Tag

Moldova

Pomenirea Sfântului Voievod Ştefan cel Mare în raionul Ştefan Voda din Republica Moldova, care îl are ca ocrotitor spiritual, pe cel care a scris o pagină de istorie importantă pentru ortodoxia noastră, pentru romanismul nostru, dar şi pentru păstrarea şi promovarea valorilor strămoşeşti. Dacă ne uităm în viaţa sfântului, vedem că acesta s-a născut probabil în anii 1438 sau 1439, la Borzesti (astăzi judeţul Bacău), fiind fiul lui Bogdan al II-lea. A fost educat într-o familie creştină, care l-a pregătit pentru ceea ce avea să devină mai târziu. În anul 1457 avea să devină domnitor al Moldovei, fiind înscăunat la Suceava pe Câmpia Dreptăţii pe data de 12 Aprilie. A fost un moment de cotitură în istoria Moldovei pentru că Sfântul Voievod s-a arătat un mare apărător al credinţei şi al neamului. A fost un responsabil domnitor aşa cum zice şi cronicarul ,,era grabnic la mânia şi iute la necaz”,  fapt care l-a făcut să reuşească să consolideze unitatea tânărului stat care s-a înfiinţat în urma descălecatului lui Dragoş. Perioada de început a domniei a fost una foarte critică pentru că suntem la câţiva ani după căderea Constatinopolului, iar turcii se extindeau foarte mult spre răsărit, acest lucru făcea că ţările ortodoxe din răsărit să fie ameninţate de ocuparea otomană, iar conducătorii de aici se străduiau să apere spaţiile acestea ai Europei creştine. Au fost foarte multe încercări, lupte cu turcii şi tătarii, care veneau din răsărit, însă şi-a consolidat poziţia ocupând cotaţiile până la Marea Neagră, în aşa fel a consolidat graniţa de răsărit. Mai avea de înfruntat şi pe regale Poloniei, al Austro-Ungariei, mai avea de înfruntat şi domnul Ţării Româneşti. Din viaţa lui vedem că a participat la 36 de lupte, 34 le-a câştigat, iar două le-a pierdut. A avut un rol importat pentru apărarea credinţei, în vremea respectivă ocuparea ţării înseamnă şi islamizarea ţării şi în ciuda tuturor dificultăţilor, a reuşit să scutească Moldova de a plăti acel tribut pe care îl plăteau toate ţările care erau ocupate de către turci, şi chiar să păstreze independenţa, având câteva victorii zdrobitoare în faţa acestora. Ştim foarte bine diferenţa numerică a armatei moldave fata ce de cea otomana, însă prin credinţa sa dreaptă a reuşit să biruiască.

 

 

Sfântul voievod purta întotdeauna cu el o icoană a unui sfânt martir din sec IV-lea, icoana Sfântului Gheorghe. Sfântul Ştefan cel Mare înainte de luptă se ruga lui Dumnezeu ca să îl ajute şi mergea la duhovnicului lui să se spovedească, la Daniil Sihastrul. Sfântul Ştefan în urma luptelor purtate a ctitorit o biserică sau o mănăstire. Astfel, Mănăstirea Putna a fost ridicată între anii 1466-1469, ca loc de înmormântare, deşi era tânăr. A făcut această mănăstire şi pentru că era conştient că într-o zi, aşa cum este legea firii, cu toţii ne vom duce la Dumnezeu, fie că vom fi pe scut sau sub scut, în funcţie de vrednicia noastră. Sfântul Ştefan are un loc deosebit în şi în inimile celor născuţi peste Prut, în Republica Moldova, pentru că el zicea că ,,Moldova nu este a mea, nici a noastră, ci este a urmaşilor urmaşilor noştri”, arătând cu câtă responsabilitate trebuie să ne comportăm în viaţa noastră şi cu câtă demnitate trebuie să păstrăm şi să promovăm valorile spirituale. Sfârşitul vieţii a fost oarecum trist, deoarece în urma unei lupte a fost rănit, rana care nu s-a mai închis şi în cele din urmă şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Sfântul Ştefan a trecut la Domnul în dată de 2 Iulie 1504. A rămas şi va rămâne în conştiinţa contemporanilor ca un mare apărător al Ortodoxiei şi ca un om cu viaţă sfântă, pentru că el nu făcea nimic fără ajutorul lui Dumnezeu şi totdeauna se străduia să păstreze dreptatea şi  să o administreze cu multă dragoste. Voievodul moldovean a făcut ca acest ţinut să nu devină niciodată paşalâc, a făcut să ne păstrăm indentitatea nostră etnică, lingvistică, culturală şi religioasă.

 

Interviu realizat de Andrei Ispas

 

Matricea Românească a plecat în căutarea tradițiilor și a locurilor magice prin țară. În drumul nostru am avut bucuria să ne întâlnim cu doamna Iulia Maftei din comuna Laza, județul Vaslui. Dansa duce mai departe tradiția iei și așa cum se numește, este un “meșter popular”.

Doamna Iulia Maftei are 49 de ani și este din județul Vaslui, unde a început povestea ,,meșteri populari”, așa cum îi place să o numească. Moștenirea aceasta a dobândit-o de la mama sa, urmând câteva etape de pregătire. ,,M-am născut cu războiul de cusut în casă totul a început din necesitatea de a confecționa hăinuțe, pe vremea aceea nu era ușor să îți cumperi haine. De mică stăteam pe lângă mama și priveam cum prelucra lâna pentru covoare, la un covor se lucrează și o iarnă”.

