Tag

monument istoric

Încăperile lui au fost şi martorele eleganţei intelectuale şi splendorii artistice, dar şi ale decadenţei şi distructivităţii umane. Terasa lui a văzut atât luminile “Belle Époque”-ului autohton interbelic, cu o atmosferă de „Great Gatsby” românesc, cât şi tancurile sovietice şi soldaţii intoleranţi la cultură, aruncând incunabule în sobe pentru a se încălzi. Este Castelul Sturdza din Miclăuşeni, o localitate aflată în proximitatea Romanului și a Iaşiului, o clădire de patrimoniu istoric şi cultural care îşi aşteaptă resurecţia. Un reportaj Matricea Românească de Teodor Burnar (text) şi Marius Donici (foto-video).

La exterior, pitorescul castel din Miclăuşeni îşi arată gloria pierdută, ca o femeie în vârstă ai cărei ochi încă vii, încă mocnind a suflu vital, îţi spun întreaga poveste a vieţii ei de seducătoare. Faţa unui bărbat este autobiografia lui, spunea Oscar Wilde, în vreme ce faţa unei femei este opera ei de ficţiune. În această cheie, totuşi, dacă i-am oferi atribute umane, Castelul din Miclăuşeni ar fi un bărbat, bătut bine de viscolele vieţii dar niciodată învins definitiv, care încă stă în picioare.

Despre restaurarea castelului – o veritabilă minune a României, azi puternic degradată – am auzit vorbindu-se doi ani consecutiv, însă până acum lucrările (iniţiate, aparent, cu fonduri europene) nu au depăşit – ironic, in vino veritas! – faza cramei. Amfitrionul locului, cel care oferă turiştilor care vin zilnic în autocare turul tematic al castelului, spune că încăperea bahică va fi funcţională în circa doi ani şi jumătate, şi va include bolţile originale, care au putut fi salvate.

Până când gloria îi va fi restaurată, castelul serveşte astăzi drept loc de pelerinaj pentru turiştii – organizaţi, în general de vârsta a treia, sau de ocazie – care se abat de la drumul european din nostalgie ori curiozitate, dar şi pentru tinerii însurăţei în căutarea unui fundal fermecător pentru albumul de nuntă. Duminica, aici se serveşte al fresco şi masa, “ornamentată” cu o poveste nemuritoare, care fură imaginaţia oaspeţilor.

Castelul de la Miclăușeni (fațada de sud și terasa)

Castelul de la Miclăușeni (fațada de sud și terasa) Foto: Marius Donici

Un dar (neogotic) de nuntă

“Castelul este construit la 1880 de către George Sturdza şi de către soţia sa, Maria. Ei se căsătoresc înainte de 1880, iar după nuntă pleacă în luna de miere în Occident. Acolo stau cam un an, iar la întoarcere hotărăsc să modifice vechiul conac – George Sturdza moştenea un conac de la tatăl său, Alecu Sturdza. Acel conac este transformat radical, într-un castel cu o arhitectură neogotică. Ei au fost inspiraţi de călătoria lor prin Germania, Franţa şi Austria. Se spune că a fost ca un dar de nuntă: Maria era artistul familiei. Vedeţi, foarte multe dintre aceste picturi sunt făcute de Maria. Ea a fost pictoriţă de carte şi pictoriţă miniaturistă şi a lucrat foarte mult la castel”, ne povesteşte Sebastian, omul care deţine cheile acestei perle arhitectonice ascunse şi o gazdă realmente agreabilă, care ştie să “asezoneze” naraţiunea cu câte o glumă atent presărată în conversaţie.

“În încăperea de acolo, era un atelier de ţesătorie, se mai chema «Camera femeilor». Dar ce este interesant e că din interior se deschidea o ușă secretă. Era o nişă în perete, pe unde coborai în tunel. Este un tunel de evacuare care are ieşirea pe lângă mănăstire, în sat, în Miclăuşeni. Tunelul are cam 500 de metri lungime şi s-a surpat pe porţiuni. Când o să intre castelul în restaurare, există în proiect să refacă tunelul până la mănăstire. Sunt două astfel de ieşiri secrete, în castel”.

Transformarea conacului în castel a durat aproape două decenii şi jumătate, între 1880 şi 1904. Şi-au pus amprenta creatoare meşteri de origine austriacă din Bucovina şi din zona Cernăuţiului, cei care au realizat sobele, tâmplăria sau parchetul, unul special, din care au supravieţuit şi pot fi admirate părţi şi azi (foto jos).

“Elementele de originalitate ale castelului sunt picturile, o parte din tâmplărie şi feronerie şi câteva sobe. Piesele de mobilier nu s-au păstrat: majoritatea celor observabile azi sunt achiziţii sau donaţii. Avem, unde era atelierul de pictură, o sobă originală, suflată cu aur, foarte frumoasă”, subliniază Sebastian.

Aşa cum este cazul în multe imobile de patrimoniu din România, atmosfera este sugerată, pe cât posibil, prin intermediul unor obiecte din epocă. Este cazul şi la Miclăuşeni, cu o piesă lucrată în aceeaşi perioadă, dar pentru o altă familie – un vechi lavoar: “Aceasta este chiuveta de altădată. Aici te spălai pe faţă, pe mâini. Donatorul ne-a promis că ne trimite şi cana.”

