Tag

Moldova

Unirea din 1859, împlinită apoi de Marea Unire, a fost urmarea faptului că Țările Române știau că sunt parte a aceleiași națiuni. Dar de unde știau asta? Cum s-a format această conștiință a apartenenței la același popor? Avem câteva indicii în cuvintele tipărite de-a lungul secolelor  de câțiva dintre oamenii fundamentali ai istoriei românilor.

 

Diaconul Coresi

În 1581, Coresi a tipărit la Brașov Evanghelia învățătoare. În prefață, el a scris că această carte este destinată ”tuturor românilor”. Cea a înțeles el prin această formulă s-a dovedit mai târziu, când cartea s-a răspândit în toate cele trei provincii românești.

 

Domnitorul Vasile Lupu

În 1643, Mitropolitul Varlaam al Moldovei a publicat binecunoscuta sa Cazanie. Vasile Lupu a scris un Cuvânt împreună, un fel de mesaj de intenție, în care se adresează către ”toată seminția românească de pretutindeni ce se află pravoslavnici într-această limbă”. Domnitorul stăpânea doar țara Moldovei, dar avea conștiința că tot români sunt și cei din țările vecine care vorbesc aceeași limbă.

 

Domnitorul Șerban Cantacuzino

În 1688, Șerban publică Biblia de la București, prima Biblie integrală în limba română. Predoslovia lui Șerban spune că ea nu se adresează doar celor de la sud de Carpați, ci ”ca la un norod întreg tuturor românilor, moldovenilor și ungrovlahilor”.

 

Mitropolitul Veniamin Costache

A fost mitropolit al Moldovei în prima jumătate a secolului 19, timp în care a tipărit peste 100 de cărți. În prefața la Dumnezeieștile Liturghii spune că ”ne numim români pentru că ne tragim din romanii aciia”. Iar într-o altă prefață spune despre limba română că este ”fiica limbii latinești, care a fost limba romanilor, strămoșii noștri, cei ce (…) ne-au locuit aice în Moldova, Țara Românească, Ardealul și Banatul, care țări se numeau atunci Dachia”.

 

Regulamentele Organice

În 1831-1832, în Țara Românească și în Moldova au fost proclamate Regulamentele Organice, care erau practic Constituțiile celor două țări aflate amândouă sub ocupație țaristă. În Regulamentul Țării Românești se vorbește despre identitatea comună a Țărilor Române, în acești termeni: ”începuturile, religia, obiceiurile și cea de un fel limbă a sălășluitorilor din aceste două principaturi sunt îndestule elementuri pentru o mai deaproape a lor unire”.

Venit din Franţa în România, generalul Berthelot ne-a cucerit nu teritoriul, ca alţii, ci sufletele, în Primul Război Mondial. Vă prezentăm povestea unui francez emblematic, a cărui inimă a bătut româneşte.

(continuare)

Scopurile esenţiale ale României erau de a evita cu orice preţ războiul pe două fronturi (în sud şi în nord-vest) şi de a elibera teritoriile române înglobate în Imperiul Austro-Ungar. De aceea, şeful Consiliului de miniştri român pune Aliaţilor două condiţii sine qua non pentru intrarea României în război: ţara nu va declara război Bulgariei şi armata se va îndrepta spre Transilvania.

Planul român de campanie, care a fost supus atenţiei lui Joseph Joffre şi Mihail Alekseev, şeful statului-major al comandamentului suprem rus (Stavka), se baza pe mai multe ipoteze. Trupele germane, angajate pe frontul de Vest, ar fi trebuit să rămână angrenate luni bune la Verdun şi pe Somme, „impulsionate” de un atac aliat. Forţele generalului rus Brusilov, care îşi dăduseră proba curajului în luna iunie a aceluiaşi an, ar fi trebuit să continue ofensiva, cu scopul de a secătui energiile Imperiului Austro-Ungar. Armata aliată de la Salonic ar fi trebuit să declanşeze ofensiva, conform celor stabilite la negocierile Tratatului, antrenând şi busculând trupele bulgare. Românii ar fi avut astfel posibilitatea de a ataca în Transilvania, realizând joncţiunea cu trupele ruse din Bucovina şi ameninţând flancul drept al Puterilor Centrale pe Carpaţi.

Totuşi, apariţia anumitor evenimente neprevăzute şi slaba coordonare a acţiunilor aliate au făcut ca acest plan să devină imposibil de pus în aplicare. Generalul Brusilov îşi încetează brusc ofensiva în nord, iar trupele ruse care trebuiau să sprijine efortul românesc în sud, în Dobrogea, acţionează cu o imensă lentoare. În plus, contrar aşteptărilor, Germania, angajată într-un drôle de guerre avant la lettre, retrage unităţi din Curlanda, dar şi de la Verdun şi Somme. Sub comanda lui Erich von Falkenhayn, aceste unităţi se îndreaptă rapid către frontul românesc. Nu în ultimul rând, atacul armatei aliate de la Salonic, care ar fi trebuit să neutralizeze rezistenţa frontului bulgar, este precedat de un atac surpriză al inamicului. De altfel, din pricina împotrivirii britanice şi italiene la ofensivă şi a retragerii trupelor acestora din cadrul forţelor aflate la dispoziţia generalului Sarrail, capacitatea de luptă a armatei aliate din Salonic a fost aproape complet neutralizată. Concentrându-şi în versuri disperarea, soldaţii români sintetizează plastic situaţia: „Ah, Sarrail, Sarrail, Sarrail / Noi ne batem şi tu stai”.

Concentrându-şi în versuri disperarea, soldaţii români sintetizează plastic situaţia: „Ah, Sarrail, Sarrail, Sarrail / Noi ne batem şi tu stai”

De aceea, în loc să înainteze, Aliaţii cedează peste tot teren şi România este supusă, contrar calculelor iniţiale, unui dublu risc: de a fi atacată dinspre sud, de bulgari şi, în acelaşi timp, de a-i fi oprită ofensiva în nord, de către forţele germane.

În aceste condiţii, generalul Berthelot soseşte, pe 15 octombrie 1916, la Iaşi, unde este primit într-o o ambianţă festivă, de o mulţime entuziastă. În ciuda acestei primiri călduroase, atmosfera lasă să transpară îngrijorarea cu privire la mersul războiului.

Şi totuşi, două misiuni, de succes, pentru generalul Berthelot

Imediat după ce se informează asupra situaţiei, generalul francez decide o întâlnire a ofiţerilor din subordine, pentru a le face o prezentare a stării de fapt, aşa cum notează în Jurnalul său, în data de 17 octombrie 1916: „Veşti proaste de la Armata 2, care se retrage la sud de Braşov, şi încă şi mai mult în sud-vest […]. După cină, întâlniri cu ofiţerii mei, pentru a le expune situaţia: trebuie schimbată starea de spirit şi ridicat moralul oamenilor. De amintit începutul războiului în Franţa. Nu trebuie să mai dea înapoi. Soarta războiului ţine de voinţa de a nu se recunoaşte învinşi. Primele victorii nu afectează în niciun fel viitorul. Trebuie ca trupele să reziste pe loc şi să aştepte momentul pentru a ataca din nou. Graniţele trebuie apărate cu orice preţ. Acestea sunt temele de dezvoltat.” [7]

Pe 19 octombrie, mareşalul August von Mackensen, în fruntea unei armate compuse din trupe germane şi bulgare, porneşte o puternică ofensivă în Dobrogea, reuşind străpungerea frontului. Rând pe rând, oraşele importante româneşti cad în mâini inamice. Bătălia pentru Bucureşti începe pe 30 noiembrie, iar lupta este pierdută pe 3 decembrie. Se impune retragerea în Moldova, singurul teritoriu românesc rămas neocupat. Mii de oameni pleacă pe jos, cu doar câteva bagaje, către Iaşi, alături de familia regală, parlament şi guvern.