Cu zâmbetul pe buze ne povestește primele momente în care a confecționat prima ie. Totul a început când fata cea mică a avut nevoie de un costum popular pentru un eveniment muzical. ,,Am luat o pânză mai veche din casă și am început să cos”. S-a întâmplat cu 6 ani în urmă, pe vremea aceea această tradiție nu era atât de dezvoltată în zona aceasta. În urmă cu 4 ani au apărut pe piața acele modele de ii confecționate la mașini automate.

În urmă cu un an a ajuns în zona Moldovei Asociația ,,World Vision Romania’’ care colaborează cu Biserica și se ocupă de dezvoltarea atelierelor la sate, unde doamna Iulia a făcut un curs de țesător manual împreună cu alte 28 de doamne. Patru dintre dânsele au făcut un proiect în urma căruia au primit 10.000 de RON. Cu acești bani și-a cumpărat două mașini de cusut și materie primă, urmând să confecționeze gentuțe stilizate din pânză cusută la război, cu care a mers prin diferite târguri.

„O experiență deosebit de frumoasă a fost momentul în care am văzut gentuța confecționată de mine pe un panou uriaș.”

Primii pași

Se începe prin confecționarea pânzei, dar aceasta pânză se găsește și în comerț. În Moldova iile se pot deosebi prin aceste aspecte geometrice. Ele se croiesc din 4 dreptunghiuri, partea de sus este întotdeauna mai bogată, urmată de șirul galben care desparte încrețul și după, șirurile. Se confecționează în funcție de ce dorește și clientul, bineînțeles respectând modelele de bază. Culorile reprezentative acestei zonei sunt roșu și negru.

„Fiecare simbol reprezintă ceva, se poate spune că fiecare simbol te protejează, de aceea fiecare avea modele specifice zonei. La noi în Moldova reprezentativ este bujorul”, povestește doamna Iulia pentru Matricea Românească

„Ia se îmbracă în zi de sărbătoare, când mergi la biserică, dar și pentru alte evenimente”, ne confirmă dansa. Cele mai multe comenzi le-a primit pentru confecționarea hăinuțelor de copii. ,,Mă bucur de fiecare dată când văd pruncii îmbrăcați cu hăinuțele făcute de mine. Este o satisfacție să știu că hăinuța pe care o poartă la botez este făcută de mine.”

Doamna Iulia Maftei a confecționat peste 35 de ii, dintre acestea foarte multe pentru copii. Nu poate face două la fel, de aceea mereu mai adaugă ceva la fiecare ie pe care o confecționează.

Costumul popular este alcătuit din ie, poale, potă, brâu și bundița. Întreținerea lor este un pic dificilă deoarece necesita spălare manuală. În unele muzee, iile se țin în locuri speciale de conservare.

Elementele care ne ajută să distingem ia originală de cele confecționare la mașină

,,În primul rând, se întoarce țesătura unde se pot observa nodulețele de la cusătura spre deosebire de cele confecționate la mașina unde se folosește pe interior o foiță din plastic transparenta pentru a acoperi cusătura din interior. La gât folosesc o încrețitura unde se vede că nu este o lână autentică, noi le facem cu crețitură. La pânză se mai pot observa diferențe. Cel mai importat la confecționarea iei este să folosești o ață de calitate pentru a putea să o ai o viață întreagă”, ne spune Iulia.

Timpul și procedura

„Cel mai mult am lucrat la prima ie deoarece eram începătoare. Fiecare ie are timpul ei și nu se poate spune o perioadă anume de timp pentru fiecare model, deoarece toate sunt unicate. Poate să dureze o lună, două, în funcție de complexitatea modelului.”

Tot timpul țese manual. Inspirația și-o ia din ii vechi. Înainte cosea o iarnă întreagă la o ie. Foarte rar folosește mașina de cusut. Tot timpul trebuie respectate culorile și planșa, în cazul în care o are. Nu se poate face după bunul plac. „Mie nu îmi place să creez  același model, ci de fiecare dată mă străduiesc să aduc altceva.”

Ce o face să continue această tradiție

Fiind invitată la biblioteca județeană din Vaslui să le vorbească liceenilor despre această tradiție, a observat cu bucurie interesul acestora. Ia poate fi adaptată vremurilor moderne. „Am vrut să le arăt cum pot să distingă o ie adevărată de una făcută la mașină. Le-am povestit cum a început purtarea acestei ii din necesitate, cum regina Maria a ridicat-o la un rang înalt, cum a purtat-o Maria Tănase prin întreaga lume și cum i sa dat valoare iei deoarece aceasta este un veșmânt de sărbătoare, eu așa consider.” Majoritatea liceenilor care au participat la aceste evenimente au dorit să urmeze cursuri în domeniu. „Bucuria din ochii oamenilor m-a făcut să merg mai departe; când văd că omul este mulțumit de lucrul pe care îl fac, mă bucura și mă încărca pozitiv.”

„Acest lucru nu se face pentru bani, dar eu nu renunț, o să muncesc până la bătrânețe.”

Cursuri de formare

Colaborează cu un atelier unde copiii vin să facă diferite activități precum confecționarea măștilor. Unul dintre aceste ateliere este în satul Sauca, unde copiii vin să se intereseze de tradiții, unde vor să învețe să confecționeze o ie. Iulia  își dorește ca după fiecare clipă petrecută cu ei să plece acasă încărcați emoțional și tradițional. Acolo au și un mic muzeu pe care copiii vin și îl vizitează, unde pot vedea ce înseamnă un război de țesut, cum se făceau covoarele și multe alte obiecte tradiționale.

Talent sau muncă?

