monument

Maica Gabriela de la Voroneț este stavroforă, adică purtătoare de cruce pectorală, și este stareță a Mănăstirii Voroneț de un an. Are doctorat în teologie și largi competențe în artă sacră, filosofie, lingvistică.  A venit la Voroneț acum 28 de ani, alături de stareța Irina Pântescu, iar mica obște de atunci a reînviat Voronețul după o istorie de peste două secole în care nu mai fusese mănăstire, ci doar biserică de parohie și monument cu regim muzeal. Am purtat cu Maica Gabriela o discuție care dorește să clarifice în ce fel este compatibilă lumea de azi cu spiritul mănăstiresc. Altfel spus, cum putem noi, cei din lume, să înțelegem felul de a fi al monahilor. Răspunsurile sunt date de o persoană care are o vocație monahală profundă, dar pentru care lumea nu este nici dușman, nici câmp de luptă, ci este partener în căutarea celor înalte. Vă invităm să ascultați interviul integral (36 minute) și să parcurgeți cele câteva extrase text de mai jos.

Voronețul: monument de artă sau spațiu de reculegere?

• Voronețul este o sinteză: este operă de artă unică, dar să nu uităm nicio clipă că este mănăstire, deci este loc în care se face slujbă mănăstirească.
• Am învățat în timp, în cei 28 de ani de când viața mănăstirească s-a reluat la Voroneț, observând mulțimea care ne trece pragul, că trebuie să-l accepți pe fiecare om așa cum este. Fiecare este sub purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Fotografie cu obștea Mănăstirii Voroneț. Cele două stravrofore sunt maica stareță Gabriela și maica Irina, fosta stareță

Care este relația monahului cu lumea?

• Monahul nu se închide în mănăstire și să rămână doar cu grija mântuirii sale, el nu devine dintr-o dată egoist. Dar noi spunem adesea că ”doar rugăciunile pustnicilor ne mai țin”.
• Da, ne interesează ce se întâmplă în afara zidurilor mănăstirii. Suntem oameni ai comuniunii, ai empatiei, ai faptei bune deschisă către aproapele.
• Există fără dubiu o contrabalansare a greului lumii cu rugăciunea celor retrași din lume.
• Sunt conștientă că mulți din afara mănăstirii nu înțeleg viața din interior. Dar să știți că nici eu, din interiorul mănăstirii, nu înțeleg pe deplin viața din afara ei!

Despre monahii care nu fac cinste hainei monahale

• În momentul în care cineva intră într-o obște de mănăstire și îmbracă haina aceasta neagră, el nu devine automat altcineva. Cei din afara mănăstirii se așteaptă să-l vadă ca pe un sfânt, dar din păcate trebuie să cerem un pic de clemență. Credeți-ne, nu devenim automat sfinți.
• Are prima noastră stareță, maica Irina, o vorbă: îi vezi călugărului greșeala și îl judeci, dar pocăința i-o vezi? Dacă stă noaptea în chilie și plânge și recunoaște ”azi n-am fost adevărat călugăr”, îl vezi și atunci ca să-l judeci și atunci?

Biserica Mănăstirii Voroneț, ctitorită de Ștefan cel Mare și Sfânt în 1488

Principii de educație

• Cu siguranță că o anumită doză de severitate este necesară în educație. De multe ori părintele își spune ”ce am suferit eu, să nu sufere copilul meu”. Dar el uită că și copilul trebuie pregătit pentru lupta cu viața. Dacă nu fac părinții educația aceasta, viața însăși îi aruncă, îi întoarce, îi decade pe acei copii, iar căderile au consecințe mult mai grave.
• Educația se face în primul rând cu iubire. În egală măsură, în educație este nevoie de ordine.
• În reprezentarea plastică a Scării Sfântului Ioan Scărarul, de la Mănăstirea Sucevița, cetele de îngeri din partea de sus a scării arată ca o organizație militară, se află într-o ordine perfectă. În schimb, în partea de jos a scării, unde sunt cei căzuți, este haos.