Astfel se încheie cele patru luni şi jumătate de lupte, soldate cu  50 000 de morţi şi 80 000 de răniţi şi 110 000 de prizonieri, cifre dramatice pentru armata română, care număra, la angajarea în luptă, 840 000 de combatanţi. Armata este epuizată, ţara este divizată şi dezorganizează, iar aliaţii ruşi se comportă în România ca în teritoriu inamic.

În ciuda acestei situaţii dezastruoase, curentul favorabil rezistenţei şi reluării ofensivei triumfă. Dar reluarea luptelor este un obiectiv care poate fi atins numai printr-o reorganizare temeinică a armatei. Înainte de a repara, era necesară o analiză a cauzelor: organizarea deficitară, materialul de luptă insuficient, necunoaşterea unor procedee moderne de luptă, erori ale Înaltului Comandament, slaba implicare a comandamentului rus etc.

La 27 mai 1917, Albert Thomas, ministrul francez al armamentului care soseşte în România pentru a asista la manevre şi la defilarea efectivelor Diviziei 13, exclamă mulţumit: „Ai zice că sunt de-ai noştri!”

Reorganizarea armatei române se dovedea a fi, deci, o sarcină complexă, cu multe faţete, pentru realizarea căreia contribuţia misiunii franceze şi a şefului acesteia este cu atât mai importantă. În cadrul misiunii sunt aduşi ofiţeri de infanterie, de geniu, cavalerie, artilerie, specialişti de căi ferate şi servicii telegrafice, precum şi o misiune sanitară. Centrele de instrucţie şi şcolile de specialităţi se află sub comanda directă a misiunii, care reuşeşte într-un timp relativ scurt să formeze o nouă generaţie de combatanţi, bine pregătiţi şi cu dorinţă de revanşă. La 27 mai 1917, Albert Thomas, ministrul francez al armamentului care soseşte în România pentru a asista la manevre şi la defilarea efectivelor Diviziei 13, exclamă mulţumit: „Ai zice că sunt de-ai noştri!”. A doua zi, pe 28 mai 1917, Berthelot trimite o telegramă noului ministru de război, Paul Painlevé, prin care confirmă excelenta stare de spirit a trupelor şi renaşterea armatei române.

De asemenea, ofiţerii detaşaţi pe lângă structurile de comandă române contribuie din plin la sporirea combativităţii unităţilor în care sunt trimişi. Generalul Berthelot vrea ca ofiţerii săi să poată împărtăşi în cadrul statelor-majore şi trupelor procedurile de instrucţie învăţate cu preţ greu în practica războiului din 1914.

Datorită acestor eforturi conjugate ale românilor şi trimişilor francezi, armata română se transformă treptat într-un organism modern şi capabil de a face faţă exigenţelor războiului modern.

Aşa încât, pe 23 iulie, regele Ferdinand I anunţă trupelor reluarea operaţiilor active, având ca scop recucerirea teritoriilor invadate de inamic. Misiunea militară franceză, cu numeroşi ofiţeri şi subofiţeri ataşaţi unităţilor combatante, împărtăşeşte în vara anului 1917, alături de camarazii români, experienţa de front şi bucuria victoriilor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Într-adevăr, pe 25 iulie, la Mărăşti, armata română obţine un succes remarcabil, al cărei bilanţ se traduce prin eliberarea a treizeci de sate şi capturarea a 2 700 de soldaţi inamici. Celelalte două bătălii, de la Mărăşeşti (6-19 august) şi Oituz (8-22 august), reuşesc blocarea definitivă a operaţiilor germane pe frontul românesc, împiedicând încercarea forţelor inamice de a invada Moldova şi de a forţa capitularea României.

Din păcate, acest avânt este întrerupt de problemele interne ruse. Deşi frontul este stabilizat şi combatanţii români, alături de aliaţii francezi, planifică pregătirea campaniei din 1918, a doua zi după evenimentul istoric al Revoluţiei sovietice, la 8 noiembrie 1917, mult temuta defectare rusă se produce, antrenând consecinţe dezastruoase pentru combatanţii români, pentru misiunea condusă de Berthelot şi pentru soarta războiului. România, total izolată de aliaţii occidentali, cu o armată epuizată după luptele grele şi dure din vară (pierderile trupelor beligerante se ridică în total la 120 000 de morţi, răniţi şi prizonieri) şi depinzând de Rusia pentru aprovizionarea cu material de război, decide acceptarea armistiţiului, impus de forţa majoră. Acesta este semnat la Focşani, pe 9 decembrie. Rămânând fără obiect, misiunea militară franceză părăseşte România pe 9 martie 1918.

La şapte luni distanţă, pe 1 octombrie 1918, lui Berthelot i se încredinţează însă o nouă misiune, de data aceasta din partea primului ministru francez, Georges Clémenceau. Scopul final: ridicarea, din nou, a României la luptă. Pentru aceasta, trebuia să meargă la Salonic, să creeze şi organizeze o armată cu care să traverseze Bulgaria (care capitulase la finalul lunii septembrie) şi să mobilizeze România pentru reintrarea în război, într-un ultim şi promiţător efort. Capitularea iminentă a Germaniei necesita un răspuns ferm şi imediat din partea românilor şi Berthelot avertizează printr-o telegramă că momentul unei decizii neîntârziate a sosit. Mesajul comandantului Armatei de la Dunăre este recepţionat. Pe 10 noiembrie, după victoriile aliate în Peninsula Balcanică, regele Ferdinand I cheamă din nou soldaţii români la luptă pentru eliberarea teritoriului naţional. O altă chemare la arme vine şi din partea lui Berthelot, la trecerea Dunării:

„La arme!

Aceasta este chemarea patriei române pentru care aţi suferit! Este chemarea suveranului vostru, care a sacrificat totul pentru măreţia României! Este chemarea strămoşilor voştri, a lui Ştefan cel Mare, a lui Mihai Viteazul, a lui Mircea cel Victorios! În sfârşit, acesta este strigătul fiilor şi fraţilor voştri căzuţi vitejeşte pe câmpurile de bătălie de la Oituz şi Mărăşeşti! Şi mâine, veţi putea vedea drapelul britanic şi drapelul tricolor al Franţei fluturând alături de drapelul vostru, în adierea Victoriei şi Libertăţii!

Sus, fraţi români, şi înainte spre duşman!” [8]

Înflăcărate şi mai mult avizate decât profetice, vorbele lui Berthelot se îndeplinesc întocmai.

