Tag

morală

Dintre toate fiinţele care îţi populează şi îţi influenţează existenţa, Mama te învaţă, de-a lungul vieţii, cele mai multe lecţii. Nici un învăţător ori profesor, nici un prieten sau rudă, nici un superior ierarhic, guru, consilier de dezvoltare personală sau life coach nu se poate ridica la nivelul de înţelepciune, de simplitate şi de bun-simţ ce defineşte morala maternă.

Mamele se fac în toate formele şi mărimile: înalte şi scunde, grase şi slabe, sărace şi bogate, profesoare universitare şi muncitoare în fabrică.

Însă, dincolo de realităţile obiective, care le diferenţiază, mamele bune au un numitor comun: întocmai ca Soarele, singura lor raţiune de a fi este aceea de a întreţine viaţa şi de a mângâia cu razele lor blânde.

Nu trebuie să mergi în Tibet pentru a studia iluminarea: e suficient să priveşti o mamă atunci când îşi îngrijeşte puiul.

Nu trebuie să citeşti Arta Războiului de Sun Tzu pentru a afla cum câştigi bătălia cu viaţa: studiază voinţa şi dârzenia mamei în a-şi apăra copiii. Porţile iadului sunt firave în faţa unei mame rănite sau în nevoie pentru ai ei.

Nu trebuie să mergi în Tibet pentru a studia iluminarea: e suficient să priveşti o mamă atunci când îşi îngrijeşte puiul

Sunt multe lecţiile pe care le-am învăţat de la Mama şi cu siguranţă că decantarea lor va dura o viaţă. Tot ce ştiu e că cea mai importantă dintre ele e cât se poate de clară şi mi-a definit parcursul existenţial.

Mama m-a învăţat să nu-mi înşel semenii şi să nu înşel viaţa.

Prima parte a lecţiei e simplă: să muncesc cinstit pentru ceea ce îmi doresc şi să îmi croiesc propriul drum, să mă impun prin ceea ce ştiu şi prin lucrurile bune făcute, adică prin reputaţie, nu prin jocuri de culise şi prin intrigi. Unii oameni răspândesc lumină, alţii – mulţi – vor cu orice preţ să fie în lumina reflectoarelor. Mama m-a îndrumat să fac parte din prima categorie.

Iar a doua parte a lecţiei e la fel de curată: să fac ceea ce ştiu, pe cât de bine o pot face, dar să nu forţez lucrurile, din lăcomie sau egocentrism, când vocea interioară îmi spune să mă opresc, pentru că am ajuns la capătul liniei. A nu înşela viaţa presupune a fi corect cu tine însuţi şi a fi demn în relaţia ta cu ceilalţi. România ar ajunge departe dacă impostura n-ar fi prima specializare, dacă oamenii ar fi cinstiţi cu ceea ce pot şi cu ceea ce nu pot, dacă nu şi-ar asuma lucruri peste înzestrările lor, la preţuri de patru ori mai mari.

Morala maternă ar trebui să facă obiectul unui curs la Universitate.

Foto deschidere: picography.co/

Se fac mult prea multe miştouri, e prea multă băşcălie în România. Nu aşa facem treabă! Batem pasul pe loc! ~ Miodrag Belodedici, fost internaţional român, cu origini sârbeşti, pentru Matricea Românească

La români, libertatea este tihna de a spune bancuri. ~ Horia-Roman Patapievici

Despre băşcălia la români au mai vorbit oameni mult mai deştepţi şi mult, mult mai în vârstă decât mine. O conferinţă susţinută de Ana Blandiana ţine capul de afiş al căutărilor pe Google privind băşcălia la români. Însă subiectul e departe de a fi epuizat, fie şi pentru că pofta de băşcălie a românilor, alimentată de o realitate – culmea! – mai mult tragică decât comică, sporeşte pe zi ce trece.

O tornadă va lovi Aradul? Dacă merge la vest şi ia toată ungurimea, suntem pregătiţi!

De ce au parlamentarii români salariile aşa de mari? Pentru că prostia se plăteşte.

Ştefan cel Mare se adresează armatei: „Oşteni, mâine ne batem cu turcii. Bă, dar să veniţi, că am vorbit cu oamenii ăia!“

Dacă vrem să aibă un viitor asigurat, trebuie să ne dăm copiii la şcoală în Teleorman.

Şi lista poate continua.

Românul care face băşcălie (pleonasm, s-ar zice) are impresia că e regele lumii. Când, de fapt, rămâne un pion sau un arlechin disperat, o victimă care, deşi crede că are ultimul cuvânt dacă râde la urmă, râde degeaba.

