar lor: ci sistemului care le vinde un vis, care nu-i românesc şi care le întinde un contract faustian. Clujul era, şi încă e, locul răgazului, dar bucureştenizarea lui e o realitate galopantă.

    Clujul era, şi încă e, locul răgazului, dar bucureştenizarea lui e o realitate galopantă

    Criza morală prin care trec tinerii ce vânează salarii de mii de euro, clacând ulterior din pricina sacrificiilor cu care banii vin, nu e însă nici bucureşteană şi nici clujeană, dar devine românească.

    Îmi povesteşte Profesorul: “Verişorul meu provenea dintr-o familie cu posibilităţi din Moldova şi a terminat ASE-ul. Nu îi lipsea nimic, dar a vrut să fie independent. Aşa că s-a înhămat la o slujbă care l-a absorbit, încât a ajuns repede să muncească zi-lumină. După câţiva ani de uzură, cu duminici muncite şi nopţi nedormite, s-a îmbolnăvit grav şi a fost internat. Inima îi cedase. A murit la 33 de ani, iar motivul decesului, consemnat în certificatul emis de autorităţi, a fost descris exact astfel: surmenaj în multinaţională.”

    Am mai auzit poveşti de corporatişti care la 29 de ani sunt abonaţi la cardiolog, aşa că nu mă miră, dar nici nu-mi sună a normalitate.

    ***

    Se vorbeşte mult, în aceste zile, despre echilibrul dintre viaţa personală şi cea profesională. Însă el nu trebuie să degenereze în echilibrul dintre viaţă şi moarte. Într-o lume în care fala corporatiştilor români e că au cele mai “tari” abonamente de sănătate la clinici private, poate ar fi mai sănătos să ne întrebăm de ce e nevoie de aceste abonamente. Poate pentru că sistemul îşi protejează investiţiile, chiar dacă, declarativ, o face din grijă şi mărinimie paternă?

    ***

    Bunicii noştri munceau pe rupte un pământ pe care îl iubeau, făceau câte 8 copii, iar Regina Maria era suverana lor, nicidecum o clinică privată. Aşa au trăit 80, ba chiar 100 de ani.

    Derulaţi repede în 2018, şi veţi găsi tineri corporatişti români aflaţi în pragul colapsului, la nici 33 de ani. Fericirea, cum ar zice Einstein, e relativă, iar moartea e la tot pasul, cum ne-a arătat recent cazul fotbalistului Davide Astori. Să n-o invităm deci la o cafea, pentru că, femeie fatală ce este, are prostul obicei să accepte.

     

    Foto deschidere: jobboom.com

    Subiectul e crud, cu atât mai mult pentru un material de sfârșit de săptămână, moment dedicat relaxării. Dar, nu doar foametea, ci și confortul și uitarea ucid. Este deci clipa perfectă să ne amintim de acei români basarabeni și nu numai, uciși în anii imediat postbelici de o politică forțată de deznaționalizare și de sovietizare, după cum a afirmat istoricul Anatol Țăranu, în cadrul conferinței de prezentare a cărților “Foametea în Moldova sovietică, 1946-1947” și “Rädda Barnen și Securitatea”, de miercuri, 21 februarie, de la Facultatea de Litere.

    Istoria are două fețe, ca Ianus: azi, când nu ne lipsește nimic, suntem dezromânizați dacă nu prin îmbuibare, cel puțin prin supraexpunere. În trecutul nu foarte îndepărtat, același proces avea loc sub alte auspicii, uzând de o forță la fel de letală, deși antinomică: foametea forțată și pauperizarea. “Foametea din 1946-47 a fost declanșată în Basarabia pentru ca ea să devină rusească, iar identitatea românească din Basarabia a fost ucisă prin înfometare”, a declarat istoricul Anatol Țăranu la capătul a două decenii de muncă documentară, concretizată în volumul “Foametea în Moldova sovietică, 1946-1947” (Editura Litera, 2017).

    Mai jos, Matricea Românească vă prezintă o primă parte din discursul cercetătorului, susținut la mijlocul săptămânii la Facultatea de Litere din București.

     

    Dragii mei consângeni,

    A fost nevoie de o muncă de 20 de ani pentru ca aceste documente-mărturii despre foametea postbelică să iasă la lumină în limba română.