Vechi lavoar. În spatele lui, o imagine cu Maria Ghica Sturdza, proprietara castelului

Vechi lavoar. În spatele lui, o imagine cu Maria Ghica Sturdza, proprietara castelului

Perioada liniştită şi frumoasă, până la 1944

Parcurgând, meditativ, încăperile castelului moldav, eşti pătruns de spiritul locului, iar personajele care l-au modelat şi populat prind viaţă ajutate de cuvintele povestitorului.

“În tabloul din camera cu lavoarul este Maria Ghica Sturdza. De la 1904 până la 1944, este perioada liniştită şi frumoasă a castelului. Perioadă care include Primul Război Mondial, dar atunci castelul este folosit doar în scop umanitar. Aici, la parter, au fost trataţi răniţii de război. Atunci a fost invitat George Enescu, cel care a cântat pentru răniţi. Din păcate, în cel de-al Doilea Război Mondial, tot castelul este ocupat de armata sovietică. Sovieticii n-au distrus tâmplăria, doar că la plecare au luat tot. Atunci au dispărut principalele colecţii: colecţia de tablouri, colecţia de armuri medievale, candelabre, piese de mobilier, mii de cărţi. S-au şi ars multe. Ştiţi că ei voiau să ne elibereze de nemţi…”

În pofida cutremurelor sociale la care a asistat, Castelul de la Miclăuşeni n-are o încărcătură negativă, precum – să zicem – Castelul „Iulia Haşdeu”, ci mai degrabă zidurile lui sunt permeate de nostalgie şi de regretul pierderii acelui ceva inefabil – al liniştii creatoare, al iubirii. Se simte, în zidurile Castelului de la Miclăuşeni, durerea înstrăinării. Ne trezim, cu greu, din reverie şi intrăm în camera copilului.

“George şi Maria au avut un singur copil, o fată pe nume Ecaterina. Această Ecaterina a copilărit aici. Atunci când au venit sovieticii, ea era singura stăpână a domeniului – părinţii muriseră. Ea ştia că se apropie frontul, s-a retras rapid cu ce a putut şi, deşi a fost înştiinţată imediat după plecarea ruşilor, ea nu se întoarce aşa repede şi, o scurtă perioadă, castelul rămâne nepăzit. Atunci, foarte mulţi localnici au devastat: mii de cărţi plus multe obiecte. Unele obiecte sunt şi acum în sat, pe unele le-am mai primit ca donaţii.

Castelul de la Miclăușeni, o locuință de familie cu o istorie zbuciumată

Castelul de la Miclăușeni, o locuință de familie cu o istorie zbuciumată

Ecaterina a fost căsătorită cu Şerban Cantacuzino, foarte bogat dar foarte bolnav. El a avut şi o boală de piele, similară cu lepra. A murit de timpuriu, iar cei doi nu au avut copii împreună. De aceea Ecaterina, după război, la 1947, neavând moştenitori, ia decizia să doneze întreg domeniul şi castelul, Bisericii. Şi atunci, în ‘47 donează totul către Episcopia Romanului. Dorinţa ei era să creeze aici un centru monastic. Atunci se pun bazele mănăstirii – totul a mers bine până în anii ‘50, când au apărut comuniştii. Ştiţi prea bine, comuniştii aveau o ură împotriva boierilor şi a Bisericii. Ei, în loc să conserve castelul, au căutat să îl distrugă. Gândiţi-vă că, în anii ‘50, castelul acesta arăta superb, şi imediat l-au transformat în depozit.”

Un televizor Rubin, descris de gazdă drept “un gadget din anii ‘60”, e o mărturie – poate indirectă – a ocupaţiei ireverenţioase pe care superbul stabiliment a fost nevoit să o îndure.

În fundal, „gadget”-ul rusesc din anii ‘60, un „cadou” al vizitatorilor

În fundal, „gadget”-ul rusesc din anii ‘60, un „cadou” al vizitatorilor

Depozit de armament şi grâne, apoi “ospiciu” timp de 41 de ani

“Vă spuneam că în anii ’50 castelul a fost preluat de către comuniști. Într-o primă etapă, a fost ținut ca depozit de armament și de grâne, iar în 1960 a fost înființat aici un spital pentru copii cu dizabilități, un fel de ospiciu, care a funcționat până în 2001. 41 de ani. În perioada aceasta, s-a degradat foarte mult, mai ales atunci când s-au montat caloriferele și instalația electrică. Au spart tot castelul ca să introducă țevi, fire…”. Probabil că, dacă Sebastian ar tăcea, pietrele ar ţipa. E prea multă viaţă şi sunt prea multe suspine în Castelul de la Miclăuşeni pentru ca asta să nu se întâmple: “Aici este camera valetului, a majordomului. Să nu îl deranjăm.”

Pictura Castelului, remarcabilă pe cât îţi poţi da seama din reminiscenţele ei, face parte din binecunoscutul stil art nouveau, originat în Belgia și în Franța începutului de secol. Caracterizat prin motive vegetale, florale și animaliere, acesta se reflectă şi în decoraţiunile interioare şi exterioare de poveste, precum şi în heraldica vizibil purtătoare de semnificaţie (foto jos). Pereţii sunt împodobiţi cu animale fantastice – dragoni, grifoni -, iar elementele principale din blazonul familiei Sturdza – crucea cu șarpele și leul – domină, maiestuoase.

