Annie Bentoiu și-a împărțit copilăria între București și Olteniţa. După ce a absolvit școala Centrală de Fete din Capitală, a intrat la Facultatea de Drept unde l-a cunoscut pe viitorul soț, compozitorul și muzicologul Pascal Bentoiu. Ambii au fost dați afară în anul III din cauza taxelor mari pe care regimul comunist le-a stabilit pentru copiii personalităților din România interbelică. Cu idei, prieteni și o dorința permanentă a perfecționării de sine, soții Bentoiu și-au închinat viața artei și descoperirii frumosului în vremurile cenușii ale regimului comunist.

File din viața celor doi au fost prezentate zilele trecute cu ocazia lansării volumului  Timpul care ni s-a dat, apărut la Humanitas. Au luat cuvântul profesorul universitar Ioan Stanomir, profesoara Cristina Cioabă și soprana Ioana Bentoiu, fiica lui Annie și Pascal Bentoiu. La lansarea care a avut loc la librăria Humanitas Cișmigiu, nu s-a vorbit numai despre carte. Invitații au povestit despre chipul pe care regimul comunist l-a imprimat oamenilor, despre problema feminității, iar Ioana Bentoiu a purtat audiența în atmosfera casei părintești.

O carte a întrebărilor fundamentale

Cartea surprinde istoria care s-a scurs între anii 1944-1959. Nu este vorba de o carte care prezintă pur și simplu un interval istoric. Fiecare pagină este caracterizată de o profunzime și o așezare în timp și spațiu. Cartea este un eseu confesiv, Annie Bentoiu a scris aceste pagini din sentimentul că cei care au trăit istoria sunt obligați să depună mărturie. Fără doar și poate, cartea intră în ceea ce Monica Lovinescu numea ”etica neuitării.” La fiecare două, trei pagini, cititorul se întâlnește fie cu o întrebare fundamentală, fie cu o afirmație interogativă. De la întrebări de tipul “cum a fost posibil?” la întrebări existențiale de genul “câți au suferit conștient de lipsa de libertate? Câți ar fi știut cu adevărat ce să facă cu ea?” Acestea plasează cartea nu numai în sfera eseului confesiv cât și al celui filozofic, au punctat lectorii evenimentului.

Desfigurarea feminității în timpul regimului totalitar

Profesorul universitar Ioan Stanomir a comparat cartea cu o cronică de familie. “Este o carte în timp și despre timp, dar și o carte despre familii și rolul lor în vremurile comunismului. Din acest punct de vedere, dacă o citești înțelegi că ea intră în dialog cu Cronică de familie a lui Petru Dumitriu” a spus Ioan Stanomir. În centrul acestei cărți se află feminitatea. Începând cu autoarea, personajele feminine sunt caracterizate de cultură și feminitate etică. Total opus cu ceea ce se găsea în perioada regimului comunist, când “în locul unei femei demne, educate, curajoase, capabile să aibă o carieră, se ajunge ca în timpul comunismului femeia să fie un obiect care trebuie să dea cât mai mulți copii țării, sub supravegherea securității, să muncească și la serviciu și acasă”.

Cartea lui Annie Bentoiu are calitatea de a vorbi cu claritate despre lucruri complicate, iar acest lucru este datorat talentului literar și curajului autoarei. Necesită multă forță să scrii cu seninătate despre mutațiile produse de regimul comunist. Acest lucru face ca lucrarea să fie atât o lectură ușoară cât și una dificilă. “E ușor de citit și interesantă pentru cei care au o anumită înclinație spre sensibilitate și observații de ordin etic. Și este o carte greu de citit, pentru cei care au o imagine clară și completă despre regimul comunist” a zis Ioan Stanomir.

O carte pentru generațiile viitoare

Profesoara Cristina Cioabă a descris personalitatea lui Annie Bentoiu așa cum a cunoscut-o: “era o ființă care la o vârstă înaintată avea o anumită fragilitate și care emana două stări, o pace interioară aproape desăvârșită și o forță extraordinară.” Cartea a fost pentru Cristina Cioabă un reper de moralitate. Ea spune că în carte cititorii vor găsi episoade absolut memorabile, printre care și cel mai frumos elogiu al prieteniei. “Nu este numai o carte de memorialistică, este și un roman al vieții în comunism. Este o carte care ar trebui să fie introdusă în bibliografia elevilor de liceu. E o carte pentru generațiile viitoare”, a spus Cristina Cioabă.