Între umorul fin şi băşcălie e o linie nu fină, ci groasă, pentru că aşa e băşcălia: grosieră şi inutilă. Când ai decenţă, nu faci băşcălie: îţi canalizezi energia în muncă, nu în butade sterile care nu servesc nici unui scop practic. Românul care face băşcălie şi nimic altceva pune carul înaintea boilor: fură startul şi-o ia pe scurtătură, dar e descalificat de ontologie.

Sigur că e recomandabil să ai umor. Asta ne deosebeşte pe noi, oamenii, de animale şi de roboţi, dar şi pe noi oamenii / popoarele între noi. Nemţii, când şi-l exhibă, au un umor care-ţi dă fiori reci. Românii trăiesc cu snoavele sub pernă: e o pernă care ne-a fost vitală în istorie, dar nu mai are funcţie în post-istorie.

De ce facem băşcălie? Unii ar spune că din reflex. Alţii, că aşa echilibrăm jocul perfid şi inegal pe care ni-l propune viaţa pe aceste meleaguri. Că e o armă de apărare. Alţii spun că din impotenţă. Alţii, din contră, văd în băşcălie suprema superioritate. Adevărul e că nimeni nu ştie, dar efectele băşcăliei se văd – şi sunt corozive.

Românul care face băşcălie şi nimic altceva pune carul înaintea boilor: fură startul şi-o ia pe scurtătură, dar e descalificat de ontologie

Românul e ne-serios, ştie să se bucure de viaţă, şi asta l-a ajutat foarte mult. Suntem în patria “littleşilor”, a “deranjului” din Centrul Vechi. România e, cum spune o româncă foarte deşteaptă, “ţara ideală dacă vrei să spargi seminţe nederanjat”. Pentru că, afară, n-o să poţi face asta niciodată.

Tot spărgând, însă, seminţe, în nasul Istoriei şi hohotind până la urechi, nu câştigăm nimic, ci eşuăm. Generaţia care vine după noi, pe care o creştem, trebuie să fie nu sobră, nu ursuză, ci echilibrată. Adică să ştie când e timpul de glumă, şi când e timpul de muncă. Să ştie că nu se glumeşte oricând şi despre orice, dar mai ales că gluma e apanajul specialistului, nu al amatorului.

PS: de fiecare dată când facem băşcălie, mai adăugăm o înfrângere la istoria noastră, atât personală, cât şi ca neam

Denigrat de “binevoitorii de serviciu” ai României după alegerea sa în fruntea celui mai înalt for ştiinţific şi cultural al ţării, profesorul Ioan-Aurel Pop şi-a arătat eleganţa şi calităţile de mentor în faţa liceenilor de la Colegiul Naţional “Avram Iancu” din Câmpeni, cu prilejul ediţiei cu numărul IV a Întâlnirilor Matricei, din finele anului trecut. Şi cum bunătatea, decenţa şi înţelepciunea nu se perimează, ci strălucesc tot mai puternic, Matricea Românească face publică intervenţia marelui nostru Profesor medievist, mai nou şi preşedintele Academiei Române, în faţa a zeci de tineri din Ţara Moţilor, la Întâlnirile Matricei.

Rugat de către profesoara de Limba şi Literatura Română Sanda Bold să comenteze, pentru cei circa 90 de tineri liceeni de “16-17-18 ani” prezenţi în sală, un citat atribuit lui Mihai Viteazul, “Pentru a trăi viaţa care ţi-a fost dată, eşti dator să o meriţi atât ca om, cât şi ca neam în fiecare clipă”, Profesorul Ioan-Aurel Pop a răspuns:

“Citatul este atribuit greşit, dar esenţa lui rămâne şi are legătură cu Mihai Viteazul.

E greu, pentru că e o problemă filosofică, de fapt. Viața nu este un dat etern și nu este un cadou, adică nu e gratuită. Noi nu trăim viața ca și cum am primi un tort, din care tăiem fiecare câte o felie, se termină și se duce… Noi trebuie să ne trăim viața în fiecare clipă, conștienți că e un miracol.

Biserica ne explică ce este viața – dar noi, oamenii, care suntem cârcotași și mereu punem întrebări, și nu aplicăm principiul crede și nu cerceta, care-i valabil în teologie, nu la noi – mereu zicem: “Dar, totuşi, cum o fi şi cum e?” Nu. Viața e un miracol, pe care noi îl putem înțelege numai pe bucăți. Când am vrea să înțelegem ansamblul, suntem mărginiți. Singura forță care o înțelege e Dumnezeu. Dar, pentru asta, trebuie să o merităm zi de zi așa cum este. N-avem voie, în primul rând, să luăm viața cuiva, pentru că nu noi i-am dat-o. În vreme de război… Ferească-ne Dumnezeu de război! Eu sunt o generație fericită, dar bunicul meu a trăit două războaie. În al doilea a și murit, pe frontul anti-sovietic, în armata ungurească, întrucât eram în partea cedată a Ardealului, în 1940. Şi l-au luat imediat…

Nu zic să cosim fiecare, dar, decât să te duci la sală în fiecare zi, mai bine faci o treabă utilă!