Ascultare vs libertate

• Sensul ascultării monahale se găsește în acea povestire din Pateric, în care un frate este în grădină și plantează varză. Vine un părinte care-i spune că nu așa se plantează varza, ci cu rădăcina în sus. Fratele face ascultare și, atât timp cât este supravegheat, face cum i s-a spus, pune planta în pământ cu tulpina în jos și cu rădăcina în sus. Dar după ce pleacă părintele, revine la logica obișnuită: rădăcina plantei trebuie să stea în pământ. Căteva săptămâni mai târziu, în grădina de varză s-au prins și cresc frumos doar acele plante care fuseseră sădite cu ascultare, adică în totală opoziție cu logica naturală. Ce sens are povestea? Să-ți arate că probabil niciodată nu știi tu cum trebuie să faci, e mai bine să te bazezi pe știința superiorului tău duhovnicesc.

Este adevărat că în mănăstiri se gătește foarte bine?

• Să nu uităm, în afară de tot ce e nevoie pentru ca mâncarea să fie bună, în mănăstire totul se face dublat de încă o lucrare. Această lucrare oricine poate să o practice, numai că în mănăstire ești învățat să o practici: blagoslovenia. Și, pe cât posibil, rugăciunea în timp ce lucrezi.
• În mănăstire, dacă mâncarea este prea gustoasă, trebuie să se pună un pic de cenușă în ea! Iar dacă haina călugărului este prea frumoasă, trebuie să-i pună un petec. Așa, pentru măsură!

Judecata de Apoi de la Voroneț: care este mesajul ei?

• Judecata de Apoi de la Voroneț nu înfățișează, de fapt, o judecată. Este o cântărire. Punctul central al frescei, locul în care se intersectează diagonalele scenei, este balanța. Acela e punctul culminant. Nu este deci o judecată, ci este o răsplătire, iar din acest fel de a vedea lucrurile rezultă că accentul nu se pune pe Judecător, ci pe mine, cel care stau în fața Judecătorului.

O mână de oameni la început, acum din ce în ce mai mulți, își dedică din timpul și competența lor ca să participe la ”Ambulanța pentru Monumente”, un proiect prin care clădiri vechi și valoroase sunt salvate în ultimul moment. Florin Vaida, coordonatorul proiectului, ne-a explicat de ce și cum intervine Ambulanța.

Asociația care a demarat proiectul se numește Monumentum. Dar proiectul ”Ambulanța pentru Monumente” a fost gândit sub formă de franciză. Asta înseamnă că inițiatorii îl derulează în cele trei județe în care activează de la început, Sibiu, Mureș, Brașov, dar sunt în căutarea unor parteneri care să preia și să aplice în mod independent proiectul în alte județe ale țării. În acest moment Ambulanța Monumentelor s-a extins deja în Banat, acum se pregătește startul proiectului în Arad, iar finalul va fi crearea unei rețele naționale a Ambulanțelor.

Cum funcționează Ambulanța pentru Monumente?

Proiectul s-a născut în 2016. Scopul este ușor de intuit: punerea în siguranță și salvarea monumentelor care se află într-o stare avansată de degradare, în precolaps sau chiar în colaps. Mai exact, există o evidență a unor monumente aflate în pericol, iar Ambulanța merge pe rând acolo unde este nevoie. Echipele de intervenție sunt alcătuite din mulți voluntari, dar și specialiști, pentru că în intervenții trebuie respectate regulile restaurării științifice.

Eugen Vaida punctează pentru matricea.ro:

• Mergem în comunitățile locale și le ajutăm să-și descopere propria identitate culturală. Dar subiectul monumentelor istorice este unul destul de neclar pentru comunități, din perspectiva legislației. De asta au o anumită teamă de a acționa singure. Noi venim și-i ajutăm să-și obțină inclusiv documentațiile și aprobările necesare și sunt foarte deschiși.

• Multe monumente se degradează sub ochii oamenilor, pentru că, în accepțiunea comunităților locale, monumentul este ceva de care nu ai voie să te atingi, nici măcar ca să-l repari, pentru că te oprește legislația.

• Multe sate s-au depopulat, tinerii au plecat la oraș, iar bătrânii nu mai au posibilitatea să-și repare vechile monumente. Dar mulți dintre acești tineri vor să știe că biserica din satul lor, în care au fost ei botezați, este reparată și va continua să existe.

• Cât stăm cu echipa Ambulanței într-un anumit loc, mâncăm tradițional, mâncărurile locului, facem vizite la muzeele din zonă, găsim poate vreun colecționar care să ne arate colecția lui. Sau uneori facem o seară de dans tradițional împreună cu comunitatea, deși poate că nici ei nu-și mai aduc bine aminte dansurile din vechime.