Pe 30 noiembrie, Berthelot ajunge în capitala eliberată, iar pe 1 Decembrie 1918, la reintrarea solemnă a regelui şi reginei în Bucureşti, îl regăsim în dreapta monarhului României: „Ieri, duminică, a fost ziua triumfului nostru. Mai întâi am făcut prizonieră întreaga armată a lui Mackensen, oamenii predându-se de bunăvoie şi necondiţionat. […] Tot ieri, regele, regina şi generalul Berthelot şi-au făcut intrarea solemnă în capitala României eliberate, în fruntea armatelor aliate. […] Sunt sărbătorit oriunde merg şi sunt numit, nici mai mult, nici mai puţin decât eliberatorul României.” [9]

Note:

7 Henri-Mathias Berthelot, Memorii şi corespondenţă: 1916-1919, Editura Militară, Bucureşti, 2012, p. 83.

8 Ibidem, p. 59.

9 Ibidem, p. 379-380.

 

 

Foto deschidere: dragusanul.ro

va urma

Dacă privim Centenarul ca pe o realizare singulară a românilor de la 1918, greşim. El este, mai mult decât atât, împlinirea cea mai frumoasă a unor eforturi istorice româneşti de independenţă şi autoguvernare, culminând cu clipa de aur din acel mitic 1 decembrie. Iar povestea lui Bogdan I, român şi “infidelul notoriu al regelui” maghiar, care a făcut Moldova independentă sfidându-i (şi bătându-i) pe unguri, o dovedeşte cum nu se poate mai bine.

“În secolul al XIV-lea, Maramureşul era un ţinut românesc din nordul Transilvaniei, vecin cu Moldova, aflat pe cale de a fi integrat în Regatul Ungar, dar încă organizat ca ţară românească, sub forma tradiţională a unui voievodat. Instituţiile româneşti de aici mai funcţionau în formele lor consacrate. Astfel, adunarea tuturor cnezilor ţării (omnes kenesii Terre Maramororsiensis) – feudalii români locali – se întrunea periodic, spre a rezolva problemele obişnuite şi spre a alege voievodul. Maramureşul era un voievodat românesc, aşa cum fusese Transilvania, numai că, spre deosebire de Transilvania propriu-zisă, supunerea acestuia de către Ungaria începuse mult mai târziu”, arată lucrarea “Istoria Transilvaniei” (autori Ioan-Aurel Pop şi Ioan Bolovan, ediţia a II-a, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca 2016).

Până pe la 1400, subliniază autorii, toţi feudalii maramureşeni sunt români, ca şi populaţia satelor. Coloniştii germani şi maghiari sunt aduşi de regalitate la începutul secolului al XIV-lea, ev în care autorităţile regatului încercau să înlocuiască instituţiile româneşti (voievodatul, stăpânirea cnezilor, dreptul românesc etc.) cu instituţiile noi, aduse dinspre Apus (comitatul, stăpânirea nobililor, dreptul oficial din regat etc.). şi să colonizeze acolo populaţii străine. Rezultatul a fost că unii dintre feudalii români s-au adaptat noii situaţii, pentru a-şi menţine privilegiile, iar alţii s-au răzvrătit contra puterii maghiare. Din prima categorie face parte un nobil local (fost cnez), numit Dragoş, pe care regele ungur l-a trimis în Moldova pe la jumătatea secolului al XIV-lea, “spre a-i atrage pe localnici şi a conduce acea ţară în numele suveranului ungur”.

Însă nu despre “descălecatul” lui Dragoş-Vodă este vorba aici, ci ne vom opri asupra figurii altui român, din a doua categorie, a “apostaţilor”.

Arată Ioan-Aurel Pop: [după dinastia lui Dragoş, Sas, Balc] “… românii din Moldova erau nemulţumiţi de dominaţia ungară şi de «misionarismul» catolic, susţinut puternic de Ungaria. De această situaţie, a profitat un alt român din Maramureş, numit Bogdan, «infidelul notoriu al regelui».  El fusese voievodul ţării, cu alte cuvinte, conducătorul Maramureşului, dar făcea parte din gruparea sau partida nemulţumită de dominaţia ungară. Bogdan s-a răzvrătit în Maramureş, unde a rezistat vreo două decenii (1342-1362), după care, cu o ceată de o sută până la două sute de cnezi credincioşi, a trecut munţii în Moldova. Aici, el a fost bine primit de localnici, i-a alungat pe urmaşii şi rudele lui Dragoş şi a proclamat Moldova independentă de Ungaria.”

Aşa a luat naştere al doilea stat românesc de sine stătător, care a supravieţuit până în epoca modernă, diferită fundamental de statul lui Dragoş, care nu era nimic altceva decât “o marcă de apărare a Ungariei”. În schimb, statul lui Bogdan s-a extins şi a căpătat prestigiu internaţional.

Iar în acel timp Bogdan, voievodul românilor din Maramureş, adunând în jurul său pe românii din acel district, trecu pe ascuns în Ţara Moldovei, supusă coroanei regatului ungar, dar lipsită de locuitori de multă vreme datorită vecinătăţii tătarilor şi, cu toate că a fost lovit de multe ori de armata regelui, crescând mult numărul locuitorilor români, acea ţară s-a lăţit [devenind] un stat.

Johannes de Thurocz, Chronica Hungarorum, ed. Galántai Erzsébet şi Kristó Gyula, Budapesta, 1985, p. 185, citat în lucrarea lui Ioan-Aurel Pop şi Ioan Bolovan, Istoria Transilvaniei

Bogdan a bătut la 1365 oştile trimise împotriva-i de regele ungar, fiul lui Carol Robert de Anjou, cel învins de Basarab I la Posada la 1330. În consecinţă, el a fost recunoscut ca “mare-voievod”, punând bazele dăinuirii Moldovei până la unirea sa cu Muntenia în 1859 şi Reîntregirea Patriei în 1918.

Ce ne învaţă exemplul de independenţă al lui Bogdan-Vodă? Un adevăr simplu: că românii nu numai că au fost stăpânii de drept ai acestor locuri, ci au şi scuturat cu putere jugul asupritorilor vremelnici, atunci când acesta a devenit de nesuportat, împlinindu-şi firesc modul de viaţă, în  afara influenţelor impuse din altă parte.

 

Ilustraţie deschidere: atheneum.ca

Matricea Românească a participat la prezentarea unor cărți – document de o valoare istorică incontestabilă și de o importanță majoră pentru reîntregirea tabloului nostru istoric: „ Foametea în Moldova sovietică (1946-1947) ”, semnată de către cercetătorul științific Anatol Țăranu și „ Rädda Barnen și Securitatea ”, semnată de către istoricul și diplomatul Vadim Guzun.

Omul este una dintre ființele cele mai adaptabile dificultăților. Nu se știe dacă acest fapt poate fi pus pe seama evoluției biologice, a rădăcinilor adânci în istorie sau, pur și simplu, se datorează unei rezistențe psihologice deosebite. Cu toate acestea, el, acest homo sapiens modern, rămâne a fi un soldat nedeclarat, dar înrolat în armata existenței proprii.

Cu toate acestea, câteva episoade sângeroase din istoria umanității au dat lovitura de grație popoarelor slabe, decimându-le populația cu o viteză fulminantă. Printre cele mai acute crize care au atins vertiginos fața omenirii se numără și foametea de la 1946 – 1947, cea care a „măturat”, vorba contemporanilor, podurile românilor din dreapta și din stânga Prutului, dar nu numai.

Despre acest subiect foarte sensibil, de astfel nerecunoscut nici până acum de unul dintre vectorii majori ai apariției acestui fenomen, fosta nomenclatură sovietică, dar și de urmașii săi, au fost duse discuții în cadrul unui eveniment de o deosebită importanță, organizat de către Facultatea de Litere a Universității din București cu sprijinul Cristinei Bogdan, prodecan al Facultății gazdă. A fost vorba despre prezentarea volumelor Foametea în Moldova sovietică (1946-1947), semnat de către cercetătorul științific cordonator al Academiei de Științe din Republica Moldova Anatol Țăranu, respectiv Rädda Barnen și Securitatea: Documente româno-suedeze, 1946-1949, semnat de către istoricul Vadim Guzun.

