“Am făcut ce am putut aici, în România. Cred că, dacă aș pleca, aș putea să evoluez mai mult de atât.”
Cel care rosteşte aceste cuvinte resemnate, dar definitorii pentru zeitgeist-ul şi angoasa tinerilor români contemporani, este Iulian Moldovan, 28 de ani, un artist în tehnica mozaicului din Târnăveni, venit în Capitală acum câţiva ani pentru a studia la Universitatea Naţională de Artă.
Pasiunea pentru mozaic i-o datorează chiar alma mater: “Venind în București la facultate, la Universitatea Națională de Artă, şi fiind la secția de Artă Murală, am descoperit tehnica mozaicului. Aveam teme la facultate pe tehnica respectivă și mi-a plăcut. Ulterior, am început documentarea, să văd ce înseamnă mai exact. Am căutat artiști, m-a atras și mai mult căutând, văzând diferite experimente și texturi, culori. Atunci am început să lucrez pe tehnica aceasta, mai mult pe partea laică, iar ulterior și pe partea religioasă”. Şi-a dat licenţa cu un mozaic religios, “Sfântul Ioan Botezătorul”, realizat pentru parohia din oraşul său natal.
Dacă, în străinătate, mozaicul este o tehnică recunoscută, pusă în valoare prin intermediul marilor lucrări publice – a se vedea Parc Güell din Barcelona, mult celebrata creaţie a lui Antonio Gaudi sau Giardino dei Tarocchii, orăşelul de mozaic imaginat de Niki de Saint Phalle în Toscana – în România nu se poate vorbi – încă – despre o şcoală românească a mozaicului. În această materie, reminiscenţele se datorează comunismului – şi Bisericii.
“Încerc să îmi popularizez arta, pentru că ea nu există foarte mult în spaţiul public”, explică Iulian Moldovan. “În perioada comunistă s-au mai realizat mozaicuri de dimensiuni foarte mari, cu tematici ale perioadei respective – fabrici, uzine, muncitori. Există câteva exemple prin Ploiești sau Constanța și în București, bineînțeles. Dar, la noi, este foarte puțin cunoscută această tehnică”, spune artistul.
Oamenii consideră mozaicul un mozaic de baie. Încerc să le arăt că este o artă
Practic, dincolo de exploatarea sa ideologică, tradiţia mozaicului românesc există doar în arta religioasă. “Este o tehnică cunoscută mai mult pe zona aceasta. Pe cea laică este foarte puțin cunoscută.”
Sfântul Nicolae Foto: arhiva personală
Iar asta face misiunea artistului una extrem de complicată. Într-o Românie bulversată cultural de fantomele trecutului, artistul trebuie nu doar să creeze, trebuie să se şi explice – ceea ce îi demonetizează strădania.
“Chiar am ceva probleme în a explica clienților ce înseamnă, pentru că ei consideră mozaicul un mozaic de baie. Orice le-ai prezenta, primul lucru care le vine în minte este mozaicul de baie. Tocmai asta încerc, prin lucrările mele, să le arăt: că, de fapt, mozaicul este o artă, este ceva mai mult decât atât. Şi că merită să fie apreciată, având în vedere că este foarte multă muncă la realizarea unui mozaic.”
În Occident, mozaicul şi-a câştigat faima pentru că “este o tehnică extrem de impresionantă, iar cu cât este o lucrare de dimensiuni mai ample, cu atât este mai impactantă. Îți transmite o stare aparte pe care pictura nu o să poată niciodată să o transmită. Este adevărat că, în afară, există reprezentanți ai acestei tehnici foarte bine văzuți. De exemplu, arhitectul [Antonio] Gaudi, care a realizat, după cum se știe, în Barcelona, Parcul Güell sau Sagrada Familia. Gaudi a devenit deja mai mult decât un artist. Se folosește imaginea lui pentru a promova orașul Barcelona.”