Povesteşte Sebastian, “mozaicurile sunt originale, iar aici a fost o sobă foarte frumoasă, de culoare albă. Dar partea interesantă este că are fumurile trecute prin tot peretele, încât încălzea peretele integral. În castel au fost 21 de sobe. Toate mergeau pe același principiu – începând de la parter, fumurile prin pereți. Castelul este tot din cărămidă, așa se încălzea şi se menținea cald: prin pereți. Ei creau un ambient – nu stăteau iarna în tricou.”

Ţăranii şi-au făcut opinci din coperţile cărţilor furate de la Castel

Dovezi ale eleganţei foştilor proprietari ai conacului-devenit-castel sunt omniprezente în bijuteria de la Miclăuşeni: în hol “a fost una dintre cele mai mari biblioteci din Moldova, la vremea respectivă. Toți Sturdzeștii care au locuit aici, încă din perioada conacului, au fost colecționari de cărți, bibliofili. Ei au donat aproape 60.000 de volume – cărți rare, cărți de valoare, cum ar fi ediții princeps, incunabule sau altele. Din păcate, peste 40.000 de exemplare se pierd în anii ’44-’50. Cât au stat soldații, nu mai coborau după lemne… Pereții nu erau pictați, ci aveau tapet din mătase și rafturi de jos până sus.”

Însă, aşa cum se întâmplă adesea, Castelul n-a fost doar victima asediilor din exterior, ci şi a celor din “interior”. Foarte multe cărţi au dispărut “în perioada când au intrat localnicii. Fiind învelite în piele de vițel, din care se produceau atunci coperţile, localnicii își făceau opinci, iar hârtia le-o dădeau comercianților evrei din Roman, care o cumpărau pentru a ambala diferite produse. Cele care au supravieţuit sunt doar la arhiva Episcopiei Roman, la Academia Română și la unii colecționari.”

Ignoranţa, pauperitatea şi frustrarea acumulată a localnicilor sunt toate posibile explicaţii pentru actele de vandalism împotriva Castelului, însă asta nu-ţi reduce din gustul amar pe care-l resimţi când istoria e developată în faţa ochilor tăi. Trebuie menţionat că, acum un secol, domeniul era unul imens şi forma – expresia trebuie luată cum grano salis – un soi de moşie feudală imensă. “În depresiunea aceea a fost un lac – pe atunci nu era drum european – care începea dinspre sat și se termina aproape de Trei Iazuri. Parcul are 30 de hectare, dar moșia familiei la un moment dat includea 40 de sate – toată regiunea aceasta, spre Roman, și spre Târgu Frumos”, ne confirmă supoziţia însoţitorul nostru.

“Bunicul le-a luat, şi nepotul le-a adus”

Însă, deşi tristă, povestea Miclăuşeniului conţine în ea un mugure de speranţă, expresia credinţei că lucrurile pot fi aici reclădite. În Castel – a cărui tâmplărie originală s-a păstrat, fiind conservată cu un grund special – se regăsesc două piese originale care, de la distanță, par din fier, însă în realitate sunt din lemn de tei, un material foarte uşor. “Au fost donate de către un locanic. Bunicul le-a luat, și nepotul le-a adus. Prezintă același element reprezentativ pentru stilul gotic.”

Piesa „de rezistenţă” a Castelului rămâne azi, ca odinioară, salonul de primire a musafirilor. Aici este locul unde se organizau diferite evenimente culturale. “Familia aceasta de la Miclăușeni, pe care o vedeți în poze – Maria, Ecaterina, George Sturdza – nu organiza petreceri somptuoase sau baluri. Ei erau mai mult înclinați spre partea culturală și foarte apropiaţi de Biserică. Organizau des un tip de eveniment care se numea serată culturală, la care invitau diferite personalități ale vremii: Kogălniceanu, Enescu, Alecsandri, mitropoliți sau alți ierarhi. De aici, din salonul mare, bucățica aceasta de parchet s-a păstrat, sobele s-au păstrat foarte bine (foto jos), seamănă cu piesele de la șah (cu turele, n.n.).”

La Miclăuşeni, bunul gust este ubicuu, iar atenţia pentru detaliu şi calofilia “ctitorilor” – dincolo de orice îndoială. O dovadă o reprezintă şi pictura, la care s-a folosit o tehnică specială, numită în franceză trompe-l’oeil, menită să înşele privirea şi să dea formelor relief. “Un fel de 3D. Bănuiesc că, atunci când era nouă, chiar credeai că este sculptată. Din acest salon mare, se intră în două birouri, cel al Mariei și cel al lui George. Ei, pe atunci, trăiau separat, în sensul că dormeau separat, în sensul că aveau birouri separate și o viață fericită. Deşi dormeau separat, între dormitoare exista comunicare”, punctează cu umor Sebastian.

În mod regretabil, un incendiu petrecut în iarna anului 1985, care a afectat mansarda Castelului, reconvertit în cămin de copii, a distrus şi mai tare plafoanele deja intrate în declin. A fost atunci un incendiu de proporții, care a durat aproape o zi și jumătate, pentru stingerea căruia pompierii au turnat tone de apă, ce s-au înfiltrat în bârnă și apoi în stuf. Ulterior, o echipă de restauratori a făcut controlul pagubelor utilizând o hârtie specială, numită foiță japoneză, realizată din orez şi concepută să absoarbă apa şi să menţină plafonul uscat. A fost o soluție de compromis, ajunsă azi la “scadenţă”.