Foametea în Moldova sovietică Anatol Țăranu Rädda Barnen și Securitatea 1946-1947 Vadim Guzun

Evenimentul a fost găzduit de către Facultatea de Litere a Universității din București, și moderat de prodecanul Cristina Bogdan. Foto: Facultatea de Litere

Aceste două cărți-document, căci anume această catalogare este propice, reprezintă fațetele în reflexie simetrică a unei probleme de ordin istoric, care încă necesită elucidare completă, ținând cont de adevărurile istorice. Așa precum a menționat și Cristina Bogdan, evenimentul a avut scopul de a dezvălui realități despre situația populației afectate de foamete de pe ambele maluri ale Prutului, dar și despre curajul unei fundații de dincolo de Cortina de Fier, venite să ofere o mână de ajutor indispensabilă victimelor.

Importantă pentru înțelegerea noastră este reprezentarea nemijlocită a acestui fenomen de foamete colectivă, care nu doar a lovit în fizicul românilor, ci și a accelerat acel proces de dirijism social, numit sovietizare. În aceeași ordine de idei, această molimă, care de altfel s-a vrut a fi o metodă de înfierare a populației băștinașe, s-a dezvoltat în proporții și maniere diferite, deoarece Basarabia se afla atunci în componența nemijlocită a U.R.S.S., pe când România era situată doar pe poziția de republică – satelit.

Basarabia înfometată. Un studiu de Anatol Țăranu

Antiteza sângeroasă pe care românul a resimțit-o în acele vremuri era, așa cum a menționat Excelența sa Mihail Gribincea, Ambasadorul Republicii Moldova la București, că soarele, cu care poporul se însoțise de secole, a devenit în vara secetoasă a anului 1946 echivalentul morții, al suferinței. Idee reluată în discursul dumneai și de către filologul și profesorul de Istoria artei Ileana Stănculescu, ce a menționat: „Soarele pe care românii îl iubesc atât de mult a devenit pentru ei un inamic„.

Ce nu știau, dar posibil intuiau, oamenii acelor vremuri era faptul că acel gigantic mecanism, acea frustrantă și malefică mașinărie sovietică își arogase rolul decident în privința lor. Datele istorice completează și confirmă aceste spuse, deoarece în timp ce românii mureau răpuși de foamete, chipurile din cauza secetei, plătind un tribut al roadelor muncite, în haznalele de la Moscova putrezeau peste 1.000.000 tone de grâne.

Intervine aici întrebarea firească: oare nu am avut de a face cu un genocid? Cu riscul de a fi atacată de specialiștii în Drept, voi răspunde afirmativ, căci în ciuda lipsei unei componențe unitare din punct de vedere etnic, au fost uciși oameni aflați în aceeași clasă socială, egalată atunci de sovietici. În favoarea acestei afirmații ne vin datele de ordin fiscal, care de facto au și provocat marea criză alimentară a acelor ani.

Foametea în Moldova sovietică Anatol Țăranu Rädda Barnen și Securitatea 1946-1947 Vadim Guzun

Cercetătorul Anatol Țăranu expune, în noul său volum „Foametea în Moldova sovietică”, o compilație de acte de importanță istoriografică majoră. Foto: Facultatea de Litere

Anatol Țăranu a menționat în speță despre situația existentă în Basarabia acelor vremi: „Faptul majorării volumului colectărilor de cereale pentru anul 1945 este confirmat și de deficitul cronic de material de însămânțare în Republică. Conform situației de la începutul anului 1946, nivelul de asigurare cu semințe a colhozurilor era doar de 88%, iar al gospodăriilor individuale – de 71%. Deficitul de semințe era compensat prin împrumut de la stat. Pentru asigurarea semănatului din primăvara anului 1946 statul le-a împrumutat colhozurilor din Republică 4857 de tone de cereale, iar gospodăriilor țărănești individuale – 7200 de tone. E relevant dezechilibrul împrumuturilor acordate colhozurilor și gospodăriilor țărănești în condițiile în care nouă din zece hectare de pământ din raioanele din dreapta Nistrului erau lucrate de gospodării individuale”.

Foametea în Moldova sovietică Anatol Țăranu Rädda Barnen și Securitatea 1946-1947 Vadim Guzun

Tabel din volumul „Foametea în Moldova sovietică”, în care se reflectă bilanțul colectivizării forțate începând cu 1945

Desigur, nu infirmăm prezența unor condiții climaterice nefavorabile, dar acest fapt nu justifică rea voința guvernării comuniste, care încerca de fapt, în defavoarea propriului popor (situația nu era mai propice nici în alte enclave sovietice) să colecteze o cantitate impunătoare de bunuri agricole, care urma să fie exportată. Datele statistice demonstrează că, în timp ce o foamete crâncenă „mătura” viețile oamenilor, indiferent de vârstă, gen și activitate, puterea centrală de la Kremlin exporta circa 6.000.000 tone de grâne.

Foametea în Moldova sovietică Anatol Țăranu, Rädda Barnen și Securitatea 1946-1947 Vadim Guzun

Extras din volumul cercetătorului Anatol Țăranu, „Foamea în Moldova sovietică (1946-1947), în care se regăsește bilanțul mortalității în urma foametei din anii 1946-1947

A nu se înțelege că acei călăi s-au rezumat doar la cereale. În același volum Foametea în Moldova sovietică (1946-1947), Anatol Țăranu scoate în vileag cifre înspăimântătoare, astfel: „În afară de cereale statul sovietic a stors din țăranii Moldovei în anul foametei 1946, 25.659 de mii de ouă, 419,9 tone de brânză, 12.792 tone de lapte, 8607 tone de fructe, 4477 de tone de legume, 10.082 tone de sfeclă de zahăr și alte produse agricole”.

Și pentru că o foamete dură tulbură mințile și lipsește de discernământ victimele, Basarabia a fost lovită în plin și de canibalism, o halucinantă dorință de a păstra vie flacăra vieții. Cercetătorul Anatol Țăranu menționează în volumul său câteva cifre, care în prezent ar părea rupte de realitate și oripilante: „Per ansamblu, în Republică, din ianuarie până la 15 februarie 1947, au fost înregistrate 39 de cazuri de canibalism, cu 40 de victime”.

Rädda Barnen și Securitatea, un volum despre filantropie și despre luptă

Dacă Anatol Țăranu ne-a prezentat un compendiu de documente de certă valoare istorică incontestabilă, care pe bună dreptate ar servi drept probă într-un potențial proces al umanității, în cazul istoricului Vadim Guzun și al volumului său Rädda Barnen și Securitatea avem în față unul dintre puținele episoade luminoase ale acelei dificile perioade, întruchipat în asistența umanitară acordată de asociația „Salvați copiii” din Suedia, direcționată către populația din regiunea Moldovei din dreapta Prutului, prin crearea cantinelor sociale, prin distribuția de alimente, de medicamente, dar și de haine persoanelor afectate.

Foametea în Moldova sovietică Anatol Țăranu Rädda Barnen și Securitatea 1946-1947 Vadim Guzun

Istoricul Vadim Guzun a efectuat cercetări chiar în arhivele suedeze, unde se păstrează mărturiile acțiunii umanitare efectuate de misiunea „Salvați Copiii”. Foto: Facultatea de Litere

Cu vaste incursiuni în arhivele suedeze, autorul demonstrează importantele reușite ale unei acțiuni de caritate care a salvat nenumărate vieți românești nu doar de efectele imediate provocat de foamete, ci și de cele ulterioare.