În loc de bun venit, Ambulanța este primită cu suspiciune

Eugen Vaida povestește cum decurge primul contact cu monumentul și cu oamenii care trăiesc în vecinătate: ”Când mergem la un monument, noi mergem, vă dați seama, pe un tărâm necunoscut din punctul de vedere al relațiilor sociale din cadrul comunității. Și niciodată nu știm cum ne primesc. În general sunt reticenți la început, așa cum a fost într-un sat în care oamenii mai în vârstă ne-au spus că n-avem cu cine lucra acolo, că nu se va găsi nimeni să ne sprijine. Într-un final s-a transformat totul într-un succes atât de mare încât toate autoritățile din județ au conlucrat, membrii comunității au fost implicați. Ba chiar tinerii de la oraș care plecaseră din acel sat au donat bani sau au venit și au lucrat cu noi. Cam așa e de obicei, comunitățile ne primesc cu reticență pentru că nu știu cine suntem, și plecăm cu îmbrățișări și cu lacrimi în ochi pentru că le-am pus în siguranță un monument despre care abia atunci descoperiseră că e parte din identitatea lor.

Când am ajuns la Prigor, ca să intervenim la moara de apă de acolo, la început reticența a fost atât de mare, că s-a iscat o ceartă, nu știau cine suntem și nu s-au înțeles nici ei între ei. După care chiar ei au insistat să ne ajute ca să punem în siguranță acel monument și s-a lăsat chiar și cu petreceri. Din păcate, comunismul a afectat mult comunitățile rurale și relațiile dintre oameni. Altădată se întâlneau toți oamenii din sat și hotărau să repare un pod, de exemplu. Acum primăria este cea care le face pe toate, iar locuitorii nu sunt deloc sau aproape deloc informați și implicați.”

De ce e important să salvezi o clădire din lemn veche și inaccesibilă

L-am întrebat pe Eugen Vaida de ce totuși se cheltuie atâtea energii pentru restaurarea unor monumente practic necunoscute, care probabil vor rămâne și pe viitor în afara traseelor turistice și la care nu are și nici nu va avea acces publicul larg. Care este miza acestor intervenții? Ne-a răspuns că din punctul său de vedere este greșită ideea de a împărți monumentele istorice în două categorii, categoria A pentru cele de importanță națională și categoria B pentru cele de importanță locală. ”Au mai rămas puține mori, de exemplu, poate zece la sută din ceea ce aveam acum 30-40 de ani, s-au distrus foarte repede. Ele au rămas singurul martor al unui lung șir de funcțiuni rurale sau tipologii de monumente care au dispărut între timp. De aceea e important să le păstrăm, pentru că sunt foarte puține.  Acum 50-60 de ani, când s-a întocmit lista monumentelor istorice, exista un anumit număr de monumente. Acum se constată că multe au dispărut între timp, unele au ars, unele s-au degradat, s-au prăbușit la furtuni. Cele care au rămas au devenit unice în felul lor. De asta e important să le salvăm.”

Cum se face o restaurare și care sunt greșelile de care trebuie să se ferească restauratorul? Cum poate un specialist să redea viața unei picturi create acum cinci sute de ani? Anca Dină este restaurator și vorbește despre cât de importantă este meseria ei pentru ca monumentele de artă românești să învingă timpul.

Matricea Românească: Ați lucrat mult timp ca restaurator, la monumente foarte valoroase.

Anca Dină: Eu sunt specialist în conservare pictură murală și am lucrat mult în Bucovina, pe șantierele pe care le coordona Oliviu Boldura, care mi-a fost profesor. Am lucrat la monumentele cele mai cunoscute: Sucevița, Moldovița, Voroneț, Arbore. Acolo lucram mai ales vara, pentru că, monumentele fiind neîncălzite, doar vara poate funcționa șantierul în cele mai multe dintre cazuri. A fost o șansă mare pentru mine să pot lucra acolo și am avut noroc de o echipă frumoasă și de o pictură frumoasă, care-ți oferă foarte multe satisfacții.

Ce înseamnă, mai exact, restaurarea picturii murale? Cum se salvează o pictură degradată?