Viața nu o putem lua, n-o putem da, dar avem obligația să o respectăm. Nu ne putem bate joc de ea. Dacă Dumnezeu ne-a lăsat cu două picioare și două mâini, trebuie să le folosim zi de zi. Asta le spun colegilor mei, care se suie la volan, după care se suie în ascensor, și nu-și mai folosesc forța mușchilor, și nu-și mai folosesc brațele. Eu nu zic să cosim fiecare, dar, decât să te duci la sală în fiecare zi, mai bine faci o treabă utilă!

Inspiraţie pentru tineri: Ioan-Aurel Pop, ales recent preşedintele Academiei Române. Profesorul a vorbit la Întâlnirile Matricei, în Ţara Moţilor

Inspiraţie pentru tineri: Ioan-Aurel Pop, ales recent preşedintele Academiei Române. Profesorul a vorbit la Întâlnirile Matricei, în Ţara Moţilor

Tânăr profesor eram, și am ajuns în America, după Revoluție – că, înainte, n-am avut voie să părăsesc țara, fiindcă nu prezentam garanție. Și am ajuns profesor la Pittsburgh, iar acolo îmi spune un profesor: “Mă, hai și tu cu mine la sală să faci câțiva pași.” Zic, “Nu, că nu vin cu mașina la serviciu.” “Păi, de ce nu vii cu mașina?” Nu i-am spus că mi-e frică să conduc în America sau altele… Puteai să închiriezi sau să cumperi o maşină cu 500 de dolari – bună maşină! “Păi, vin pe jos!” “Da’ de unde vii? Aoleu, dar sunt doi km!” “Și care e problema? Eu îmi calculez timpul, vin pe jos, în pas vioi, și mi-am făcut gimnastica!” După două săptămâni, îmi zice: “Nu m-am gândit la asta. Îmi las și eu mașina în garaj, că decât să mă duc la sală în fiecare zi…”

Eu sunt o generație fericită, dar bunicul meu a trăit două războaie. În al doilea a și murit, pe frontul anti-sovietic, în armata ungurească, întrucât eram în partea cedată a Ardealului, în 1940. Şi l-au luat imediat…

Viața, aşadar, ne este dată să o folosim cu totul și să avem grijă de ceea ce ziceau romanii: minte sănătoasă în corp sănătos, mens sana in corpore sano. Să nu ne batem joc de nimic.

(…)

Cred că acesta este mesajul, apropo de viaţă. Că măsura vieții ăsteia, despre care tot vorbim, este buna-cuviință. Dar nu putem trăi în viață nici fără adevăr, nici fără dreptate. Odată, un profesor de al meu a fost întrebat: “Ce e mai important: adevărul sau dreptatea?” El a zis: “Astea nu se pot contrapune, amândouă sunt importante, dar dacă nu le însoțești de bunătate, lasă-te de amândouă!” Pentru că omul, prin natura lui, tinde să fie rău. Şi, atunci, mereu trebuie să avem o autocenzură, care să ne îndemne la fapte bune. Degeaba ne învață Biserica, morala să facem fapte bune, că tentația ne învață să nu facem fapte bune! De aceea, mereu trebuie să ne amintim de lucrul acesta: Binele făcut se întoarce înmiit înspre tine, pentru că asta este rânduiala lumii.

Mereu trebuie să ne amintim de lucrul acesta: Binele făcut se întoarce înmiit înspre tine, pentru că asta este rânduiala lumii

Dacă rânduiala lumii ar fi fost răul, am fi fost cu toții monștri. Unii vor să ne determine să fim monștri, dar nu e frumos şi nu e bine. Somnul rațiunii naște monștri, zicea Goya. De aia nu trebuie să fim morți și nu trebuie să adormim, trebuie mereu să fim vii, să veghem – și, când apare un dezechilibru, să atragem atenția, chiar dacă nu suntem la putere, măcar să ne audă cineva! Şi, dacă găsim mai mulți care să creadă în acest lucru, eu sunt convins că vom învinge și sunt convins că și viitorul acestei țări e asigurat, repet, în ciuda tuturor dezechilibrelor și greutăților de astăzi.

Matricea Românească lansează o nouă serie de istorie literară, cu întindere de la anticul Esop până în spațiul cultural românesc contemporan, dedicată unei bijuterii literare, numită fabulă, o mostră de morală și un veritabil pașaport valoric al popoarelor, care în timpurile tulburi pe care le traversăm devine nu doar actual, ci vital.