La fel ca în cazul marilor spaţii de cultură europene, o singură vizită la Miclăuşeni nu este suficientă decât pentru a intui grandoarea şi frumuseţea tulburătoare a locului, istoriile sale ascunse, comorile de artă şi inginereşti (vezi demonstraţia obloanelor silenţioase tainice, încă funcţionale după un veac) pe care le ascunde. O cercetare mai atentă se impune, de aceea, vă sfătuim să reveniţi. La fel ca toţi oamenii de viţă nobilă, Sturdzeştii – personalităţi complexe – nu se lasă cunoscuţi de prima dată.

“La Maria este mai cochet biroul. Ea a fost pictoriță de carte”, spune Sebastian, arătând spre nişte imagini dintr-o carte de rugăciuni scrisă şi pictată de către aceasta. Originalul se păstrează în Copou, la Muzeul Literaturii, în Casa Pogor (Iași). “La George în birou, era colecția de armuri medievale. Întreaga colecţie era pe pereți. Din întreaga colecție ne-a rămas doar o poză – importantă, fiindcă imaginile sunt bune pentru restaurare.”

Dintr-un colţ, o statuie a lui Ștefan cel Mare naşte o aducere-aminte la timp a identităţii cadrului mai larg ce ne găzduieşte: “Înaintea lui Ștefan cel Mare, în timpul lui Alexandru cel Bun, la 1410, un vornic care se numea Miclăuș primește moșie aici. Și, de acolo, denumirea satului: Miclăușeni.”

Parcul în stil englezesc, poartă către ataraxie

Avalanşa de informaţii şi de semnificaţii nu se opreşte aici: pe un perete exterior, un înger care ține în mână un disc (video jos) juca rolul de ceas solar – căruia, între timp, i-a căzut bagheta. “În mod normal, când bate soarele, umbra baghetei indică ora. Eu am urmărit ceasul pe tot parcursul anului și am observat că îi trebuia numai până în prima parte a zilei. Întotdeauna, după ora 13, soarele este dincolo și nu mai este funcțional. De aceea, biroul lui George este la răsărit, pentru că el era matinal. Biroul Mariei este la apus, acolo nu mai este nici un ceas. Ea era cu lectura.”

Deşi Castelul rămâne, chiar după standardele secolului XXI, o afacere luxoasă, eleganţa cu care a fost conceput îţi provoacă admiraţie şi te împiedică să-l cataloghezi, sumar, o “indecenţă” boierească. Din sufragerie, se trece pe o terasă ce se deschide spre o scenă bucolică, unde se servea masa atunci când vremea o permitea.

“Tot parcul are 30 de hectare. El a fost amenajat de tatăl lui George, Alecu Sturdza, care este îngropat sus, în biserică. Este un parc în stil englezesc, un parc dendrologic. Au fost aduse şi aclimatizate mai multe specii de arbori, printre care și unii exotici, cum este acest Ginkgo Biloba. Are peste 150 de ani şi a fost amplasat aproape, în mod special. Sub el, Sturdzeștii aveau un foișor – se spune că, dacă stai sub el, îți transmite energii pozitive. Noi, toamna, la începutul lui octombrie, recoltăm frunzele, le uscăm la umbră și facem ceai. Unii răutăcioşi spun că are efect afrodiziac.”

Mai mult decât un efect afrodiziac, “fructele” de la Miclăuşeni au un efect calmant. Consecinţă poate şi a “urmei” lăsate de către arhitectul german şi de către meşterii austrieci care l-au secondat, Castelul este un studiu de caz pentru frumuseţea adusă de ordine într-un cadru – natural, social – parcă etern în devălmăşie.

“Ordinea este sufletul lucrurilor”

Nu întâmplător, o maximă dragă Sturdzeştilor, inscripţionată deasupra unei intrări a servitorilor, era ordo anima rerum, “Ordinea este sufletul lucrurilor”. Intrarea făcea legătura cu o clădire veche din curte, care găzduia bucătăriile. Toată mâncarea era preparată în exterior, fiind apoi servită în castel. Sus, la mansardă, locuiau servitorii permanenţi, iar dedesubtul bucătăriilor era crama, unde se țineau vinurile.

Conchide Sebastian, “sunt tot felul de inscripții care te îndeamnă la liniște, la studiu, la reculegere, la rugăciune. Deasupra ușii, pe exterior, este deviza familiei Sturdza, tot în latină: Utroque clarescere pluchrum, sau «Frumusețea strălucește pretutindeni» – și cea exterioară, dar și cea interioară. Mai este o maximă, cum gândeau ei: «Acolo unde este liniște și pace domnește armonia»”.

De notat este efortul local de a reînvia măreţia Miclăuşeniului şi de a-l repune pe harta culturii româneşti, acolo unde acest bastion al eleganţei spiritului merită cu prisosinţă să fie. La fiecare început de septembrie, se organizează aici Festivalul Castelului, cu tematica Belle Époque – interbelică. Este momentul în care sute de oameni (peste 3000 la ediţia a III-a, din 2016) vin costumați “ca pe vremea lui Caragiale – domniţele cu pălării sofisticate, domnii eleganţi. Toate mașinile sunt oprite la intrare și locul e împânzit de trăsuri, calești, mașini de epocă și de foarte multe spectacole și ateliere, precum atelierul de vals, cel de tango, de pictură sau de muzică.”