Amintiri din casa soților Bentoiu

Prezentă la eveniment, fiica lui Annie Bentoiu a mărturisit că “această carte este un fel de biografie a mea înainte de a mă naște.” Ioana Bentoiu a spus că mama ei nu a ținut niciodată un jurnal propriu-zis, în schimb avea agende minuscule în care își nota diferite evenimente. “În momentul în care mama a vrut să scrie aceste memorii, a recopiat bătând la mașină timp de zece ani aceste agende, pentru că numai ea putea să le descifreze scrisul”, a povestit Ioana Bentoiu. Scriitoarea Annie Bentoiu își împărțea munca între cele două camere din locuință: în prima scria în română și în alta scria în franceză. Între acești doi poli își ducea viața împreună cu soțul ei. O zi din viața celor doi se împărțea între lectura pe canapeaua din sufragerie, studiul și întâlnirile cu oameni din cercuri artistice. “Tata a trăit din drepturi de autor, iar mama traducea în franceză romane ca Îngerul a strigat de Fănuș Neagu sau Ce mult te-am iubit de Zaharia Stancu. Toată viața au avut ce să-și vorbească” a concluzionat Ioana Bentoiu, adăugând despre mama sa că ”avea o formă de luciditate care se împletea cu o bunătate fără egal”.

Ne-am propus să parcurgem câteva repere din biografia Monicăi Lovinescu, dar mai cu seamă să prezentăm modelul pe care ea l-a oferit: modelul intelectualului care și-a dedicat viața și opera luptei împotriva totalitarismului comunist, modelul de exprimare a adevărului curat. Partener de evocare este Angela Furtună, scriitor și eseist, artist vizual și promoter cultural.

Scriitoarea Angela Furtună, admiratoare și cunoscătoare a Monicăi Lovinescu

Începem cu anul 1947. De sărbătoarea Sfintei Marii, 8 septembrie, Monica Lovinescu pleacă din țară. Unde se duce?

Este momentul când Monica pleacă la Paris, pentru a face un doctorat, cu o bursă franceză. Nimic nu prevestea catastrofa care avea să vină, bolșevizarea și căderea Cortinei de Fier și în România. Acești tineri plecați la Paris sunt surprinși, așadar, de o lucrare a răului absolut în istorie, ascensiunea și irepresibila stăpânire a regimului bolșevic în România. Monica trece, așa cu își amintește, printr-o anumită depresie pentru că nu ar fi dorit să-și abandoneze țara și mama, însă nu are ce face și în primăvară lui 1948 cere azil politic în Franța, urmând tot traseul care de acum este cunoscut.

Ce se întâmplă acum cu cariera ei?

Este obligată să renunțe la frumoasa ei carieră de scriitoare, de traducătoare, de om de teatru, de cronicar, și să se dedice jurnalismului activ ca militant, să se implice ca unul dintre puținii români care au avut această vocație, acest curaj, de a fi ”intelighenția”, adică intelectualul cu discurs civic, dezavuând regimul comunist de la microfon, fie de la Radio Paris, fie de la Radio Europa Liberă, devenind un militant, un soldat pentru apărarea libertății poporului ei.

Prin emisiunile Monicăi Lovinescu de la Europa Liberă s-a produs un veritabil și unic fenomen istoric și cultural

De altfel, prin emisiunile acestea, cunoscute de acum, ”Teze și antiteze la Paris” și ”Actualitatea culturală românească”, difuzate la Europa Liberă începând din anul 1962, s-a produs un veritabil și unic fenomen istoric și cultural, important pentru descrierea istoriei.

După cum se știe, în țară, Europa liberă se asculta la volum redus și cu perdelele trase. Prin vocea inconfundabilă a Monică Lovinescu elita intelectuală românească se simțea cumva răzbunată. Se pronunțau nume, idei, convingeri culturale și politice interzise.

Pe calea undelor radio, prin aceste cronici literare, comentarii, interviuri, mese rotunde, analize politice, societatea românească era mereu raportată la fenomenul european și universal, cu un impact uluitor asupra civilizației românești. Se poate spune că astfel, în dictatură, în perioada Războiului Rece, s-a desăvârșit singura cale de sincronizare și de menținere a unității naționale, spirituale și culturale. Am putea spune, fără a greși, că spiritul critic liber ca și politologia românească post-decembristă s-au născut odată cu aceste emisiuni ale Monicăi Lovinescu la radio.

Monica Lovinescu, în anii unei tinereți în care grijile erau amânate întotdeauna pe a doua zi

Revoluția a adus și o ”dezvăluire” a operei scrise a Monicăi Lovinescu. O reașezare a ei în viața culturală românească.