    Basarabia de azi este o Românie la nivelul conștiinței naționale de pe timpul lui Tudor Vladimirescu. Asta ca să înțelegeți, aproximativ, ce înseamnă Basarabia de astăzi ca și conștiință națională, ca românism.

    Noi, această parte a românimii, am avut o istorie extrem de complicată, de tragică, și documentele adunate între coperțile acestei cărți elucidează doar o pagină din această istorie dureroasă prin care au trecut românii basarabeni.

    Basarabia de azi este o Românie la nivelul conștiinței naționale de pe timpul lui Tudor Vladimirescu. La acest nivel de românism este. Avem nevoie de timp și de ajutor frățesc

    De fapt, motivul principal pentru care regimul sovietic a declanșat foametea din 1946-47, chiar dacă au existat și condițiile de timp pentru ca în Basarabia să existe o penurie alimentară, a fost sovietizarea rapidă a acesteia, nimicirea rapidă și fără urme a ceea ce se numește identitatea românească a acestui ținut. Într-un fel, regimului, acest lucru i-a reușit. Basarabia a fost epurată de elite, a fost  epurată din punct de vedere etnic și social în primul rând. Această „curățire” s-a produs cu condiția ca Basarabia să fie încorporată într-o entitate statală străină românilor. S-a făcut tot posibilul ca Basarabia să nu fie România. Iar foametea declanșată de regimul sovietic a fost orientată în primul rând spre nimicirea caracterului românesc al Basarabiei.

    În Uniunea Sovietică, între 1946 – 1947, în plină desfășurare a foametei, în rezervele de Stat erau 10 milioane de tone de cereale. Jumătate din ele erau suficiente pentru a acoperi toate trebuințele populației înfometate. Stalin nu a făcut acest lucru

    Ce s-a întâmplat, totuși, în Basarabia în 1946-47? Cum de s-a întâmplat de, într-o perioadă atât de scurtă de timp, 6-8 luni, au murit oameni numeric mai mult decât în orice alt episod al istoriei milenare a Basarabiei? Niciodată, repet, în istoria Basarabiei nu a murit un număr atât de mare de oameni: e vorba de aproximativ 200.000 de oameni, morți de o moarte chinuitoare, de foamete. Acesta a fost “tributul” pe care l-a plătit Basarabia pentru dubiosul privilegiu de a deveni cetățeni sovietici.

    Cel mai scump preț… Sovietizarea Basarabiei a fost făcută forțat, prin foametea din 1946-47 și moartea subsecventă a sute de mii de oameni

    Este bine documentat că a fost o secetă mare în acei ani în Uniunea Sovietică, în toată Moldova românească, și dincolo de Prut, în Ucraina, în Siberia. 100 de milioane de oameni au suferit de foame, din care 2 milioane au murit. Un foarte cunoscut istoric rus, Veniamin Zima, a demonstrat acest lucru. În Basarabia au murit circa 200.000, a zecea parte. În comparație cu alte regiuni din URSS, ponderea morților a fost cea mai mare. De ce?

    În istoria noastră de secole au fost o sumedenie de secete, au fost o mulțime de ravagii înainte, în război și după război, dar niciodată mortalitatea populației nu a atins aceste cote tragice. Regimul sovietic a venit și a nimicit un sistem de gospodărire cu care românii basarabeni s-au deprins de secole. Era imposibil ca țăranul basarabean să se aștepte că va veni cineva, de la județ, să intre la el în casă și să îi ia produsele alimentare, și acelea puține. Cu toate pretinsele abuzuri ale administrației române, cum scria istoriografia sovietică despre exploatarea de către capitaliștii și moșierii români, niciodată așa ceva nu era posibil. Pe când pe timpul Uniunii Sovietice, acest lucru era ca și de la sine înțeles. În fiecare raion era un împuternicit, care venea de la organul sovietic, și avea în custodia sa 20 de gospodării. În acestea, el trebuia să asigure ridicarea impozitului agricol – cu orice preț, cu orice abuz, cu orice încălcare. Și el făcea acest lucru.

