Tag

Moldova

În drumul nostru prin Ardeal am poposit la Mănăstirea Rohia, unde am descoperit cu drag istoricul acesteia.

Începutul Mănăstirii Rohia

Mănăstirea Rohia este o mănăstire relativ tânără din 1923 și este primul așezământ ortodox ridicat în Ardeal sau Transilvania, după Marea Unire de la 1918. Față de Moldova sau Țara Românească, Ardealul sau Transilvania a fost văduvită prin acea masivă dărâmare a peste 150 de mănăstiri și schituri de către generalul Bucov, din ordinul împărătesei Maria Tereza. În Transilvania pe o perioadă de aproape 200 de ani nu s-a mai ridicat nici o mănăstire ortodoxă până când s-a ridicat mănăstirea Rohia.

Rohia a fost ctitoria preotului Nicolae Gherman care la vremea respectiva a fost preotul paroh din satul de la poalele dealului. A ridicat această mănăstire în cinstea Maicii Domnului și din amintirea a ceea ce a fost. Mănăstirea ,,Sfânta Ana’’ din Rohia își are numele de la copila Anuța al 7 copil din cei 10 ai dânsului care a decedat la vârsta de 10 ani, la 15 Noiembrie în 1922. Părintele a avut mai multe vise în care s-a arătat copila și îi spunea să facă lăcaș de închinare sau casă de rugăciune Maicii Domnului în aceste dealuri. Părintele la început nu a dat importanță acestor vise până când într-o duminică dimineața când se pregătea să meargă la biserică o credincioasă din sat, anume Floarea lui Ilie, a mers și i-a spus: Părinte de ce nu faceți ce vă spune fata în vis? Văzând părintele că i s-a mai descoperit și altcuiva acest lucru, s-au pregătit să ridice această mănăstire și au ales locul, însă locul era mai sus, era o poiană cu un stejar numit stejarul lui Pintea. S-a ales locul, s-a sfințit și s-a pus o cruce. Mergând să pună piatra de temelie nu au găsit crucea în locul respectiv și au căutat-o împreună cu vânătorul satului, Alexandru Pop și au găsit-o aici în acest loc unde se găsește acum biserica. La început era un pântec de stâncă pe care odihneau la soare vara căprioarele sălbatice.

 

Prima Biserică

Prima biserica a fost de zid, avea 17 metri lungime pe 5 lățime și 4 înălțime. Jertfă pe care au depus-o oamenii din satul Rohia și satele alăturate este una destul de mare, deoarece tot materialul de aici a fost scos cu spatele, cu desaga. La 15 August 1926 prima biserica a fost sfințită de către episcopul Nicolae Ivan al Clujului în prezența a peste 10.000 de credincioși.

Mănăstirea a cunoscut o dezvoltare în 1943 când la conducere a venit Arhiepiscopul Iustinian Chira al Maramureșului și Sătmarului, cel mai longeviv stareț până în prezent, 30 de ani, din 1943 până în 1973 când a fost înălțat la rangul de arhiereu vicar al episcopiei. Prima biserică a dăinuit până în 1996 adică 70 de ani când fost desfăcută de către obștea mănăstirii, s-a coborât jos în stâncă 8 metri și a rezultat o frumoasă biserică la demisol, un se găsește și materialul din vechea biserică cât și lucrurile mai noi.

 

 

În 1923 când s-a pus piatra de temelia primei biserici s-a dat comanda pentru o icoană în Sf. Munte Athos, ce a fost pictată de un călugăr pe nume Nicanor iar când s-a sfințit prima biserică în 1926 a sosit și icoana. Este icoana făcătoare de minuni a mănăstirii noastre, Maica Domnului în rugăciune, este întâlnită mai rar. Ea se găsește în biserică de la demisol în partea stângă.

Biserica de zid a mănăstirii este unică în rândul bisericilor de mănăstire, îmbinând elementele din toate cele trei stiluri autohtone românești, intrarea (coloanele) în stilul brâncovenesc, acoperișul în stil moldovenesc și are înălțimea bisericilor maramureșene, de la cota 0 până în vârf sunt 48 de metri și 8 în jos (catacomba) în total 56 de metri. Avem o frumoasă biblioteca ce are peste 55.000 de volume, avem cărți din toate domeniile. Toată aranjarea cărților a fost făcută de părintele Nicolae Steinhardt ajutat de studenți.

 

Nicolae Steinhardt

Avem chilia părintelui Nicolae Steinhardt. S-a născut la 29 Iulie în 1912 la București, în Pantelimon, la naștere a fost evreu, a terminat Liceul ,,Spiru Haret” a fost licențiat în drept, apoi doctor în drept, terminând doctoratul în 1936. A fost un spirit erudit, puțin critic literar și a făcut parte din generația de aur. A practicat avocatura o perioadă. În vremea aceea a fost condamnat la 12 ani de munca zilnică din care a făcut 4, între 1960 și 1964. În închisoare s-a convertit la creștinism, primind botezul ortodox în celulă. La 15 martie 1967 definitivând taina botezului cu taina mirungerii în capitală, la schitul Dârvari, a primit și un certificat de ortodoxie, semnat de Preafericitul Patriarh din vremea respectivă, Justinian Marina. Prima dată a venit la Rohia în 1973 la îndemnul bunului său prieten Constantin Noica, venind în fiecare vară pentru aranjarea, bibliotecii iar toamna când venea frigul pleca înapoi la București. A devenit oficial viețuitorul mânăstirii la 16 august 1980 când a fost călugărit de vrednicul de pomenire starețul de la vremea respectivă Serafim, a fost viețuitorul mănăstirii până 30 martie 1989 când a plecat la Domnul.

 

 

După anii ‘90 s-a format o fundație care îi poartă numele, organizându-se în fiecare an între 15-29 iulie zilele culturale Nicolae Steinhardt. Este al doilea autor din țară după Mihai Eminescu căruia i se publică opera integral, scoțându-se până acum 20 din cele 21 de scrieri ale dansului. Construcția de aici va fi centrul cultural Nicolae Steinhardt.

 

Colțul Maramureșean

Sus pe deal s-a făcut un colț maramureșean constând într-o casă, care este casa de oaspeți și o bisericuță de lemn unde avem muzeul mănăstirii în care avem o frumoasă colecție de icoane, atât pe lemn cât și pe sticlă începând din sec XVII, o frumoasă colecție de cărți vechi bisericești, o frumoasă colecție de obiecte vechi bisericești.

 

Interviu realizat de Andrei Ispas

 

27 – 29 august 2021

Cinema Muzeul Țăranului

 

 

Ambasada Republicii Moldova în România, în parteneriat cu CNC MOLDOVA și Muzeul Naţional al Țăranului Român, vă invită în perioada 27 – 29 august la Zilele Filmului din Republica Moldova la Bucureşti.

Evenimentul marchează împlinirea a 30 de ani de la declararea independenței Republicii Moldova şi tot atâția ani de relaţii diplomatice dintre cele două state, România fiind primul stat din lume care a recunoscut independența Republicii Moldova, în anul 1991.

Zilele Filmului din Republica Moldova la Bucureşti prezintă cinefililor filme moldovenești realizate în ultimele două decenii. O parte dintre aceste filme nu au mai fost proiectate în cinematografele din România. Filmele prezentare la Cinema Muzeul Țăranului, cu această ocazie, sunt rodul creației noii generații de cineaști din Republica Moldova, care au găsit o voce identitară distinctă în cinematografia europeană.

Sâmbătă, 28 august, de la ora 15:00, profesioniştii români din cinematografie sunt invitaţi, alături de cineaşti moldoveni, la o întâlnire de industrie care are ca scop identificarea unor colaborări între România şi Republica Moldova.

Cu această ocazie, la proiecţii vor fi prezenţi, pentru discuţii cu publicul: Maxim Chisnicean (regizor „Memoria”), Pavel Brăila (regizor „Shoes for Europe”), Oleg Condrea (artist de decupaj și animator de personaje a filmului „Of”, regizat de Vlad Bogarin), Mihail Rezuneț (regizor „Mamu”), Ronin Terente (actorul principal, compozitorul și co-scenaristul „Today artist, tonight taxist”, regizat de Dumitru Grosei), Lev Voloșin (echipa de producție filmele „Aripi” și seria  „Dji. Death”, regizor Dmitri Voloşin), Valeriu Andriuță (regizor filme: „Eu sunt Dorin”, „Salix Caprea”, „Chers Amis”), Igor Cobileanski (regizor film „Colecția de arome”), Ana-Felicia Scutelnicu (regizor film „Anișoara”) şi Valentina Iusuphodjaev (Directorul Centrului Național al Cinematografiei din Republica Moldova).

 

Invităm publicul cinefil să ne fie alături în aceste trei zile de sărbătoare a cinematografiei moldovene la București.

 

Preţ bilet: 12 lei/ bilet întreg sau 8 lei/ bilet redus

Bilete sunt disponibile pe eventbook.ro.

 

PROGRAM:

 

Vineri, 27 august

 

18:00Anișoara (1h 46 min.)

regie: Ana-Felicia Scutelnicu

20:45 Pași pe graniță (1h 12 min.)

Regie: Alecu Deleu

 

Sâmbătă, 28 august

 

17:30 Goodbye, Olegovici! (1h 12 min.)

Regie: Eugeniu Popovici

20:00 Așteptați răspunsul operatorului / Please hold the line (1h 26 min.)

Regie: Pavel Cuzuioc

 

Duminică, 29 august

 

Bloc I – 15:00 (program trei filme în regia lui Valeriu Andriuță)

Eu sunt Dorin (23 min.)

Salix Caprea (30 min.)

Chers Amis (23 min.)

 

Bloc II -17:30

Of (15 min.)

Regie: Vlad Bolgarin

Aripi (8 min.)

Regie: Dmitri Voloșin

Seria Dj. Death (14 min.)

Regie: Dmitri Voloșin

Colecția de arome (14 min.)

Regie: Igor Cobileanski

Mamu (19 min.)

Regie: Mihail Rezuneț)

Today artist, tonight taxist (15 min.)

Regie: Dumitru Grosei

Shoes for Europe (26 min.)

Regie: Pavel Brăilă

 

20:45Memoria (70 min.)

Regie: Maxim Chisnicean

 

Organizator: Ambasada Republicii Moldova în România

Parteneri: Centrul Național al Cinematografiei din Republica Moldova, Asociația Industriilor Creative din Moldova (COR), Institutul Cultural Român, Muzeul Naţional al Țăranului Român, Clubul Ţăranului – La Mama

 

Pomenirea Sfântului Voievod Ştefan cel Mare în raionul Ştefan Voda din Republica Moldova, care îl are ca ocrotitor spiritual, pe cel care a scris o pagină de istorie importantă pentru ortodoxia noastră, pentru romanismul nostru, dar şi pentru păstrarea şi promovarea valorilor strămoşeşti. Dacă ne uităm în viaţa sfântului, vedem că acesta s-a născut probabil în anii 1438 sau 1439, la Borzesti (astăzi judeţul Bacău), fiind fiul lui Bogdan al II-lea. A fost educat într-o familie creştină, care l-a pregătit pentru ceea ce avea să devină mai târziu. În anul 1457 avea să devină domnitor al Moldovei, fiind înscăunat la Suceava pe Câmpia Dreptăţii pe data de 12 Aprilie. A fost un moment de cotitură în istoria Moldovei pentru că Sfântul Voievod s-a arătat un mare apărător al credinţei şi al neamului. A fost un responsabil domnitor aşa cum zice şi cronicarul ,,era grabnic la mânia şi iute la necaz”,  fapt care l-a făcut să reuşească să consolideze unitatea tânărului stat care s-a înfiinţat în urma descălecatului lui Dragoş. Perioada de început a domniei a fost una foarte critică pentru că suntem la câţiva ani după căderea Constatinopolului, iar turcii se extindeau foarte mult spre răsărit, acest lucru făcea că ţările ortodoxe din răsărit să fie ameninţate de ocuparea otomană, iar conducătorii de aici se străduiau să apere spaţiile acestea ai Europei creştine. Au fost foarte multe încercări, lupte cu turcii şi tătarii, care veneau din răsărit, însă şi-a consolidat poziţia ocupând cotaţiile până la Marea Neagră, în aşa fel a consolidat graniţa de răsărit. Mai avea de înfruntat şi pe regale Poloniei, al Austro-Ungariei, mai avea de înfruntat şi domnul Ţării Româneşti. Din viaţa lui vedem că a participat la 36 de lupte, 34 le-a câştigat, iar două le-a pierdut. A avut un rol importat pentru apărarea credinţei, în vremea respectivă ocuparea ţării înseamnă şi islamizarea ţării şi în ciuda tuturor dificultăţilor, a reuşit să scutească Moldova de a plăti acel tribut pe care îl plăteau toate ţările care erau ocupate de către turci, şi chiar să păstreze independenţa, având câteva victorii zdrobitoare în faţa acestora. Ştim foarte bine diferenţa numerică a armatei moldave fata ce de cea otomana, însă prin credinţa sa dreaptă a reuşit să biruiască.

 

 

Sfântul voievod purta întotdeauna cu el o icoană a unui sfânt martir din sec IV-lea, icoana Sfântului Gheorghe. Sfântul Ştefan cel Mare înainte de luptă se ruga lui Dumnezeu ca să îl ajute şi mergea la duhovnicului lui să se spovedească, la Daniil Sihastrul. Sfântul Ştefan în urma luptelor purtate a ctitorit o biserică sau o mănăstire. Astfel, Mănăstirea Putna a fost ridicată între anii 1466-1469, ca loc de înmormântare, deşi era tânăr. A făcut această mănăstire şi pentru că era conştient că într-o zi, aşa cum este legea firii, cu toţii ne vom duce la Dumnezeu, fie că vom fi pe scut sau sub scut, în funcţie de vrednicia noastră. Sfântul Ştefan are un loc deosebit în şi în inimile celor născuţi peste Prut, în Republica Moldova, pentru că el zicea că ,,Moldova nu este a mea, nici a noastră, ci este a urmaşilor urmaşilor noştri”, arătând cu câtă responsabilitate trebuie să ne comportăm în viaţa noastră şi cu câtă demnitate trebuie să păstrăm şi să promovăm valorile spirituale. Sfârşitul vieţii a fost oarecum trist, deoarece în urma unei lupte a fost rănit, rana care nu s-a mai închis şi în cele din urmă şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Sfântul Ştefan a trecut la Domnul în dată de 2 Iulie 1504. A rămas şi va rămâne în conştiinţa contemporanilor ca un mare apărător al Ortodoxiei şi ca un om cu viaţă sfântă, pentru că el nu făcea nimic fără ajutorul lui Dumnezeu şi totdeauna se străduia să păstreze dreptatea şi  să o administreze cu multă dragoste. Voievodul moldovean a făcut ca acest ţinut să nu devină niciodată paşalâc, a făcut să ne păstrăm indentitatea nostră etnică, lingvistică, culturală şi religioasă.