Poporul român este din, profunzimea memoriei colective, un dătător de inventivitate și un creator de povești cu tâlc și înțelepciune. Am crescut alimentați de seva poveștilor bunicului sfătos din Humulești, Ion Creangă, sau de sinergia imaginației lui Petre Ispirescu. Cert este că a fabula, inventând morală și temeri, ne iese cel mai bine. Poate de aceasta ne-a dat Dumnezeu pe lume  bijuteria literară, numită fabulă românească: pentru ca să ne învățăm minte prin viu grai, ironizându-ne natura animalică.

Dincolo de sintetizarea cu care ne-am obișnuit de pe băncile școlii, fabula poartă o încărcătură specială, o autenticitate care denotă parcursul evolutiv al vectorului moral sau, exprimându-ne în termeni mai concreți, este „pașaportul valoric” al unui popor. Ea este o metodă combativă, dar pașnică, oricât de bizar ar fi acest paradox, de a aduce un mesaj important unei anumite categorii sociale, fie conducătoare, fie supusă. Satira și ironia lucrărilor genului este elementul de originalitate, dar și paravanul din spatele căruia survin cele mai neașteptate și importante lecții de viață. Pentru că, așa cum spunea scriitorul englez Gilbert Keith Chesterton: „Fabula este mai istorică decât un fapt, pentru că faptul ne spune despre un om, pe când fabula spune despre un milion de oameni”.

Esop, unul dintre cei mai renumiți autori de fabulă din istoria lumii

Esop, unul dintre cei mai renumiți autori de fabulă din istoria lumii. Foto: biography.com

Evoluția acestui fenomen literar în istorie își pornește cursul din îndepărtata Mesopotamie, așternută pe mănoasele câmpii dintre râurile Tigru și Eufrat, cu circa 2000 de ani în urmă. Urmare a expedițiilor arheologice întreprinse în zonă, au fost găsite tăblițe de autori necunoscuți, conținând fabula vulpei lăudăroase sau a câinelui nepriceput, textele fiind o construcție similară proverbelor contemporane, dar fără o morală explicită.

Tracul Esop, omul care a făcut din fabulă o «vedetă» literară

Știați că primele forme scrise, atestate istoric drept fabule și datate înainte de secolul al VII-lea î. Hr., circulau în Orient și au fost atribuite indianului Bidpay, lucrările sale fiind compuse în sanscrită și ulterior traduse în arabă? Dar revoluția, dacă acest termen este potrivit, construcțiilor fabulistice a fost dictată de muncile lui Esop (sec. VI î. HR.), sclav trac sau frigian, originea sa rămânând necunoscută umanității. Acesta merge pe varianta în proză a fabulei, iar istoriile sale au la sfârșit enunțată morală, devenind astfel un fel de „pilulă morală” cu acțiune imediată:

Chiar dacă între Esop și societatea modernă sunt secole depărtare, fabulele lui sunt la fel de actuale și astăzi, iar eforturile sale au ajuns să lase o amprentă și în dezvoltarea fabulei atât în spațiul universal, cât și în spațiul românesc. Iată câteva dintre transformările și evenimentele inedite ce au dus fabula până la forma pe care o cunoaștem astăzi:

  • Romanii au împrumutat, prin intermediul lui Avian, cel mai mare fabulist roman, patrimoniul esopian, acesta publicându-și  în secolul I d. Hr. opera cu titlul Fabule esopice;
  • Fabula a fost analizată și de protestantul Martin Luther, cel care în secolul al XVI-lea spunea despre această specie literară că permite, grație caracterului său alegoric, spunerea de către animale a unor adevăruri ce nu sunt auzite cu plăcere de către oameni.
  • Anii 1668 – 1694 sunt considerați, pe bună dreptate, de răspântie, deoarece apar volumele marelui fabulist francez La Fontaine, opera căruia a dat un vector nou scrierii de fabule în secolele următoare.
  • Fabula românească a ajuns a fi pusă la loc de cinste cam de pe la 1703, anul în care un anume Costea Dascălul din Scheii Brașovului copiază lucrarea Viața lui Esop.
  • Un an crucial pentru fabula românească este 1814, an în care este tipărit primul volum de fabule din literatura română, intitulat Filosoficești și politicești prin fabule moralnice învățături, semnat de către Dimitrie Țichindeal.
  • Gheorghe Asachi publică volumul Fabule alese pe românie aduse, la 1836.
  • Scriitorul rus Ivan Andreevici Krîlov apare pe arena autorilor de fabule în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Acesta începe să schițeze primele fabule de la vârsta de 10 ani, când intră ca funcționar în tribunalul unde activa tatăl său. Satirizează cu succes societatea rusă, fapt pentru care tipografia la care activa este închisă.
  • Volumul semnat de către Grigore Alexandrescu, cu titlul sugestiv Suvenire și impresii, epistole și fabule vede lumina zilei în 1847, consacrându-l drept cel mai important fabulist român din toate timpurile.
  • În 1860 apare prima lucrare teoretică în care sunt analizate începuturile speciei în Antichitate și evoluția acesteia, cu principalii autori din literatura universală până în contemporaneitate. Volumul Fabula a fost semnat de Ion Heliade-Rădulescu și era un compendiu de analiză literară a direcțiilor genului, în special pe segmentul de fabulă românească.
  • Vede lumina tiparului, la 1869, culegerea 101 fabule, semnată de către Gheorghe Sion, scriitor român, membru titular (din 1868) al Academiei Române.
  • Perioada interbelică, anume anul 1928, îi aduce notorietate scriitorului Vasile Militaru, odată cu publicarea volumului Fabule.
  • În 1957 este publicat volumul Stihuri pestrițe, culegere aparținând lui Tudor Arghezi și care îi conferă titlul celui mai notoriu fabulist român al secolului XX.