„Totul se bazează mai ales pe multă muncă, dar și pe talent. Totul trebuie făcut din suflet, nu pentru bani, ca orice lucru tradițional. Dacă este pasiune mai uiți de alte griji și te aprofundezi în lucru.”

Simbolul iei pentru mine

„Este o haină de sărbătoare asemenea unui veșmânt, ia face parte din familia mea. O țes până când nu o să mai pot. Ia este ca o poveste scrisă cu acul, cruciuliță cu cruciuliță. Ai aceeași satisfacție sufletește ca și cum ai scrie o carte.”

Bundița

În zona aceasta se mai găsește și bundița. Este făcută pe o pânză mai groasă (doc) și obligatoriu marginea aceea trebuie făcută din pielea de miel sau împletitura din lână. Se folosește o altă tehnică de coasere. Reprezentative sunt florile de pe ea.

Interviu realizat de Andrei Ispas.

Motto: “Cu noi este Dumnezeu, fraților! În numele Lui răsculați-vă și îngerul răzbunării dumnezeiești va atinge pe tot vrăjmașul și va doborâ și cal și călăreți, carele și armele lui vor fi risipite ca pulberea și planurile lui împrăștiate ca fumul. La arme Români, la armele mântuirii”- Ion Heliade Rădulescu.

Progresiști vs Reacționari, o luptă inegală?

Anul 1848, viața politică din Țara Românească începe să fie tulburată de anumite personalități care plănuiau o schimbare majoră, astfel, apar progresiștii și reacționarii. Primii erau reprezentanți ai diferitelor categorii sociale: cărturari, intelectuali și oameni simpli. De cealaltă parte, îi avem pe boierii care dețineau pământ, moșierii, dar și o serie de oameni cu carte. Forțele progresiștilor erau îndreptate către schimbarea destinului țării, însă piedicile ce se iviseră în cale îngreunau misia. Pe lângă opoziția reacționarilor, trei mari imperii se ridicaseră împotriva lor: Turcia, putere suzerană, apoi Imperiul Habsburgic, care era reprezentat prin Casa de Austria, și nu în ultimul rând Rusia Țaristă.

Bătălia ce se iscă între cele două grupări scoase la suprafață o serie de personalități: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Mihail Sturza, C.A. Rosetti, Heliade Rădulescu, Ion Brătianu, etc. În rândul acestei galerii de vază, s-au strecurat și figuri bisericești, fără de care lupta pentru afirmarea conștiinței naționale nu ar fi avut sorți de izbândă. Amintim aici pe ilustrul progresist Veniamin Costache, Mitropolitul Moldovei, om de mare cultură și întemeietorul primului seminar organizat. Să nu uităm de arhimandritul Iuliu Scriban, ori de părintele Boldescu din Bârlad, oameni viteji și cu frică de Dumnezeu. Dar, un rol capital avea să-l joace părintele Radu Șapcă, mai pe scut Popa Șapcă, după cum i-a rămas numele în hrisoave.

Eșecul din Moldova și izbânda din Muntenia

În ziua de 27 martie 1848, revoluționarii conduși de Kogălniceanu, Alecsandri și alții, trec peste cuvântul domnului Mihail Sturza, și își dau întâlnire într-o sală publică din Iași. Liderii țin cuvântări, publicul ovaționează îndelung, iar în final se fixează un program care se dorea a fi o constituție. Asemenea manifestări nu puteau fi tolerate. Din porunca domnului, soldații sparg ușile și-i arestează pe conducătorii răscoalei. O parte dintre ei au reușit să se erijeze la timp din sală și se refugiază ba prin Bucovina, ori prin alte regiuni. Dacă în Moldova revoluția căzuse într-o singură zi, ei bine, în Muntenia lucrurile au mers atât de bine, încât au reușit să pună un nou guvern. Muntenii îi aveau drept lideri pe: Heliade Rădulescu, Alexandru Golescu, Constantin Magheru, Ion Brătianu, C.A. Rosetti, iar în frunte lor stătea Nicolae Bălcescu.

Stema guvernului provizoriu din iunie 1848

Progresiștii risipiți care încotro, s-au reunit în județul Romanați pentru a pune la cale un nou plan de acțiune. Părintele Radu Șapcă păstorea prin apropiere, mai exact în satul Celei. Documentele pe care le avem sunt foarte sărace când vine vorba de copilăria sfinției sale, ce știm este că și tatăl său a fost preot în același sat. Popa Șapcă era la curent cu tot ce se întâmplă în țară, și făcea parte din societatea revoluționară “Dreptate și Frăție”, înființată de câțiva călugări în primăvara lui 1843.

Proclamația de la Izlaz, scânteia care aprinde focul

În seara zilei de 6-7 iunie, ultimii fugari din București ajung în satul Izlav aflat în vecinătatea Romanațiului. Aici vin și Heliade Rădulesc, Christian Tell, Alexandrescu, Plesoianu și părintele Șapcă. După lungi discuții, revoluționarii s-au decis să pornească atacul. Între timp, sunt trimiși oameni prin satele dimprejur ca să anunțe o mare adunare la Izlaz în dimineața zilei de 9 iunie. Câmpia a fost rapid împânzită de mulțime mare care aștepta să asculte discursurile liderilor. În centru se găsea o masă mare pe care erau așezate crucea, evanghelia și un butoi plin cu apă sfințită. Părintele Radu Șapcă înmoaie busuiocul în apă și aghiesmuiește mulțimea. În jurul mesei stau conducătorii în frunte cu Heliade Rădulescu, care dă citire faimoasei proclamații de la Izlaz:

Poporul Român se scoală, se armează, și nu spre a se lupta o clasă asupra alteia, nu spre a rupe legăturile sale de relații din afară, ci ca să ție în frâu și în respect pe voitorii de rău. La această mare faptă a mântuirii, tot românul are dreptul de a fi chemat, nimeni nu este scos afară; tot românul e un atom al întregii suveranități a poporului: sătean, meseriaș, neguțător, preot, soldat, student, boer, Domn, e fiu al patriei, și după sfânta noastră credință, e și mai mult, e fiu al lui Dumnezeu. Toți avem același nume de român. Aceasta ne înfrățește și face să înceteze toate interesele, să se stingă toate urile. Pace dar vouă! Libertate vouă…

Cuvântarea continuă cu un aplomb de neînchipuit, iar mulțimile ovaționează îndelung pe Heliade Rădulescu. Odată încheiată citirea proclamației, părintele Radu Șapcă ține o predică plină înflăcărare, apoi îngenunchează și rostește o rugăciune. Mulțimea entuziasmată a mărșăluit spre Caracal cu tricolorul în frunte. Gheorghe Magheru i-a întâmpinat cu flori, în dangătul prelung al clopotelor. Domnitorul Bibescu, înspăimântat de elanul maselor, încearcă să înăbușe revoluția. Magheru primise de ceva vreme o misiune militară din partea lui Bibescu. Cum situația o cerea, domnitorul poruncește exterminarea capilor revoluției. Va trăda Magheru? Nicidecum! Ignoră ordinul și se așează în fruntea celor 200 de dorobanți care mărșăluiau spre Craiova.

“TRĂIASCĂ PATRIA, TRĂIASCĂ CONSTITUȚIA!”

De la o zi la alta, revoluționarii câștigă tot mai mulți simpatizanți. Cuceresc Oltenia, și se îndreptă vertiginos către București, unde urmau să se întâlnească cu o mână de tineri în frunte  cu Nicolae Bălcescu, C.A. Rosetti, frații Brătianu, Alexandru Golescu și Mitropolitul Nifon. Pe 11 iunie, la ora patru dimineața, clopotele mitropoliei și al celorlalte biserici risipesc liniștea văzduhului. Mulțimile se adună în strada Lipscani, iar unul dintre revoluționarii tineri dădu citire proclamației de la Izlaz. Mulțimea izbucni în urale și porni către palatul domnesc strigând: “TRĂIASCĂ PATRIA, TRĂIASCĂ CONSTITUȚIA!

Proclamarea Constituției Țării Românești pe 27 iunie 1848

Când văzu hoardele de revoluționari strânse în fața palatului, domnul Bibescu acceptă să primească o delegație în frunte cu Nicolae Golescu care îi prezentă constituția spre aprobare. Cuprins de spaimă, domnul semnă pe loc și numi un guvern revoluționar. Patru zile mai târziu, 15.000 de oameni se adunară pe Câmpia Filaretului, numită și Câmpia Libertății. Acolo, se sfințesc steagurile tricolore și se numește un comandat al gărzilor cetățenești.

Popa Șapcă, agent al revoluției

Lipsa de experiență a revoluționarilor avea să-i coste scump. Mai întâi, au lăsat la finanțe pe boierul Herescu, fost membru în guvernul Bibescu, apoi la comanda armatei pe coloneii Odobescu și Solomon, simpatizanți ai vechii orânduiri. La două zile după constituirea noului guvern, comandanții armatei îi arestează pe Heliade Rădulescu, președintele guvernului și câțiva membri care erau de față. Poporul aflase de trădarea celor doi și se năpusti în toiul nopții cu furci și topoare pe Dealul Spirei. Trădătorii nu au avut cale de scăpare, astfel, membrii guvernului au fost eliberați.

Când au văzut că figura nu a ținut, reacționarii anunță cu surle și trâmbițe că armatele rusești și turcești sunt pe drum și vor să aresteze guvernul provizoriu. Panica începe să guverneze tabăra progresistă, scapă cine poate. În acest context, reacționarii numesc o căimăcănie, adică un locțiitor de Domn. Ion Brătianu și alți tineri care nu fugiseră, au mobilizat mulțimile și spre seară aduc guvernul înapoi de la Târgoviște. Între timp, Popa Șapcă nu veni la București, ci rămăsese în Romanați. Acolo, a cutreierat prin sate și a propovăduit ideile noului guvern. Era un agent de legătură între săteni și ocârmuirea de la București. Devine atât de popular, încât intră în tradiția orală fără să bage de seamă. Aproape că nu eram om care să nu fi auzit versurile: “Vine, vine, nu-ș ce vine/Popa Șapcă din Celei/Cu Goleștii câte trei!” sau “Să trăiască Popa Șapcă/ Că a scăpat țara de clacă/Și Goleștii câteși trei/ Că au fost cu toții și ei.

Deznodământul tragic al revoluționarilor

Însă legăturile reacționarilor de la noi cu cei din afară, au înăbușit elanul noului guvern. Pe 13 septembrie, trupele turcești intră furtunos în București. Între mica armată și trupele otomane au loc ciocniri sângeroase, guvernul este silit sa abdice. O parte dintre revoluționari în frunte cu Heliade Rădulescu au fost arestați și duși în surghiun la Brussa. Dar Popa Șapcă? Ei bine, furia autorităților nu l-a ocolit nici pe el. Este acuzat “pentru înclinarea ce a avut-o cu lucrările trecutei revoluții” și închis la Văcărești. După alte surse, ar fi fost dus din arestul Mitropoliei la Văcărești și încarcerat la Brussa, unde a petrecut ani buni.