 

Interviu realizat de Andrei Ispas

 

Matricea Românească a plecat în căutarea tradițiilor și a locurilor magice prin țară. În drumul nostru am avut bucuria să ne întâlnim cu doamna Iulia Maftei din comuna Laza, județul Vaslui. Dansa duce mai departe tradiția iei și așa cum se numește, este un “meșter popular”.

Doamna Iulia Maftei are 49 de ani și este din județul Vaslui, unde a început povestea ,,meșteri populari”, așa cum îi place să o numească. Moștenirea aceasta a dobândit-o de la mama sa, urmând câteva etape de pregătire. ,,M-am născut cu războiul de cusut în casă totul a început din necesitatea de a confecționa hăinuțe, pe vremea aceea nu era ușor să îți cumperi haine. De mică stăteam pe lângă mama și priveam cum prelucra lâna pentru covoare, la un covor se lucrează și o iarnă”.

Cu zâmbetul pe buze ne povestește primele momente în care a confecționat prima ie. Totul a început când fata cea mică a avut nevoie de un costum popular pentru un eveniment muzical. ,,Am luat o pânză mai veche din casă și am început să cos”. S-a întâmplat cu 6 ani în urmă, pe vremea aceea această tradiție nu era atât de dezvoltată în zona aceasta. În urmă cu 4 ani au apărut pe piața acele modele de ii confecționate la mașini automate.

În urmă cu un an a ajuns în zona Moldovei Asociația ,,World Vision Romania’’ care colaborează cu Biserica și se ocupă de dezvoltarea atelierelor la sate, unde doamna Iulia a făcut un curs de țesător manual împreună cu alte 28 de doamne. Patru dintre dânsele au făcut un proiect în urma căruia au primit 10.000 de RON. Cu acești bani și-a cumpărat două mașini de cusut și materie primă, urmând să confecționeze gentuțe stilizate din pânză cusută la război, cu care a mers prin diferite târguri.

„O experiență deosebit de frumoasă a fost momentul în care am văzut gentuța confecționată de mine pe un panou uriaș.”

Primii pași

Se începe prin confecționarea pânzei, dar aceasta pânză se găsește și în comerț. În Moldova iile se pot deosebi prin aceste aspecte geometrice. Ele se croiesc din 4 dreptunghiuri, partea de sus este întotdeauna mai bogată, urmată de șirul galben care desparte încrețul și după, șirurile. Se confecționează în funcție de ce dorește și clientul, bineînțeles respectând modelele de bază. Culorile reprezentative acestei zonei sunt roșu și negru.

„Fiecare simbol reprezintă ceva, se poate spune că fiecare simbol te protejează, de aceea fiecare avea modele specifice zonei. La noi în Moldova reprezentativ este bujorul”, povestește doamna Iulia pentru Matricea Românească

„Ia se îmbracă în zi de sărbătoare, când mergi la biserică, dar și pentru alte evenimente”, ne confirmă dansa. Cele mai multe comenzi le-a primit pentru confecționarea hăinuțelor de copii. ,,Mă bucur de fiecare dată când văd pruncii îmbrăcați cu hăinuțele făcute de mine. Este o satisfacție să știu că hăinuța pe care o poartă la botez este făcută de mine.”

Doamna Iulia Maftei a confecționat peste 35 de ii, dintre acestea foarte multe pentru copii. Nu poate face două la fel, de aceea mereu mai adaugă ceva la fiecare ie pe care o confecționează.

Costumul popular este alcătuit din ie, poale, potă, brâu și bundița. Întreținerea lor este un pic dificilă deoarece necesita spălare manuală. În unele muzee, iile se țin în locuri speciale de conservare.

Elementele care ne ajută să distingem ia originală de cele confecționare la mașină

,,În primul rând, se întoarce țesătura unde se pot observa nodulețele de la cusătura spre deosebire de cele confecționate la mașina unde se folosește pe interior o foiță din plastic transparenta pentru a acoperi cusătura din interior. La gât folosesc o încrețitura unde se vede că nu este o lână autentică, noi le facem cu crețitură. La pânză se mai pot observa diferențe. Cel mai importat la confecționarea iei este să folosești o ață de calitate pentru a putea să o ai o viață întreagă”, ne spune Iulia.

Timpul și procedura

„Cel mai mult am lucrat la prima ie deoarece eram începătoare. Fiecare ie are timpul ei și nu se poate spune o perioadă anume de timp pentru fiecare model, deoarece toate sunt unicate. Poate să dureze o lună, două, în funcție de complexitatea modelului.”

Tot timpul țese manual. Inspirația și-o ia din ii vechi. Înainte cosea o iarnă întreagă la o ie. Foarte rar folosește mașina de cusut. Tot timpul trebuie respectate culorile și planșa, în cazul în care o are. Nu se poate face după bunul plac. „Mie nu îmi place să creez  același model, ci de fiecare dată mă străduiesc să aduc altceva.”

Ce o face să continue această tradiție

Fiind invitată la biblioteca județeană din Vaslui să le vorbească liceenilor despre această tradiție, a observat cu bucurie interesul acestora. Ia poate fi adaptată vremurilor moderne. „Am vrut să le arăt cum pot să distingă o ie adevărată de una făcută la mașină. Le-am povestit cum a început purtarea acestei ii din necesitate, cum regina Maria a ridicat-o la un rang înalt, cum a purtat-o Maria Tănase prin întreaga lume și cum i sa dat valoare iei deoarece aceasta este un veșmânt de sărbătoare, eu așa consider.” Majoritatea liceenilor care au participat la aceste evenimente au dorit să urmeze cursuri în domeniu. „Bucuria din ochii oamenilor m-a făcut să merg mai departe; când văd că omul este mulțumit de lucrul pe care îl fac, mă bucura și mă încărca pozitiv.”

„Acest lucru nu se face pentru bani, dar eu nu renunț, o să muncesc până la bătrânețe.”

Cursuri de formare

Colaborează cu un atelier unde copiii vin să facă diferite activități precum confecționarea măștilor. Unul dintre aceste ateliere este în satul Sauca, unde copiii vin să se intereseze de tradiții, unde vor să învețe să confecționeze o ie. Iulia  își dorește ca după fiecare clipă petrecută cu ei să plece acasă încărcați emoțional și tradițional. Acolo au și un mic muzeu pe care copiii vin și îl vizitează, unde pot vedea ce înseamnă un război de țesut, cum se făceau covoarele și multe alte obiecte tradiționale.

Talent sau muncă?

„Totul se bazează mai ales pe multă muncă, dar și pe talent. Totul trebuie făcut din suflet, nu pentru bani, ca orice lucru tradițional. Dacă este pasiune mai uiți de alte griji și te aprofundezi în lucru.”

Simbolul iei pentru mine

„Este o haină de sărbătoare asemenea unui veșmânt, ia face parte din familia mea. O țes până când nu o să mai pot. Ia este ca o poveste scrisă cu acul, cruciuliță cu cruciuliță. Ai aceeași satisfacție sufletește ca și cum ai scrie o carte.”

Bundița

În zona aceasta se mai găsește și bundița. Este făcută pe o pânză mai groasă (doc) și obligatoriu marginea aceea trebuie făcută din pielea de miel sau împletitura din lână. Se folosește o altă tehnică de coasere. Reprezentative sunt florile de pe ea.

Interviu realizat de Andrei Ispas.

Motto: “Cu noi este Dumnezeu, fraților! În numele Lui răsculați-vă și îngerul răzbunării dumnezeiești va atinge pe tot vrăjmașul și va doborâ și cal și călăreți, carele și armele lui vor fi risipite ca pulberea și planurile lui împrăștiate ca fumul. La arme Români, la armele mântuirii”- Ion Heliade Rădulescu.

Progresiști vs Reacționari, o luptă inegală?

Anul 1848, viața politică din Țara Românească începe să fie tulburată de anumite personalități care plănuiau o schimbare majoră, astfel, apar progresiștii și reacționarii. Primii erau reprezentanți ai diferitelor categorii sociale: cărturari, intelectuali și oameni simpli. De cealaltă parte, îi avem pe boierii care dețineau pământ, moșierii, dar și o serie de oameni cu carte. Forțele progresiștilor erau îndreptate către schimbarea destinului țării, însă piedicile ce se iviseră în cale îngreunau misia. Pe lângă opoziția reacționarilor, trei mari imperii se ridicaseră împotriva lor: Turcia, putere suzerană, apoi Imperiul Habsburgic, care era reprezentat prin Casa de Austria, și nu în ultimul rând Rusia Țaristă.

Bătălia ce se iscă între cele două grupări scoase la suprafață o serie de personalități: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Mihail Sturza, C.A. Rosetti, Heliade Rădulescu, Ion Brătianu, etc. În rândul acestei galerii de vază, s-au strecurat și figuri bisericești, fără de care lupta pentru afirmarea conștiinței naționale nu ar fi avut sorți de izbândă. Amintim aici pe ilustrul progresist Veniamin Costache, Mitropolitul Moldovei, om de mare cultură și întemeietorul primului seminar organizat. Să nu uităm de arhimandritul Iuliu Scriban, ori de părintele Boldescu din Bârlad, oameni viteji și cu frică de Dumnezeu. Dar, un rol capital avea să-l joace părintele Radu Șapcă, mai pe scut Popa Șapcă, după cum i-a rămas numele în hrisoave.

Eșecul din Moldova și izbânda din Muntenia

În ziua de 27 martie 1848, revoluționarii conduși de Kogălniceanu, Alecsandri și alții, trec peste cuvântul domnului Mihail Sturza, și își dau întâlnire într-o sală publică din Iași. Liderii țin cuvântări, publicul ovaționează îndelung, iar în final se fixează un program care se dorea a fi o constituție. Asemenea manifestări nu puteau fi tolerate. Din porunca domnului, soldații sparg ușile și-i arestează pe conducătorii răscoalei. O parte dintre ei au reușit să se erijeze la timp din sală și se refugiază ba prin Bucovina, ori prin alte regiuni. Dacă în Moldova revoluția căzuse într-o singură zi, ei bine, în Muntenia lucrurile au mers atât de bine, încât au reușit să pună un nou guvern. Muntenii îi aveau drept lideri pe: Heliade Rădulescu, Alexandru Golescu, Constantin Magheru, Ion Brătianu, C.A. Rosetti, iar în frunte lor stătea Nicolae Bălcescu.

Stema guvernului provizoriu din iunie 1848

Progresiștii risipiți care încotro, s-au reunit în județul Romanați pentru a pune la cale un nou plan de acțiune. Părintele Radu Șapcă păstorea prin apropiere, mai exact în satul Celei. Documentele pe care le avem sunt foarte sărace când vine vorba de copilăria sfinției sale, ce știm este că și tatăl său a fost preot în același sat. Popa Șapcă era la curent cu tot ce se întâmplă în țară, și făcea parte din societatea revoluționară “Dreptate și Frăție”, înființată de câțiva călugări în primăvara lui 1843.

Proclamația de la Izlaz, scânteia care aprinde focul

În seara zilei de 6-7 iunie, ultimii fugari din București ajung în satul Izlav aflat în vecinătatea Romanațiului. Aici vin și Heliade Rădulesc, Christian Tell, Alexandrescu, Plesoianu și părintele Șapcă. După lungi discuții, revoluționarii s-au decis să pornească atacul. Între timp, sunt trimiși oameni prin satele dimprejur ca să anunțe o mare adunare la Izlaz în dimineața zilei de 9 iunie. Câmpia a fost rapid împânzită de mulțime mare care aștepta să asculte discursurile liderilor. În centru se găsea o masă mare pe care erau așezate crucea, evanghelia și un butoi plin cu apă sfințită. Părintele Radu Șapcă înmoaie busuiocul în apă și aghiesmuiește mulțimea. În jurul mesei stau conducătorii în frunte cu Heliade Rădulescu, care dă citire faimoasei proclamații de la Izlaz:

Poporul Român se scoală, se armează, și nu spre a se lupta o clasă asupra alteia, nu spre a rupe legăturile sale de relații din afară, ci ca să ție în frâu și în respect pe voitorii de rău. La această mare faptă a mântuirii, tot românul are dreptul de a fi chemat, nimeni nu este scos afară; tot românul e un atom al întregii suveranități a poporului: sătean, meseriaș, neguțător, preot, soldat, student, boer, Domn, e fiu al patriei, și după sfânta noastră credință, e și mai mult, e fiu al lui Dumnezeu. Toți avem același nume de român. Aceasta ne înfrățește și face să înceteze toate interesele, să se stingă toate urile. Pace dar vouă! Libertate vouă…

Cuvântarea continuă cu un aplomb de neînchipuit, iar mulțimile ovaționează îndelung pe Heliade Rădulescu. Odată încheiată citirea proclamației, părintele Radu Șapcă ține o predică plină înflăcărare, apoi îngenunchează și rostește o rugăciune. Mulțimea entuziasmată a mărșăluit spre Caracal cu tricolorul în frunte. Gheorghe Magheru i-a întâmpinat cu flori, în dangătul prelung al clopotelor. Domnitorul Bibescu, înspăimântat de elanul maselor, încearcă să înăbușe revoluția. Magheru primise de ceva vreme o misiune militară din partea lui Bibescu. Cum situația o cerea, domnitorul poruncește exterminarea capilor revoluției. Va trăda Magheru? Nicidecum! Ignoră ordinul și se așează în fruntea celor 200 de dorobanți care mărșăluiau spre Craiova.