    E vorba de aproximativ 200.000 de români, morți de o moarte chinuitoare, de foamete. Acesta a fost “tributul” pe care l-a plătit Basarabia pentru dubiosul privilegiu de a deveni cetățeni sovietici

    În Basarabia se vorbea despre „măturarea podurilor” (caselor, unde se depozitau grânele, n.r.). Acest lucru nu este o metaforă. Este un lucru care trebuie înțeles direct. Intrau în casa ta și îți luau totul, fără nici o lege. Nici nu se gândeau la bocetele femeilor, la plânsul copiilor, la suferințele bărbaților. Familiile rămâneau fără produse agricole, “planul” trebuia să fie îndeplinit.

    Trebuie să vă spun că, în Uniunea Sovietică, din 1946 până la 1 ianuarie 1947, în plină desfășurare a foametei, în rezervele de Stat erau acumulate 10 milioane de tone de cereale. 10 milioane de tone! Cu un milion de tone mai mult decât în 1940, la începutul războiului. Aceste rezerve erau suficiente pentru a acoperi toate necesitățile, toate trebuințele populației înfometate. Jumătate din aceste rezerve erau suficiente.

    Stalin nu a făcut acest lucru. Mai mult, între 1946-48, URSS a exportat 6 milioane de tone de cereale, inclusiv în România, cu 2 milioane de tone mai mult decât în 3 ani antebelici. Spuneți-mi, cum poate fi numită această politică a Statului sovietic, decât declanșarea conștientă a foametei, și nimicirea conștientă a oamenilor?

    Foametea din 1946-47 s-a resimțit și pe malul drept al Prutului, unde doar misiunea societății suedeze „Salvați copiii” a redus tragedia. Sursa foto: „Rädda Barnen și Securitatea: Documente româno-suedeze, 1946-1949”, editor Vadim Guzun

    Marea întrebare care apare: de ce Stalin a făcut acest lucru, de ce regimul a făcut acest lucru? Bun. Cu românii moldoveni din Basarabia era clar. Trebuia să fie scoasă dintr-înșii identitatea românească, să uite cine sunt ei, și să devină oameni sovietici. Cu aceștia este clar. Dar cu ceilalți până la 2 milioane, de ce? Explicația, iarăși, este la suprafață: așa funcționează un regim totalitar.

    Stalin se temea de moarte, se temea de acei soldați biruitori care s-au întors din tranșeele celui de-al Doilea Război Mondial. Acești oameni au văzut Europa, acești oameni au văzut un cu totul alt mod de viață decât acela care exista în URSS. Și acest parfum al libertății, pe care abia-abia l-au mirosit acești soldați, trebuia scos dintr-înșii doar cu prețul fricii. Frica trebuia băgată din nou în mintea omului sovietic, el trebuia să se teamă de moarte, de regim. Și atunci, iarăși a fost declanșat mecanismul foametei.

    foametea din 1946-47 români basarabeni carte Anatol Țăranu distrugere identitatea românească interior

    Anatol Țăranu (centru), un istoric care a studiat timp de două decenii problema marii foamete din 1946-47

    (…)

    Eu provin din satul Tașlîc, din Transnistria. La mine în cimitir, este un ungheraș. Acolo sunt înhumate victimele marii foamete din 1933 din Transnistria. Nu există, la cimitir, loc unde au fost înhumate victimele foametei din 1946-47. Știți de ce?

    Transnistria a evitat pierderile umane în proporția în care le-a trăit Basarabia. Eu, mult timp, nu puteam să înțeleg de ce în aceeași Republică, cu aceeași politică, a fost diferit. Ca mai pe urmă să îmi dau seama, după ce am răsfoit mai multe documente și am înțeles.

    Țăranii din Transnistria, care au trăit „școala sovietică”, erau adaptați la sistem. Știau cum să-l ocolească, știau la ce trebuie să se aștepte. Știau unde trebuie să îngroape în gropi produsele alimentare care să nu fie găsite de activiștii satului. Țăranii basarabeni nu au avut această experiență

    Pur și simplu, țăranii din Transnistria, care au trăit „școala sovietică”, erau adaptați la sistemul sovietic. Știau cum să-l ocolească, știau la ce trebuie să se aștepte. Știau unde trebuie să îngroape în gropi produsele alimentare care să nu fie găsite de activiștii satului. Țăranii basarabeni nu aveau această experiență. Ei erau, pur și simplu, niște victime inocente în fața acelora care au venit să-i înfometeze prin politici bine puse la punct. Prin asta se explică faptul că la mine în sat, sat transnistrean, memoria foametei din 46-47 este mai ștearsă decât memoria satelor basarabene.