Observăm, astfel, că geneza acestei specii clasice literare a început, în spațiul românesc, cu împrumutul și învățarea prin viu grai sau prin tradiție a înțelepciunii milenare, exprimate în formă morală, a altor popoare. Un scenariu mai potrivit pentru nașterea unor figuri marcante și a unor lucrări de conținut nici că se putea inventa. Însă, în timp, am reușit să marcăm itinerariul unei individualiăți române în materie de fabule.

View this post on Instagram

În prezentul obscur pe care îl traversăm și în aceste momente când adevărul iese cu greu la suprafață din noianul unor interese meschine, a venit timpul să ne reîntoarcem la origini, în căutarea unei înțelepciuni mereu actuale. În curând pe www.matricea.ro, o nouă serie, dedicată istoriei și evoluției fabulei românești, în care ne dorim să reamintim cei mai importanți și prolifici autori de gen ai spațiului românesc. În imagine, volumul "Antologia fabulei românești", ediție îngrijită de Adrian Săvoiu și apărută la Editura Art în 2017, parte a colecției Bibliotecii "Mihai Eminescu" a Bulboacă și Asociații SCA. #fabularomânească #istorie #moştenire #morală #virtute #cultură #MatriceaRomânească

A post shared by Matricea Romaneasca (@matricearomaneasca) on

Primul care a purtat „ștafeta fabulistică” în spațiul românesc a fost Dimitrie Țichindeal, cel despre care vom discuta în următorul episod de istorie literară, dedicată fabulei românești, o serie marca Matricea Românească.

 

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Antologia fabulei românești”, ediție îngrijită de Adrian Săvoiu și apărută la Editura Art, 2017, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

E târziu în noapte, şi demonstranţii aruncă cu sloiuri de gheaţă în jandarmii masaţi să protejeze conducătorii ţării de mulţimea furioasă. Crainicii televiziunilor speculează despre ultraşi mobilizaţi, cine ştie de cine, să deturneze o manifestare, pe durata primelor zile, paşnice şi eminamente civice. “Tineriada” ediţia 2017 nu are revendicări politice, cât în esenţă morale: se cere bun-simţ, respect faţă de om, apărarea meritocraţiei şi pedepsirea fărădelegii. Dacă Dumnezeu nu există, vorba lui Dostoievski, totul este permis. Chiar şi furtul în limita a 44.000 de euro. Nu trebuie să fii foarte credincios ca să îţi dai seama că sute de mii de români s-au unit, o seară, într-o rugăciune colectivă pentru binele României.

Ca român, regret profund „spectacolul” trist la care asist. E puţin ireal să vezi 150.000 de bucureşteni şi încă 150.000 de conaţionali, ignorând frigul pătrunzător de ianuarie pentru că altceva le “muşcă” oasele: indignarea, saturaţia, jocul pervers cu destinul lor. Ca publicist, însă, mă abţin (cu greu): Matricea Românească nu e o platformă politică, ci una apolitică şi culturală. Totuşi, aici e vorba despre ceva mai mare decât noi, ceva care transcende politicul: e despre o iresponsabilitate care dinamitează o societate, aruncând în aer viitorul generaţiei căreia îi predăm ştafeta.

Adorm încărcat de gânduri, dintre care unul se detaşează categoric: ce-i voi spune copilului meu despre nebunia de afară? Mă voi trezi într-o altă ţară – şi, dacă da, pe ce piloni se va susţine ea? Orice pare posibil când viaţa ţi-e guvernată de ştirile în regim de alertă. Anxietatea mea e împărtăşită de milioane de români, bugetari sau „privaţi”, corporatişti sau pensionari, uniţi de fatalitatea numită identitatea noastră comună, respectiv de nesiguranţa zilei de mâine.