Surse: Prof. Univ. Constantinescu-Iași, “Popa Radu Șapcă, un conducător de frunte al revoluției din 1848”

Voievodul Ioan al III-lea, reținut de istoriografia noastră mai degrabă cu apelativul „cel Cumplit”, iar de cea internațională sub numele de „cel Viteaz”, este unul dintre cele mai neobișnuite personaje care au ocupat tronul Moldovei. Majoritatea cercetătorilor au concluzionat că era fiul lui Ștefan al IV-lea, cunoscut mai bine sub numele de Ștefăniță Vodă, cu o armeancă – fiind astfel strănepotul lui Ștefan al III-lea cel Mare.

 

Privită la începuturile sale, viața sa nu s-ar deosebi neapărat de cea a altor aventurieri ai tumultuosului secol al XVI-lea, deși ea prezintă în mod cert o coloratură interesantă. Având o prezență impunătoare, înzestrat cu o forță fizică ieșită din comun, inteligent și cultivat, Ioan „Armeanul” a reușit că capteze atenția curților imperiale și princiare pe care le-a vizitat. Nu au fost puține: Moscova, Varșovia, Constantinopol-Istanbul, Viena, – aparent – Bahcisaraiul, curtea hanilor Crimeii, alături de ale căror hoarde a participat la unele campanii militare. Acest periplu, încheiat cândva în preajma vârstei de 40 de ani, nu a reprezentat doar o aventură, viitorul domnitor fiind recunoscut ca poliglot, vorbind fluent polonă, turcă și rusă, alături de armeană, limba sa maternă, și dobândind experiența afacerilor militare și diplomatice ale epocii, fapt recunoscut și de către adversarii săi, precum cronicarul Azarie: „era un om foarte primejdios, rău și cu minte adâncă, elocvent și învățat în cărți”.

 

Cum și-a făcut averea: comerț cu pietre prețioase

De ce a dorit să fie domn al Moldovei? O parte din răspuns ni-l oferă Grigore Ureche: „era de minte ascuțit, de cuvântu gata și se vădea că-i harnic, nu numai de domnie, ci și altor țări să fie cap mai mare”. Așadar, pentru că lui i se cuvenea mai mult decât altora. Dreptul îl avea prin descendența sa, fiind „os domnesc”. Șansa și-a obținut-o în maniera tradițională a perioadei: făcând negoț cu pietre prețioase, a dobândit o avere însemnată și a cumpărat domnia de la turci. Nu există niciun dubiu că era un om adaptabil la nevoie.

 

Ioan Voda 2

 

A ajuns în Moldova la începutul anului 1572 și s-a impus ușor în fața fostului domn, Bogdan al IV-lea Lăpușneanu. Fiind conștient de situația țării al cărei domnitor devenise, a făcut uz de toată energia sa pentru a o îmbunătăți. Între măsurile sale cele mai inspirate se numără baterea unei monede de aramă proprii, care îi scutea pe negustorii moldoveni de unele schimburi monetare dezavantajoase; sprijinirea micilor proprietari de pământuri, cărora cancelaria sa le dedică 41% din activitate; întărirea oastei țării, pe care o înzestrează cu una dintre cele mai puternice artilerii ale epocii, numărând 110 piese.

 

Cum cel Viteaz devine cel Cumplit

Între măsurile sale mai controversate  – și pentru că au vizat categoriile mai vocale – se numără combaterea influenței marilor boieri, în vederea consolidării autorității domnești, cât și exproprierea mai multor domenii aristocratice și mănăstirești, pentru sporirea veniturilor vistieriei, fapte ce i-au atras supranumele de „cel Cumplit” din partea cronicarilor afiliați adversarilor săi. Din acestea reiese însă conștiința sa că fără o bună coeziune internă și o oaste puternică, ridicată din rândurile răzeșilor și a micilor boieri, țara sa nu putea spera la un statut mai bun, mai ales în fața colosului otoman ce ajunsese la apogeu.

Voievodul Ioan s-a arătat la fel de activ și în politica externă, dar aici inițiativele sale nu au cunoscut prea mult succes: atât Austria, cât și Regatul polono-lituanian erau interesate să mențină, cel puțin pentru moment, bunele relații cu Imperiul Otoman, iar Rusia era prea departe. Numai cazacii zaporojeni s-au arătat doritori să se alieze cu domnul Moldovei, iar ajutorul lor a fost necesar curând. Puterea turcilor, stârnită și de plângerile mai multor boieri, cât și de intrigile domnitorului muntean Alexandru al II-lea Mircea, care dorea să îl înscăuneze în Moldova pe fratele său, Petru Șchiopul, s-a răsfrânt curând asupra Moldovei, cerându-i lui Ioan o dublare a haraciului – tributul anual datorat Porții.

Aici se arată cu adevărat personalitatea intransigentă a acestuia: în loc să se supună, deoarece porunca nu îl afecta personal, el a adunat sfatul țării și a ridicat întrebarea: să plătească sau să se lupte? Părerea marilor dregători, prin glasul logofătului Ioan Golăi, a fost categorică: „Din amândouă alege-ți pe cea mai bună: sau pleacă-ți capul în fața împăratului sau pleacă și du-te în țări străine, dar cu turcii nu te apuca de luptă”. Niciuna însă nu era o alegere potrivită pentru un asemenea om.