Dintr-o lume mai bună, Sturdzeştii zâmbesc şi aşteaptă să le reabilităm neegalatul vis de la Miclăuşeni.

Ilustrație deschidere: Ana Bănică

La Jupâneşti, un sat de 1000 de suflete din Argeş, sentimentul de comunitate este aproape palpabil şi te impresionează aprioric primelor contacte cu localnicii. “Eu nu fac separaţie între enoriaşii mei, fie că sunt români, fie că sunt romi. Când ne rugăm, ne rugăm, când ne certăm, ne certăm şi când ne distrăm, ne distrăm – cu popa în frunte!”, ne spune mai în glumă, mai în serios, gazda noastră dintr-o zi ploioasă – dar poate tocmai prin aceasta extrem de fructuoasă, cam ca recolta de prune şi producţia prodigioasă de ţuică de la Jupâneşti (“cea mai bună din judeţul Argeş”) -, părintele Daniel Mazilu.

Atestarea documentară a Jupâneştiului se pierde în negura timpului. “Legenda satului spune că, în 1330, în urma luptei de la Posada, un oștean s-a remarcat ca foarte viteaz și, după luptă, a fost chemat la domnitor (Basarab I, n.r.) și i s-a dat dreptul să-și înființeze un sat, cât poate să înconjoare călare cu calul – atenție, vorbim despre biserică – în timpul unei slujbe bisericești. Perimetrul satului nostru este de 24 kilometri. Bătrânii satului nostru, curioși din fire, au refăcut traseul acesta. În patru ore, se poate parcurge lejer tot traseul, mai ales că sunt anumite locuri cu nume predestinate: deasupra, în pădure, este un loc numit «La Scăunel». Zic oamenii: „Mă duc la fân «La Scăunel». Acolo s-a oprit căpitanul cu oamenii de la domnie, când și-a însemnat granițele satului, să mănânce. Acolo au pus scăunelul”, explică părintele Mazilu, un om – după vorbă, după port – plin de carismă şi de praxis.

“Funcția acestui căpitan de obște se pare că a fost de jupan. Or, adăugându-se sufixul «-ești», ca la toate localitățile vechi, a ieșit Jupânești. Aceasta ar fi, în linii mari, legenda satului nostru – despre care aflăm, dintr-un hrisov domnesc din 1656, dat în urma unei judecăți, că aici a fost o comunitate de creștini, pentru că se vorbește despre popa Vladu din Jupânești, participant la acea judecată.”

Dincolo de superbul mit fondator al Jupâneştiului, un lucru este cert: biserica a fost piatra de temelie a acestei comunităţi şi rămâne, până astăzi, stâlpul ei de susţinere. Şi, când spunem asta, ne referim cu întâietate la construcţia spirituală, fără a neglija nici bunurile materiale, căci satul găzduieşte o bijuterie de arhitectură populară românească: o biserică de lemn datând din 1742!

Noi facem parte din plasa Muscelului. Şi azi, mergem la Judecătorie la Câmpulung Muscel. Deşi se numeşte aşa, Jupânești este un sat de moșneni. Nu au fost clăcași niciodată

“De la doctor la avocat, de la notar la primar, aici vin și-și plâng morții. În biserică vin și se bucură la cununie și la botez. Dacă începutul și sfârșitul le facem în Biserică, numai cei care sunt puțin săraci cu duhul nu înțeleg că toată existența lor se învârte în și în jurul Bisericii”, declamă cu o demnitate justificată amfitrionul nostru. După care îşi continuă discursul cu argumente: “Aici, la Jupâneşti, biserica ne-a fost învățătură, școală, loc de odihnă și de hrană și scaun de judecată. Tot biserica, până să se pună la punct administrația, ținea evidența nașterilor și a deceselor. O ține și astăzi, dar e suplimentată de către administrația publică locală, care s-a pus la punct de atunci”.

Biserica de lemn din Jupânești, ridicată la 1742, a fost declarată monument istoric în 1892

Biserica de lemn din Jupânești, ridicată la 1742, a fost declarată monument istoric în 1892 Foto: Marius Donici

O altă valoare care defineşte Jupâneştiul, consubstanţială solidarităţii de grup, este cultul înaintaşilor, veneraţia faţă de trecut. Iar cea mai veche biserică a locului, considerată de către specialişti „culmea creațiilor meșterilor de secol XVIII”, nu face excepţie. Însă, aşa cum anticipam, originile creştine ale Jupâneştiului o preced.

Ştim de la bătrâni că aici a fost o biserică mai veche. Dar nu știam nici dimensiunile și nici forma ei. Ei bine, la îndemnul Înalt Prea Sfințitului nostru Episcop Calinic – care este un om extraordinar din punct de vedere al păstrării și al conservării bisericilor de lemn și care poartă de grijă și acestei biserici – am decopertat temelia bisericii să o lăsăm să se usuce. Paranteză: a fost o intervenție agresivă asupra ei, s-a tencuit folosindu-se ciment, care este o sugativă de apă, pe care o ridică spre lemn. La îndemnul Sfinției sale, am decopertat temelia. Or, când am decopertat-o, ne-am dat seama cât de lungă a fost biserica.”

Cea mai frumoasă, “inimoasă” şi mai bine conservată biserică de lemn din Țara Românească

Tot înţelepciunea transmisă din moşi-strămoşi arată că bisericuţa mică, originară, “a fost demontată după ce aceasta a fost construită peste ea. Meşterii au fost nevoiți să găsească această soluție ca să încadreze cealaltă bisericuță, care a fost în interiorul acesteia”.