Însoțit și de o proiectare a filmului documentar realizat de misiunea suedeză, volumul lui Vadim Guzun dezvăluie munca acerbă și eforturile inedite pe care societatea „Salvați copiii” și le-a asumat prin sosirea în imediata apropiere a lagărului ideologic comunist.

Documentar realizat de către misiunea suedeză „Salvați copiii”, despre acțiunile de caritate întreprinse în zona Moldovei de pe malul drept al Prutului

Evenimentul de prezentare a acestor două cărți – document, care a fost găzduit în data de 21 februarie de biblioteca Facultății de Litere, cu sprijinul și efortul prodecanului Cristina Bogdan, era o necesitate de ordin moral, deoarece trecutul ne oferă cele mai veridice lecții despre cât de malefic poate fi omul pornit împotriva omului și cât de morbid poate să devină un regim politic cu aspirații pozitive. Aceste volume cu cifre pe post de mărturie sunt rezultatul unei munci de cercetare impresionante, fapt pentru care merită deplina admirație și necesită a fi introduse pe listele de cărți obligatorii spre lectură. Matricea Românească salută admirabilul efort pentru Adevăr, reflectat în cele două cărți.

Continuăm periplul istoric al unui gen literar de anvergură, fabula românească, supunându-vă atenției viața și activitatea lui Gheorghe Asachi, un promotor convins al culturii și omul care a fondat prima instituție de învățământ superior din Moldova, la Iaşi, precum și primul ziar românesc cu valențe politico-literare, „Albina Românească”.

Evoluția fabulei românești, așa cum am transpus-o în episoadele anterioare, a stat sub influența celor mai diverse și mai interesante personalități, care și-au lăsat o amprentă sesizabilă asupra patrimoniului fabulistic românesc. În prezentul episod, Matricea Românească îl aduce în vizorul cititorilor săi pe renumitul poet, prozator, dramaturg și îndrumător cultural Gheorghe Asachi.

Se știe despre el că s-a născut în ținutul Herței, actuala Ucraină, la 1/12 martie 1788. A studiat la Lemberg, Viena și Roma, de unde s-a întors cu viziuni clare asupra progresului necesar în domeniul cultural și educațional, pe pământul românesc. De aceea, la momentul reîntoarcerii în Patrie, se dedică cu abnegație unor intense activități culturale. Precursor al Revoluției Pașoptiste inclusiv în domeniul literar, Gheorghe Asachi s-a numărat printre întemeietorii nuvelei istorice, reușind să salveze și să recupereze de la Lemberg, din Polonia, unde studiase în tinerețe, manuscrisul Țiganiadei, epopeea bufă a lui Ion Budai-Deleanu.

Activitatea sa prolifică a atras o vastă implicare în domeniul reformării studiilor liceale și academice, astfel că Gheorghe Asachi s-a numărat printre întemeietorii Academiei Mihăilene, prima instituție de învățământ superior din Moldova (1835 – 1847), inaugurată la Iași sub domnia lui Mihail Sturdza. În aceeași ordine de idei, Gheorghe Asachi a înființat învățământul liceal și superior în limba română, a organizat primele spectacole de teatru și a fondat primul ziar românesc din Moldova, Albina Românească la 1829. Lui îi datorăm și organizarea Conservatorului filarmonic-dramatic (1836) din Iași.

Academia Mihăileană, prima instituție de învățământ superior din Moldova, întemeiată de către Gheorghe Asachi la 1834, în capitala de atunci a Moldovei

Academia Mihăileană, prima instituție de învățământ superior din Moldova, întemeiată de către Gheorghe Asachi la 1834, în capitala de atunci a Moldovei. Foto: pinterest.com

Se observă, din spiritul muncii sale, cu cât devotament și pe ce loc poziționează Asachi creația și cultura. Atunci, de ce, este el considerat contrarevoluționar? Deoarece nu se prezenta drept un adept al schimbărilor survenite după Revoluția pașoptistă, iar Unirea Principatelor de la 1859 l-a prins pe baricadele oponenților. Probabil această reacție de aversiune se datora vârstei înaintate și de ce nu, conservatorismului societății în care viețuise – lucru care poate părea ciudat, în contextul reformelor întreprinse de către Gheorghe Asachi.

Unele voci afirmă că Gheorghe Asachi – scriitorul este mai puțin relevant decât Gheorghe Asachi – promotorul cultural, chiar dacă spiritul său clasic, format la „școala” autorilor clasici greci și latini, dar și francezi, a dus la apariția unor nuvele istorice de anvergură, a unor meditații lirice, precum și a unor fabule ce au marcat fabula românească de epocă.

Primul ziar românesc din Moldova, publicația politico - literară „Albina românească”, a fost redactat și tipărit sub conducerea lui Gheorghe Asachi la Iaşi, în 1829

Primul ziar românesc din Moldova, publicația politico – literară „Albina românească”, a fost redactat și tipărit sub conducerea lui Gheorghe Asachi la Iaşi, în 1829. Sursă foto: tiparituriromanesti.wordpress.com

Și la Gheorghe Asachi, ca și în cazul lui Dimitrie Țichindeal, se resimt motivele identificate din opera lui Esop, cu diferența că Asachi a versificat fabula românească, procedeu datorat, probabil, naturii sale de poet. De altfel, Asachi renunță la explicita morală enunțată la final, în favoarea unei lecții implicite, care poate fi dedusă de fiecare cititor în parte, cu nuanțele de rigoare:

Broasca și boul

Broasca mică cât un ou
A văzut păscând un bou,
Și, mirându-se prea tare
De-o făptură atât de mare,
Cugeta c-ar fi noroc
Și-a familiei laudă, dacă
Ar putea să se prefacă
Din mic mare dobitoc!
Deci de-ambiție se-aprinde
Mereu s-umflă, se întinde
Și-apoi zice: – Surioară,
Nu-s ca boul bunăoară?
Dar aceasta i-a zis: Ba!
Broasc-urmând a se umfla,
Zis-a iar: ia vezi, lelică?
– Soro-ți spun că ești tot mică!
Oare-acuma l-am ajuns
– Încă nu, i s-a răspuns.
Broasc-atunci s-a mai umflat,
Așa, încât a crăpat.

Vrea, ca broasca mititică,
Pe mai mari cel mic s-ajungă,
Tot se umflă, se ridică,
Făr’ a-și cere stat la pungă.
De mii planuri îngâmfat,
Casa-și schimbă în palat,
Și pe-a sa femeie-n damă.
Vrând apoi a mai întinde,
Creditorul pe-a lui seamă
Toate, păn’ și cinstea-i vinde.

În volumul său „Fabule”, de la 1836, se regăsesc și motive inedite, nepreluate din patrimoniul universal, ci adaptate realităților existente în acea epocă, iar acest lucru îl înscrie, de fapt și de drept, pe Gheorghe Asachi, între părinții și dezvoltatorii unei specii deosebite, fabula românească, pe lângă meritul unic de a fi întemeiat prima instituție de învățământ superior din Moldova (Iași), dar și de a fi creat primul ziar românesc din regiune.