Păun din Murano şi piatră naturală, 60 x 60 cm Foto: arhiva personală
Similar, în Italia, Saint Phalle a realizat mozaicuri de dimensiuni foarte mari, parcuri și clădiri supranaturale, care te transportă într-o lume a visului. Un alt exemplu notabil vine din SUA, unde Isaiah Zagar “a realizat un cartier întreg, ca un labirint – totul îmbrăcat cu mozaic: interior, exterior. A devenit deja un oraș turistic.” Este vorba despre Magic Gardens din Philadelphia, rodul a 14 ani de muncă susţinută, dar mai ales vizionară.
Încerc să ies în afară tocmai pentru că mozaicul este mai bine văzut acolo și, cu pași mici…
Diferenţa între Occident şi România, spune Moldovan, este reprezentată de climatul artistic şi de oportunităţile de expresie, favorizate de un mediu public, de o comunitate care înţelege să investească în viitorul său.
“Este foarte important să ai lucrări în spații publice, să fie cât mai vizibile. Am încercat un asemenea proiect în Târnăveni. S-au schimbat primarii, ce face unul nu vrea altul, devine o problemă politică. Am încercat să le propun un proiect pe termen lung, în care să facem din orașul Târnăveni un oraș turistic special structurat pe mozaic. Au fost, oarecum, receptivi la început. Apoi au spus: «Da, dar noi suntem primari patru ani, iar apoi plecăm. Trebuie să se vadă ceva concret acum, cât suntem noi». Și s-a amânat proiectul. Nu s-a mers mai departe.”
Proiectul tânărului artist ar fi necesitat un efort colectiv de 10 ani – tehnica mozaicului este notorie pentru cronofagia ei – dar promitea să schimbe complet faţa unui orăşel de 22.000 de suflete, şi să îl transforme într-o atracţie turistică – atât pentru români, cât şi pentru europeni.
“Finanțele, într-un orășel ca Târnăveni, nu există. Am început prin realizarea fațadei Casei de Cultură – una foarte mare – de unul singur. Am lucrat până acum patru luni, și n-am reușit să o termin.”
Lucrând la faţada Casei de Cultură din oraşul natal, Târnăveni
Dacă ar exista deschidere şi hotărâre din partea autorităţilor, iar bugetele pentru cultură ar fi decente, spune Moldovan, România ar putea derula proiecte care să angreneze resursa creativă atât autohtonă, cât şi internaţională. “Se pot face proiecte în care să inviți artiști din toată lumea – nu vor decât cazare, mâncare și distracție, probabil. Lucrează ca un schimb de experiență și vin cu mare plăcere. Trebuie doar să fii receptiv la chestiunea aceasta și să oferi niște beneficii… eventual, o diplomă la final. Artiştii nu cer foarte mult.”
Este foarte greu să faci o lucrare într-un spaţiu public din România, ca tânăr
Lipsa de oportunităţi pentru tinerele noastre talente revine în discuţie, ca un stigmat istoric şi un avertisment pentru cei care ne conduc destinele: “Este foarte greu să faci o lucrare într-un spațiu public, ca tânăr. Eu mă uit la mine și văd că este foarte greu să intri pe piață cu tehnica asta. Este foarte greu să ajung la primării să le propun un proiect. Mi-a fost foarte greu și în Târnăveni, care este un oraș mic și unde am avut acces prin profesorul cu care am făcut pregătire. În București, necunoscând pe nimeni, n-aș putea să ajung. Cel puțin, nu acum. Pe viitor, sper să pot ajung”.
Problema lui Iulian, ca a atâtor altor tineri din România, este că nu reprezintă un nume, sau o voce care să fie ascultată de către decidenţi. La urma urmei, fără oportunitate, abilitatea nu este nimic.