“TRĂIASCĂ PATRIA, TRĂIASCĂ CONSTITUȚIA!”

De la o zi la alta, revoluționarii câștigă tot mai mulți simpatizanți. Cuceresc Oltenia, și se îndreptă vertiginos către București, unde urmau să se întâlnească cu o mână de tineri în frunte  cu Nicolae Bălcescu, C.A. Rosetti, frații Brătianu, Alexandru Golescu și Mitropolitul Nifon. Pe 11 iunie, la ora patru dimineața, clopotele mitropoliei și al celorlalte biserici risipesc liniștea văzduhului. Mulțimile se adună în strada Lipscani, iar unul dintre revoluționarii tineri dădu citire proclamației de la Izlaz. Mulțimea izbucni în urale și porni către palatul domnesc strigând: “TRĂIASCĂ PATRIA, TRĂIASCĂ CONSTITUȚIA!

Proclamarea Constituției Țării Românești pe 27 iunie 1848

Când văzu hoardele de revoluționari strânse în fața palatului, domnul Bibescu acceptă să primească o delegație în frunte cu Nicolae Golescu care îi prezentă constituția spre aprobare. Cuprins de spaimă, domnul semnă pe loc și numi un guvern revoluționar. Patru zile mai târziu, 15.000 de oameni se adunară pe Câmpia Filaretului, numită și Câmpia Libertății. Acolo, se sfințesc steagurile tricolore și se numește un comandat al gărzilor cetățenești.

Popa Șapcă, agent al revoluției

Lipsa de experiență a revoluționarilor avea să-i coste scump. Mai întâi, au lăsat la finanțe pe boierul Herescu, fost membru în guvernul Bibescu, apoi la comanda armatei pe coloneii Odobescu și Solomon, simpatizanți ai vechii orânduiri. La două zile după constituirea noului guvern, comandanții armatei îi arestează pe Heliade Rădulescu, președintele guvernului și câțiva membri care erau de față. Poporul aflase de trădarea celor doi și se năpusti în toiul nopții cu furci și topoare pe Dealul Spirei. Trădătorii nu au avut cale de scăpare, astfel, membrii guvernului au fost eliberați.

Când au văzut că figura nu a ținut, reacționarii anunță cu surle și trâmbițe că armatele rusești și turcești sunt pe drum și vor să aresteze guvernul provizoriu. Panica începe să guverneze tabăra progresistă, scapă cine poate. În acest context, reacționarii numesc o căimăcănie, adică un locțiitor de Domn. Ion Brătianu și alți tineri care nu fugiseră, au mobilizat mulțimile și spre seară aduc guvernul înapoi de la Târgoviște. Între timp, Popa Șapcă nu veni la București, ci rămăsese în Romanați. Acolo, a cutreierat prin sate și a propovăduit ideile noului guvern. Era un agent de legătură între săteni și ocârmuirea de la București. Devine atât de popular, încât intră în tradiția orală fără să bage de seamă. Aproape că nu eram om care să nu fi auzit versurile: “Vine, vine, nu-ș ce vine/Popa Șapcă din Celei/Cu Goleștii câte trei!” sau “Să trăiască Popa Șapcă/ Că a scăpat țara de clacă/Și Goleștii câteși trei/ Că au fost cu toții și ei.

Deznodământul tragic al revoluționarilor

Însă legăturile reacționarilor de la noi cu cei din afară, au înăbușit elanul noului guvern. Pe 13 septembrie, trupele turcești intră furtunos în București. Între mica armată și trupele otomane au loc ciocniri sângeroase, guvernul este silit sa abdice. O parte dintre revoluționari în frunte cu Heliade Rădulescu au fost arestați și duși în surghiun la Brussa. Dar Popa Șapcă? Ei bine, furia autorităților nu l-a ocolit nici pe el. Este acuzat “pentru înclinarea ce a avut-o cu lucrările trecutei revoluții” și închis la Văcărești. După alte surse, ar fi fost dus din arestul Mitropoliei la Văcărești și încarcerat la Brussa, unde a petrecut ani buni.

Surse: Prof. Univ. Constantinescu-Iași, “Popa Radu Șapcă, un conducător de frunte al revoluției din 1848”

Voievodul Ioan al III-lea, reținut de istoriografia noastră mai degrabă cu apelativul „cel Cumplit”, iar de cea internațională sub numele de „cel Viteaz”, este unul dintre cele mai neobișnuite personaje care au ocupat tronul Moldovei. Majoritatea cercetătorilor au concluzionat că era fiul lui Ștefan al IV-lea, cunoscut mai bine sub numele de Ștefăniță Vodă, cu o armeancă – fiind astfel strănepotul lui Ștefan al III-lea cel Mare.

 

Privită la începuturile sale, viața sa nu s-ar deosebi neapărat de cea a altor aventurieri ai tumultuosului secol al XVI-lea, deși ea prezintă în mod cert o coloratură interesantă. Având o prezență impunătoare, înzestrat cu o forță fizică ieșită din comun, inteligent și cultivat, Ioan „Armeanul” a reușit că capteze atenția curților imperiale și princiare pe care le-a vizitat. Nu au fost puține: Moscova, Varșovia, Constantinopol-Istanbul, Viena, – aparent – Bahcisaraiul, curtea hanilor Crimeii, alături de ale căror hoarde a participat la unele campanii militare. Acest periplu, încheiat cândva în preajma vârstei de 40 de ani, nu a reprezentat doar o aventură, viitorul domnitor fiind recunoscut ca poliglot, vorbind fluent polonă, turcă și rusă, alături de armeană, limba sa maternă, și dobândind experiența afacerilor militare și diplomatice ale epocii, fapt recunoscut și de către adversarii săi, precum cronicarul Azarie: „era un om foarte primejdios, rău și cu minte adâncă, elocvent și învățat în cărți”.

 

Cum și-a făcut averea: comerț cu pietre prețioase

De ce a dorit să fie domn al Moldovei? O parte din răspuns ni-l oferă Grigore Ureche: „era de minte ascuțit, de cuvântu gata și se vădea că-i harnic, nu numai de domnie, ci și altor țări să fie cap mai mare”. Așadar, pentru că lui i se cuvenea mai mult decât altora. Dreptul îl avea prin descendența sa, fiind „os domnesc”. Șansa și-a obținut-o în maniera tradițională a perioadei: făcând negoț cu pietre prețioase, a dobândit o avere însemnată și a cumpărat domnia de la turci. Nu există niciun dubiu că era un om adaptabil la nevoie.

 

Ioan Voda 2

 

A ajuns în Moldova la începutul anului 1572 și s-a impus ușor în fața fostului domn, Bogdan al IV-lea Lăpușneanu. Fiind conștient de situația țării al cărei domnitor devenise, a făcut uz de toată energia sa pentru a o îmbunătăți. Între măsurile sale cele mai inspirate se numără baterea unei monede de aramă proprii, care îi scutea pe negustorii moldoveni de unele schimburi monetare dezavantajoase; sprijinirea micilor proprietari de pământuri, cărora cancelaria sa le dedică 41% din activitate; întărirea oastei țării, pe care o înzestrează cu una dintre cele mai puternice artilerii ale epocii, numărând 110 piese.

 

Cum cel Viteaz devine cel Cumplit

Între măsurile sale mai controversate  – și pentru că au vizat categoriile mai vocale – se numără combaterea influenței marilor boieri, în vederea consolidării autorității domnești, cât și exproprierea mai multor domenii aristocratice și mănăstirești, pentru sporirea veniturilor vistieriei, fapte ce i-au atras supranumele de „cel Cumplit” din partea cronicarilor afiliați adversarilor săi. Din acestea reiese însă conștiința sa că fără o bună coeziune internă și o oaste puternică, ridicată din rândurile răzeșilor și a micilor boieri, țara sa nu putea spera la un statut mai bun, mai ales în fața colosului otoman ce ajunsese la apogeu.

Voievodul Ioan s-a arătat la fel de activ și în politica externă, dar aici inițiativele sale nu au cunoscut prea mult succes: atât Austria, cât și Regatul polono-lituanian erau interesate să mențină, cel puțin pentru moment, bunele relații cu Imperiul Otoman, iar Rusia era prea departe. Numai cazacii zaporojeni s-au arătat doritori să se alieze cu domnul Moldovei, iar ajutorul lor a fost necesar curând. Puterea turcilor, stârnită și de plângerile mai multor boieri, cât și de intrigile domnitorului muntean Alexandru al II-lea Mircea, care dorea să îl înscăuneze în Moldova pe fratele său, Petru Șchiopul, s-a răsfrânt curând asupra Moldovei, cerându-i lui Ioan o dublare a haraciului – tributul anual datorat Porții.

Aici se arată cu adevărat personalitatea intransigentă a acestuia: în loc să se supună, deoarece porunca nu îl afecta personal, el a adunat sfatul țării și a ridicat întrebarea: să plătească sau să se lupte? Părerea marilor dregători, prin glasul logofătului Ioan Golăi, a fost categorică: „Din amândouă alege-ți pe cea mai bună: sau pleacă-ți capul în fața împăratului sau pleacă și du-te în țări străine, dar cu turcii nu te apuca de luptă”. Niciuna însă nu era o alegere potrivită pentru un asemenea om.

 

Refuză să fugă și intră în luptă contra turcilor

Chiar dacă nu se bucura de un context favorabil – dar ar fi avut oare altul? -, domnitorul a ales să pornească lupta, căutând să schimbe, pe calea armelor, cadrul tratativelor cu turcii. Iar victoriile pe care le-a obținut la Jiliștea, Brăila și Tighina, alături de ocuparea, pentru puțin timp, a Țării Românești, au părut să-i confirme viziunea. Însă trădarea unor mari boieri din armata sa i-a atras, în cele din urmă, înfrângerea în bătălia de lângă Cahul. În mod oarecum surprinzător pentru un om atât de dârz, a acceptat să se predea, cerând însă libertatea pentru oamenii săi. A fost însă înjunghiat în tabăra turcească, iar răzeșii care îl urmaseră cu credință au ales să piară, aproape până la unul, în luptă. Aceasta este o dovadă că, atunci când e condus de un om în care crede, românul știe să se apere.

Domnitorul Ioan al III-lea cel Cumplit sau cel Viteaz poate fi considerat un continuator al politicii lui Vlad Țepeș și un precursor al celei a lui Mihai Viteazul. Domnia scurtă și contextul nefavorabil îl pot face să pară mai puțin însemnat decât aceștia, dar personalitățile nu se judecă întotdeauna în cadre fixe.

 

Unirea din 1859, împlinită apoi de Marea Unire, a fost urmarea faptului că Țările Române știau că sunt parte a aceleiași națiuni. Dar de unde știau asta? Cum s-a format această conștiință a apartenenței la același popor? Avem câteva indicii în cuvintele tipărite de-a lungul secolelor  de câțiva dintre oamenii fundamentali ai istoriei românilor.

 

Diaconul Coresi

În 1581, Coresi a tipărit la Brașov Evanghelia învățătoare. În prefață, el a scris că această carte este destinată ”tuturor românilor”. Cea a înțeles el prin această formulă s-a dovedit mai târziu, când cartea s-a răspândit în toate cele trei provincii românești.

 

Domnitorul Vasile Lupu

În 1643, Mitropolitul Varlaam al Moldovei a publicat binecunoscuta sa Cazanie. Vasile Lupu a scris un Cuvânt împreună, un fel de mesaj de intenție, în care se adresează către ”toată seminția românească de pretutindeni ce se află pravoslavnici într-această limbă”. Domnitorul stăpânea doar țara Moldovei, dar avea conștiința că tot români sunt și cei din țările vecine care vorbesc aceeași limbă.

 

Domnitorul Șerban Cantacuzino

În 1688, Șerban publică Biblia de la București, prima Biblie integrală în limba română. Predoslovia lui Șerban spune că ea nu se adresează doar celor de la sud de Carpați, ci ”ca la un norod întreg tuturor românilor, moldovenilor și ungrovlahilor”.

 

Mitropolitul Veniamin Costache

A fost mitropolit al Moldovei în prima jumătate a secolului 19, timp în care a tipărit peste 100 de cărți. În prefața la Dumnezeieștile Liturghii spune că ”ne numim români pentru că ne tragim din romanii aciia”. Iar într-o altă prefață spune despre limba română că este ”fiica limbii latinești, care a fost limba romanilor, strămoșii noștri, cei ce (…) ne-au locuit aice în Moldova, Țara Românească, Ardealul și Banatul, care țări se numeau atunci Dachia”.

 

Regulamentele Organice

În 1831-1832, în Țara Românească și în Moldova au fost proclamate Regulamentele Organice, care erau practic Constituțiile celor două țări aflate amândouă sub ocupație țaristă. În Regulamentul Țării Românești se vorbește despre identitatea comună a Țărilor Române, în acești termeni: ”începuturile, religia, obiceiurile și cea de un fel limbă a sălășluitorilor din aceste două principaturi sunt îndestule elementuri pentru o mai deaproape a lor unire”.

Venit din Franţa în România, generalul Berthelot ne-a cucerit nu teritoriul, ca alţii, ci sufletele, în Primul Război Mondial. Vă prezentăm povestea unui francez emblematic, a cărui inimă a bătut româneşte.

(continuare)

Scopurile esenţiale ale României erau de a evita cu orice preţ războiul pe două fronturi (în sud şi în nord-vest) şi de a elibera teritoriile române înglobate în Imperiul Austro-Ungar. De aceea, şeful Consiliului de miniştri român pune Aliaţilor două condiţii sine qua non pentru intrarea României în război: ţara nu va declara război Bulgariei şi armata se va îndrepta spre Transilvania.