Păşim cu sfială în monumentul istoric şi în templul de cultură de la Jupâneşti, încălziţi – pe un frig teribil – de faptul că părintele vorbeşte «cu foc», indiferent că vorbirea sa produce aburi reci, predându-ne o lecţie unică de istorie, pe care banii nu o pot cumpăra.

Pisania bisericii, care vorbește despre ctitorii Necula Jupan Romleanu, popa Mihăilă și Necula Grecu

Pisania bisericii, care vorbește despre ctitorii Necula Jupan Romleanu, popa Mihăilă și Necula Grecu

“Bisericuța în care vă aflați a fost construită în anul 1742. Ea nu a arătat așa cum o vedeți, biserica propriu-zisă a fost până la pridvor. Se vede și după forma acoperișului. Pridvorașul a fost construit 150 de ani mai târziu, în 1892, când biserica a fost declarată monument istoric de interes național. S-a făcut și o resfințire atunci. Preotul Ion Bucurescu a fost cel care a inițiat și care a dus la bun sfârșit aceste demersuri. Ea a rezistat aproape 300 de ani, pentru că a fost construită din cel mai rezistent lemn din pădurile noastre, este vorba despre lemnul de stejar. Tot materialul provine din pădurile noastre. A fost adus aici materialul – tulpini de stejar, lungi de peste 18 metri – cu ajutorul boilor. Șase perechi de boi se legau de o tulpină de stejar, să o aducă aici, unde a fost prelucrată numai manual. Nu aveau curent electric, aparate, ci doar bardă, daltă, topor și fierăstrău. Acestea au fost uneltele folosite la ridicarea acestei biserici. Biserică despre care în 1956, unul dintre cei mai titrați cercetători, Radu Crețeanu, a afirmat că este cea mai frumoasă și mai bine conservată biserică de lemn din Țara Românească.”

Interiorul bisericii de lemn din Jupânești

Interiorul bisericii de lemn din Jupânești

Sfeșnic împărătesc sculptat de către Mitropolitul Antim Ivireanul, la 1712, aflat azi în biserica din Jupânești

Sfeșnic împărătesc sculptat de către Mitropolitul Antim Ivireanul, la 1712, aflat azi în biserica din Jupânești

Frumuseţea bisericii din Jupâneşti provine, s-ar spune, din simplitatea şi din naturaleţea ei, atribute ce ating poate cel mai adânc sufletul privitorului, vizitator de ocazie sau pelerin cu experienţă. “Eu spun că acești oameni fără școală, cu mult har de la Dumnezeu, au avut atâta inspirație și au știut să culeagă din natură și din mediul înconjurător lucruri interesante și să le așeze în această biserică, la care nu s-a folosit nici un cui de fier. Până la pridvor, toate cuiele sunt din lemn. (…) Avem îmbinări coadă de rândunică și îmbinări pătrunse, folosite la ridicarea acestei biserici. Mie îmi place să îi spun o biserică «inimoasă», pentru că fiecare element, fiecare bârnă care alcătuiește această biserică are în componență «inima» copacului din care a fost tăiată”, ne povesteşte afectuos părintele Mazilu. “Imaginaţi-vă: stejarul de la bază, de pildă, a fost o nuielușă când Mihai Viteazul era domnul Țării Românești. Are peste 140 de ani.”

O biserică inimoasă: fiecare bârnă utilizată la construcție are în componență „inima” copacului din care a fost tăiată

O biserică inimoasă: fiecare bârnă utilizată la construcție are în componență „inima” copacului din care a fost tăiată

Admirând atât la interior, ca şi la exterior, longeviva bisericuţă din Jupâneşti, pe care domnii Valahiei au onorat-o cu menţiuni în hotărârile lor (Biserica se mândreşte, la intrarea în pronaos, cu un înscris aparţinându-i lui Alexandru Ipsilanti, prin care acesta obliga negustorii participanţi la târgul de Înălţare din Jupâneşti să dea, fiecare, preotului câte şase parale, bani din care acesta oferea o masă obştească, pentru toți participanții la slujbă, în ziua hramului) nu îţi poţi reţine admiraţia faţă de geniul meşterilor care au lucrat la ea, propunând-o nemuririi. Simbolistica bisericii de lemn din Jupâneşti este complexă şi ar putea, doar ea singură, să constituie subiectul unei anchete jurnalistice sau al unui studiu academic. Consolii (elementele de rezistenţă ale bisericii, n.r.) ciopliţi sub forma capului de cal (foto jos), fiecare purtând amprenta particulară a meşterului cioplitor, sunt printre primii care îţi atrag atenţia.

“Adevărate mesaje” culturale şi teologice, cioplite în lemn pentru urmaşi

“Eu cred că au vrut să ne transmită relaţia de întrajutorare care trebuie să existe între om şi Biserică. Prin ciopliturile lor ne-au lăsat adevărate mesaje, chiar și teologice. Avem trei ferestre încadrate de câte o potcoviță, pe care se află o cioplitură diferită. Avem la o fereastră un model făcut din litera X, cu litere înșiruite una după alta. Or, litera X,  pe lângă cea din alfabet, numărul 10 la romani sau semnul înmulțirii, pentru creștini reprezintă crucea pe care a fost răstignit Sfântul Apostol Andrei, unul dintre cei 12 ucenici care au ajuns să aducă Cuvântul lui Dumnezeu aici, în locurile acestea. Sfântul Apostol Andrei a ajuns la mănăstirea Nămăiești și spun eu că, atunci când ne uităm la fereastra aceea, ne gândim la Cuvântul lui Dumnezeu. La următoarea fereastră, din cioplituri, se poate întrepătrunde zborul porumbelului, adică mesajul lui Dumnezeu despre dragoste, pace și iubire, simbolizat de porumbel. La cealaltă fereastră se află o înșiruire de cruci așezate una după cealaltă, despre care spun eu că sunt arma cu care apărăm Cuvântul lui Dumnezeu.”