Sute de mii de români s-au unit, o seară, într-o rugăciune colectivă pentru binele României

Nu voi merge la proteste, şi nu din lipsă de civism. Respect opţiunea românilor mei, le admir bravura şi determinarea, şi sufleteşte sunt lângă ei. Voi protesta însă adâncindu-mă şi mai mult în lucrul la Matricea Românească. Pentru că, după mine, revoluţia începe nu în stradă şi nu cu forţa. Ci acasă, în căminele noastre, acolo unde se predau binele şi răul. Dar şi în şcoli şi în biblioteci, unde se predau instrumentele cu care putem construi o Românie mai bună. În firme, care trebuie să fie cuiburi, nu de vipere, ci de profesionalism şi de meritocraţie. Să strivim răul multiplicând binele, iată proiectul nostru de ţară.

Nici un sloi de gheaţă aruncat către jandarmi nu are puterea unei idei, a unui obicei care va schimba România.

Foto deschidere: Dan Mihai Bălănescu


Pentru unii, ba chiar cu veleităţi creştine, sunt o cohortă de adoratori ai răului care şi-au meritat soarta şi au atras pedeapsa “divină”. Mai moderaţii văd în ei nişte victime naive, pe alocuri inconştiente, ale unui sistem putred şi clătinat din toate încheieturile. Pentru alţii, sunt “martirii” care şi-au pierdut viaţa pentru a face loc ridicării, din cenuşă, a unei noi Românii, eliberate de proprii-i demoni (corupţie generalizată, nepăsare viscerală, individualism feroce). Ca de fiecare dată în cazul unui subiect, pe drept cuvânt, încărcat de emoţie, care polarizează societatea şi dezbină familiile sau prietenii, nu se poate vorbi despre un adevăr absolut: în lumina propriilor pasiuni şi credinţe, uneori osificate în prejudecăţi, Colectiv înseamnă cu totul altceva pentru fiecare dintre noi. Iar asta e normal şi, exceptând fanatismele, ne-blamabil.

Acest material nu este un manifest – poate doar unul spiritual, cultural. Ci este o reflecţie asumată, dedicată unor oameni care ne-au părăsit de timpuriu şi nejustificat. Dincolo de motivaţiile care le mânau şi de credinţele care le animau, victimele din Colectiv nu sunt nişte străini: sunt cunoştinţele, prietenii, fraţii, uneori părinţii noştri, prinşi într-un context nefericit care ne putea şi ne poate lovi oricând şi pe noi, ca o sabie a lui Damocles. Colectiv nu a fost niciodată şi nu este doar despre arşii din Colectiv, ci şi despre cei care se “ard” afară, în Colectivul mai mare numit România. Colectiv nu a fost şi nu este o ştire senzaţională: este o poveste moralizatoare despre pericolele derapajului etic, ale compromisului şi ale jumătăţilor de măsură ajunse, prin acutizare, la rang de cultură naţională.

Pentru că, după mine, Colectiv este fundamental despre cultură – şi răspund aici scepticismului cu care ar putea fi interpretat un material despre Colectiv, pe o platformă dedicată culturii naţionale. Este reducţionist şi caricatural să limitezi cultura la manifestările ei artistice: dimpotrivă, arta oricărui popor este nu cultură în accepţiunea populară a termenului, cât o manifestare sublimată a culturii, a numitorului nostru comun pe care îl descriem, generic, drept “specific naţional”, “identitate”, “fel de a fi”, modus vivendi / operandi, “cultură a locului”. Cultura este, în bine sau în rău, mimetism.

“Să zicem mersi că am scăpat cu viaţă!”

Bogdan Tănase are 39 de ani şi este un bibliotecar din Buzău, care s-a aflat în Colectiv preţ de aproape o oră și jumătate, în seara tragediei. “Am stat la patru piese ale trupei – exact înaintea piesei cu pricina -, apoi am plecat cu un prieten fotograf cu taxiul spre clubul Quantic de la Grozăvești, pentru a participa la alt eveniment rock. Iar când am ajuns acolo, am aflat nenorocirea…”, rememorează acesta pentru Matricea Românească.

“Prima dată nu am crezut, am crezut că e vreo glumă de Halloween. Îmi venea foarte greu să cred o așa grozăvie, mai ales că abia plecasem din Colectiv și era improbabil ca în timpul petrecut în taxi să se fi întâmplat așa ceva… Însă, altă imagine m-a tulburat. Am urcat la concert, era prima trupă pe scenă și mai avea vreo două piese de cântat. Nimeni nu dădea din cap, nimeni nu se agita, toată lumea era cu capetele plecate și cu fețele luminate de la ecranele telefoanelor… Atunci am realizat că nu e glumă și m-au trecut mii de frisoane instant. Am simțit că mi se taie picioarele, m-am așezat lângă perete și m-am scurs pe lângă el și am început să tremur, neștiind dacă să plâng pentru nefericiții de acolo sau să mă bucur pentru că am fost inspirat să plec atunci… Începusem totuși să plâng, când au venit prietenii, m-au ridicat și m-au strâns în brațe de bucurie că sunt acolo cu ei. Apoi am plecat cu prietenul meu spre spitalele Floreasca și Colțea unde aflasem că sunt prieteni de-ai noștri la urgențe…”

Bogdan e sceptic că lucrurile s-au schimbat, în timpul scurs, fiindcă în România mereu “s-au găsit… artificii pentru a eluda legea”. Jocul de cuvinte, deşi original, e înfiorător şi spune multe cu privire la imaginea noastră despre noi. “Una peste alta, suntem tot acolo de unde (n-)am plecat, iar timpul le va «vindeca» pe toate în dulcele și netulburatul somn românesc. Să zicem mersi că am scăpat cu viață!”.