“Mi-aş dori să am acces la oamenii care iau hotărâri. Bineînțeles, să fac un proiect, să-l propun. Nu neapărat să mi se promită că e aprobat sau nu. Pur și simplu, să am acces să prezint un proiect, în primul rând. Poate e bun, poate nu. Dar măcar să am ocazia asta.”
Lucrarea de disertaţie la Universitatea Naţională de Arte Foto: arhiva personală
Un exemplu concret îl reprezintă “Proiectul 1990”, derulat acum câţiva ani în Piaţa Presei din Bucureşti, în cadrul căruia au fost expuse sculpturi în spaţiul public. “Mi-ar fi plăcut să particip şi eu la proiect, în care să vin cu o sculptură placată cu mozaic. Este greu să ajungi până și în cercul acela. N-aș avea pretenții financiare, le-aș face pentru vizibilitate, pentru promovare…”, mărturiseşte tânărul român care calcă pe urmele lui Gaudi.
În acest sens, pentru a-şi perfecţiona tehnica, Iulian a început să colaboreze cu artişti străini, ceea ce i-a adus deja invitaţia de a realiza o lucrare în cadrul unui proiect internaţional găzduit de Germania. El a fost singurul român – din 150 de artişti din toată lumea – care a compus o creaţie simbolică pentru ţara noastră: “Ordinul Dragonilor”, în tehnica mozaicului. Lucrarea, care împreună cu celelalte opere a creat o imagine de ansamblu, a fost vândută în scop caritabil. Graţie acestui succes, Iulian Moldovan va participa din nou, anul acesta, în Germania la un proiect internaţional de mozaic. “E un început pentru mine și sper să profit de această oportunitate, pentru că este un proiect important.”
Am clienți care văd munca mea ca pe orice altă muncă și spun: «A, păi pot și eu să lipesc pietricele în linie!». Le răspund: «Bun, atunci de ce n-o faceți?»
Se profilează o plecare – poate definitivă – în străinătate? “Îmi iubesc ţara”, spune Iulian pentru Matricea Românească. “Dar trecând timpul, deşi în particular primesc laude, nu mă simt destul de apreciat în general. Adică, am clienți care văd munca mea ca pe orice altă muncă și spun: «A, păi pot și eu să lipesc pietricele în linie!». Le răspund: «Bun, atunci de ce n-o faceți?». Cumva, am început să mă demoralizez și să îmi doresc să plec. Nu știu dacă e un lucru bun. Probabil că nu, dar la un moment dat sper să reușesc să mă întorc. Însă, pentru a putea să evoluez, simt că trebuie să plec. Nu știu dacă e cea mai bună decizie sau nu, dar asta simt, în momentul de față.”
În pofida pesimismului său aparent, Iulian îşi păstrează un licăr de speranţă în viitor: “Îmi doresc să revin, îmi doresc să realizez lucrări în spațiul public românesc. Dacă mi s-ar acorda șansa să realizez lucrări, n-aș pleca. Dar tocmai din pricina asta, simt că pot mai mult de atât și nu mi se oferă ocazia. Și atunci, îmi doresc să plec”.
Ordinul Dragonului Foto: arhiva personală
Are România potenţialul de a oferi lumii un artist în mozaic de talia lui Gaudi? Răspunsul este unul fără echivoc: “Da! Chiar dacă este foarte greu să ajungi la nivelul lui Gaudi. A devenit un brand și este greu să depășești un brand. Însă, ca artist, ai putea să ajungi la nivelul respectiv. Dacă ești promovat cum trebuie, cred că poți să ajungi acolo”.
Involuntar, tânărul artist din Târnăveni trădează prin fiecare gest pe care îl face deficitul de încredere care le fracturează lui şi colegilor săi de generaţie eforturile, în România. Este drama intelectualului conştient că poate contribui la «matricea românească», dar condamnat să îşi negocieze talentul divin cu realităţile şi zbaterile vieţii de zi cu zi. De cele mai multe ori, “contractul” e scris în termenii cel mai defavorabili, şi poate avea ca rezultat falimentul artistic, uman – sau amândouă. Avem în faţă un individ valoros, dar devenit ezitant pentru că universul său este alcătuit din nisipuri mişcătoare. Presupunerile capătă forma unei scăpări freudiene: “Trebuie lucrat la încredere – cred că trebuie să li se acorde mai multă încredere artiștilor”.