 

Refuză să fugă și intră în luptă contra turcilor

Chiar dacă nu se bucura de un context favorabil – dar ar fi avut oare altul? -, domnitorul a ales să pornească lupta, căutând să schimbe, pe calea armelor, cadrul tratativelor cu turcii. Iar victoriile pe care le-a obținut la Jiliștea, Brăila și Tighina, alături de ocuparea, pentru puțin timp, a Țării Românești, au părut să-i confirme viziunea. Însă trădarea unor mari boieri din armata sa i-a atras, în cele din urmă, înfrângerea în bătălia de lângă Cahul. În mod oarecum surprinzător pentru un om atât de dârz, a acceptat să se predea, cerând însă libertatea pentru oamenii săi. A fost însă înjunghiat în tabăra turcească, iar răzeșii care îl urmaseră cu credință au ales să piară, aproape până la unul, în luptă. Aceasta este o dovadă că, atunci când e condus de un om în care crede, românul știe să se apere.

Domnitorul Ioan al III-lea cel Cumplit sau cel Viteaz poate fi considerat un continuator al politicii lui Vlad Țepeș și un precursor al celei a lui Mihai Viteazul. Domnia scurtă și contextul nefavorabil îl pot face să pară mai puțin însemnat decât aceștia, dar personalitățile nu se judecă întotdeauna în cadre fixe.

 

Unirea din 1859, împlinită apoi de Marea Unire, a fost urmarea faptului că Țările Române știau că sunt parte a aceleiași națiuni. Dar de unde știau asta? Cum s-a format această conștiință a apartenenței la același popor? Avem câteva indicii în cuvintele tipărite de-a lungul secolelor  de câțiva dintre oamenii fundamentali ai istoriei românilor.

 

Diaconul Coresi

În 1581, Coresi a tipărit la Brașov Evanghelia învățătoare. În prefață, el a scris că această carte este destinată ”tuturor românilor”. Cea a înțeles el prin această formulă s-a dovedit mai târziu, când cartea s-a răspândit în toate cele trei provincii românești.

 

Domnitorul Vasile Lupu

În 1643, Mitropolitul Varlaam al Moldovei a publicat binecunoscuta sa Cazanie. Vasile Lupu a scris un Cuvânt împreună, un fel de mesaj de intenție, în care se adresează către ”toată seminția românească de pretutindeni ce se află pravoslavnici într-această limbă”. Domnitorul stăpânea doar țara Moldovei, dar avea conștiința că tot români sunt și cei din țările vecine care vorbesc aceeași limbă.

 

Domnitorul Șerban Cantacuzino

În 1688, Șerban publică Biblia de la București, prima Biblie integrală în limba română. Predoslovia lui Șerban spune că ea nu se adresează doar celor de la sud de Carpați, ci ”ca la un norod întreg tuturor românilor, moldovenilor și ungrovlahilor”.

 

Mitropolitul Veniamin Costache

A fost mitropolit al Moldovei în prima jumătate a secolului 19, timp în care a tipărit peste 100 de cărți. În prefața la Dumnezeieștile Liturghii spune că ”ne numim români pentru că ne tragim din romanii aciia”. Iar într-o altă prefață spune despre limba română că este ”fiica limbii latinești, care a fost limba romanilor, strămoșii noștri, cei ce (…) ne-au locuit aice în Moldova, Țara Românească, Ardealul și Banatul, care țări se numeau atunci Dachia”.

 

Regulamentele Organice

În 1831-1832, în Țara Românească și în Moldova au fost proclamate Regulamentele Organice, care erau practic Constituțiile celor două țări aflate amândouă sub ocupație țaristă. În Regulamentul Țării Românești se vorbește despre identitatea comună a Țărilor Române, în acești termeni: ”începuturile, religia, obiceiurile și cea de un fel limbă a sălășluitorilor din aceste două principaturi sunt îndestule elementuri pentru o mai deaproape a lor unire”.

Venit din Franţa în România, generalul Berthelot ne-a cucerit nu teritoriul, ca alţii, ci sufletele, în Primul Război Mondial. Vă prezentăm povestea unui francez emblematic, a cărui inimă a bătut româneşte.

(continuare)

Scopurile esenţiale ale României erau de a evita cu orice preţ războiul pe două fronturi (în sud şi în nord-vest) şi de a elibera teritoriile române înglobate în Imperiul Austro-Ungar. De aceea, şeful Consiliului de miniştri român pune Aliaţilor două condiţii sine qua non pentru intrarea României în război: ţara nu va declara război Bulgariei şi armata se va îndrepta spre Transilvania.

Planul român de campanie, care a fost supus atenţiei lui Joseph Joffre şi Mihail Alekseev, şeful statului-major al comandamentului suprem rus (Stavka), se baza pe mai multe ipoteze. Trupele germane, angajate pe frontul de Vest, ar fi trebuit să rămână angrenate luni bune la Verdun şi pe Somme, „impulsionate” de un atac aliat. Forţele generalului rus Brusilov, care îşi dăduseră proba curajului în luna iunie a aceluiaşi an, ar fi trebuit să continue ofensiva, cu scopul de a secătui energiile Imperiului Austro-Ungar. Armata aliată de la Salonic ar fi trebuit să declanşeze ofensiva, conform celor stabilite la negocierile Tratatului, antrenând şi busculând trupele bulgare. Românii ar fi avut astfel posibilitatea de a ataca în Transilvania, realizând joncţiunea cu trupele ruse din Bucovina şi ameninţând flancul drept al Puterilor Centrale pe Carpaţi.