Da, opera ei a fost editată după 1990, grație eforturilor editurii Humanitas. Au apărut toate textele memorialistice, jurnalele, volumul ”La apa Vavilonului”, interviurile cu celebritățile epocii, în special figurile remarcabile ale Interbelicului. Importanța personalității Monică Lovinescu pentru viața culturală românească o vedem și în 2008, anul când se stingea. Să ne amintim că a fost un veritabil seism când s-a dat vestea că pe 20 aprilie murea, la vârsta de 85 de ani, într-un spital parizian. Să ne amintim că slujba în memoria marii scriitoare a fost oficiată în capela ortodoxă românească din Paris de 4 preoți, alături de Mitropolitul Iosif al Europei Occidentale și Meridionale.

Este uluitor și puțină lume știe: în această familie a fost o mare tragedie, oamenii aceștia, și Monica în mod special, greu și-au găsit odihna în pământul țării

După incinerare, urna cu rămășițele pământești, împreună cu cea a soțului, decedat cu doi ani mai devreme, au fost aduse în țară cu o aeronavă trimisă de președinția țării și în aeroport au fost întâmpinați cu onoruri militare. Apoi a urmat un eveniment de comemorare la Ateneul Român, în prezența președintelui țării. Ceremonialul a continuat la Casa Lovinescu, celebra reședință unde s-a ținut pe timpuri Cenaclul Sburătorul, întâlniri care puneau la cale literatura română. Înmormântare avut loc pe 16 mai la Fălticeni, în  cimitirul Grădini, acolo s-a întâlnit cu urna tatălui, E. Lovinescu, cu urna ce conținea cenotaful de la închisoarea Văcărești, din groapa comună unde a fost îngropată mama ei, Ecaterina Bălăcioiu, cu urnele verilor ei Anton Holban, Vasile Lovinescu, Horia  Lovinescu. În sfârșit, toți se întâlneau, într-o liniște, într-o mare flacără a spiritului românesc, a conștiinței geniului acestui popor. Este uluitor și puțină lume știe: în această familie a fost o mare tragedie, oamenii aceștia, și Monica în mod special, greu și-au găsit odihna în pământul țării. Au fost multe încercări în a se planta urna cu rămășițele pământești; urna ca un sicriu și nu ca un sarcofag, nu un mâncător de trup, ci un depozitar  al viitoarei întâlniri a trupului cu Duhul Sfânt.

 La începutul anului 2018 a apărut ”Dictionnaire encyclopédique des penseurs d’Europe centrale et orientale depuis 1945”, proiect derulat în Franța de Fondation Simone et Cino del Duca, sub auspiciile L’Institut de France și Académie des Sciences Morales et Politiques. În această lucrare găsim și numele Monicăi Lovinescu.

O mare realizare românească. Trăiesc și o mare bucurie personală, închei astfel o etapă în încercarea ca această mare figură a istoriei noastre să nu se stingă. Să nu uităm că Monica Lovinescu ne va rămâne câtă vreme pedagogia memoriei va fi bine condusă. Va rămâne ca o figură în care analiza intelectuală s-a îmbinat cu acțiunea civică și aceasta poate să fie o platformă de model pentru intelectualii de astăzi. Ea a luptat pentru firescul omenesc, pentru dreptul la memorie și la demnitate, susținând acele concepte de est-etic și de asimetrie a indulgenței prin care, de fapt, este recunoscută ca singurul critic literar român cu adevărat liber și care a avut o activitate constantă pe parcursul a trei decenii.

Am pornit în dialogul nostru de la ideea de a demonstra în portretul Monicăi Lovinescu modelul intelectualului care și-a dedicat viața și opera luptei împotriva totalitarismului comunist. Aș vrea să aducem în discuția noastră și un episod din 1977, în ajunul sosirii lui Paul Goma la Paris.

Atunci Monica a fost ținta unui atentat organizat de regimul ceaușist, care a trimis un comando cu agenți palestinieni să o intimideze, să o reducă la tăcere. A fost bătută cu sălbăticie în apropierea casei sale. Ordinul era să nu mai poată vorbi. A ajuns în spital în comă. Cinci zile mai târziu părăsește spitalul, în pofida recomandărilor medicilor, pentru a participa la conferința de presă a lui Paul Goma la televiziunea franceză.

Spunea Monica Lovinescu: ”adevăratul curaj este cel fără speranță”…

Tot ce anunța Monica Lovinescu în urmă cu niște ani, fie din perioada exilului și de la radio Europa Liberă, fie după aceea când a mai avut ieșiri în public sau prin jurnale, se adeverește. Ea spunea cândva că această criză a valorilor se va agrava. Și iată că noi vedem astăzi că a avut dreptate: spațiul axiologic este puternic compromis iar lucrul cel mai grav pe care ea l-a intuit și l-a anunțat mereu a fost radicalizarea discursului, ascensiunea discursului urii, fărâmițarea coerenței intelectuale. Și iată noi vedem astăzi deplasarea discursului de centru spre zonele intoleranței agresive, vedem resurecția discursului doctrinar al stângii radicale, într-o țară în care confruntarea veritabilă cu trecutul traumatic se află încă la începuturi.