Planul român de campanie, care a fost supus atenţiei lui Joseph Joffre şi Mihail Alekseev, şeful statului-major al comandamentului suprem rus (Stavka), se baza pe mai multe ipoteze. Trupele germane, angajate pe frontul de Vest, ar fi trebuit să rămână angrenate luni bune la Verdun şi pe Somme, „impulsionate” de un atac aliat. Forţele generalului rus Brusilov, care îşi dăduseră proba curajului în luna iunie a aceluiaşi an, ar fi trebuit să continue ofensiva, cu scopul de a secătui energiile Imperiului Austro-Ungar. Armata aliată de la Salonic ar fi trebuit să declanşeze ofensiva, conform celor stabilite la negocierile Tratatului, antrenând şi busculând trupele bulgare. Românii ar fi avut astfel posibilitatea de a ataca în Transilvania, realizând joncţiunea cu trupele ruse din Bucovina şi ameninţând flancul drept al Puterilor Centrale pe Carpaţi.

Totuşi, apariţia anumitor evenimente neprevăzute şi slaba coordonare a acţiunilor aliate au făcut ca acest plan să devină imposibil de pus în aplicare. Generalul Brusilov îşi încetează brusc ofensiva în nord, iar trupele ruse care trebuiau să sprijine efortul românesc în sud, în Dobrogea, acţionează cu o imensă lentoare. În plus, contrar aşteptărilor, Germania, angajată într-un drôle de guerre avant la lettre, retrage unităţi din Curlanda, dar şi de la Verdun şi Somme. Sub comanda lui Erich von Falkenhayn, aceste unităţi se îndreaptă rapid către frontul românesc. Nu în ultimul rând, atacul armatei aliate de la Salonic, care ar fi trebuit să neutralizeze rezistenţa frontului bulgar, este precedat de un atac surpriză al inamicului. De altfel, din pricina împotrivirii britanice şi italiene la ofensivă şi a retragerii trupelor acestora din cadrul forţelor aflate la dispoziţia generalului Sarrail, capacitatea de luptă a armatei aliate din Salonic a fost aproape complet neutralizată. Concentrându-şi în versuri disperarea, soldaţii români sintetizează plastic situaţia: „Ah, Sarrail, Sarrail, Sarrail / Noi ne batem şi tu stai”.

Concentrându-şi în versuri disperarea, soldaţii români sintetizează plastic situaţia: „Ah, Sarrail, Sarrail, Sarrail / Noi ne batem şi tu stai”

De aceea, în loc să înainteze, Aliaţii cedează peste tot teren şi România este supusă, contrar calculelor iniţiale, unui dublu risc: de a fi atacată dinspre sud, de bulgari şi, în acelaşi timp, de a-i fi oprită ofensiva în nord, de către forţele germane.

În aceste condiţii, generalul Berthelot soseşte, pe 15 octombrie 1916, la Iaşi, unde este primit într-o o ambianţă festivă, de o mulţime entuziastă. În ciuda acestei primiri călduroase, atmosfera lasă să transpară îngrijorarea cu privire la mersul războiului.

Şi totuşi, două misiuni, de succes, pentru generalul Berthelot

Imediat după ce se informează asupra situaţiei, generalul francez decide o întâlnire a ofiţerilor din subordine, pentru a le face o prezentare a stării de fapt, aşa cum notează în Jurnalul său, în data de 17 octombrie 1916: „Veşti proaste de la Armata 2, care se retrage la sud de Braşov, şi încă şi mai mult în sud-vest […]. După cină, întâlniri cu ofiţerii mei, pentru a le expune situaţia: trebuie schimbată starea de spirit şi ridicat moralul oamenilor. De amintit începutul războiului în Franţa. Nu trebuie să mai dea înapoi. Soarta războiului ţine de voinţa de a nu se recunoaşte învinşi. Primele victorii nu afectează în niciun fel viitorul. Trebuie ca trupele să reziste pe loc şi să aştepte momentul pentru a ataca din nou. Graniţele trebuie apărate cu orice preţ. Acestea sunt temele de dezvoltat.” [7]

Pe 19 octombrie, mareşalul August von Mackensen, în fruntea unei armate compuse din trupe germane şi bulgare, porneşte o puternică ofensivă în Dobrogea, reuşind străpungerea frontului. Rând pe rând, oraşele importante româneşti cad în mâini inamice. Bătălia pentru Bucureşti începe pe 30 noiembrie, iar lupta este pierdută pe 3 decembrie. Se impune retragerea în Moldova, singurul teritoriu românesc rămas neocupat. Mii de oameni pleacă pe jos, cu doar câteva bagaje, către Iaşi, alături de familia regală, parlament şi guvern.

Astfel se încheie cele patru luni şi jumătate de lupte, soldate cu  50 000 de morţi şi 80 000 de răniţi şi 110 000 de prizonieri, cifre dramatice pentru armata română, care număra, la angajarea în luptă, 840 000 de combatanţi. Armata este epuizată, ţara este divizată şi dezorganizează, iar aliaţii ruşi se comportă în România ca în teritoriu inamic.

În ciuda acestei situaţii dezastruoase, curentul favorabil rezistenţei şi reluării ofensivei triumfă. Dar reluarea luptelor este un obiectiv care poate fi atins numai printr-o reorganizare temeinică a armatei. Înainte de a repara, era necesară o analiză a cauzelor: organizarea deficitară, materialul de luptă insuficient, necunoaşterea unor procedee moderne de luptă, erori ale Înaltului Comandament, slaba implicare a comandamentului rus etc.

La 27 mai 1917, Albert Thomas, ministrul francez al armamentului care soseşte în România pentru a asista la manevre şi la defilarea efectivelor Diviziei 13, exclamă mulţumit: „Ai zice că sunt de-ai noştri!”

Reorganizarea armatei române se dovedea a fi, deci, o sarcină complexă, cu multe faţete, pentru realizarea căreia contribuţia misiunii franceze şi a şefului acesteia este cu atât mai importantă. În cadrul misiunii sunt aduşi ofiţeri de infanterie, de geniu, cavalerie, artilerie, specialişti de căi ferate şi servicii telegrafice, precum şi o misiune sanitară. Centrele de instrucţie şi şcolile de specialităţi se află sub comanda directă a misiunii, care reuşeşte într-un timp relativ scurt să formeze o nouă generaţie de combatanţi, bine pregătiţi şi cu dorinţă de revanşă. La 27 mai 1917, Albert Thomas, ministrul francez al armamentului care soseşte în România pentru a asista la manevre şi la defilarea efectivelor Diviziei 13, exclamă mulţumit: „Ai zice că sunt de-ai noştri!”. A doua zi, pe 28 mai 1917, Berthelot trimite o telegramă noului ministru de război, Paul Painlevé, prin care confirmă excelenta stare de spirit a trupelor şi renaşterea armatei române.

De asemenea, ofiţerii detaşaţi pe lângă structurile de comandă române contribuie din plin la sporirea combativităţii unităţilor în care sunt trimişi. Generalul Berthelot vrea ca ofiţerii săi să poată împărtăşi în cadrul statelor-majore şi trupelor procedurile de instrucţie învăţate cu preţ greu în practica războiului din 1914.

Datorită acestor eforturi conjugate ale românilor şi trimişilor francezi, armata română se transformă treptat într-un organism modern şi capabil de a face faţă exigenţelor războiului modern.

Aşa încât, pe 23 iulie, regele Ferdinand I anunţă trupelor reluarea operaţiilor active, având ca scop recucerirea teritoriilor invadate de inamic. Misiunea militară franceză, cu numeroşi ofiţeri şi subofiţeri ataşaţi unităţilor combatante, împărtăşeşte în vara anului 1917, alături de camarazii români, experienţa de front şi bucuria victoriilor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Într-adevăr, pe 25 iulie, la Mărăşti, armata română obţine un succes remarcabil, al cărei bilanţ se traduce prin eliberarea a treizeci de sate şi capturarea a 2 700 de soldaţi inamici. Celelalte două bătălii, de la Mărăşeşti (6-19 august) şi Oituz (8-22 august), reuşesc blocarea definitivă a operaţiilor germane pe frontul românesc, împiedicând încercarea forţelor inamice de a invada Moldova şi de a forţa capitularea României.

Din păcate, acest avânt este întrerupt de problemele interne ruse. Deşi frontul este stabilizat şi combatanţii români, alături de aliaţii francezi, planifică pregătirea campaniei din 1918, a doua zi după evenimentul istoric al Revoluţiei sovietice, la 8 noiembrie 1917, mult temuta defectare rusă se produce, antrenând consecinţe dezastruoase pentru combatanţii români, pentru misiunea condusă de Berthelot şi pentru soarta războiului. România, total izolată de aliaţii occidentali, cu o armată epuizată după luptele grele şi dure din vară (pierderile trupelor beligerante se ridică în total la 120 000 de morţi, răniţi şi prizonieri) şi depinzând de Rusia pentru aprovizionarea cu material de război, decide acceptarea armistiţiului, impus de forţa majoră. Acesta este semnat la Focşani, pe 9 decembrie. Rămânând fără obiect, misiunea militară franceză părăseşte România pe 9 martie 1918.

La şapte luni distanţă, pe 1 octombrie 1918, lui Berthelot i se încredinţează însă o nouă misiune, de data aceasta din partea primului ministru francez, Georges Clémenceau. Scopul final: ridicarea, din nou, a României la luptă. Pentru aceasta, trebuia să meargă la Salonic, să creeze şi organizeze o armată cu care să traverseze Bulgaria (care capitulase la finalul lunii septembrie) şi să mobilizeze România pentru reintrarea în război, într-un ultim şi promiţător efort. Capitularea iminentă a Germaniei necesita un răspuns ferm şi imediat din partea românilor şi Berthelot avertizează printr-o telegramă că momentul unei decizii neîntârziate a sosit. Mesajul comandantului Armatei de la Dunăre este recepţionat. Pe 10 noiembrie, după victoriile aliate în Peninsula Balcanică, regele Ferdinand I cheamă din nou soldaţii români la luptă pentru eliberarea teritoriului naţional. O altă chemare la arme vine şi din partea lui Berthelot, la trecerea Dunării:

„La arme!

Aceasta este chemarea patriei române pentru care aţi suferit! Este chemarea suveranului vostru, care a sacrificat totul pentru măreţia României! Este chemarea strămoşilor voştri, a lui Ştefan cel Mare, a lui Mihai Viteazul, a lui Mircea cel Victorios! În sfârşit, acesta este strigătul fiilor şi fraţilor voştri căzuţi vitejeşte pe câmpurile de bătălie de la Oituz şi Mărăşeşti! Şi mâine, veţi putea vedea drapelul britanic şi drapelul tricolor al Franţei fluturând alături de drapelul vostru, în adierea Victoriei şi Libertăţii!

Sus, fraţi români, şi înainte spre duşman!” [8]

Înflăcărate şi mai mult avizate decât profetice, vorbele lui Berthelot se îndeplinesc întocmai.

Pe 30 noiembrie, Berthelot ajunge în capitala eliberată, iar pe 1 Decembrie 1918, la reintrarea solemnă a regelui şi reginei în Bucureşti, îl regăsim în dreapta monarhului României: „Ieri, duminică, a fost ziua triumfului nostru. Mai întâi am făcut prizonieră întreaga armată a lui Mackensen, oamenii predându-se de bunăvoie şi necondiţionat. […] Tot ieri, regele, regina şi generalul Berthelot şi-au făcut intrarea solemnă în capitala României eliberate, în fruntea armatelor aliate. […] Sunt sărbătorit oriunde merg şi sunt numit, nici mai mult, nici mai puţin decât eliberatorul României.” [9]

Note:

7 Henri-Mathias Berthelot, Memorii şi corespondenţă: 1916-1919, Editura Militară, Bucureşti, 2012, p. 83.

8 Ibidem, p. 59.

9 Ibidem, p. 379-380.

 

 

Foto deschidere: dragusanul.ro

va urma

Dacă privim Centenarul ca pe o realizare singulară a românilor de la 1918, greşim. El este, mai mult decât atât, împlinirea cea mai frumoasă a unor eforturi istorice româneşti de independenţă şi autoguvernare, culminând cu clipa de aur din acel mitic 1 decembrie. Iar povestea lui Bogdan I, român şi “infidelul notoriu al regelui” maghiar, care a făcut Moldova independentă sfidându-i (şi bătându-i) pe unguri, o dovedeşte cum nu se poate mai bine.

“În secolul al XIV-lea, Maramureşul era un ţinut românesc din nordul Transilvaniei, vecin cu Moldova, aflat pe cale de a fi integrat în Regatul Ungar, dar încă organizat ca ţară românească, sub forma tradiţională a unui voievodat. Instituţiile româneşti de aici mai funcţionau în formele lor consacrate. Astfel, adunarea tuturor cnezilor ţării (omnes kenesii Terre Maramororsiensis) – feudalii români locali – se întrunea periodic, spre a rezolva problemele obişnuite şi spre a alege voievodul. Maramureşul era un voievodat românesc, aşa cum fusese Transilvania, numai că, spre deosebire de Transilvania propriu-zisă, supunerea acestuia de către Ungaria începuse mult mai târziu”, arată lucrarea “Istoria Transilvaniei” (autori Ioan-Aurel Pop şi Ioan Bolovan, ediţia a II-a, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca 2016).

Până pe la 1400, subliniază autorii, toţi feudalii maramureşeni sunt români, ca şi populaţia satelor. Coloniştii germani şi maghiari sunt aduşi de regalitate la începutul secolului al XIV-lea, ev în care autorităţile regatului încercau să înlocuiască instituţiile româneşti (voievodatul, stăpânirea cnezilor, dreptul românesc etc.) cu instituţiile noi, aduse dinspre Apus (comitatul, stăpânirea nobililor, dreptul oficial din regat etc.). şi să colonizeze acolo populaţii străine. Rezultatul a fost că unii dintre feudalii români s-au adaptat noii situaţii, pentru a-şi menţine privilegiile, iar alţii s-au răzvrătit contra puterii maghiare. Din prima categorie face parte un nobil local (fost cnez), numit Dragoş, pe care regele ungur l-a trimis în Moldova pe la jumătatea secolului al XIV-lea, “spre a-i atrage pe localnici şi a conduce acea ţară în numele suveranului ungur”.