Că românii sunt receptivi la frumos este o axiomă, pe care proiectul lui Iulian de la casa de cultură din Târnăveni a venit să o confirme. Cu o singură excepţie, reacţiile au fost aprobatoare.
“Localnicii au fost foarte receptivi. Am avut o singură persoană, în vârstă, cred că avea peste 80 de ani, care a început să spună: «Da, dar primarului asta îi lipsea?», acuzându-l că încearcă să bage banii în buzunar. Probabil se credea că lucrarea implică foarte mulți bani. A fost o lucrare din partea mea, gratuită. Au fost sponsorizate doar materialele, dar lumea n-a știut lucrul acesta. În schimb, oamenii au fost foarte receptivi, le-a plăcut – nu știau de ce, dar le-a plăcut. Probabil, vizual, cromatic, a fost interesant.”
Până când piaţa mozaicului din România se va cristaliza într-o industrie profesionistă, cererea este izolată şi limitată, explică Iulian, de către costurile relativ prohibitive ale materialelor implicate de această tehnică. Sticla de Murano costă 500 de euro per mp, în timp ce aurul ajunge la 1000 – 1500 de euro per mp. Cel mai ieftin material este ceramica – un metru pătrat valorează doar 40 de lei.
“Din câte observ, oamenii își doresc foarte mult să îşi realizeze un mozaic în casă, de exemplu. În schimb, foarte mulți nu-și permit. Este o tehnică mai scumpă decât pictura, iar publicul nu știe încă ce costuri implică, în primul rând materialele. Sunt costuri destul de mari, astfel că nu îşi permite oricine. În schimb, şi-ar dori”.
Paviment, casă privată Foto: arhiva personală
Regretabil, ca în atâtea alte instanţe, este faptul că publicul nu este conştient de efortul deosebit pe care o lucrare în mozaic îl presupune, tinzând să minimalizeze realizările artistului, perseverenţa lui.
“La un autoportret, de exemplu, am lucrat o lună, în condițiile în care veneam seara acasă și lucram. Deci, să spunem că în două săptămâni aș putea să fac un portret de dimensiunile 50 cm x 70 cm. La «Decebal» am lucrat vreo două luni, puse cap la cap: 8 ore pe zi, 22 de zile pe lună. Cea mai mare lucrare a rămas cea de la Casa de Cultură, o lucrare destul de impresionantă prin dimensiunile pe care le are. Alte lucrări de impact ar fi «Iguana», în care am încercat să redau naturalețea, să fie cât mai natural realizată. Este supradimensionată, are 3 metri lungime, dar prin textura ei, parcă trăiește. Parcă se uită la tine, parcă iese de acolo din zid.”
Iguana, casă privată, realizare la interior, material ceramic, 300 x 140 cm Foto: arhiva personală
Se poate spune că mozaicul religios a fost cel care i-a creat lui Iulian etica muncii şi educaţia temperanţei: “La secţia de Artă Murală, se studiază atât pe parte laică, cât şi pe parte religioasă. De exemplu, studiam planul bisericii să facem iconografia pe spațiul respectiv. E puțin diferit față de mozaicul laic, în sensul că există anumite reguli, un canon pe care trebuie să-l respecți. Eu eram foarte dezordonat până să vin la facultate și să mă ocup de tehnica mozaicului, iar asta m-a ţinut în frâu și m-a făcut să mă ordonez și să am răbdare. Eram total opus față de acum. A fost o şcoală bună”.