“Se poate întâmpla oriunde – club, biserică sau şcoală”

Pentru Cătălin Bîrsan, un student și formator de 22 de ani din Galați, “acum situația este și mai gravă. Fiind din Galați, am aflat că cineva a dat foc altor doi oameni, oameni ai străzii. Unul dintre cei incendiați a murit, iar celălalt avea arsuri pe 70% din suprafața corpului. A fost ținut la Galați cinci zile, pentru că la București nu era un pat unde să îl transfere, pentru a i se acorda ajutor de specialitate. Un pat, unui om.

Dacă astăzi se întâmpla ceva de proporțiile Colectivului – sau poate mai mic, sau poate, Doamne ferește, mai mare – unde ar fi fost duse victimele? Din punctul meu de vedere, suntem într-o situație mai gravă. (…) Nu avem un sistem bine pus la punct în ceea ce privește siguranța oamenilor, pentru că se poate întâmpla oriunde – într-un club, o biserică, o școală.”

Colectiv nu a fost niciodată şi nu este doar despre arşii din Colectiv, ci şi despre cei care se “ard” afară, în Colectivul mai mare numit România

Nici Adrian Dimitriu, de 37 ani, un administrator IT din acelaşi oraş, nu vede “schimbări majore. Unii patroni de localuri au preferat să le închidă – probabil temporar – decât să le modifice la standardele de siguranță legale. Sper să nu se mai repete și să învățăm ceva din tragica experiență.” A trăit sentimente confuze în 30 octombrie 2015, când ştirile erau contradictorii iar telefoanele îngrijorate ale celor apropiaţi i-au arătat cât de iubit este.

“Nenorocirea la noi acasă”

Actorul bucureştean Adrian Nicolae era acasă şi insomniac atunci când, zapând, a descoperit “ştirea de ultimă oră” referitoare la Colectiv. “Erau imagini foarte alerte cu multe ambulanţe. Am avut instantaneu senzaţia că o mare tragedie se desfăşoară foarte aproape de mine. Am avut impulsul de a mă uita pe fereastră. Probabil obişnuinţa de a vedea ştiri despre lucrurile oribile care se întâmplă altora, care nu ne privesc. Treaba lor, oricât de cinic ar suna asta. Acum era ceva de la noi. Nenorocirea la noi acasă.”

Profesorul universitar Gheorghe Piperea locuieşte la câteva sute de metri de locul tragediei. “Zilnic trec pe acolo de două-trei ori. Nu pot să nu văd altarul improvizat la care lumea încă se opreşte pentru a se ruga pentru sufletul celor dispăruţi şi pentru siguranţa celor rămaşi.

În acea seară fatidică am ajuns acasă cu câteva zeci de minute înainte de incendiu. Nu am auzit, nu am văzut nimic. (…) De dimineaţă am descoperit pe telefon sute de mesaje cu conversaţii pe grupuri întinse până pe la 4 dimineaţa. Era clar că ceva grav se întâmplase. Şi apoi am deschis TV-ul. Imaginile erau de coşmar. Mi-a luat timp să îmi dau seama că e vorba de un loc din vecinătatea mea şi a şcolii fetiţei mele. Mi-am dat seama că puteam fi oricare dintre noi acolo. Că ni se putea întâmpla oricând ceea ce li s-a întamplat acelor oameni, căci cluburile şi locurile de concerte din Bucureşti sunt de regulă underground. Că ni se poate întâmpla oricând acelaşi lucru, de vreme ce a trecut deja un an de la tragedie şi nimic nu s-a schimbat. Nicio construcţie unde, în mod imprevizibil, se deschid cluburi, baruri sau locuri de concerte, nu este concepută pentru acest gen de activitate. Clubul Colectiv era deschis într-o fabrică de pantofi. Acolo încă mai funcţionează diverse SRL-uri care gestionează săli de sport, şcoli de dans sau alte activităţi fără legătură cu ideea iniţială a fabricii Pionierul.”

Spuneam, cultura este, în bine sau în rău, solidaritate, comunitate. “La nivel colectiv (ce ironie neagră)”, crede profesorul, “impactul emoţional a fost adânc, profund, tragedia fiind forcepsul cu care a fost extras din străfundurile noastre, atât de dureros, sentimentul de solidaritate care ne face să plângem pentru durerea unor necunoscuţi, fărâma de bunătate din fiecare, scânteia divină din noi.