View this post on Instagram

În prezentul obscur pe care îl traversăm și în aceste momente când adevărul iese cu greu la suprafață din noianul unor interese meschine, a venit timpul să ne reîntoarcem la origini, în căutarea unei înțelepciuni mereu actuale. În curând pe www.matricea.ro, o nouă serie, dedicată istoriei și evoluției fabulei românești, în care ne dorim să reamintim cei mai importanți și prolifici autori de gen ai spațiului românesc. În imagine, volumul "Antologia fabulei românești", ediție îngrijită de Adrian Săvoiu și apărută la Editura Art în 2017, parte a colecției Bibliotecii "Mihai Eminescu" a Bulboacă și Asociații SCA. #fabularomânească #istorie #moştenire #morală #virtute #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Antologia fabulei românești”, ediție îngrijită de Adrian Săvoiu și apărută la Editura Art, 2017, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Foto deschidere: montaj după trilulilu.ro și tiparituriromanesti.wordpress.com

O discuţie Matricea Românească la Casa Dosoftei din Iaşi, despre limba română, Psaltirea în versuri şi autorul ei de o importanţă crucială pentru cultura noastră, azi acoperit de negura uitării.

Apasă pentru video – Despre importanţa lui Dosoftei în cultura română

Matricea Românească: Ne bucurăm să fim la Iaşi. Cu cine avem onoarea?

Cătălin-Mihai Ştefan: Sunt pedagog muzeal la Muzeul Naţional al Literaturii, coordonator la Casa Dosoftei, și vă urez bun venit la noi.

Matricea Românească: Cătălin, pentru început, o să te rog să ne faci un scurt istoric al instituției de cultură în care ne aflăm.

Cătălin-Mihai Ştefan: Acest loc în care ne aflăm a fost construit demult, demult, în secolul al XVII-lea, mai exact între 1677 și 1679, în timpul domniei lui Antonie Vodă Ruset. Acest voievod apare indirect în Zodia Cancerului a lui Sadoveanu prin prezența fiului său Alecu, deci nu este personaj fictiv nici acolo, nici în povestea mea. Pe atunci, clădirea făcea parte din Mănăstirea „Sfântul Nicolae Domnesc”, din care s-au mai păstrat doar biserica de alături, acest loc în care ne aflăm, și un zid de incintă care este undeva între Biserica “Sfântul Nicolae Domnesc” și Hotelul Moldova. Deci, această casă a fost construită atunci, și se pare, din toate sursele pe care le avem noi, că a adăpostit tiparnița pe care Dosoftei a adus-o de la Kiev.

Sunt mai multe variante: una, că ar fi fost prima tiparniță din Moldova, iar cealaltă variantă, că ar fi fost a doua – prima fiind la „Trei Ierarhi”, adusă de Vasile Lupu. Ele ar fi funcționat în același timp, până când cea de la „Trei Ierarhi” a ars, iar cea de aici a rămas singura din Moldova. Cert este că această tipografie care a funcționat aici, la Casa Dosoftei, și-a făcut treaba foarte bine până în anul 1686, când Dosoftei a fost dus în Polonia – sechestrat, răpit, nu se știe exact.

Matricea Românească: Care a fost motivul?

Cătălin-Mihai Ştefan: Erau vremuri tulburi. Regatul Poloniei era foarte puternic, iar regele a venit cu armata aici, căci era în conflict cu domnitorul de la acea vreme, Constantin Cantemir. În consecinţă, și Dosoftei a fost dus în Polonia de atunci, Ucraina de astăzi, locuind într-un castel dăruit de regele Jan Sobieski. El a fost primit primit acolo foarte bine, pentru că și-a continuat activitatea de tipograf și de traducător. Acest domnitor se pare că l-a prețuit foarte mult, participa la slujbele religioase pe care Mitropolitul le oficia în Polonia. El și-a câștigat acest respect, mai ales pentru faptul că vrut să își păstreze credința ortodoxă.

Să spunem că acest Dosoftei, în afară de faptul că a fost poet şi traducător – subiect la care voi reveni imediat -, cred că a fost primul editor din literatura română. De ce? Pentru că el, când a venit Mitropolit al Moldovei, după ce fusese episcop la Huși și Roman, avea deja un plan editorial. Ştia dinainte: „aduc tiparniță de la Kiev, tipăresc cărți”.

Casa Dosoftei Iaşi Psaltirea în versuri limba română interior 12

Casa Dosoftei din Iaşi, cu Biserica „Sfântul Nicolae Domnesc”, ctitoria lui Ştefan cel Mare, în fundal

Matricea Românească: A avut o viziune.

Cătălin-Mihai Ştefan: A avut o viziune. Această viziune a lui nu s-a oprit doar în plan editorial. El s-a apucat de tradus. În acea perioadă, monahii trebuia să știe patru limbi: greaca veche, latina, slavona – chirilica de atunci – și, surpriză, polona. Influenţa polonilor era cam la fel de puternică precum cea a ruşilor. Deci acest Dosoftei se apucă de tradus Biblia în proză. El avea un model, pe Jan Kochanowski, un traducător polon.

Ferice de omul ce n-a merge
În sfatul celór fără de lege
Și cu răii nu va sta-n cărare,
Nici a ședea-n scaun de pierzare.
Ce voia lui va fi tot cu Domnul
Și-n legea lui ș-a petrece somnul,
De să va-nvăța de zî, de noapte,
Să-i deprinză poruncile toate.
Și va fi ca pomul lângă apă,
Carele de roadă nu să scapă.
Și frunza sa încă nu-ș-va pierde,
Ce pre toată vremea va sta verde.
Și de câte lucrează i-sporește,
Și agonisita lui va crește.
Iară voi, necurațâi, ca pleava,
De sârg veț cunoaște-vă isprava.
Când s-a vântura dintr-are vravul,
Vă veț duce cum să duce pravul,
Și cu grâul n-iț cădea-n fățare,
Ce veț fi suflaț cu spulbărare.

Mitropolitul Dosoftei, Psaltirea în versuri, Psalmul lui David, 1

Numai că nu s-a oprit nici aici, a transpus-o în versuri. Şi cu toții știm că acel traducător își aduce și aportul lui personal. Când traduce, într-o mai mică sau mai mare măsură, dar oricum constructivă, creează: traduttore, traditore.

În acea perioadă exista un model. Mai făcuse același lucru, adică traducerea Bibliei în versuri,  Clément Marot în Franța. Deci, Dosoftei a făcut un fel de racordare foarte bună, foarte atentă. la literatura din jurul nostru, a timpului, și i-a ieșit cu totul altceva decât lui Clément Marot, pentru că el, dacă o să citiți, dacă o să vă uitați prin Psaltirea în versuri (1673), aduce un stil jucăuș. El și milita pentru introducerea ritului ceremonios românesc în Biserică – pentru că se oficia numai în greacă și slavonă. Aici a publicat el Molitvenic de-nțăles (1681), Parimiile preste an (1683), Psaltirea Slavo-Română (1680), Viața și petrecerea sfinților (1682) și alte cărți pe care o să le vedem jos. Este un colț întreg dedicat lui.

Matricea Românească: Apropo de introducerea ritului românesc în biserică: avea Dosoftei conștiință românească?

Cătălin-Mihai Ştefan: Avea! Avea, și o să vedeți, citind Psaltirea în versuri, că are un stil ludic românesc. Jonglează atât de bine cu cuvintele – bineînțeles că sunt arhaisme acum, dar sunt de găsit semnificațiile lor. Jonglează atât de bine cu limba română, atât de frumos curge versul, încât nu ai cum să nu te gândești că este o alegere bună.