Însă nu despre “descălecatul” lui Dragoş-Vodă este vorba aici, ci ne vom opri asupra figurii altui român, din a doua categorie, a “apostaţilor”.

Arată Ioan-Aurel Pop: [după dinastia lui Dragoş, Sas, Balc] “… românii din Moldova erau nemulţumiţi de dominaţia ungară şi de «misionarismul» catolic, susţinut puternic de Ungaria. De această situaţie, a profitat un alt român din Maramureş, numit Bogdan, «infidelul notoriu al regelui».  El fusese voievodul ţării, cu alte cuvinte, conducătorul Maramureşului, dar făcea parte din gruparea sau partida nemulţumită de dominaţia ungară. Bogdan s-a răzvrătit în Maramureş, unde a rezistat vreo două decenii (1342-1362), după care, cu o ceată de o sută până la două sute de cnezi credincioşi, a trecut munţii în Moldova. Aici, el a fost bine primit de localnici, i-a alungat pe urmaşii şi rudele lui Dragoş şi a proclamat Moldova independentă de Ungaria.”

Aşa a luat naştere al doilea stat românesc de sine stătător, care a supravieţuit până în epoca modernă, diferită fundamental de statul lui Dragoş, care nu era nimic altceva decât “o marcă de apărare a Ungariei”. În schimb, statul lui Bogdan s-a extins şi a căpătat prestigiu internaţional.

Iar în acel timp Bogdan, voievodul românilor din Maramureş, adunând în jurul său pe românii din acel district, trecu pe ascuns în Ţara Moldovei, supusă coroanei regatului ungar, dar lipsită de locuitori de multă vreme datorită vecinătăţii tătarilor şi, cu toate că a fost lovit de multe ori de armata regelui, crescând mult numărul locuitorilor români, acea ţară s-a lăţit [devenind] un stat.

Johannes de Thurocz, Chronica Hungarorum, ed. Galántai Erzsébet şi Kristó Gyula, Budapesta, 1985, p. 185, citat în lucrarea lui Ioan-Aurel Pop şi Ioan Bolovan, Istoria Transilvaniei

Bogdan a bătut la 1365 oştile trimise împotriva-i de regele ungar, fiul lui Carol Robert de Anjou, cel învins de Basarab I la Posada la 1330. În consecinţă, el a fost recunoscut ca “mare-voievod”, punând bazele dăinuirii Moldovei până la unirea sa cu Muntenia în 1859 şi Reîntregirea Patriei în 1918.

Ce ne învaţă exemplul de independenţă al lui Bogdan-Vodă? Un adevăr simplu: că românii nu numai că au fost stăpânii de drept ai acestor locuri, ci au şi scuturat cu putere jugul asupritorilor vremelnici, atunci când acesta a devenit de nesuportat, împlinindu-şi firesc modul de viaţă, în  afara influenţelor impuse din altă parte.

 

Ilustraţie deschidere: atheneum.ca

Matricea Românească a participat la prezentarea unor cărți – document de o valoare istorică incontestabilă și de o importanță majoră pentru reîntregirea tabloului nostru istoric: „ Foametea în Moldova sovietică (1946-1947) ”, semnată de către cercetătorul științific Anatol Țăranu și „ Rädda Barnen și Securitatea ”, semnată de către istoricul și diplomatul Vadim Guzun.

Omul este una dintre ființele cele mai adaptabile dificultăților. Nu se știe dacă acest fapt poate fi pus pe seama evoluției biologice, a rădăcinilor adânci în istorie sau, pur și simplu, se datorează unei rezistențe psihologice deosebite. Cu toate acestea, el, acest homo sapiens modern, rămâne a fi un soldat nedeclarat, dar înrolat în armata existenței proprii.

Cu toate acestea, câteva episoade sângeroase din istoria umanității au dat lovitura de grație popoarelor slabe, decimându-le populația cu o viteză fulminantă. Printre cele mai acute crize care au atins vertiginos fața omenirii se numără și foametea de la 1946 – 1947, cea care a „măturat”, vorba contemporanilor, podurile românilor din dreapta și din stânga Prutului, dar nu numai.

Despre acest subiect foarte sensibil, de astfel nerecunoscut nici până acum de unul dintre vectorii majori ai apariției acestui fenomen, fosta nomenclatură sovietică, dar și de urmașii săi, au fost duse discuții în cadrul unui eveniment de o deosebită importanță, organizat de către Facultatea de Litere a Universității din București cu sprijinul Cristinei Bogdan, prodecan al Facultății gazdă. A fost vorba despre prezentarea volumelor Foametea în Moldova sovietică (1946-1947), semnat de către cercetătorul științific cordonator al Academiei de Științe din Republica Moldova Anatol Țăranu, respectiv Rädda Barnen și Securitatea: Documente româno-suedeze, 1946-1949, semnat de către istoricul Vadim Guzun.

Foametea în Moldova sovietică Anatol Țăranu Rädda Barnen și Securitatea 1946-1947 Vadim Guzun

Evenimentul a fost găzduit de către Facultatea de Litere a Universității din București, și moderat de prodecanul Cristina Bogdan. Foto: Facultatea de Litere

Aceste două cărți-document, căci anume această catalogare este propice, reprezintă fațetele în reflexie simetrică a unei probleme de ordin istoric, care încă necesită elucidare completă, ținând cont de adevărurile istorice. Așa precum a menționat și Cristina Bogdan, evenimentul a avut scopul de a dezvălui realități despre situația populației afectate de foamete de pe ambele maluri ale Prutului, dar și despre curajul unei fundații de dincolo de Cortina de Fier, venite să ofere o mână de ajutor indispensabilă victimelor.

Importantă pentru înțelegerea noastră este reprezentarea nemijlocită a acestui fenomen de foamete colectivă, care nu doar a lovit în fizicul românilor, ci și a accelerat acel proces de dirijism social, numit sovietizare. În aceeași ordine de idei, această molimă, care de altfel s-a vrut a fi o metodă de înfierare a populației băștinașe, s-a dezvoltat în proporții și maniere diferite, deoarece Basarabia se afla atunci în componența nemijlocită a U.R.S.S., pe când România era situată doar pe poziția de republică – satelit.

Basarabia înfometată. Un studiu de Anatol Țăranu

Antiteza sângeroasă pe care românul a resimțit-o în acele vremuri era, așa cum a menționat Excelența sa Mihail Gribincea, Ambasadorul Republicii Moldova la București, că soarele, cu care poporul se însoțise de secole, a devenit în vara secetoasă a anului 1946 echivalentul morții, al suferinței. Idee reluată în discursul dumneai și de către filologul și profesorul de Istoria artei Ileana Stănculescu, ce a menționat: „Soarele pe care românii îl iubesc atât de mult a devenit pentru ei un inamic„.

Ce nu știau, dar posibil intuiau, oamenii acelor vremuri era faptul că acel gigantic mecanism, acea frustrantă și malefică mașinărie sovietică își arogase rolul decident în privința lor. Datele istorice completează și confirmă aceste spuse, deoarece în timp ce românii mureau răpuși de foamete, chipurile din cauza secetei, plătind un tribut al roadelor muncite, în haznalele de la Moscova putrezeau peste 1.000.000 tone de grâne.

Intervine aici întrebarea firească: oare nu am avut de a face cu un genocid? Cu riscul de a fi atacată de specialiștii în Drept, voi răspunde afirmativ, căci în ciuda lipsei unei componențe unitare din punct de vedere etnic, au fost uciși oameni aflați în aceeași clasă socială, egalată atunci de sovietici. În favoarea acestei afirmații ne vin datele de ordin fiscal, care de facto au și provocat marea criză alimentară a acelor ani.

Foametea în Moldova sovietică Anatol Țăranu Rädda Barnen și Securitatea 1946-1947 Vadim Guzun

Cercetătorul Anatol Țăranu expune, în noul său volum „Foametea în Moldova sovietică”, o compilație de acte de importanță istoriografică majoră. Foto: Facultatea de Litere

Anatol Țăranu a menționat în speță despre situația existentă în Basarabia acelor vremi: „Faptul majorării volumului colectărilor de cereale pentru anul 1945 este confirmat și de deficitul cronic de material de însămânțare în Republică. Conform situației de la începutul anului 1946, nivelul de asigurare cu semințe a colhozurilor era doar de 88%, iar al gospodăriilor individuale – de 71%. Deficitul de semințe era compensat prin împrumut de la stat. Pentru asigurarea semănatului din primăvara anului 1946 statul le-a împrumutat colhozurilor din Republică 4857 de tone de cereale, iar gospodăriilor țărănești individuale – 7200 de tone. E relevant dezechilibrul împrumuturilor acordate colhozurilor și gospodăriilor țărănești în condițiile în care nouă din zece hectare de pământ din raioanele din dreapta Nistrului erau lucrate de gospodării individuale”.

Foametea în Moldova sovietică Anatol Țăranu Rädda Barnen și Securitatea 1946-1947 Vadim Guzun

Tabel din volumul „Foametea în Moldova sovietică”, în care se reflectă bilanțul colectivizării forțate începând cu 1945

Desigur, nu infirmăm prezența unor condiții climaterice nefavorabile, dar acest fapt nu justifică rea voința guvernării comuniste, care încerca de fapt, în defavoarea propriului popor (situația nu era mai propice nici în alte enclave sovietice) să colecteze o cantitate impunătoare de bunuri agricole, care urma să fie exportată. Datele statistice demonstrează că, în timp ce o foamete crâncenă „mătura” viețile oamenilor, indiferent de vârstă, gen și activitate, puterea centrală de la Kremlin exporta circa 6.000.000 tone de grâne.

Foametea în Moldova sovietică Anatol Țăranu, Rädda Barnen și Securitatea 1946-1947 Vadim Guzun

Extras din volumul cercetătorului Anatol Țăranu, „Foamea în Moldova sovietică (1946-1947), în care se regăsește bilanțul mortalității în urma foametei din anii 1946-1947

A nu se înțelege că acei călăi s-au rezumat doar la cereale. În același volum Foametea în Moldova sovietică (1946-1947), Anatol Țăranu scoate în vileag cifre înspăimântătoare, astfel: „În afară de cereale statul sovietic a stors din țăranii Moldovei în anul foametei 1946, 25.659 de mii de ouă, 419,9 tone de brânză, 12.792 tone de lapte, 8607 tone de fructe, 4477 de tone de legume, 10.082 tone de sfeclă de zahăr și alte produse agricole”.

Și pentru că o foamete dură tulbură mințile și lipsește de discernământ victimele, Basarabia a fost lovită în plin și de canibalism, o halucinantă dorință de a păstra vie flacăra vieții. Cercetătorul Anatol Țăranu menționează în volumul său câteva cifre, care în prezent ar părea rupte de realitate și oripilante: „Per ansamblu, în Republică, din ianuarie până la 15 februarie 1947, au fost înregistrate 39 de cazuri de canibalism, cu 40 de victime”.

Rädda Barnen și Securitatea, un volum despre filantropie și despre luptă

Dacă Anatol Țăranu ne-a prezentat un compendiu de documente de certă valoare istorică incontestabilă, care pe bună dreptate ar servi drept probă într-un potențial proces al umanității, în cazul istoricului Vadim Guzun și al volumului său Rädda Barnen și Securitatea avem în față unul dintre puținele episoade luminoase ale acelei dificile perioade, întruchipat în asistența umanitară acordată de asociația „Salvați copiii” din Suedia, direcționată către populația din regiunea Moldovei din dreapta Prutului, prin crearea cantinelor sociale, prin distribuția de alimente, de medicamente, dar și de haine persoanelor afectate.

Foametea în Moldova sovietică Anatol Țăranu Rädda Barnen și Securitatea 1946-1947 Vadim Guzun

Istoricul Vadim Guzun a efectuat cercetări chiar în arhivele suedeze, unde se păstrează mărturiile acțiunii umanitare efectuate de misiunea „Salvați Copiii”. Foto: Facultatea de Litere

Cu vaste incursiuni în arhivele suedeze, autorul demonstrează importantele reușite ale unei acțiuni de caritate care a salvat nenumărate vieți românești nu doar de efectele imediate provocat de foamete, ci și de cele ulterioare.

Însoțit și de o proiectare a filmului documentar realizat de misiunea suedeză, volumul lui Vadim Guzun dezvăluie munca acerbă și eforturile inedite pe care societatea „Salvați copiii” și le-a asumat prin sosirea în imediata apropiere a lagărului ideologic comunist.

Documentar realizat de către misiunea suedeză „Salvați copiii”, despre acțiunile de caritate întreprinse în zona Moldovei de pe malul drept al Prutului

Evenimentul de prezentare a acestor două cărți – document, care a fost găzduit în data de 21 februarie de biblioteca Facultății de Litere, cu sprijinul și efortul prodecanului Cristina Bogdan, era o necesitate de ordin moral, deoarece trecutul ne oferă cele mai veridice lecții despre cât de malefic poate fi omul pornit împotriva omului și cât de morbid poate să devină un regim politic cu aspirații pozitive. Aceste volume cu cifre pe post de mărturie sunt rezultatul unei munci de cercetare impresionante, fapt pentru care merită deplina admirație și necesită a fi introduse pe listele de cărți obligatorii spre lectură. Matricea Românească salută admirabilul efort pentru Adevăr, reflectat în cele două cărți.

Continuăm periplul istoric al unui gen literar de anvergură, fabula românească, supunându-vă atenției viața și activitatea lui Gheorghe Asachi, un promotor convins al culturii și omul care a fondat prima instituție de învățământ superior din Moldova, la Iaşi, precum și primul ziar românesc cu valențe politico-literare, „Albina Românească”.

Evoluția fabulei românești, așa cum am transpus-o în episoadele anterioare, a stat sub influența celor mai diverse și mai interesante personalități, care și-au lăsat o amprentă sesizabilă asupra patrimoniului fabulistic românesc. În prezentul episod, Matricea Românească îl aduce în vizorul cititorilor săi pe renumitul poet, prozator, dramaturg și îndrumător cultural Gheorghe Asachi.