Totuşi, apariţia anumitor evenimente neprevăzute şi slaba coordonare a acţiunilor aliate au făcut ca acest plan să devină imposibil de pus în aplicare. Generalul Brusilov îşi încetează brusc ofensiva în nord, iar trupele ruse care trebuiau să sprijine efortul românesc în sud, în Dobrogea, acţionează cu o imensă lentoare. În plus, contrar aşteptărilor, Germania, angajată într-un drôle de guerre avant la lettre, retrage unităţi din Curlanda, dar şi de la Verdun şi Somme. Sub comanda lui Erich von Falkenhayn, aceste unităţi se îndreaptă rapid către frontul românesc. Nu în ultimul rând, atacul armatei aliate de la Salonic, care ar fi trebuit să neutralizeze rezistenţa frontului bulgar, este precedat de un atac surpriză al inamicului. De altfel, din pricina împotrivirii britanice şi italiene la ofensivă şi a retragerii trupelor acestora din cadrul forţelor aflate la dispoziţia generalului Sarrail, capacitatea de luptă a armatei aliate din Salonic a fost aproape complet neutralizată. Concentrându-şi în versuri disperarea, soldaţii români sintetizează plastic situaţia: „Ah, Sarrail, Sarrail, Sarrail / Noi ne batem şi tu stai”.

Concentrându-şi în versuri disperarea, soldaţii români sintetizează plastic situaţia: „Ah, Sarrail, Sarrail, Sarrail / Noi ne batem şi tu stai”

De aceea, în loc să înainteze, Aliaţii cedează peste tot teren şi România este supusă, contrar calculelor iniţiale, unui dublu risc: de a fi atacată dinspre sud, de bulgari şi, în acelaşi timp, de a-i fi oprită ofensiva în nord, de către forţele germane.

În aceste condiţii, generalul Berthelot soseşte, pe 15 octombrie 1916, la Iaşi, unde este primit într-o o ambianţă festivă, de o mulţime entuziastă. În ciuda acestei primiri călduroase, atmosfera lasă să transpară îngrijorarea cu privire la mersul războiului.

Şi totuşi, două misiuni, de succes, pentru generalul Berthelot

Imediat după ce se informează asupra situaţiei, generalul francez decide o întâlnire a ofiţerilor din subordine, pentru a le face o prezentare a stării de fapt, aşa cum notează în Jurnalul său, în data de 17 octombrie 1916: „Veşti proaste de la Armata 2, care se retrage la sud de Braşov, şi încă şi mai mult în sud-vest […]. După cină, întâlniri cu ofiţerii mei, pentru a le expune situaţia: trebuie schimbată starea de spirit şi ridicat moralul oamenilor. De amintit începutul războiului în Franţa. Nu trebuie să mai dea înapoi. Soarta războiului ţine de voinţa de a nu se recunoaşte învinşi. Primele victorii nu afectează în niciun fel viitorul. Trebuie ca trupele să reziste pe loc şi să aştepte momentul pentru a ataca din nou. Graniţele trebuie apărate cu orice preţ. Acestea sunt temele de dezvoltat.” [7]

Pe 19 octombrie, mareşalul August von Mackensen, în fruntea unei armate compuse din trupe germane şi bulgare, porneşte o puternică ofensivă în Dobrogea, reuşind străpungerea frontului. Rând pe rând, oraşele importante româneşti cad în mâini inamice. Bătălia pentru Bucureşti începe pe 30 noiembrie, iar lupta este pierdută pe 3 decembrie. Se impune retragerea în Moldova, singurul teritoriu românesc rămas neocupat. Mii de oameni pleacă pe jos, cu doar câteva bagaje, către Iaşi, alături de familia regală, parlament şi guvern.

Astfel se încheie cele patru luni şi jumătate de lupte, soldate cu  50 000 de morţi şi 80 000 de răniţi şi 110 000 de prizonieri, cifre dramatice pentru armata română, care număra, la angajarea în luptă, 840 000 de combatanţi. Armata este epuizată, ţara este divizată şi dezorganizează, iar aliaţii ruşi se comportă în România ca în teritoriu inamic.

În ciuda acestei situaţii dezastruoase, curentul favorabil rezistenţei şi reluării ofensivei triumfă. Dar reluarea luptelor este un obiectiv care poate fi atins numai printr-o reorganizare temeinică a armatei. Înainte de a repara, era necesară o analiză a cauzelor: organizarea deficitară, materialul de luptă insuficient, necunoaşterea unor procedee moderne de luptă, erori ale Înaltului Comandament, slaba implicare a comandamentului rus etc.

La 27 mai 1917, Albert Thomas, ministrul francez al armamentului care soseşte în România pentru a asista la manevre şi la defilarea efectivelor Diviziei 13, exclamă mulţumit: „Ai zice că sunt de-ai noştri!”

Reorganizarea armatei române se dovedea a fi, deci, o sarcină complexă, cu multe faţete, pentru realizarea căreia contribuţia misiunii franceze şi a şefului acesteia este cu atât mai importantă. În cadrul misiunii sunt aduşi ofiţeri de infanterie, de geniu, cavalerie, artilerie, specialişti de căi ferate şi servicii telegrafice, precum şi o misiune sanitară. Centrele de instrucţie şi şcolile de specialităţi se află sub comanda directă a misiunii, care reuşeşte într-un timp relativ scurt să formeze o nouă generaţie de combatanţi, bine pregătiţi şi cu dorinţă de revanşă. La 27 mai 1917, Albert Thomas, ministrul francez al armamentului care soseşte în România pentru a asista la manevre şi la defilarea efectivelor Diviziei 13, exclamă mulţumit: „Ai zice că sunt de-ai noştri!”. A doua zi, pe 28 mai 1917, Berthelot trimite o telegramă noului ministru de război, Paul Painlevé, prin care confirmă excelenta stare de spirit a trupelor şi renaşterea armatei române.