În general, prin restaurare se înțelege că se face ceva nou. Dar nu este așa. Restaurarea picturii murale presupune mai întâi o descărcare a acumulărilor și depunerilor de praf, fum, microorganisme. Adică o curățare. Iar apoi, sau în paralel, o consolidare a stratului suport, a stratului de culoare, pentru că altfel riști, pe măsură ce lucrezi, să pierzi părți importante din ce-ți dorești să salvezi.

Monumentul nu este o ființă vie, dar este o materie care lucrează.

Aici este diferența între o intervenție de specialitate și o intervenție făcută de cineva bine intenționat care dă cu o cârpă, îndepărtează totul, apoi spune: Uite, ce frumos! Da, dar acolo unde stratul de culoare nu este bine fixat, este foarte ușor să-l îndepărtezi cu totul de pe perete. Și atunci aparenta curățenie pe care o faci duce și la pierderea picturii, practic, a stratului de culoare. Pe de altă parte, consolidarea este importantă, ca să nu ne trezim cu bucăți prăbușite.

Restaurarea trebuie să fie vizibilă sau discretă?

O restaurare este diferită de crearea a ceva nou. Noi conservăm și ajutăm să meargă mai departe opera de artă, dar nu creăm, nu o luăm de la zero. Noi prelungim viața picturii, cu toate cicatricile pe care le-a acumulat până atunci. La final este partea de prezentare estetică, atunci când noi nu punem culoare ton în ton și nu recompunem prin pictură nouă ceea ce s-a pierdut, ci doar punem în valoare acele părți din pictura originală care s-au păstrat. Intervenția trebuie să fie vizibilă de aproape, iar de departe trebuie să creeze imaginea unui fond suport pentru original, fără să deranjeze vizual.

Pictura Voronețului, de exemplu, a fost făcută acum cinci secole și a ajuns până la noi. Restauratorul intervine asupra picturii și o conservă, iar astfel îi prelungește viața. Cu cât? Altfel spus, când va trebui făcută o nouă intervenție, o nouă restaurare?

Materialele care sunt folosite în restaurare au o ”viață”, un fel de garanție. Depinde și cum este păstrat mai departe monumentul. Depinde dacă sunt respectate sau nu condițiile optime, sau dacă eventual este abandonat și se intervine agresiv asupra lui. Și sunt și anumite modificări care apar din cauza condițiilor fizice. Pictura exterioară este expusă ploii și soarelui, de exemplu. Dar nu trebuie să ne sperie intervenția de restaurare.

Ai restaurat un monument, dar nu pleci de acolo mulțumit că ai terminat și uiți de el pentru o sută de ani!

Mai bine să se intervină mai des și să se oprească o formă incipientă de degradare, decât să spunem gata, l-am restaurat acum, ne mai uităm la el peste o sută de ani. Materia îmbătrânește. Noi conservăm o materie îmbătrânită și îi prelungim viața. Și una este să pui schela și să stai o săptămână, și altceva este să pui schela și să stai acolo doi ani pentru că ai multe de reparat.

Sunt deci restauratori care au funcția de medici de familie pentru un monument.

Ar trebui să fie. E nevoie de monitorizare, mai exact. Ai făcut o restaurare, dar nu pleci de acolo mulțumit că ai terminat și uiți de el. Te mai duci, vezi dacă este în regulă, dacă intervenția a rezistat, ce măsuri se pot lua ca să protejăm monumentul. Sau poate vezi că într-un loc a apărut o fisură, înseamnă că structura se mișcă, deci e vorba despre o problemă structurală și e mai bine să intervenim acum decât să vedem cum la un posibil cutremur se întâmplă ceva mai rău. Monumentul nu este o ființă vie, dar este o materie care lucrează.

Nu lucrați cu vopsele?

Nu lucrăm cu vopsele la restaurarea picturii murale. Sunt culori de apă, pentru că intervenția trebuie să fie reversibilă. Mai exact, culori de apă aplicate în ton neutru, așa spune manualul. Ideea este că, dacă pe perete este galben, tu ca restaurator nu pui galben, ci pui un fel de gri ușor colorat spre cald care pune în lumină galbenul original și lasă să se citească lacuna (ceea ce nu mai este din pictura originală). Tonul aplicat prin restaurare trebuie să pună în valoare originalul, nu să ajungă să-l concureze, de asta nu se pune culoare ton în ton. Dar integrarea sau prezentarea estetică depinde și de tehnica în care este realizată pictura. La pictura în ulei este diferit.