    (…)

    Avem nevoie de timp și de ajutor frățesc. Azi, în Basarabia, se duce un război identitar, între ce este și ce va fi Basarabia – ori rusească, ori românească.

    va urma

     

    Foto deschidere: Copil înfometat din România, circa 1946-47, arhivele Rädda Barnen

    Eminescu mort la 39 de ani. Veronica, urmându-l curând, la aceeaşi vârstă. Vasile Cârlova,  deschizătorul de drumuri, “furat” dintre noi la 22 de ani. Nicolae Labiş, trecut la cele veşnice la 21 de ani. Şt. O. Iosif, decedat în plinătatea forţei creatoare, la doar 37 de ani. Ilarie Voronca, răpus de depresie la numai 43 de ani. Nichita Stănescu, încheindu-şi «răfuiala» cu viaţa la 50 de ani. George Topîrceanu, cu doar un an mai norocos, nemaiprinzând “toamna gri” pe care a cântat-o în baladele lui: 51 de ani. De ce mor aşa de tineri poeţii români?

    Un specific al existenţei în cultura românească e că poeţii ne mor tineri. Să privim partea plină a paharului: avem o poezie pe care, precum o floare, Dumnezeu o culege în culmea parfumului său. Desigur, e un specific cu oglindiri în cultura mai mare, universală: Rimbaud s-a stins la 37 de ani, Sylvia Plath la 30, Lord Byron la trei decenii şi jumătate de viaţă, Alfred de Musset la 46 de ani. Aparent, nimic special până acum: se moare, vorba lui Mazilu, şi la Paris cum se moare la Bucureşti sau la Iaşi. “Costul muzei”, cum l-a numit cineva, e ridicat peste tot. Apoi, de murit se moare oriunde – ce-i drept, nu din aceleaşi cauze. Poetul român moare din cauze naturale, şi ce naturalitate mai mare decât obârşia lui?

    Iată deci, o primă cauză a decesului prematur al poeţilor noştri, vechi şi noi: România, această tunică a lui Nessus care, în cutele hainei sale călduroase ca nici o alta, în laptele ei hrănitor ca nici un altul, ascunde veninul ce îţi scurtează viaţa pe care tot ea ţi-a dat-o. Se trăieşte şi se moare de la a fi român. Iar Poetul, primul născut al Patriei sale, e concomitent primul destinat la succesiune, dar şi primul condamnat la a fi înlăturat de patosul existenţei mioritice. Acela dăruit dintre români care îmbrăţişează poezia îmbrăţişează viaţa, semnându-şi tot atunci condamnarea la moarte şi – în cazul fericit – “condamnarea” la nemurire. Cât de ironic că poezia românească încă trăieşte şi respiră viaţă prin poeţii săi care au murit tineri!

    Cât de ironic că poezia românească încă trăieşte şi respiră viaţă prin poeţii săi care au murit tineri!

    Mai moare poetul român pentru că fişa «postului» presupune, implicit, auto-distrugere creatoare. Un studiu ce va fi inclus autori decedaţi din Europa estică arată că poeţii mor, în medie, mai devreme decât romancierii, dramaturgii şi alţi scriitori de ficţiune sau de non-ficţiune. O viaţă personală dezordonată, în care energia se canalizează pe creaţie, şi nu pe delicii casnice, e «adjuvantă»: se cunosc puţine cazuri de poeţi români cu o viaţă de familie fericită. Tudor Arghezi e o excepţie notabilă, Ion Minulescu asemenea. Cei mai mulţi au dus o existenţă încrucişată cu haosul şi cu ghinionul personal: Eminescu e cazul cel mai reprezentativ. Să-i “mulţumim” lui Eminescu că n-a avut copii, căci poezia nu face casă bună cu fericirea? Nefericirea individului e, cel mai adesea, condiţia prolificităţii creatorului.