MONICA LOVINESCU – REPERE DIN BIOGRAFIE

• S-a născut la 19 noiembrie 1923. A murit pe 20 aprilie 2008, la 85 de ani.
• Unica fiică a criticului literar Eugen Lovinescu şi a profesoarei Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu;
• Verișoara prozatorului Anton Holban, scriitorului Vasile Lovinescu şi dramaturgului Horia Lovinescu;
• A publicat încă de la vârsta de 8 ani. Debutul a fost cu un basm în revista „Dimineaţa copiilor”, iar la cinsprezece ani a publicat proze scurte în „Vremea” şi „Kalende”;
• În 1947 a plecat să studieze la Paris, ca bursieră a statului francez. Un an mai târziu a solicitat azil politic, alegând exilul. Rămasă în ţară, mama sa a fost persecutată şi arestată de autorităţile comuniste. A murit în închisoarea din Jilava şi a fost înhumată într-o groapă comună;
• La Paris, a publicat articole de critică şi istorie literară românească, a făcut zeci de traduceri în franceză, iar în perioada 1951-1975 a realizat emisiuni literare şi muzicale la Radiodifuziunea Franceză;

Perioada Europa Liberă

• Din 1962, a început colaborarea cu Radio Europa Liberă, remarcându-se ca unul dintre criticii cei mai vehemenţi ai regimului comunist de la Bucureşti.
• Monica Lovinescu a fost căsătorită cu poetul, publicistul şi omul de radio Virgil Ierunca. Locuința lor pariziană a fost locul ”marilor întâlniri” pentru figurile importante ale exilului românesc și pentru elita intelectuală românească ce a ajuns în vizită la Paris (Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Teodor Cazaban, Paul Goma)
• Memorialistica Monicăi Lovinescu cuprinde un jurnal, publicat în 6 volume, completat de „La apa Vavilonului”.
• Cărțile sale au fost publicate după 1990 de editura Humanitas.
• ”Casa Lovinescu”, apartament ce adăpostise cenaclul Sburătorul al tatălui său, Monica Lovinescu a donat-o fundaţiei Humanitas Aqua-Forte, în vederea reintroducerii acestui loc eminent al culturii române în circuitul cultural bucureştean. De asemenea, prin testament, casa din Paris a fost donată statului român, pentru a deveni un loc de studiu si de găzduire pentru cercetători şi bursieri români.
• A încetat din viaţă la 20 aprilie 2008, la vârsta de 85 de ani, în spitalul Charles-Richet de la Villiers-le-Bel, în apropiere de Paris. Preşedinţia României a decorat-o postmortem cu Ordinul Naţional Steaua României în grad de Mare Ofiţer.

Editura Humanitas a pus în circulație în România opera Monicăi Lovinescu. Opera este încă vie: lupta cu minciuna și impostura nu s-a încheiat

Emil Hurezeanu, despre Monica Lovinescu

”Jurnalele Monicăi Lovinescu sunt unul dintre cele mai importante documente de experienţă umană dincolo de Cortina de Fier, dar strâns legate de realităţile româneşti.”

Horia Roman Patapievici despre Monica Lovinescu

„Monica Lovinescu a fost un martor al adevărului, iar din momentul în care mama ei a fost asasinată în pușcărie și știind cum anume posteritatea unui om, cum a fost tatăl ei, Eugen Lovinescu, poate fi maltratată și mutilată de către un regim certat cu umanitatea și cu adevărul, Monica Lovinescu a înțeles că a fi martor al adevărului implică să fii o voce a celor care au fost martirizați în numele lui.

Mama Monicăi Lovinescu (Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu), fragmente din scrisorile către fiica sa

• ”Sunt fericită că pot să-ţi scriu; e un lucru minunat să pot să-mi deschid inima, să-mi dau iluzia că vorbesc zilnic cu tine, să-ţi spun că am impresia că însăşi despărţirea fortifică dragostea noastră şi că, dacă vreodată vom fi silite de viaţă să încetăm corespondenţa noastră, în fiecare seară noi două ne vom căuta peste depărtare şi vom vorbi peste oameni şi împrejurări. Amândouă vom spune mereu: «acum se gândeşte la mine» şi niciodată nu vom greşi; poate ne vom striga desnădăjduite nu de îndoiala reciprocă, ci de tragismul împrejurărilor care ne-ar despărţi.”
• ”Dar, draga mea, sunt și am să fiu tot timpul lângă tine, în umbră, oricând, oriunde, în orice clipă: MAMA, veșnica, cea care nu moare niciodată, câtă vreme numele ei trece ca un fulger, într-un zâmbet, într-un nume, într-o amintire.”