De asemenea, ofiţerii detaşaţi pe lângă structurile de comandă române contribuie din plin la sporirea combativităţii unităţilor în care sunt trimişi. Generalul Berthelot vrea ca ofiţerii săi să poată împărtăşi în cadrul statelor-majore şi trupelor procedurile de instrucţie învăţate cu preţ greu în practica războiului din 1914.

Datorită acestor eforturi conjugate ale românilor şi trimişilor francezi, armata română se transformă treptat într-un organism modern şi capabil de a face faţă exigenţelor războiului modern.

Aşa încât, pe 23 iulie, regele Ferdinand I anunţă trupelor reluarea operaţiilor active, având ca scop recucerirea teritoriilor invadate de inamic. Misiunea militară franceză, cu numeroşi ofiţeri şi subofiţeri ataşaţi unităţilor combatante, împărtăşeşte în vara anului 1917, alături de camarazii români, experienţa de front şi bucuria victoriilor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Într-adevăr, pe 25 iulie, la Mărăşti, armata română obţine un succes remarcabil, al cărei bilanţ se traduce prin eliberarea a treizeci de sate şi capturarea a 2 700 de soldaţi inamici. Celelalte două bătălii, de la Mărăşeşti (6-19 august) şi Oituz (8-22 august), reuşesc blocarea definitivă a operaţiilor germane pe frontul românesc, împiedicând încercarea forţelor inamice de a invada Moldova şi de a forţa capitularea României.

Din păcate, acest avânt este întrerupt de problemele interne ruse. Deşi frontul este stabilizat şi combatanţii români, alături de aliaţii francezi, planifică pregătirea campaniei din 1918, a doua zi după evenimentul istoric al Revoluţiei sovietice, la 8 noiembrie 1917, mult temuta defectare rusă se produce, antrenând consecinţe dezastruoase pentru combatanţii români, pentru misiunea condusă de Berthelot şi pentru soarta războiului. România, total izolată de aliaţii occidentali, cu o armată epuizată după luptele grele şi dure din vară (pierderile trupelor beligerante se ridică în total la 120 000 de morţi, răniţi şi prizonieri) şi depinzând de Rusia pentru aprovizionarea cu material de război, decide acceptarea armistiţiului, impus de forţa majoră. Acesta este semnat la Focşani, pe 9 decembrie. Rămânând fără obiect, misiunea militară franceză părăseşte România pe 9 martie 1918.

La şapte luni distanţă, pe 1 octombrie 1918, lui Berthelot i se încredinţează însă o nouă misiune, de data aceasta din partea primului ministru francez, Georges Clémenceau. Scopul final: ridicarea, din nou, a României la luptă. Pentru aceasta, trebuia să meargă la Salonic, să creeze şi organizeze o armată cu care să traverseze Bulgaria (care capitulase la finalul lunii septembrie) şi să mobilizeze România pentru reintrarea în război, într-un ultim şi promiţător efort. Capitularea iminentă a Germaniei necesita un răspuns ferm şi imediat din partea românilor şi Berthelot avertizează printr-o telegramă că momentul unei decizii neîntârziate a sosit. Mesajul comandantului Armatei de la Dunăre este recepţionat. Pe 10 noiembrie, după victoriile aliate în Peninsula Balcanică, regele Ferdinand I cheamă din nou soldaţii români la luptă pentru eliberarea teritoriului naţional. O altă chemare la arme vine şi din partea lui Berthelot, la trecerea Dunării:

„La arme!

Aceasta este chemarea patriei române pentru care aţi suferit! Este chemarea suveranului vostru, care a sacrificat totul pentru măreţia României! Este chemarea strămoşilor voştri, a lui Ştefan cel Mare, a lui Mihai Viteazul, a lui Mircea cel Victorios! În sfârşit, acesta este strigătul fiilor şi fraţilor voştri căzuţi vitejeşte pe câmpurile de bătălie de la Oituz şi Mărăşeşti! Şi mâine, veţi putea vedea drapelul britanic şi drapelul tricolor al Franţei fluturând alături de drapelul vostru, în adierea Victoriei şi Libertăţii!

Sus, fraţi români, şi înainte spre duşman!” [8]

Înflăcărate şi mai mult avizate decât profetice, vorbele lui Berthelot se îndeplinesc întocmai.

Pe 30 noiembrie, Berthelot ajunge în capitala eliberată, iar pe 1 Decembrie 1918, la reintrarea solemnă a regelui şi reginei în Bucureşti, îl regăsim în dreapta monarhului României: „Ieri, duminică, a fost ziua triumfului nostru. Mai întâi am făcut prizonieră întreaga armată a lui Mackensen, oamenii predându-se de bunăvoie şi necondiţionat. […] Tot ieri, regele, regina şi generalul Berthelot şi-au făcut intrarea solemnă în capitala României eliberate, în fruntea armatelor aliate. […] Sunt sărbătorit oriunde merg şi sunt numit, nici mai mult, nici mai puţin decât eliberatorul României.” [9]

Note:

7 Henri-Mathias Berthelot, Memorii şi corespondenţă: 1916-1919, Editura Militară, Bucureşti, 2012, p. 83.

8 Ibidem, p. 59.

9 Ibidem, p. 379-380.

 

 

Foto deschidere: dragusanul.ro

va urma

Sfântului Voievod Ştefan cel Mare

22 iulie 2021 |
Pomenirea Sfântului Voievod Ştefan cel Mare în raionul Ştefan Voda din Republica Moldova, care îl are ca ocrotitor spiritual, pe cel care a scris o pagină de istorie importantă pentru ortodoxia noastră, pentru romanismul nostru, dar şi pentru păstrarea şi...