    Poetul român – specie pe cale de dispariţie în 2018 – e logodit cu stresul, el aleargă azi ca şi acum 150 de ani după o măruntă colaborare lucrativă, umilindu-se adesea între edituri şi redacţii sceptice la a-l publica, aşteptând umil o “însărcinare” intelectuală menită să-l pună în valoare. Nu veţi mai întâlni, ca-n Belle Époque-ul românesc, poeţi la Capşa, cât la Argentin, în tavernele murdare ale Centrului Vechi bucureştean. Poetul român nu mai e personaj de protipendadă, cum va fi fost un Macedonski, el îşi face veacul în cercul strâmt al intelectualilor semi-pauperi şi adesea filistini din învăţământul pre-universitar şi universitar, sau – când are “succes” – dobândeşte câte o colaborare cu vreun milionar oportunist, dornic să-şi asocieze cu poezia meschinăria şi parvenitismul ocupaţiilor sale.

    Se cunosc puţine cazuri de poeţi români cu o viaţă de familie fericită

    Poetul român moare tânăr şi pentru că raţiunea lui de-a fi n-a rezistat niciodată istoriei, chiar când “aedul” a părut să aibă utilitate. El e copilul nedorit al societăţii, exilatul care a dobândit succesul doar în afara alor lui, pentru ca apoi să fie idolatrizat tocmai în societăţile care l-au sacrificat ceremonial, cum, bunăoară, explică Frazer cazul regilor crescuţi special pentru a fi, la momentul oportun, ucişi. Ignoraţi sau blamaţi în timpul existenţei lor cel mai adesea scurte şi mizere, poeţii români – precum toţi artiştii – ajung să fie, post-mortem, trofee de vânătoare şi icoane ale laudei de sine în colecţiile miliardarilor care, în timpul vieţii, i-au ţinut la uşă precum bogatul nemilostiv pe Lazăr.

    Nu se va construi o societate românească mai bună doar cu informaticieni, precum, pe vremuri, nu s-a construit nici o societate multilateral dezvoltată doar cu ingineri. România îşi va regăsi idealismul când îşi va recunoaşte poeţii – şi le va prelungi viaţa. Parafrazând o celebră zicală românească, deşi statistica ar sugera altfel: nu mor poeţii când vor corporat(r)iştii.

    De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva
    Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda.
    Dacă port cu usurinţă şi cu zâmbet a lor ură,
    Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură.

    (Mihai Eminescu – Scrisoarea a II-a)

    După cât timp ne „expiră” morţii?

    2 Octombrie 2018 |
    „Morții cu morții, viii cu viii”, spune o butadă machiavelliană, dragă lumii seculare, în care preaplinul vieții nu mai lasă nici loc, nici timp, celor care au fost, în care totul se reduce la cei de „aici și acum”. Însuși Iisus, rugat fiind (Matei...

    Povestea iei, povestea noastră (II)

    20 Martie 2018 |
    Ia românească ne pune, nu pe hartă, ci în cosmos, subliniază Silvia Iorgulescu în partea a II-a a unui articol pe Matricea Românească ce redă povestea iei şi îi trasează drumul mitic. Citeşte aici partea I Concomitent parcurse, drumul iniţierii şi...

    Cum au fost uciși 200.000 români basarabeni prin foametea artificială din ’46-47. Istoricul Anatol Țăranu: “S-a făcut totul ca să fie scoasă din ei identitatea românească, să devină oameni sovietici”

    23 Februarie 2018 |
    Subiectul e crud, cu atât mai mult pentru un material de sfârșit de săptămână, moment dedicat relaxării. Dar, nu doar foametea, ci și confortul și uitarea ucid. Este deci clipa perfectă să ne amintim de acei români basarabeni și nu numai, uciși în...

    Pana care sângerează: De ce mor prematur poeţii români

    13 Februarie 2018 |
    Eminescu mort la 39 de ani. Veronica, urmându-l curând, la aceeaşi vârstă. Vasile Cârlova,  deschizătorul de drumuri, “furat” dintre noi la 22 de ani. Nicolae Labiş, trecut la cele veşnice la 21 de ani. Şt. O. Iosif, decedat în plinătatea forţei...