Tag

model paideic

Continuăm seria de autor Constantin Noica prin încă un articol cu privire la Școala de la Păltiniș, de această dată concentrându-ne mai ales asupra metodei folosite și a modalității în care aceasta a schimbat noţiunea de cultură a României din acea perioadă.

Este foarte important de înțeles faptul că Școala de la Păltiniș a reprezentat un adevărat fenomen cultural, impactul lui fiind „ajutat” și amplificat și de, repetăm, contextul politic al României.

Redescoperirea lui Constantin Noica de către o și mai Tânără Generație

Pentru a înțelege cât mai bine impactul pe care această mișcare l-a avut, trebuie să mergem înapoi pe firul timpului și să vedem care era contextul creat în jurul lui Noica cu puțin înainte de apariția acestei „mișcări”.

Noica era un intelectual format într-o perioadă demult apusă a culturii române, venea dinspre „magica lume interbelică

Situația este expusă în următorul fel de către discipolul lui Noica, Gabriel Liiceanu: „În 1967, la doi ani după absolvirea acestei facultăţi, l-am cunoscut pe Constantin Noica. Prieten şi coleg de generaţie cu Eugène Ionesco, Mircea Eliade şi Emil Cioran, el a ales, spre deosebire de aceştia, să rămînă, după război, în ţară. Dacă, la rîndul lui, s-ar fi stabilit în Franţa, numele lui nu ar fi cerut, aşa cum nu cer ale celorlalţi, explicaţii suplimentare. A rămas, deci, în ţară, şi cînd drama postbelică s-a abătut asupra României avea 40 de ani. Cele şapte-opt volume pe care le scrisese şi puzderia de traduceri din Aristotel, Sf. Augustin, Descartes, Kant şi Hegel pe care le făcuse pînă atunci au fost trecute în fondurile secrete ale bibliotecilor. După zece ani de domiciliu forţat într-un orăşel de provincie şi după şase ani de închisoare executaţi dintr-o condamnare de 25 (pentru tentativa de a fi trimis spre publicare în Franţa o interpretare la Fenomenologia spiritului a lui Hegel) memoria lui ca om de cultură fusese ştearsă din mintea noilor generaţii” (Jurnalul de la Păltiniș).

Este de înțeles fascinația pe care Noica a exercitat-o asupra tinerilor din generația lui Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu: era un intelectual format într-o perioadă demult apusă a culturii române, venea dinspre „magica lume interbelică”, trecuse prin prăbușirea acesteia odată cu începutul celui de-al Doilea Război și suportase (pe drept sau pe nedrept – depinde din ce unghi privești situația) consecințele „unor derapaje”. Era unul dintre supraviețuitorii închisorilor comuniste și se „oferea” tinerilor spre a-i educa într-ale filosofiei: „În 1975, scurtă vreme după pensionarea sa, Constantin Noica a închiriat o cămăruţă mizeră de 8 m2 într-o cabană dintr-o staţiune de munte din preajma Sibiului, numită Păltiniş, situată la 1 400 m altitudine şi la 330 km de Bucureşti, şi s-a mutat acolo. Din acel moment a început partea cea mai spectaculoasă a aventurii noastre. De cum aveam cîteva zile libere, ne repezeam, cei trei–patru elevi ai lui, la Păltiniş şi, în izolarea totală a muntelui, «la 4 000 de picioare deasupra omenirii», cum îi plăcea lui Noica să spună, în plimbări care durau ore şi, în orele serii, în cămăruţa încălzită cu lemne, aveau loc cele mai fascinante discuţii la care am luat parte vreodată, cele mai pasionante înfruntări de idei, se făceau cele mai subtile, aprige şi prieteneşti observaţii pe marginea textelor proprii, supuse judecăţii celorlalţi. Aceste cîteva zeci de întîlniri au avut loc vreme de cinci ani, între 1977 şi 1981, şi îmi făcusem un obicei din a le consemna, la capătul zilei, pe toate”.

Şcoala de la Păltiniş, un model paideic de cunoaştere

Nu degeaba subtitlul celui mai bun document dătător de seamă pentru ceea ce a fost Școala este Un model paideic în cultura umanistă.

Noica se oferea pe sine ca alternativă la „sistemul de invățământ” al perioadei comuniste, își asumase un rol „socratic

Grupul de tineri intelectuali constituit în jurul lui Constantin Noica dorea și urma să se formeze după vechiul model grecesc, paideic (concept educațional în Grecia antică, ce urmărea cultivarea spiritului uman prin studiul filosofiei și științei, n.r.). Noica se oferea pe sine ca alternativă la „sistemul de invățământ” al perioadei comuniste, își asumase un rol „socratic” reperându-și discipolii și pornind cu ei pe calea cunoașterii filosofice.

Citind opera lui Constantin Noica, putem descoperi că acesta fusese unul dintre dezideratele cu care pornise la drum: de a ajuta Omul să-și împlinească destinul de ființă culturală, să acceadă la acea cunoaştere neoficializată și neinstituționalizată, la o cunoaştere care nu ține cont de normele unei anume societăți sau ale alteia, a unei epoci sau a alteia: „Există creatori care se mulţumesc să-şi înfăptuiască opera în supremul şi egoistul lor orgoliu creator. Dar atunci cînd «a crea» implică destinul unei comunităţi, devenind astfel ipostaza esenţială a fiinţei istorice, trebuie să apară creatori care să-i înveţe şi pe alţii să creeze. «A învăţa» înseamnă în acest caz a trezi în oameni fiinţa lor culturală uitată. Acest lucru îl implică dimensiunea paideică a personalităţii lui Noica. Şi ea trimite, în mod coerent şi fatal, la „ontologia“ lui culturalistă: la ideea că există un «paradis al culturii», o tablă de fapt neschimbată a valorilor, o «cultură clasică», în care esenţa omului se regăseşte şi se desfăşoară”.

Constantin Noica se retrage în turnul lui de fildeș, dar aduce cu el în turn și o parte semnificativă a unei generații care avea să participe, după 1989, la construirea propriului destin cultural.

Foto deschidere: Constantin Noica la bătrâneţe (în centru), înconjurat de studenţi şi cadre didactice. Sursa: ziaristionline.ro