Din nefericire, însă, evenimentul acesta tragic a scos la iveală şi felii consistente de întuneric şi de obscurantism ale societăţii nostre, de la mici răutăţi creştine, la urâte frustrări medievale (pe care eu le credeam intrate în istoria secolelor trecute). Cel mai rău a fost curentul de opinie care a urmat şi care a diabolizat această cultură underground (…). Mă revoltă aceste ieşiri inchizitoriale. Mulţi dintre noi uită că nu suntem nimic fără ceilalţi. (…) Căci cei ce pierd sunt cei ce rămân în urmă: copiii noştri, consorţii noştri, părinţii sau fraţii noştri, prietenii noştri, aliaţii noştri şi chiar duşmanii noştri. Noi, ca indivizi, nu pierdem nimic când plecăm din această lume. Am venit goi pe lume, plecăm goi înapoi, în nesfârşitul întuneric din care am venit. Secunda de lumină în care am trăit se va fi pierdut în eternitatea în care, inexorabil, ne vom afunda. Ar fi o dovadă de cruzime contra celor care ne iubesc să nu ne intereseze ce lăsăm în urmă.”

Profesorul are dreptate: poate că, la un an după Colectiv, important e nu atât ce s-a schimbat în România, cât ce s-a schimbat în cele patru camere ale inimii noastre. Suntem mai lucizi, mai toleranţi, mai inflexibili la scurtătură, mai realişti privind locul şi importanţa noastră în lume?

“În vremea aceea, au venit unii şi au istorisit lui Iisus ce se întâmplase unor galileeni, al căror sânge îl amestecase Pilat cu jertfele lor. «Credeţi voi», le-a răspuns Iisus, «că aceşti galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi galileeni pentru că au păţit astfel? Eu vă spun: nu, ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel. Sau acei optsprezece inşi peste care a căzut turnul din Siloam şi i-a omorât, credeţi că au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi oameni care locuiau în Ierusalim? Eu vă spun: nu, ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel.» (Luca 13, 1-5)

Înlocuiţi anul 30 cu anul 2015, Siloam cu Colectiv. Şi veţi realiza, poate, că, aşa cum spune Iisus, nu suntem cu nimic mai buni decât cei 64 de nefericiţi care au dispărut în Colectiv. Doar mai binecuvântaţi. Iar ei nu au fost cu nimic mai păcătoşi decât noi.

Dumnezeu să îi odihnească în pace.

Foto deschidere: Marius Donici

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama

23 Octombrie 2018 |
Dintre toate fiinţele care îţi populează şi îţi influenţează existenţa, Mama te învaţă, de-a lungul vieţii, cele mai multe lecţii. Nici un învăţător ori profesor, nici un prieten sau rudă, nici un superior ierarhic, guru, consilier de dezvoltare...

Băşcălia ca eşec istoric la români

20 Aprilie 2018 |
Se fac mult prea multe miştouri, e prea multă băşcălie în România. Nu aşa facem treabă! Batem pasul pe loc! ~ Miodrag Belodedici, fost internaţional român, cu origini sârbeşti, pentru Matricea Românească La români, libertatea este tihna de a spune...

Preşedintele Academiei Române, Profesorul Ioan-Aurel Pop, mesaj pentru tineri: “Decât să te duci la sală în fiecare zi, mai bine faci o treabă utilă! / Unii vor să ne determine să fim monștri, dar nu e frumos şi nu e bine / Eu sunt convins că viitorul acestei ţări este asigurat, în ciuda dezechilibrelor şi greutăţilor de astăzi”

16 Aprilie 2018 |
Denigrat de “binevoitorii de serviciu” ai României după alegerea sa în fruntea celui mai înalt for ştiinţific şi cultural al ţării, profesorul Ioan-Aurel Pop şi-a arătat eleganţa şi calităţile de mentor în faţa liceenilor de la Colegiul Naţional...

Revoluţia începe în cămine, în şcoli şi în biblioteci

2 Februarie 2017 |
E târziu în noapte, şi demonstranţii aruncă cu sloiuri de gheaţă în jandarmii masaţi să protejeze conducătorii ţării de mulţimea furioasă. Crainicii televiziunilor speculează despre ultraşi mobilizaţi, cine ştie de cine, să deturneze o manifestare,...

De la Siloam la Colectiv. O invitaţie la penitenţă

28 Octombrie 2016 |
Pentru unii, ba chiar cu veleităţi creştine, sunt o cohortă de adoratori ai răului care şi-au meritat soarta şi au atras pedeapsa “divină”. Mai moderaţii văd în ei nişte victime naive, pe alocuri inconştiente, ale unui sistem putred şi clătinat din...