Sunteți de părere că patrimoniul cultural al României este bine păstrat și pus în valoare?

Patrimoniul cultural este doar într-o mică măsură conservat sau respectat. Nu e greu să înțelegem asta, trebuie doar să privim în jur. Și vom vedea că puține case sau monumente sunt restaurate așa cum trebuie. Acelea la care proprietarul se gândește că trebuie păstrată și fereastra de lemn așa cum este ea, cele la care imaginea reală se dorește a fi conservată.

Dar această fereastră ipotetică este importantă?

Da, pentru că ea este parte din imaginea inițială. Ea păstrează identitatea casei. La noi se merge mult pe înlocuire. Geamul termopan izolează mai eficient și aparent este mai bine să înlocuim fereastra veche din lemn.

Proprietarul vrea să schimbe, arhitectul vrea să păstreze

Arhitectul restaurator are de multe ori de furcă cu proprietarul. Dar, din păcate, de cele mai multe ori nici nu se apelează la un arhitect restaurator, pentru că, nu-i așa, noi suntem ”pricepuți” la toate și putem decide singuri ce schimbăm și ce păstrăm. Din perspectiva proprietarului, totuși, există și multe situații când el vrea să păstreze, să restaureze elementele originale, dar nu poate, pentru că sunt puțini specialiști și este greu de ajuns la ei, pentru că nu mai există tâmplari care să repare tâmplăria, de exemplu, și tot așa.

Acum, în Bucureștiul pe care îl cunoașteți, există multe case care ar trebui restaurate?

Arhitecții au făcut o astfel de inventariere cu casele care ar trebui și se mai pot păstra. Din păcate, unele dintre cele care sunt pe listele mai vechi de clasificare a monumentelor deja nu mai există fizic sau sunt într-o stare de degradare avansată. Cele câteva case care au fost salvate printr-o restaurare reală ne fac să ne bucurăm. Multe dintre casele restaurate sunt sedii de instituții sau de ambasade, casele particulare sunt puține pentru că este foarte costisitor să le restaurezi.

Partea financiară este cea mai grea piedică?

Partea financiară merge mână-n mână cu partea de educație. Adică întâi să ne dorim să păstrăm și apoi să ne permitem să păstrăm aceste case.

Și care este miza? De ce să ne dorim să păstrăm o casă veche și să nu ne dorim să construim o frumoasă casă nouă?

Miza este că ne pierdem identitatea. Nu este același lucru să trăiești într-un bloc sau într-o casă nouă și prestanța pe care ți-o dă o casă veche, cu istorie, cu o poveste. Casa istorică este o casă care trăiește. Ea te bucură pe tine ca proprietar, îi bucură pe cei care trec pe lângă ea și ne reprezintă pe toți, până la urmă. Și la ce ne trebuie identitatea într-o lume a globalizării? Tocmai în această lume este esențial să ai o imagine bine definită. Orașul tău poate atrage turiști, de exemplu, pentru că este un oraș unic și oferă experiențe pozitive și din punct de vedere vizual.

Ce este Art Conservation Support?

După vreo 12-14 ani în care mi-am petrecut verile pe șantiere, am trecut printr-un moment de răscruce, în care mă gândeam cum pot să continui. Atunci mi-am dat seama că partea de promovare a patrimoniului este aproape total neacoperită. Sunt câteva ONG-uri în acest domeniu, dar ele nu reușesc să acopere nevoia reală, cu atât mai mult cu cât programele școlare amintesc doar tangențial ideea de patrimoniu cultural. Atunci am pornit împreună cu câțiva colegi Art Conservation Support, care este o asociație profesională în care membrii sunt chiar restauratori, istorici de artă, chimiști, adică specialiști din zona conservării patrimoniului. Așa am editat mai multe cărți prin Editura ACS, atât carte de specialitate cât și carte adresată publicului larg, carte turistică. Sunt lucrări care trebuie să existe la monumente, când ajungi acolo ca turist să le poți citi, sau pe care să le poți procura din librării și, dacă nu poți să ajungi într-un anumit loc, să citești măcar despre el. Sunt călătorii într-o carte, așa cum ne place să le spunem.