Dacă laşi prea mult din preţ, scazi nivelul artei şi nu mai eşti apreciat ca artist. Eşti văzut ca un muncitor
Dacă, în timpul Renaşterii, creatorii de excepţie se bucurau de protecţia marilor patroni ai artelor, lucrurile stau extrem de diferit astăzi. După inevitabila perioadă de ucenicie, în care a lucrat şi a învăţat alături de mai mulţi artişti mozaicari, Iulian este de cinci ani pe propriile picioare. Subzistenţa ar putea fi cea mai complicată operă pe care trebuie să o realizeze.
“Probabil [pe vremea Renaşterii] nici nu existau atât de mulți artiști ca acum. Azi, existând atât de mulți artiști, fiecare încearcă să-și facă un loc. Artistul coboară ștacheta, pentru că încearcă să trăiască. Ca artist ai nevoie, ca orice om, să trăieşti. Te zbați să faci un ban. Iar dacă lași din preț foarte mult, scazi, cumva, nivelul artei și lumea nu te mai apreciază ca artist, te ia ca orice muncitor de rând, fără să-și dea seama ce ai realizat tu acolo. Sau probabil sunt conștienți, dar încearcă să profite. Există și varianta aceasta.”
Fântână arteziană, casă privată, sculptată în polistiren şi placată cu sticlă, ceramică şi piatră naturală Foto: arhiva personală
Deşi supravieţuirea este prioritară, tânărul are tăria de a refuza comenzi, atunci când acestea îi subminează independenţa sau îi trimit în derizoriu viziunea artistică. “Sunt unii clienți care-și impun punctul de vedere și, de multe ori, refuz să fac lucrarea, dacă nu sunt mulțumit de ceea ce-și doresc. În schimb, sunt și clienți care-și spun punctul de vedere, în schimb acceptă și părerea ta. Și ajungi la un consens. Atunci iese ceva mai interesant. Dar nu aș putea să accept o lucrare doar de dragul clientului și să mi se impună ce să fac. Nu sunt o mașinărie, nu pot să fac ca într-o fabrică: «Hai, că vin pe bandă rulantă mozaicurile». Iar dacă nu îmi face plăcere, nu pot să realizez ceva. N-o să iasă ca mine și nu aș putea să accept.“
De unde îşi extrage inspiraţia un artist în mozaic? Cel mai adesea, la mijloc este o documentare riguroasă a subiectului tratat.
“Întotdeauna te documentezi, vezi lucrări. Mă uit foarte mult pe Internet, urmăresc artiști, vorbesc cu ei, văd ce fac, ne apreciem reciproc. Prinzi câte ceva. Nu încerci să copiezi pe cineva, ci pur și simplu, văzând anumite lucruri, îți intră în memorie, le reții, iar când încerci să compui ceva, probabil subconștientul te trimite într-o anumită direcție. Încerci să faci ceva unic, original, să nu existe aşa ceva, dar tot te duce cu gândul spre un anumit artist. Foarte mulți, de exemplu, după ce am lucrat la Casa de Cultură mi-au spus: «E ca Gaudi!». E un lucru bun că mă compară!”, râde Iulian Moldovan. Recunoaşte însă că e o comparaţie, pentru moment, exagerată.
Jack Sparrow Foto: arhiva personală
“Nu mă pot compara încă cu Gaudi, dar ei au făcut comparația asta. Dacă discutăm despre «Iguana», de exemplu, nu poți să ne compari. Gaudi n-a făcut iguane sau n-a încercat să redea materialitatea, cât să facă lucrări de ansamblu.”
Preferă mozaicurile tridimensionale, chiar dacă 3D-ul este mai greu de lucrat şi necesită mai multe treceri. Adoră să folosească o varietate de culori, să le îmbine pentru efect maxim.