Se știe despre el că s-a născut în ținutul Herței, actuala Ucraină, la 1/12 martie 1788. A studiat la Lemberg, Viena și Roma, de unde s-a întors cu viziuni clare asupra progresului necesar în domeniul cultural și educațional, pe pământul românesc. De aceea, la momentul reîntoarcerii în Patrie, se dedică cu abnegație unor intense activități culturale. Precursor al Revoluției Pașoptiste inclusiv în domeniul literar, Gheorghe Asachi s-a numărat printre întemeietorii nuvelei istorice, reușind să salveze și să recupereze de la Lemberg, din Polonia, unde studiase în tinerețe, manuscrisul Țiganiadei, epopeea bufă a lui Ion Budai-Deleanu.

Activitatea sa prolifică a atras o vastă implicare în domeniul reformării studiilor liceale și academice, astfel că Gheorghe Asachi s-a numărat printre întemeietorii Academiei Mihăilene, prima instituție de învățământ superior din Moldova (1835 – 1847), inaugurată la Iași sub domnia lui Mihail Sturdza. În aceeași ordine de idei, Gheorghe Asachi a înființat învățământul liceal și superior în limba română, a organizat primele spectacole de teatru și a fondat primul ziar românesc din Moldova, Albina Românească la 1829. Lui îi datorăm și organizarea Conservatorului filarmonic-dramatic (1836) din Iași.

Academia Mihăileană, prima instituție de învățământ superior din Moldova, întemeiată de către Gheorghe Asachi la 1834, în capitala de atunci a Moldovei

Academia Mihăileană, prima instituție de învățământ superior din Moldova, întemeiată de către Gheorghe Asachi la 1834, în capitala de atunci a Moldovei. Foto: pinterest.com

Se observă, din spiritul muncii sale, cu cât devotament și pe ce loc poziționează Asachi creația și cultura. Atunci, de ce, este el considerat contrarevoluționar? Deoarece nu se prezenta drept un adept al schimbărilor survenite după Revoluția pașoptistă, iar Unirea Principatelor de la 1859 l-a prins pe baricadele oponenților. Probabil această reacție de aversiune se datora vârstei înaintate și de ce nu, conservatorismului societății în care viețuise – lucru care poate părea ciudat, în contextul reformelor întreprinse de către Gheorghe Asachi.

Unele voci afirmă că Gheorghe Asachi – scriitorul este mai puțin relevant decât Gheorghe Asachi – promotorul cultural, chiar dacă spiritul său clasic, format la „școala” autorilor clasici greci și latini, dar și francezi, a dus la apariția unor nuvele istorice de anvergură, a unor meditații lirice, precum și a unor fabule ce au marcat fabula românească de epocă.

Primul ziar românesc din Moldova, publicația politico - literară „Albina românească”, a fost redactat și tipărit sub conducerea lui Gheorghe Asachi la Iaşi, în 1829

Primul ziar românesc din Moldova, publicația politico – literară „Albina românească”, a fost redactat și tipărit sub conducerea lui Gheorghe Asachi la Iaşi, în 1829. Sursă foto: tiparituriromanesti.wordpress.com

Și la Gheorghe Asachi, ca și în cazul lui Dimitrie Țichindeal, se resimt motivele identificate din opera lui Esop, cu diferența că Asachi a versificat fabula românească, procedeu datorat, probabil, naturii sale de poet. De altfel, Asachi renunță la explicita morală enunțată la final, în favoarea unei lecții implicite, care poate fi dedusă de fiecare cititor în parte, cu nuanțele de rigoare:

Broasca și boul

Broasca mică cât un ou
A văzut păscând un bou,
Și, mirându-se prea tare
De-o făptură atât de mare,
Cugeta c-ar fi noroc
Și-a familiei laudă, dacă
Ar putea să se prefacă
Din mic mare dobitoc!
Deci de-ambiție se-aprinde
Mereu s-umflă, se întinde
Și-apoi zice: – Surioară,
Nu-s ca boul bunăoară?
Dar aceasta i-a zis: Ba!
Broasc-urmând a se umfla,
Zis-a iar: ia vezi, lelică?
– Soro-ți spun că ești tot mică!
Oare-acuma l-am ajuns
– Încă nu, i s-a răspuns.
Broasc-atunci s-a mai umflat,
Așa, încât a crăpat.

Vrea, ca broasca mititică,
Pe mai mari cel mic s-ajungă,
Tot se umflă, se ridică,
Făr’ a-și cere stat la pungă.
De mii planuri îngâmfat,
Casa-și schimbă în palat,
Și pe-a sa femeie-n damă.
Vrând apoi a mai întinde,
Creditorul pe-a lui seamă
Toate, păn’ și cinstea-i vinde.

În volumul său „Fabule”, de la 1836, se regăsesc și motive inedite, nepreluate din patrimoniul universal, ci adaptate realităților existente în acea epocă, iar acest lucru îl înscrie, de fapt și de drept, pe Gheorghe Asachi, între părinții și dezvoltatorii unei specii deosebite, fabula românească, pe lângă meritul unic de a fi întemeiat prima instituție de învățământ superior din Moldova (Iași), dar și de a fi creat primul ziar românesc din regiune.

View this post on Instagram

În prezentul obscur pe care îl traversăm și în aceste momente când adevărul iese cu greu la suprafață din noianul unor interese meschine, a venit timpul să ne reîntoarcem la origini, în căutarea unei înțelepciuni mereu actuale. În curând pe www.matricea.ro, o nouă serie, dedicată istoriei și evoluției fabulei românești, în care ne dorim să reamintim cei mai importanți și prolifici autori de gen ai spațiului românesc. În imagine, volumul "Antologia fabulei românești", ediție îngrijită de Adrian Săvoiu și apărută la Editura Art în 2017, parte a colecției Bibliotecii "Mihai Eminescu" a Bulboacă și Asociații SCA. #fabularomânească #istorie #moştenire #morală #virtute #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Antologia fabulei românești”, ediție îngrijită de Adrian Săvoiu și apărută la Editura Art, 2017, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Foto deschidere: montaj după trilulilu.ro și tiparituriromanesti.wordpress.com

O discuţie Matricea Românească la Casa Dosoftei din Iaşi, despre limba română, Psaltirea în versuri şi autorul ei de o importanţă crucială pentru cultura noastră, azi acoperit de negura uitării.

Apasă pentru video – Despre importanţa lui Dosoftei în cultura română

Matricea Românească: Ne bucurăm să fim la Iaşi. Cu cine avem onoarea?

Cătălin-Mihai Ştefan: Sunt pedagog muzeal la Muzeul Naţional al Literaturii, coordonator la Casa Dosoftei, și vă urez bun venit la noi.

Matricea Românească: Cătălin, pentru început, o să te rog să ne faci un scurt istoric al instituției de cultură în care ne aflăm.

Cătălin-Mihai Ştefan: Acest loc în care ne aflăm a fost construit demult, demult, în secolul al XVII-lea, mai exact între 1677 și 1679, în timpul domniei lui Antonie Vodă Ruset. Acest voievod apare indirect în Zodia Cancerului a lui Sadoveanu prin prezența fiului său Alecu, deci nu este personaj fictiv nici acolo, nici în povestea mea. Pe atunci, clădirea făcea parte din Mănăstirea „Sfântul Nicolae Domnesc”, din care s-au mai păstrat doar biserica de alături, acest loc în care ne aflăm, și un zid de incintă care este undeva între Biserica “Sfântul Nicolae Domnesc” și Hotelul Moldova. Deci, această casă a fost construită atunci, și se pare, din toate sursele pe care le avem noi, că a adăpostit tiparnița pe care Dosoftei a adus-o de la Kiev.

Sunt mai multe variante: una, că ar fi fost prima tiparniță din Moldova, iar cealaltă variantă, că ar fi fost a doua – prima fiind la „Trei Ierarhi”, adusă de Vasile Lupu. Ele ar fi funcționat în același timp, până când cea de la „Trei Ierarhi” a ars, iar cea de aici a rămas singura din Moldova. Cert este că această tipografie care a funcționat aici, la Casa Dosoftei, și-a făcut treaba foarte bine până în anul 1686, când Dosoftei a fost dus în Polonia – sechestrat, răpit, nu se știe exact.

Matricea Românească: Care a fost motivul?

Cătălin-Mihai Ştefan: Erau vremuri tulburi. Regatul Poloniei era foarte puternic, iar regele a venit cu armata aici, căci era în conflict cu domnitorul de la acea vreme, Constantin Cantemir. În consecinţă, și Dosoftei a fost dus în Polonia de atunci, Ucraina de astăzi, locuind într-un castel dăruit de regele Jan Sobieski. El a fost primit primit acolo foarte bine, pentru că și-a continuat activitatea de tipograf și de traducător. Acest domnitor se pare că l-a prețuit foarte mult, participa la slujbele religioase pe care Mitropolitul le oficia în Polonia. El și-a câștigat acest respect, mai ales pentru faptul că vrut să își păstreze credința ortodoxă.

Să spunem că acest Dosoftei, în afară de faptul că a fost poet şi traducător – subiect la care voi reveni imediat -, cred că a fost primul editor din literatura română. De ce? Pentru că el, când a venit Mitropolit al Moldovei, după ce fusese episcop la Huși și Roman, avea deja un plan editorial. Ştia dinainte: „aduc tiparniță de la Kiev, tipăresc cărți”.

Casa Dosoftei Iaşi Psaltirea în versuri limba română interior 12

Casa Dosoftei din Iaşi, cu Biserica „Sfântul Nicolae Domnesc”, ctitoria lui Ştefan cel Mare, în fundal

Matricea Românească: A avut o viziune.

Cătălin-Mihai Ştefan: A avut o viziune. Această viziune a lui nu s-a oprit doar în plan editorial. El s-a apucat de tradus. În acea perioadă, monahii trebuia să știe patru limbi: greaca veche, latina, slavona – chirilica de atunci – și, surpriză, polona. Influenţa polonilor era cam la fel de puternică precum cea a ruşilor. Deci acest Dosoftei se apucă de tradus Biblia în proză. El avea un model, pe Jan Kochanowski, un traducător polon.

Ferice de omul ce n-a merge
În sfatul celór fără de lege
Și cu răii nu va sta-n cărare,
Nici a ședea-n scaun de pierzare.
Ce voia lui va fi tot cu Domnul
Și-n legea lui ș-a petrece somnul,
De să va-nvăța de zî, de noapte,
Să-i deprinză poruncile toate.
Și va fi ca pomul lângă apă,
Carele de roadă nu să scapă.
Și frunza sa încă nu-ș-va pierde,
Ce pre toată vremea va sta verde.
Și de câte lucrează i-sporește,
Și agonisita lui va crește.
Iară voi, necurațâi, ca pleava,
De sârg veț cunoaște-vă isprava.
Când s-a vântura dintr-are vravul,
Vă veț duce cum să duce pravul,
Și cu grâul n-iț cădea-n fățare,
Ce veț fi suflaț cu spulbărare.

Mitropolitul Dosoftei, Psaltirea în versuri, Psalmul lui David, 1

Numai că nu s-a oprit nici aici, a transpus-o în versuri. Şi cu toții știm că acel traducător își aduce și aportul lui personal. Când traduce, într-o mai mică sau mai mare măsură, dar oricum constructivă, creează: traduttore, traditore.

În acea perioadă exista un model. Mai făcuse același lucru, adică traducerea Bibliei în versuri,  Clément Marot în Franța. Deci, Dosoftei a făcut un fel de racordare foarte bună, foarte atentă. la literatura din jurul nostru, a timpului, și i-a ieșit cu totul altceva decât lui Clément Marot, pentru că el, dacă o să citiți, dacă o să vă uitați prin Psaltirea în versuri (1673), aduce un stil jucăuș. El și milita pentru introducerea ritului ceremonios românesc în Biserică – pentru că se oficia numai în greacă și slavonă. Aici a publicat el Molitvenic de-nțăles (1681), Parimiile preste an (1683), Psaltirea Slavo-Română (1680), Viața și petrecerea sfinților (1682) și alte cărți pe care o să le vedem jos. Este un colț întreg dedicat lui.

Matricea Românească: Apropo de introducerea ritului românesc în biserică: avea Dosoftei conștiință românească?

Cătălin-Mihai Ştefan: Avea! Avea, și o să vedeți, citind Psaltirea în versuri, că are un stil ludic românesc. Jonglează atât de bine cu cuvintele – bineînțeles că sunt arhaisme acum, dar sunt de găsit semnificațiile lor. Jonglează atât de bine cu limba română, atât de frumos curge versul, încât nu ai cum să nu te gândești că este o alegere bună.

Un alt argument pentru care Psaltirea în versuri, adică traducerea Bibliei în versuri, este o alegere foarte bună, ar fi acela că această Psaltire este publicată și acum. Eu am găsit-o în format PDF – deci, o carte publicată la 1600 trăiește și acum!

Bineînțeles că Biserica Ortodoxă a trebuit să se „sesizeze” referitor la toate faptele culturale ale lui Dosoftei, și l-au canonizat. S-a întâmplat 2005, moment în care și Casa Dosoftei a luat o altă titulatură – dacă înainte se chema doar Casa Dosoftei – Secția de Literatură Română Veche, de atunci se numește Muzeul Sfântul Ierarh Dosoftei Mitropolitul. Locul în care suntem a fost organizat ca muzeu în 1970. În 1968 au început prospecțiile – s-a săpat la temelie, s-au găsit urme de morminte jos, în Sala Unu de la intrare, și s-a adaptat acest spațiu pentru normele muzeale, adică a fost refăcut acoperișul, dar după niște schițe de epocă. Arcadele veți observa că sunt refăcute, nu sunt din acea perioadă, dar zidul până la nivelul unui stat de om este original. La acest monument istoric s-a adăugat, în 1975, un altul care este în partea dreaptă, o sculptură ce aparține sculptorului Iftimie Bârleanu, tatăl pictorului ieșean Bogdan Bârleanu, la rândul ei declarată monument istoric. Când o să ieșiți, o să îl vedeți pe Dosoftei în ipostaza aceasta de mirean, cu capul descoperit, ca un învățător, cu capul pe spate.