Un alt argument pentru care Psaltirea în versuri, adică traducerea Bibliei în versuri, este o alegere foarte bună, ar fi acela că această Psaltire este publicată și acum. Eu am găsit-o în format PDF – deci, o carte publicată la 1600 trăiește și acum!

Bineînțeles că Biserica Ortodoxă a trebuit să se „sesizeze” referitor la toate faptele culturale ale lui Dosoftei, și l-au canonizat. S-a întâmplat 2005, moment în care și Casa Dosoftei a luat o altă titulatură – dacă înainte se chema doar Casa Dosoftei – Secția de Literatură Română Veche, de atunci se numește Muzeul Sfântul Ierarh Dosoftei Mitropolitul. Locul în care suntem a fost organizat ca muzeu în 1970. În 1968 au început prospecțiile – s-a săpat la temelie, s-au găsit urme de morminte jos, în Sala Unu de la intrare, și s-a adaptat acest spațiu pentru normele muzeale, adică a fost refăcut acoperișul, dar după niște schițe de epocă. Arcadele veți observa că sunt refăcute, nu sunt din acea perioadă, dar zidul până la nivelul unui stat de om este original. La acest monument istoric s-a adăugat, în 1975, un altul care este în partea dreaptă, o sculptură ce aparține sculptorului Iftimie Bârleanu, tatăl pictorului ieșean Bogdan Bârleanu, la rândul ei declarată monument istoric. Când o să ieșiți, o să îl vedeți pe Dosoftei în ipostaza aceasta de mirean, cu capul descoperit, ca un învățător, cu capul pe spate.

S-a reîntregit oarecum atmosfera aceea de epocă, pentru că toți vrem să vedem chipuri. În 1970, când s-a organizat acest muzeu, Casa Dosoftei era înconjurată de dughene, de case ale oamenilor mai nevoiași. Acele persoane au fost mutate, căscioarele au fost dărâmate, și tot acest spațiu de până în stația de tramvai a căpătat valoare, pentru că dacă nu era Casa Dosoftei, acest perimetru nu exista.

Casa Dosoftei Iaşi Psaltirea în versuri limba română interior 1

Cătălin-Mihai Ştefan este coordonatorul Casei Dosoftei din Iaşi. El vede în marea figură a culturii româneşti un deschizător de drumuri şi un promotor de prim rang al limbii române

Matricea Românească: Din ce vedem acum la Casa Dosoftei, atât la exterior cât și la interior, cât a rămas original?

Cătălin-Mihai Ştefan: Clădirea era ruinată, părăsită, a avut tot felul de destinații – de la depozit de sare, de sticlă, și până la grajd pentru cai. A venit, la un moment dat, la noi un vizitator, cam de 70 – 80 de ani, care spunea că atunci când era copil venea cu bunicul lui la iarmarocul din spatele Palatului Culturii, și își lăsau caii aici. A spus că el de atunci nu a mai intrat aici, și a vrut să vadă ce este, cum s-a schimbat locul. Deci, referitor la clădire așa stau lucrurile. Referitor la cărțile pe care le-ați văzut […] ele au fost adunate prin achiziții sau donaţii de pe la mănăstiri, de pe la persoane de bună-credință, dar aici nu s-a găsit nimic – era imposibil. Legat de mormintele care s-au găsit la subsolul Sălii Unu și care au fost strămutate, se pare că aici era un mare cimitir mănăstiresc aici, pentru că de curând, în partea dreaptă a Bisericii „Sfântul Nicolae Domnesc”, s-au găsit morminte ale călugărilor. Se discută ce se va face cu ele. E interesant că, oriunde se sapă în Iași, se găseşte istorie.

Matricea Românească: O să revin puțin la Psaltirea în versuri. Cât de important este că un Mitropolit, un om al Bisericii, a folosit umorul – pentru că nu asociem Biserica cu umorul?

Cătălin-Mihai Ştefan: Nu, nu prea le asociem, și e firesc. Dosoftei a încercat, și a reușit, să aducă Biblia aproape de oamenii simpli. Pentru că, dacă le sufli în ureche versuri oamenilor simpli, ei altfel rețin, pe ei altfel îi cucerești. El s-a jucat în primul rând, dar cu siguranță a avut și asta în minte: să îi câştige, să le arate şi lor Biblia, să vadă cum sună în versuri și să o poată reține mai bine. Pentru că, pe atunci, erau puțini știutori de carte, iar versul circula mai uşor prin viu grai. Dacă pe un neștiutor de carte îl puneai să memoreze Psaltirea în versuri, el o mai spunea și altora.

Casa Dosoftei Iaşi Psaltirea în versuri limba română interior 9

„În ţara noastră pe-această vreme nu era om ca acela…” – Cronicarul Ion Neculce, despre Mitropolitul Dosoftei

Matricea Românească: Ne-ai spus că Dosoftei este primul nostru editor, primul nostru poet cult din literatura română…

Cătălin-Mihai Ştefan: Primul nostru poet cult din literatura română, aşa este! Dacă noi am învățat la școală că primii noștri poeți culţi au fost Costache Conachi și poeţii Văcărești, eu aș spune – și nu numai eu, nu sunt primul care afirmă acest lucru – că Dosoftei a fost primul. Argumentele, multe, le-am dat până acum. El a fost primul care a îndrăznit foarte mult cu limba română și, încercând să aducă ritul ortodox în Biserică, a și dat dovada: „Uitaţi, că se poate!”.

Bineînțeles că nu ar fi citit Psaltirea în versuri în biserică, sunt sigur, dar a adus un suflu nou. Ea a putut fi transpusă foarte ușor în alfabet latin, pentru că atunci se scria în chirilică, dar se citea în românește, era transliteraţia aceea din chirilică în română. Deci a putut fi transpusă foarte bine, pentru că limba română este foarte ofertantă. E o limbă cu atât de multe veleități!

Matricea Românească: În ce raporturi era Mitropolitul Dosoftei cu românii din alte regiuni de la vremea lui – întreținea relații, făcea schimburi culturale?

Cătălin-Mihai Ştefan: Relațiile erau mai mult cu Moscova, pentru că el de acolo a cerut sprijin când a adus tiparnița și o făcea oricând avea nevoie de cărți. Cărțile, la fel, îi  veneau de acolo ca să le traducă. Aceasta era zona, dar, fiind Mitropolit, cred că era în relații bune cu toate provinciile istorice, pentru că se vorbea româneşte oriunde. El fiind și prelat, nu cred că avea intenția să fie în conflict cu cineva. Totuși știu că a avut niște mici diferende cu Constantin Cantemir.

Matricea Românească: Cât dura realizarea unei cărţi, în secolul al XVII-lea?

Cătălin-Mihai Ştefan: Eu cred că, dacă este să luăm procesul de la crearea matrițelor și până la cartea în sine, dura câteva luni. Bănuiesc, nu am cum să estimez, și nici nu am găsit vreo mărturie în acest sens, dar era foarte laborios. Aveau răbdare cu cartea, asta era interesant!

Aș vrea să vă mai spun un lucru, pe care obișnuiesc să îl spun vizitatorilor pe care îi văd mai înclinați spre poveste, spre fantezie – noi avem jos, în Sala Unu, o carte de oaspeți în care se scrie din anii `70, de când s-a deschis Muzeul. Sunt, în ea, toate limbile pământului. Avem ebraică, vietnameză, chineză, indiană, nu mai spun de limbile europene… E un muzeu în muzeu. Am intenția să pun semne la pagini oriunde este cazul, ca să se vadă că muzeul nostru a fost foarte vizitat, că trezește interes.