“Este foarte greu să stăpânești culorile. În momentul în care ai pus roșu, trebuie să-l susţii cu alte culori. Te complici. Este foarte ușor să lucrezi în gri, de exemplu. Totul stă acolo, nu deranjează nimic și e mult mai plăcut. În schimb, când folosești o culoare puternică, deja nu poți să mai pui griuri lângă, pentru că sare în ochi. «Decebal», de pildă, este foarte colorat, am folosit cred că 30 – 50 de culori, sunt foarte multe – cu toate acestea, nu pare. Te uiți la lucrare și spui: «A, e alb-negru, e gri». N-ai zice că e multă culoare, în schimb, sunt foarte multe tonuri. Și tocmai asta îmi place – să «păcălesc» un pic lumea, prin culoare și prin tehnică.”
Eminescu şi marile figuri ale românităţii merită imortalizate în mozaic
Pentru Iulian Moldovan, Matricea Românească înseamnă, în primul rând, trecutul şi istoria noastră. Zone care, judecând după «Decebal», un mozaic impozant al emblematicului rege dac, pe care l-a creat, îl fascinează. În opinia artistului, marile figuri ale identităţii noastre naţionale merită imortalizate în mozaic.
Explică Moldovan: “«Decebal» nu merita, din punct de vedere financiar, când mi s-a propus să-l realizez. În schimb, am acceptat lucrarea tocmai pentru că aș fi vrut să o realizez, să realizez portrete după sculpturi, pentru că sunt foarte impunătoare. Știam că o să iasă ceva de impact, doar că întotdeauna aveam câte ceva de făcut și nu găseam timp pentru lucrul acesta. Dacă tot a venit șansa de a face lucrarea, am zis: «OK, accept. E o oportunitate să arăt cam ce aș putea să fac în tehnica mozaicului și să încerc să o redau să pară ca o sculptură, să iasă de acolo, să pară în relief».”
Decebal Foto: colecţie privată
Aşa s-a născut «Decebal», care ar putea fi urmat de o serie ilustră de personalităţi reprezentative pentru spaţiul românesc. Între ei, Eminescu este la loc de cinste.
“Depinde ce anume vede clientul reprezentativ la Eminescu, care imagine îl reprezintă cel mai bine, iar în funcție de asta, aș putea să-l realizez. Sau, dacă mi se oferă libertatea, aș putea să aleg. Cred că atunci ar fi mai aproape și de mine. M-ar reprezenta mai mult lucrarea.”
Arta românească contemporană are reprezentanţi de valoare – printre ei, Iulian Moldovan, un tânăr artist în mozaic din Târnăveni – însă o penurie de oportunităţi combinată cu lipsa interesului pentru marile lucrări publice care le-ar putea angrena creativitatea îi face să se blazeze în proiecte de cele mai multe ori sub demnitatea şi pregătirea lor. Mediul privat, deşi constituie o alternativă, este izolat şi nu oferă – cel puţin până acum – vizibilitate.
“Tot nu reușești să-i faci pe oameni să înțeleagă. «Iguana» este realizată în curtea casei unei cliente – proprietara o apreciază, este foarte mulțumită, dar doar dânsa o vede și atât. Pentru mine, care este avantajul? A fost vorba despre cel financiar și despre o lucrare la portofoliu, pe care o văd foarte puțini oameni pe Internet, probabil. Nu are același impact pe Internet ca în realitate.”
Iulian Moldovan
Cu o şcoală superioară altor ţări, şi artişti foarte buni care vin să ne repopuleze ecosistemul cultural, România poate privi spre viitor cu o încredere temperată, care se poate transforma în optimism dacă înţelegem să investim în artă fără să mai întrebăm “de ce?”.
Doar prin această investiţie – în primul rând de încredere, şi abia apoi financiară – artişti tineri precum Iulian Moldovan sau omologii lui pictori ori sculptori de la Cluj ori de aiurea pot să i se alăture lui – exemplu facil – Adrian Ghenie în topul celor mai bine cotaţi artişti români în lume.