S-a reîntregit oarecum atmosfera aceea de epocă, pentru că toți vrem să vedem chipuri. În 1970, când s-a organizat acest muzeu, Casa Dosoftei era înconjurată de dughene, de case ale oamenilor mai nevoiași. Acele persoane au fost mutate, căscioarele au fost dărâmate, și tot acest spațiu de până în stația de tramvai a căpătat valoare, pentru că dacă nu era Casa Dosoftei, acest perimetru nu exista.

Casa Dosoftei Iaşi Psaltirea în versuri limba română interior 1

Cătălin-Mihai Ştefan este coordonatorul Casei Dosoftei din Iaşi. El vede în marea figură a culturii româneşti un deschizător de drumuri şi un promotor de prim rang al limbii române

Matricea Românească: Din ce vedem acum la Casa Dosoftei, atât la exterior cât și la interior, cât a rămas original?

Cătălin-Mihai Ştefan: Clădirea era ruinată, părăsită, a avut tot felul de destinații – de la depozit de sare, de sticlă, și până la grajd pentru cai. A venit, la un moment dat, la noi un vizitator, cam de 70 – 80 de ani, care spunea că atunci când era copil venea cu bunicul lui la iarmarocul din spatele Palatului Culturii, și își lăsau caii aici. A spus că el de atunci nu a mai intrat aici, și a vrut să vadă ce este, cum s-a schimbat locul. Deci, referitor la clădire așa stau lucrurile. Referitor la cărțile pe care le-ați văzut […] ele au fost adunate prin achiziții sau donaţii de pe la mănăstiri, de pe la persoane de bună-credință, dar aici nu s-a găsit nimic – era imposibil. Legat de mormintele care s-au găsit la subsolul Sălii Unu și care au fost strămutate, se pare că aici era un mare cimitir mănăstiresc aici, pentru că de curând, în partea dreaptă a Bisericii „Sfântul Nicolae Domnesc”, s-au găsit morminte ale călugărilor. Se discută ce se va face cu ele. E interesant că, oriunde se sapă în Iași, se găseşte istorie.

Matricea Românească: O să revin puțin la Psaltirea în versuri. Cât de important este că un Mitropolit, un om al Bisericii, a folosit umorul – pentru că nu asociem Biserica cu umorul?

Cătălin-Mihai Ştefan: Nu, nu prea le asociem, și e firesc. Dosoftei a încercat, și a reușit, să aducă Biblia aproape de oamenii simpli. Pentru că, dacă le sufli în ureche versuri oamenilor simpli, ei altfel rețin, pe ei altfel îi cucerești. El s-a jucat în primul rând, dar cu siguranță a avut și asta în minte: să îi câştige, să le arate şi lor Biblia, să vadă cum sună în versuri și să o poată reține mai bine. Pentru că, pe atunci, erau puțini știutori de carte, iar versul circula mai uşor prin viu grai. Dacă pe un neștiutor de carte îl puneai să memoreze Psaltirea în versuri, el o mai spunea și altora.

Casa Dosoftei Iaşi Psaltirea în versuri limba română interior 9

„În ţara noastră pe-această vreme nu era om ca acela…” – Cronicarul Ion Neculce, despre Mitropolitul Dosoftei

Matricea Românească: Ne-ai spus că Dosoftei este primul nostru editor, primul nostru poet cult din literatura română…

Cătălin-Mihai Ştefan: Primul nostru poet cult din literatura română, aşa este! Dacă noi am învățat la școală că primii noștri poeți culţi au fost Costache Conachi și poeţii Văcărești, eu aș spune – și nu numai eu, nu sunt primul care afirmă acest lucru – că Dosoftei a fost primul. Argumentele, multe, le-am dat până acum. El a fost primul care a îndrăznit foarte mult cu limba română și, încercând să aducă ritul ortodox în Biserică, a și dat dovada: „Uitaţi, că se poate!”.

Bineînțeles că nu ar fi citit Psaltirea în versuri în biserică, sunt sigur, dar a adus un suflu nou. Ea a putut fi transpusă foarte ușor în alfabet latin, pentru că atunci se scria în chirilică, dar se citea în românește, era transliteraţia aceea din chirilică în română. Deci a putut fi transpusă foarte bine, pentru că limba română este foarte ofertantă. E o limbă cu atât de multe veleități!

Matricea Românească: În ce raporturi era Mitropolitul Dosoftei cu românii din alte regiuni de la vremea lui – întreținea relații, făcea schimburi culturale?

Cătălin-Mihai Ştefan: Relațiile erau mai mult cu Moscova, pentru că el de acolo a cerut sprijin când a adus tiparnița și o făcea oricând avea nevoie de cărți. Cărțile, la fel, îi  veneau de acolo ca să le traducă. Aceasta era zona, dar, fiind Mitropolit, cred că era în relații bune cu toate provinciile istorice, pentru că se vorbea româneşte oriunde. El fiind și prelat, nu cred că avea intenția să fie în conflict cu cineva. Totuși știu că a avut niște mici diferende cu Constantin Cantemir.

Matricea Românească: Cât dura realizarea unei cărţi, în secolul al XVII-lea?

Cătălin-Mihai Ştefan: Eu cred că, dacă este să luăm procesul de la crearea matrițelor și până la cartea în sine, dura câteva luni. Bănuiesc, nu am cum să estimez, și nici nu am găsit vreo mărturie în acest sens, dar era foarte laborios. Aveau răbdare cu cartea, asta era interesant!

Aș vrea să vă mai spun un lucru, pe care obișnuiesc să îl spun vizitatorilor pe care îi văd mai înclinați spre poveste, spre fantezie – noi avem jos, în Sala Unu, o carte de oaspeți în care se scrie din anii `70, de când s-a deschis Muzeul. Sunt, în ea, toate limbile pământului. Avem ebraică, vietnameză, chineză, indiană, nu mai spun de limbile europene… E un muzeu în muzeu. Am intenția să pun semne la pagini oriunde este cazul, ca să se vadă că muzeul nostru a fost foarte vizitat, că trezește interes.

Evanghelie de la 1682, Bucureşti, purtând însemnările Mitropolitului Dosoftei. Apasă pe fotografii pentru mărire

Matricea Românească: Dacă nu ar fi fost oameni precum Coresi la Braşov, sau Dosoftei aici, cum ar fi evoluat limba română fără ei? Cât de importanți sunt ei, pentru ce a urmat?

Cătălin-Mihai Ştefan: Bineînțeles că sunt foarte importanți. Dar eu nu vreau să mă gândesc la ce s-ar fi întâmplat dacă nu erau ei. Dacă nu erau ei, erau alții. Pentru că aceste cărți au fost menite să apară, Dumnezeu așa a vrut. Nu putem separa lucrurile. Ce vrea Dumnezeu, aceea se întâmplă – dacă El a vrut să ardă Biblioteca din Alexandria, a ars. Ca urmare, avem Coresi, avem Dosoftei, avem Varlaam, avem Cantemir, avem cronicarii moldoveni pe care îi onorăm aici la etaj, prin cele mai vechi copii după hronicile lor și prin prezența a două busturi… Avem, de asemenea, Cronograful lui Matei Cigola, care i-a aparţinut lui Eminescu, și avem și o traducere a lui Dosoftei purtând însemnările lui olografe. Este cu atât mai importantă, cu cât se vede scrisul lui, urma mâinii lui. Deci, dacă nu erau ei, erau alții, dar dacă este să mergem pe firul acestui scenariu sumbru, cred că limba română ar fi fost mult mai săracă, și ar fi recuperat mult mai greu acest impas.

Matricea Românească: Ca filolog, ți se pare că astăzi mai suntem conștienți de bogăţia limbii noastre?

Cătălin-Mihai Ştefan: Da! Suntem conștienți, nu e neapărat să fie conștientă toată lumea. De exemplu, aud că sunt luați în batjocură fotbaliștii că nu știu să vorbească. Nu, nu trebuie să știe să vorbească ei, ori gimnaștii. Ei sunt sportivi, trebuie să știe să își facă treaba lor, nu mă interesează că nu știu să vorbească gramatical. Mă înțeleg cu el când vorbesc, treaba lui este să fie sportiv. El nu e conștient că limba română este bogată, dar e rolul meu, ca filolog, și al altora, să arate că limba română este foarte ofertantă, este o minune. Fiecare cu rostul lui!

Matricea Românească: Ai o expresie preferată din Dosoftei sau, dacă nu, o expresie preferată din limba română pe care o folosim acum?

Cătălin-Mihai Ştefan: Nu este din Dosoftei, însă am reținut o expresie veche, nu mai ştiu de unde o am, care sună cam așa: A fi șofrănit de mânie.  Vine de la șofran. Sunt mai multe expresii de genul acesta, care s-au pierdut, dar care au prospețime. Te fac să îți pui mintea la contribuție, ca la matematică. Eu am auzit cuvântul „şofran” la bunica mea maternă, dar întâlnirea cu expresia a fost livrescă…

Casa Dosoftei Iaşi Psaltirea în versuri limba română interior 7

Marele istoric Nicolae Iorga: „Dosoftei a îmbălsămat viaţa grea a omului de la ţară”

Matricea Românească: Până unde au ajuns cărțile lui Dosoftei?

Cătălin-Mihai Ştefan: Circulau în Țările Române, mai ales, pentru că rușii le aveau pe ale lor, polonezii aveau cărțile lor latineşti, fiind catolici, dar în zona noastră au circulat foarte mult, mai ales că aceste cărţi erau făcute la comandă. De pildă, stareţul de la Mănăstirea Neamț, să zicem, avea nevoie de un Liturghier, prin urmare făcea comandă la Iași la Casa Dosoftei. Vorbea cu Mitropolitul, i se comunica prețul, i se trimitea cartea, după care, dacă erau multe ceasuri rele, veneau tătarii şi luau cărțile. Şi îi puneau pe cei de la mănăstire să le răscumpere – cu aur, cu bani, cu obiecte de cult din aur şi argint…

Cărțile pe care le vedem acum în toate muzeele – fie că sunt bisericești, fie că sunt laice – sunt o minune, prin faptul că au mai răzbătut până la noi. Noi, la Muzeul Naţional al Literaturii, avem și un laborator de restaurare, și avem grijă să le întreținem. O să observați că pe majoritatea cărților s-a intervenit, pentru că altfel nu ar fi rezistat.

Matricea Românească: Ți se pare întâmplător faptul că Moldova a fost una dintre zonele care au conservat cel mai bine substanța limbii române?

Cătălin-Mihai Ştefan: Este frumos ce aţi spus. Cred că faptul că a existat un Ștefan Cel Mare ne-a responsabilizat foarte mult. El chiar ne-a introdus în măduva oaselor această dragoste pentru carte, pentru istoria noastră, pentru românitate, pentru limba vorbită… Această simplitate de a-ți vorbi limba și a-ți purta portul cred că din această zonă vine.

Din colecţia Casei Dosoftei. De la stânga la dreapta: Psaltire slavo-română, 1680, Iaşi, tradusă de către Mitropolitul Dosoftei; Letopiseţul Ţării Moldovei, de Grigore Ureche şi Miron Costin, copie de secol XVIII; Manual de Patriotism, de Iancu Nicola, 1829, Iaşi. Apasă pe fotografii pentru mărire

Ștefan Cel Mare este o personalitate covârșitoare. Biserica „Sfântul Nicolae Domnesc” este ctitoria lui. Casa Regală a României își mai oficiază aici anumite evenimente. E ca un fel de moștenire pe care a lăsat-o Ștefan, pentru că el aici a fost încoronat, iar Curtea Domnească aici și-a avut locul, în perioada în care scaunul Moldovei s-a mutat de la Suceava la Iași.

Matricea Românească: Când ai auzit despre Matricea Românească, la ce te-ai gândit?

Cătălin-Mihai Ştefan: M-am gândit la matrița pe care o avem noi jos, pe macheta tiparniței – ea este din metal acum, dar înainte era din lemn – cu literele sculptate în oglindă, astfel încât să se poată citi de la stânga spre dreapta. Ea era folosită la tipărirea unei singure pagini. Deci, dacă tipograful avea de gând să tipărească 100 de exemplare, acea matriță era folosită la 100 de cărţi. Se pare că era folosit lemnul de păr, pentru că el este mai permeabil, dar și mai flexibil. Vă dați seama că era o muncă foarte minuțioasă sculptarea fiecărei litere, astfel încât să mai și rămână acolo!

O să vă explic şi modalitatea de funcţionare: erau introduse matriţele în cele două sertare, unse cu tuş negru, deasupra era aşezată coala de hârtie, și presarea se făcea cu ajutorul unui teasc, proces în urma căruia ieșea o pagină. Mai târziu, a început să fie folosit și tușul roșu, care semnala prezenţa limbii române în text.

Casa Dosoftei Iaşi Psaltirea în versuri limba română interior 10

Tiparniţa lui Dosoftei, cea care a contribuit la Matricea Românească

Casa Dosoftei Iaşi Psaltirea în versuri limba română interior 11

Amprentă de neşters în cultura română: matriţa expusă la Casa Dosoftei din Iaşi

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Corina Moisei

Corina Moisei

Basarabeanca din echipa Matricei Româneşti. Artist în suflet, dependentă de cărți și de cultură, în toate formele ei
Corina Moisei

Frumuseţea geniului e că respinge, organic, complicaţia şi operează cu esenţialul. Tocmai de aceea, Bojdeuca din Ţicău, prima casă memorială a ţării, locul unde marii Creangă şi Eminescu discutau “câte-n lună şi-n stele”, continuă să predea o lecţie de frumoasă simplitate, ce concentrează chintesenţa spiritului românesc. Aşa cum Mântuitorul s-a născut într-o iesle modestă, şi nu într-o clinică privată, nici cultura română nu s-a născut în «lounge», ci în cerdac, contemplând luceferii.