Dacă, la interior, se remarcă şi grinda cu cioplituri sugerând dinţii fierăstrăului – unealta cea mai folosită la ridicarea locaşului – exteriorul este dominat de funia răsucită care înconjoară biserica. “Această funie care, din punctul meu de vedere, înseamnă începutul și sfârșitul, Alfa și Omega sau unitatea creștinilor, strânși la un loc în Biserică, la Jupânești este specială. O găsiți la multe biserici de lemn din Țara Românească. Dar aici, începutul și sfârșitul acestei funii sunt făcute cu steagul dacic, capul de lup și corpul de șarpe stilizat. Or, ce vreţi mai mult de atât ca să ne dăm seama cât de pricepuți au fost meșterii care au lucrat această biserică, să aibă și atâta cultură încât să știe să așeze așa ceva?”.

Fereastră cu cioplituri în formă de cruce. Sub ea, se poate observa funia specială, cu extremități de tip dacic

Fereastră cu cioplituri în formă de cruce. Sub ea, se poate observa funia specială, cu extremități de tip dacic

Mergând însă pe firul istoriei, se poate observa că Biserica din Jupâneşti – şi schimbăm voit registrul pentru a ne referi la instituţie, nu la construcţiile care o găzduiesc; cea “nouă” datează din 1844 – s-a construit pe o jertfă nu doar creativă, ci şi umană. O jertfă pentru care “jupâneştenii” sunt recunoscători până azi.

“Când oamenii din satul nostru au ajuns la concluzia că spațiul acesta liturgic nu le mai este suficient, pentru că satul se mărise și veneau toți la biserică, au luat o hotărâre: «Trebuie să construim o biserică mai mare, de cărămidă, așa cum și-au făcut și vecinii noștri, și mai frumoasă» – pentru că tot timpul vrem să facem mai frumos. Or, numărând banii pe care îi aveau deja, au constatat că nu le ajung. Și atunci, au mers să ceară ajutor la comunitățile creștine din împrejurimi, pe care și noi le ajutaserăm la rândul nostru.

Banii strânși – și nu orice bani, pentru că cei mai valoroși atunci erau galbenii de aur – s-au adus în casa boierului nostru, un om foarte credincios, nu așa cum știm noi din cărți, că boierul era ursuz, era zgârcit. Al nostru, Barbu Eneotu – despre el se spunea că era primul care ajungea la biserică, duminica și de sărbători, odată cu preotul – a luat banii și i-a ascuns în casă. Se temea de o ceată de hoți care bântuia în zona noastră, din satul vecin Gănești, condusă de un anume Baboi. De ce i-a fost frică boierului, n-a scăpat! În toamna spre iarna anului 1838, într-o noapte, în casa boierului au venit acești derbedei. Se făcuse zvon mare că în casa boierului sunt bani. Era normal. Mergi și ceri, din sat în sat şi strângi… undeva trebuia să se găsească!”, ne evocă părintele din Jupâneşti povestea fabuloasă.

Boierul care şi-a apărat credinţa şi comunitatea cu preţul vieţii

“Dar, pe cât a fost de credincios, pe atâta a fost de inteligent boierul! Au venit hoții, l-au legat și l-au bătut o noapte-ntreagă! Se spune că l-au afumat cu jăratec, peste care au pus ardei iute, ca să îl facă să cedeze la dureri și să spună unde a ascuns banii. L-au bătut cu o vână de bou, au turnat pe pielea lui seu încins. Or, imaginați-vă că numai Duhul Sfânt și credința pe care acest boier a avut-o l-au făcut să reziste la chinuri și să nu spună unde sunt ascunși banii. Știa cât de importanți sunt banii și, mai mult, cât de importantă este Biserica pentru comunitatea respectivă. Spre dimineață, hoții au plecat cu tolba goală. Deja, slujitorii se trezeau, oamenii din sat se îndreptau spre casa boierului – unii să muncească, alții să ceară, alții să dea. Dacă sătenii i-ar fi prins, cu siguranță i-ar fi omorât. (…)

L-au găsit pe boier, spun bătrânii, leșinat de durere și plin de răni. Au încercat o metodă interesantă ca să îl vindece și să îi aline durerea. Au tăiat două oi, au luat pielea lor caldă și umedă și i-au acoperit tot corpul plin de vânătăi şi de arsuri. Încercarea lor n-a dat un rezultat foarte bun. Câteva luni mai târziu, în primăvara anului 1839, boierul a murit. Mare jale, spun bătrânii, a fost în satul nostru!”.

Boierul nostru, Barbu Eneotu, cel care a refuzat să spună hoţilor unde sunt banii destinaţi Bisericii, a murit în primăvara lui 1839. Mare jale, spun bătrânii, a fost în satul nostru!