Evanghelie de la 1682, Bucureşti, purtând însemnările Mitropolitului Dosoftei. Apasă pe fotografii pentru mărire

Matricea Românească: Dacă nu ar fi fost oameni precum Coresi la Braşov, sau Dosoftei aici, cum ar fi evoluat limba română fără ei? Cât de importanți sunt ei, pentru ce a urmat?

Cătălin-Mihai Ştefan: Bineînțeles că sunt foarte importanți. Dar eu nu vreau să mă gândesc la ce s-ar fi întâmplat dacă nu erau ei. Dacă nu erau ei, erau alții. Pentru că aceste cărți au fost menite să apară, Dumnezeu așa a vrut. Nu putem separa lucrurile. Ce vrea Dumnezeu, aceea se întâmplă – dacă El a vrut să ardă Biblioteca din Alexandria, a ars. Ca urmare, avem Coresi, avem Dosoftei, avem Varlaam, avem Cantemir, avem cronicarii moldoveni pe care îi onorăm aici la etaj, prin cele mai vechi copii după hronicile lor și prin prezența a două busturi… Avem, de asemenea, Cronograful lui Matei Cigola, care i-a aparţinut lui Eminescu, și avem și o traducere a lui Dosoftei purtând însemnările lui olografe. Este cu atât mai importantă, cu cât se vede scrisul lui, urma mâinii lui. Deci, dacă nu erau ei, erau alții, dar dacă este să mergem pe firul acestui scenariu sumbru, cred că limba română ar fi fost mult mai săracă, și ar fi recuperat mult mai greu acest impas.

Matricea Românească: Ca filolog, ți se pare că astăzi mai suntem conștienți de bogăţia limbii noastre?

Cătălin-Mihai Ştefan: Da! Suntem conștienți, nu e neapărat să fie conștientă toată lumea. De exemplu, aud că sunt luați în batjocură fotbaliștii că nu știu să vorbească. Nu, nu trebuie să știe să vorbească ei, ori gimnaștii. Ei sunt sportivi, trebuie să știe să își facă treaba lor, nu mă interesează că nu știu să vorbească gramatical. Mă înțeleg cu el când vorbesc, treaba lui este să fie sportiv. El nu e conștient că limba română este bogată, dar e rolul meu, ca filolog, și al altora, să arate că limba română este foarte ofertantă, este o minune. Fiecare cu rostul lui!

Matricea Românească: Ai o expresie preferată din Dosoftei sau, dacă nu, o expresie preferată din limba română pe care o folosim acum?

Cătălin-Mihai Ştefan: Nu este din Dosoftei, însă am reținut o expresie veche, nu mai ştiu de unde o am, care sună cam așa: A fi șofrănit de mânie.  Vine de la șofran. Sunt mai multe expresii de genul acesta, care s-au pierdut, dar care au prospețime. Te fac să îți pui mintea la contribuție, ca la matematică. Eu am auzit cuvântul „şofran” la bunica mea maternă, dar întâlnirea cu expresia a fost livrescă…

Casa Dosoftei Iaşi Psaltirea în versuri limba română interior 7

Marele istoric Nicolae Iorga: „Dosoftei a îmbălsămat viaţa grea a omului de la ţară”

Matricea Românească: Până unde au ajuns cărțile lui Dosoftei?

Cătălin-Mihai Ştefan: Circulau în Țările Române, mai ales, pentru că rușii le aveau pe ale lor, polonezii aveau cărțile lor latineşti, fiind catolici, dar în zona noastră au circulat foarte mult, mai ales că aceste cărţi erau făcute la comandă. De pildă, stareţul de la Mănăstirea Neamț, să zicem, avea nevoie de un Liturghier, prin urmare făcea comandă la Iași la Casa Dosoftei. Vorbea cu Mitropolitul, i se comunica prețul, i se trimitea cartea, după care, dacă erau multe ceasuri rele, veneau tătarii şi luau cărțile. Şi îi puneau pe cei de la mănăstire să le răscumpere – cu aur, cu bani, cu obiecte de cult din aur şi argint…

Cărțile pe care le vedem acum în toate muzeele – fie că sunt bisericești, fie că sunt laice – sunt o minune, prin faptul că au mai răzbătut până la noi. Noi, la Muzeul Naţional al Literaturii, avem și un laborator de restaurare, și avem grijă să le întreținem. O să observați că pe majoritatea cărților s-a intervenit, pentru că altfel nu ar fi rezistat.

Matricea Românească: Ți se pare întâmplător faptul că Moldova a fost una dintre zonele care au conservat cel mai bine substanța limbii române?

Cătălin-Mihai Ştefan: Este frumos ce aţi spus. Cred că faptul că a existat un Ștefan Cel Mare ne-a responsabilizat foarte mult. El chiar ne-a introdus în măduva oaselor această dragoste pentru carte, pentru istoria noastră, pentru românitate, pentru limba vorbită… Această simplitate de a-ți vorbi limba și a-ți purta portul cred că din această zonă vine.

Din colecţia Casei Dosoftei. De la stânga la dreapta: Psaltire slavo-română, 1680, Iaşi, tradusă de către Mitropolitul Dosoftei; Letopiseţul Ţării Moldovei, de Grigore Ureche şi Miron Costin, copie de secol XVIII; Manual de Patriotism, de Iancu Nicola, 1829, Iaşi. Apasă pe fotografii pentru mărire

Ștefan Cel Mare este o personalitate covârșitoare. Biserica „Sfântul Nicolae Domnesc” este ctitoria lui. Casa Regală a României își mai oficiază aici anumite evenimente. E ca un fel de moștenire pe care a lăsat-o Ștefan, pentru că el aici a fost încoronat, iar Curtea Domnească aici și-a avut locul, în perioada în care scaunul Moldovei s-a mutat de la Suceava la Iași.

Matricea Românească: Când ai auzit despre Matricea Românească, la ce te-ai gândit?

Cătălin-Mihai Ştefan: M-am gândit la matrița pe care o avem noi jos, pe macheta tiparniței – ea este din metal acum, dar înainte era din lemn – cu literele sculptate în oglindă, astfel încât să se poată citi de la stânga spre dreapta. Ea era folosită la tipărirea unei singure pagini. Deci, dacă tipograful avea de gând să tipărească 100 de exemplare, acea matriță era folosită la 100 de cărţi. Se pare că era folosit lemnul de păr, pentru că el este mai permeabil, dar și mai flexibil. Vă dați seama că era o muncă foarte minuțioasă sculptarea fiecărei litere, astfel încât să mai și rămână acolo!

O să vă explic şi modalitatea de funcţionare: erau introduse matriţele în cele două sertare, unse cu tuş negru, deasupra era aşezată coala de hârtie, și presarea se făcea cu ajutorul unui teasc, proces în urma căruia ieșea o pagină. Mai târziu, a început să fie folosit și tușul roșu, care semnala prezenţa limbii române în text.

Casa Dosoftei Iaşi Psaltirea în versuri limba română interior 10

Tiparniţa lui Dosoftei, cea care a contribuit la Matricea Românească

Casa Dosoftei Iaşi Psaltirea în versuri limba română interior 11

Amprentă de neşters în cultura română: matriţa expusă la Casa Dosoftei din Iaşi

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Corina Moisei

Corina Moisei

Basarabeanca din echipa Matricei Româneşti. Artist în suflet, dependentă de cărți și de cultură, în toate formele ei
Corina Moisei