Vezi video: Lecţia de simplitate a marelui Ion Creangă

“Vă invit la un experiment: când intri în Bojdeucă, se pare că este mai rece. Dar, dacă stai puţin, devine atât de caldă şi de intimă, încât te prinde. Credeţi că Ion Creangă s-ar fi gândit să rămână până la sfârşitul vieţii într-o bojdeucă neprimitoare?”, ne spune Valentin Talpalaru, scriitor, muzeograf la faimoasa Bojdeucă din Ţicău (Iaşi).

“Creangă chiar îi scrie, la un moment dat, lui Titu Maiorescu: «Locuiesc într-o căsuţă, dacă se poate numi căsuţă, o bojdeucă bântuită». Dar uite că a rămas! Şi i-au fost dragi – locurile astea i-au fost la fel de dragi ca locurile din Humuleşti, de care discută cu atâta patimă, pe care le evocă cu atâta patos.”

Faimoasa Bojdeucă din Ţicău (Iaşi), a lui Ion Creangă, unde marele povestitor l-a avut ca oaspete inclusiv pe prietenul de familie Mihai Eminescu

Faimoasa Bojdeucă din Ţicău (Iaşi), a lui Ion Creangă, unde marele povestitor l-a avut ca oaspete inclusiv pe prietenul Mihai Eminescu

Omul de litere crede că spiritul lui Creangă era incompatibil cu o viaţă de lux, iar traiul său modest, dar sănătos, ar trebui să ne servească drept model, azi.

“Cum Dumnezeu să ţi-l imaginezi pe Creangă într-o vilă? Este împotriva naturii. Creangă a trăit la fel de simplu aici, cum a trăit la Humuleşti. El nu şi-a schimbat modul de viaţă, n-a vrut să iasă din copilărie! Din copilărie a ieşit, în copilărie a intrat prin scris. E un cerc rotund…”

Cum Dumnezeu să ţi-l imaginezi pe Creangă într-o vilă? Este împotriva naturii. Creangă a trăit la fel de simplu aici, cum a trăit la Humuleşti. El nu şi-a schimbat modul de viaţă, n-a vrut să iasă din copilărie

Şi pentru că marele povestitor a fost totodată un pedagog ce a marcat educaţia românească de secol XIX şi nu numai, Talpalaru consideră că viaţa lui Creangă ne învaţă încă un lucru: puterea valorilor dobândite în familie.

“Creangă este unul dintre marii noştri pedagogi, autor şi co-autor de manuale, un tip care a înviorat învăţământul. De fapt, cred că asta a fost scânteia care s-a aprins între el şi mult mai tânărul Eminescu, „fratele” Mihai, pe atunci revizor.

Iarăşi ne întoarcem la matrice, pentru că matricea înseamnă învăţământ. Înseamnă aşezarea în limitele normale a gândirii, a vorbelor, a discursului… şi toate celelalte care ţin de zona aceasta.

Vedeţi Dvs., toată lumea aruncă în spinarea învăţământului dezavantajele care se întâmplă, rateurile, eşecurile copiilor. Uită însă ceva: dar părintele, dar tatăl, dar mama, ei ce fac? Creangă de unde a cules esenţa? A fost educat în familie. Şcoala adaugă un plus de instrucţiune. Mai adaugă ceva la etică, la morală, la alte lucruri. Dar esenţa este acolo.

De unde a cules Creangă esenţa? A fost educat în familie. Şcoala doar adaugă un plus de instrucţiune

El de acolo şi-a luat bunul-simţ. El a trăit la Bojdeucă la fel de simplu cum a trăit la Humuleşti: mânca la fel, se îmbrăca la fel, avea aceleaşi obiceiuri… De ce? Educaţia. Şi a simţit că aceea i se potriveşte lui.”

Modestie, simplitate şi “şapte ani de-acasă”: învăţături pe care genialul Ion Creangă ni le predă peste timp. Sau, aşa cum spunea “bădia Mihai”, vecinul său de bojdeucă în acele nopţi albe de la 1876: „Geniul, în zdrenţe sau în veşminte aurite, tot geniu rămâne”.

Un copac cu "flori" tricolore, în curtea casei lui Ion Creangă din Ţicău, Iaşi

Un copac cu „flori” tricolore, în curtea casei lui Ion Creangă din Ţicău, Iaşi

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Matricea Românească a cercetat la origini mitul unuia dintre cei mai importanţi conducători pe care i-au avut românii şi a găsit o explicaţie extraordinară la Chişinău, acolo unde marele voievod (1457 – 1504) se bucură de veneraţie. Cuvintele îi aparţin preotului Ioan Ciuntu, paroh al catedralei “Sfânta Teodora de la Sihla” din capitala Basarabiei.

“De ce a rămas Ştefan în casele, în sufletele noastre, în gândirea, în trăirile noastre, întrebaţi? Eu zic că nu s-a reuşit să îl facă uitat pe Ştefan pentru că noi, atunci când eram în această fierbere, expuşi fiind la eroii comunişti de altădată care erau străini şi falşi, omul s-a întors la ceea ce a fost din tată în fiu în istorie.

Şi s-a întrebat fiecare: cine a fost marele, care a realizat cel mai mult? Şi noi, fiecare, vrem să facem ceva grandios, deosebit în vieţile noastre. Atunci te întrebi: cine a fost acela? Or, noi în istorie nu am găsit ceva mai bun ca el.

Cineva îl are pe Macedon, cineva îl are pe Napoleon, noi îl avem pe marele voievod Ştefan, care ne-a păstrat şi credinţa, şi pământurile, dându-ne un testament clar: «Voi sunteţi moştenitorii!».

Este un lucru interesant: atât cei care sunt statalişti, cât şi care care îşi doresc mult Unirea, îl venerează pe Ştefan. Bine că este un punct care îi uneşte!

Şi noi, fiecare, vrem să facem ceva grandios, deosebit în vieţile noastre. Atunci te întrebi: cine a fost acela care a făcut lucruri mari?

La Chişinău, există un monument emblematic al lui Ştefan. Ruşii întâi i-au scos crucea, iar lumea s-a revoltat – unii au fost băgaţi la puşcărie, au fost mari probleme aici. Apoi i-au dus monumentul mai în spate. Graţie ministrului Ion Ungureanu, însă, a fost readus în faţă. În 1990, când l-am invitat pe înaltul Daniel, monumentul a fost şi resfinţit.

Au fost felurite şicane ca să se uite, să nu i se dea atâta importanţă. Monumentul acesta a fost dus şi la Iaşi, purtat în România ba înainte, ba înapoi, după război. Vedeţi că lumea, la toate timpurile, a rămas cu gândul la Ştefan cel Mare şi Sfânt. Iar Biserica l-a canonizat peste atâţia ani de zile – lumea l-a canonizat mai întâi!

Figură fondatoare pentru români: Ştefan cel Mare

Figură fondatoare pentru români: Ştefan cel Mare

Longevitatea domnitorului moldav, fără egal în istoria noastră

Longevitatea domnitorului moldav, fără egal în istoria noastră

Mai zic unii că a avut mai multe soţii. Păi, era interes politic, trebuia să facă relaţii şi să se căsătorească, să fie relaţii cu ungurii şi cu nemţii, cum s-a văzut şi cu Carol.

După fiecare război dădea fuga în biserică şi îngenunchea spunând: “Doamne, nu eu, ci tu Doamne ai câştigat războiul acesta!” Noi ce facem? Ne batem în piept: “Eu! Eu am reuşit, datorită mie!”

A fost un profund credincios, istoria vorbeşte clar că dădea fuga în biserică după fiecare război şi îngenunchea spunând: «Doamne, nu eu, ci tu Doamne ai câştigat războiul acesta!» Noi ce facem? Ne batem în piept: «Eu! Eu am reuşit, datorită mie!».

Dânsul n-a privit aşa lucrurile. După fiecare război a ridicat câte o biserică. El a făcut 46 de biserici şi mănăstiri (istoricii estimează cifra la 44, n.r.). E mare lucru. Pentru că Moldova era mare, iar dânsul nu avea nici Toyota, nici MIG-uri – ci, călare pe cal cu armamentul, cu toată îmbrăcămintea metalică, să umbli în lung şi în lat, şi să construieşti atâtea, şi să menţii hotarele, şi alianţele politice, deloc nu a fost uşor!

Ştefan cel Mare a fost unul dintre cei mai importanţi ctitori români de biserici, peste patruzeci la număr

Ştefan cel Mare a fost unul dintre cei mai importanţi ctitori români de biserici, peste patruzeci la număr

Numai un om fără minte ar putea să spună altfel. De aceea lumea a simţit şi a văzut această putere şi acest potenţial în acest om de statură mică, dar de foarte mare capacitate.

Iată de ce îl iubim şi îl cinstim atâta pe Ştefan.”

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Ca în orice poveste frumoasă de iubire, Chişinăul te surprinde tocmai pentru că n-ai aşteptări de la el. Înainte de a-i trece hotarele, vorba unui cântăreţ-cameleon cu multe vise aclamat aici, anticipezi un oraş comunist, gri şi din betoane monumentale, pentru ca stereotipurile culturale să-ţi fie demontate înainte să te poţi dumiri. Da, Chişinăul e un fost oraş comunist, gri pentru că iarna nu-i permite să fie altfel, iar coloşii arhitecturali sunt o marcă a capitalei Moldovei, la fel ca bomboanele Bucuria. Însă Chişinăul anului 2017, rupt între trecut şi viitor, îşi lămureşte prezentul cu vivacitate şi eleganţă.

Bulevardele-i largi, aerisite, pe care lumea grăbeşte încet într-o dovadă suplimentară de latinitate, îl fac o Barcelona a Estului. Chişinăul are, în multe privinţe, un urbanism superior Bucureştiului, chiar dacă problemele sunt aceleaşi în ambele cetăţi de scaun: trotuarele sunt în reparaţii de la facerea lumii, politicienii promit fără acoperire, clădirile vechi sunt renovate în mai mulţi ani decât au fost construite, mastodonţii imobiliari apar peste noapte şi-n cele mai nepotrivite locuri.

Şi totuşi, Chişinăul e un oraş greu de pus în cuvinte, care dă întâietate imaginaţiei. Nu degeaba aici sunt sărbătoriţi, pe o frumoasă alee din Parcul Central, marii poeţi români, de la Arghezi la Alexei Mateevici. Chişinău e un oraş al poeziei, cu abisurile ei de melancolie şi cu exaltările ei de speranţă, un oraş care pare clădit pe idealuri.

Plimbându-te pe Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, fost Lenin, într-o zi mohorâtă de februarie, nu poţi decât să-ţi închipui cum arată, primăvara, teii înfloriţi ai Chişinăului.

Plimbându-te pe Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt, fost Lenin, într-o zi mohorâtă de februarie, nu poţi decât să-ţi închipui cum arată, primăvara, teii înfloriţi ai Chişinăului

“E un oraş al contrastelor”, mi-a mărturisit o localnică. “Aici oamenii săraci au maşini de lux, şi toţi încercăm să supravieţuim, undeva la linia de plutire. Chişinăul are părţi frumoase, locuri minunate, dar din cauza proastei gestiuni uneori arată foarte rău”.

Dacă vă sună cunoscut, e pentru că, separaţi de graniţe mai mult sau mai puţin imaginare, trăim aceleaşi probleme. Iar asta, poate mai mult decât sângele comun, ne face fraţi. Parcul Central de aici e un Cişmigiu asanat, forfota pieţei mari, colorat Babilon al mercantilismului, e comparabilă cu a Oborului nostru.

Sigur că Londra, Paris sau Bali sunt mai atrăgătoare decât Chişinăul, însă asta nu le face mai relevante pentru o existenţă. Poate că, înainte să ne grăbim să ne facem rezervare către cele mai exotice destinaţii ale lumii, în încercarea de a ne lărgi orizonturile şi a ne “redescoperi” şi „reinventa” muşcând cu nesaţ din culturile străine şi imaginându-ne diferiţi (pentru că ce-i al nostru, nu-i aşa, ne repugnă), ar trebui să începem cu locurile de care suntem legaţi ombilical. Un gând: poate cunoaşterea României începe, de fapt, la Chişinău.

Există oraşe în care te rătăceşti, şi oraşe în care te regăseşti. Chişinău, capitala moldavă cu suflet românesc, va face mereu parte din a doua categorie. Şi, pe veci, din matricea românească.

Mai jos, un fotoreportaj „semnat” Marius Donici. Cuvinte: Teodor Burnar

[vox id=”12768″]

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Scurt istoric al Mănăstirii Rohia

21 octombrie 2021 |
În drumul nostru prin Ardeal am poposit la Mănăstirea Rohia, unde am descoperit cu drag istoricul acesteia. Începutul Mănăstirii Rohia Mănăstirea Rohia este o mănăstire relativ tânără din 1923 și este primul așezământ ortodox ridicat în Ardeal sau...

Zilele Filmului din Republica Moldova la București

25 august 2021 |
27 – 29 august 2021 Cinema Muzeul Țăranului     Ambasada Republicii Moldova în România, în parteneriat cu CNC MOLDOVA și Muzeul Naţional al Țăranului Român, vă invită în perioada 27 – 29 august la Zilele Filmului din Republica Moldova la...

Sfântului Voievod Ştefan cel Mare

22 iulie 2021 |
Pomenirea Sfântului Voievod Ştefan cel Mare în raionul Ştefan Voda din Republica Moldova, care îl are ca ocrotitor spiritual, pe cel care a scris o pagină de istorie importantă pentru ortodoxia noastră, pentru romanismul nostru, dar şi pentru păstrarea şi...













Chişinău, capitala moldavă cu suflet românesc

7 februarie 2017 |
Ca în orice poveste frumoasă de iubire, Chişinăul te surprinde tocmai pentru că n-ai aşteptări de la el. Înainte de a-i trece hotarele, vorba unui cântăreţ-cameleon cu multe vise aclamat aici, anticipezi un oraş comunist, gri şi din betoane monumentale,...