Barbu Eneotu avea să fie îngropat în biserica de lemn, ca o mică dovadă de recunoştinţă a satului pentru sacrificiul suprem al acestuia. “Asta fiindcă au conștientizat cât de importantă a fost jertfa lui pentru Biserică. Avem o piatră mare de mormânt, pe care stau scrise cuvintele: «Aici odihnește robul lui Dumnezeu, Barbu Eneotu, mort în 1839». În piatră este săpat un lăcaș, în care este înfiptă o cruce mică. De ea stă un fier strâmb, pe care a ars o candelă. O să vedeți cât de mult l-au iubit oamenii pe boierul acesta. Fiindcă au venit să întrețină aprins focul candelei și puneau piciorul pe piatră – acolo unde au pus piciorul, s-a tocit piatra!”, exclamă mişcat preotul Mazilu.

Piatra de mormânt a boierului Barbu Eneotu, omul prin sacrificiul căruia a fost ridicată noua biserică din Jupânești

Piatra de mormânt a boierului Barbu Eneotu, omul prin sacrificiul căruia a fost ridicată noua biserică din Jupânești

Gestul sublim al boierului nu a rămas fără finalitate: fiul său, Ioniţă Eneotu, a început construcţia noii biserici la 1840. Rezultatul este locaşul (târnosit la 1844) în jurul căruia, până azi, Jupâneştiul se strânge pentru a-şi onora viii şi morţii.

“Lucrarea a durat patru ani până a fost terminată şi dată spre folos credincioşilor. Ajuns apoi la bătrânețe, Ioniță Eneotu a fost îngropat, în calitate de ctitor, în amvonul acelei biserici. De aceea, îmi place să spun că aici, la Jupânești, găsiți simbolic reprezentarea Sfintei Treimi și altfel: tatăl îngropat în biserica aceasta, fiul îngropat în cealaltă biserică, iar noi avem datoria să chemăm Sfântul Duh prin rugăciune, să formeze Treimea care să apere Jupâneștiul. Treimea de la Jupâneşti.”

Legăturile simbolice, de altfel, sunt o «marcă înregistrată» a Jupâneştiului, loc în care “fiii satului” se întorc pentru a-şi onora rădăcinile, iar de Înviere slujba începe la biserica “veche”, din 1742, pentru ca apoi comunitatea să se mute la “noua” casă de rugăciune, din 1844.

Noaptea de Înviere la Jupânești

Noaptea de Înviere la Jupânești Foto: Costin Teodorovici

Noaptea de Înviere la Jupânești. Enoriașii, asistând la slujbă

Şi totuşi, unde a ascuns Barbu Eneotu banii cu o menire superioară?

“Aici, în zonă, se produce o țuică specială. Nu-și explică nimeni de ce țuica de la Jupânești și de la Corbi este cea mai bună ţuică din județul Argeș. La Jupânești, eu încerc să explic – așa cum îmi stă în caracter: pentru că soarele răsare direct pe fruct și scoate apa din el, şi coace fructul mai bine. Vă dau în scris: prunii de la Coșești, unde stau eu, la cazan dau 35 litri, prunii de la Jupânești dau 45 litri. Și nu vorbim de calitatea țuicii, care este mult mai bună. (…)

Boierul nostru avea, în crama lui, câteva zeci de butoaie de ţuică. Noi le spuneam «zăcători». Erau niște butoaie mari, în care noi intram cu totul, și ne puteam pune și o saltea să dormim peste noapte. Atât de deștept a fost boierul, că tuturor galbenilor pe care îi avea, le-a dat drumul într-un butoi de țuică, ca într-o pușculiță! Butoiul plin de țuică, galbenii înăuntru, n-a știut nimeni. Nici nu s-au gândit hoții. Fiindcă, atât cât l-au bătut și l-au chinuit, au și răscolit toată casa. Nu s-au gândit niciodată că pe fundul acestui butoi ar putea exista comoara pentru ridicarea noii biserici.”

Părintele Daniel Mazilu, alături de ajutorul său de nădejde, maica Aurica (88 de ani), „șefa de la lumânări”

Părintele Daniel Mazilu, alături de ajutorul său de nădejde, maica Aurica (88 de ani), „șefa de la lumânări”

La plecare, aflăm de la doamna învăţătoare Ecaterina Moldoveanu, gazda graţioasă înainte de alte popasuri riverane, că Jupâneşti, Argeş, este satul cu “cei mai mulţi intelectuali per metru pătrat din regiune. Dacă la o casă nu găseşti un învăţător, la cealaltă găseşti trei!”.

Povestea fascinantă a bisericilor din Jupâneşti e o frumoasă ilustrare a acestor vorbe şi a anduranţei unui loc ce reprezintă, în sine, dovada că spiritul şi materia pot coexista în armonie.

Alfa și Omega

Alfa și Omega

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Jertfa de la Jupâneşti. Cum a apărat un boier credincios Biserica, cu preţul vieţii: “L-au bătut o noapte cu vână de bou, au turnat pe pielea lui seu încins, dar nu a spus unde sunt banii”

16 Noiembrie 2016 |
https://youtu.be/68SyZtmsVA8 La Jupâneşti, un sat de 1000 de suflete din Argeş, sentimentul de comunitate este aproape palpabil şi te impresionează aprioric primelor contacte cu localnicii. “Eu nu fac separaţie între enoriaşii mei, fie că sunt români,...