Tag

munteni

Umanistul sas Georg Reicherstorffer vedea la valahi simptomele unei frenezii regicide. Radu Silaghi-Dumitrescu publică, pe Matricea Românească, o replică despre asasinate politice la români şi despre cât de frecvent au ele loc aici, în comparaţie cu alte neamuri.

Un biolog de origine bulgară, cu care am fost coleg pentru o vreme în străinătate, explica oricui voia să asculte că românii, mai mult decât alte nații, au obiceiul să își asasineze liderii.

Originea ideii vine aparent de demult. Spre exemplu (cum s-a subliniat într-un alt articol aici) umanistul sas Georg Reicherstorffer, notar la Sibiu în 1522 – 1525 și multă vreme sfătuitor al regelui Francisc I al Ungariei, descrie în jur de 1528 cum valahii „obişnuiesc să-şi omoare aproape pe toţi domnii, fie în ascuns, fie pe faţă; (…) şi e mare minune ca cineva să ajungă să domnească măcar până la trei ani ori să moară în scaun de moarte firească”. Vorbele sale vin natural în special în condițiile în care Sibiul (și Transilvania în general) era un punct de atracție pentru pretendenții amestecați în intrigi pentru tronul Țării Românești. Tocmai la Sibiu, cu doar câțiva ani înainte de mandatul lui Reicherstorffer, era asasinat în public pe treptele unei biserici fostul domnitor valah Mihnea cel Rău. Putem nota pe de altă parte că tatăl lui Mihnea cel Rău, un anume Vlad Țepeș, își pierdea domnia în 1462 în urma unei invazii turcești și ajungea în temnițele regelui Ungariei. Numeroși dintre urmașii lui Țepeș din următoarele câteva zeci de ani – precum Radu cel Frumos, Basarab Laiotă cel Bătrân, Vlad cel Tânăr, Vlad al VI-lea Dragomir, Radu de la Afumați, Radu Paisie, Petru cel Tânăr, Mihnea Turcitul – au fost la rândul lor eliminați de la domnie în urma intervențiilor străine – unii ajungând în exil (inclusiv în închisoare) iar alții fiind uciși.

Cred că se poate argumenta că imaginea potrivit căreia muntenii își ucid des domnitorii, așa cum reiese din textul lui Reicherstorffer, este în parte rezultatul proximității unor acte precum asasinatul politic din 1510 de la Sibiu și în parte efectul ingerințelor marilor puteri.

În general, dintre cei cca 200 de lideri ai Valahiei și ai Moldovei de la fondare până la unificare, sigur că ne putem aminti de câteva cazuri notabile de lideri uciși de compatrioți – dar ne putem de asemenea gândi la nenumărate alte exemple de conducători căzuți sub armele dușmanilor din afară (Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu etc.), dar și care și-au dus domnia la capăt firesc (Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân etc.). Pe acel interval istoric, execuții și asasinate asupra capetelor încoronate se întâmplau în întreaga Europă (să ne gândim la Richard III sau Charles I din Anglia, de exemplu) – e drept, tot mai puține pe măsură ce statele și societățile se așezau în forme stabile – ceea ce la frontierele imperiilor otoman, austriac, polonez și/sau rusesc era inevitabil mai dificil.

Mai recent, de la Unirea din 1859, România a avut cca 80 de prim-miniștri și 17 șefi de stat (în funcție de regim aceștia din urmă s-au numit voievozi, regi, președinți, sau președinți de parlament). În total, circa 100 de conducători de țară. Dintre șefii de stat unul singur (Nicolae Ceaușescu) a plecat de la putere prin condamnare la moarte. Dintre prim-miniștri, au pierit asasinați doi de către fasciști (Duca și Călinescu) și unul condamnat la moarte de către comuniști (Antonescu) – adică toți trei sub imperiul unor mișcări politice de forță sponsorizate sau manipulate din exterior. Singurul alt caz de moarte violentă este cel al prim-ministrului Barbu Catargiu, asasinat de necunoscuți în 1862.

De la Unirea din 1859, România a avut circa 80 de prim-miniștri și 17 șefi de stat. În total, circa 100 de conducători de țară. Dintre șefii de stat unul singur (Nicolae Ceaușescu) a plecat de la putere prin condamnare la moarte

În cazurile Antonescu și Ceaușescu, dincolo de discutabilitatea procedurilor judiciare, ordinele directe date de ei pentru asasinarea unor civili (fie pe criterii de oponență politică, fie rasiale) fac mai ușor de apărat verdictele dure ale judecătorilor. Relevant poate fi faptul că alți lideri fasciști, cei din Germania de exemplu, au fost și ei condamnați la moarte – de tribunalul de la Nurnberg. Dacă alte țări (Ungaria de pildă) au reușit să-și ferească de moarte liderii fasciști (Horthy a primit ca pedeapsă pentru crime împotriva umanității… exilul), cazul Antonescu e poate ilustrarea influenței pe care societatea română a cedat-o ocupanților sovietici.

Inflaţie de regiciduri şi asasinate politice pe glob

Spre comparație, americanii din SUA și-au asasinat în același interval patru președinți – fără intervenția evidentă a vreunei forțe politice externe – și au avut încă 20 de alte tentative de asasinat asupra liderilor lor. Ne putem gândi și la frenezia cu care francezii și-au executat liderii după demararea Revoluției de la 1789 – dar și, pe principii similare, la ceea ce s-a întâmplat în Rusia mai ales cu revoluțiile sale. Mai mult, adrese precum https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_assassinations dau liste extinse cu asasinate notorii (inclusiv ale liderilor politici) din toată lumea. Ele includ președinți, prim-miniștri, alte feluri de lideri. Găsim acolo mai mult de 1000 de asasinate – cu cca 400 din Europa și numere similare din Asia și respectiv din restul lumii. Dintre ele doar 10 aparțin României – mult mai puține decât găsim în Franța, Rusia, sau Bulgaria, de exemplu.

Din 1000 de asasinate politice notabile, pe tot mapamondul, doar 10 aparțin României – mult mai puține decât găsim în Franța, Rusia, sau Bulgaria, de exemplu

Așadar, se poate argumenta că nu există date numerice concrete, bazate pe procentaje clare, care ar susține mitul că românii au obiceiul să își asasineze liderii mai des decât alte popoare. Dacă i-au tratat cu respectul cuvenit, aceasta poate fi o altă problemă, mai complicat de plasat în tipare statistice. În preambulul unei posibile viitoare discuții, se poate cita exemplul lui Vlad al II-lea, care prezentându-se acasă în fața compatrioților cu titlul de „membru al Ordinului Dragonului” (acordat de Sigismund de Luxemburg, împărat al Sfântului Imperiu Roman) nu a găsit multă înțelegere pentru termenul de „dragon” și a primit porecla de „Vlad Dracul” (iar fiul său, Vlad Țepeș, devenea prin extensie „Drăculea” – distilat mai apoi după câteva sute de ani de Bram Stoker ca „Dracula”). Dincolo de astfel de ironii, într-o societate în care liderii erau schimbați atât de des prin forțe externe și intrigi mai degrabă decât prin decizii populare sau afirmare profesională, este probabil că orice scepticism al societății în relație cu asemenea lideri era de înțeles și justificabil.

Foto deschidere: wikimedia.org

În continuarea seriei Nae Ionescu de pe Matricea Românească, vă propunem azi – soarta a vrut ca de la Cluj – un emblematic articol de cultură politică, în care celebrul ideolog face analiza raportului dintre Nordul şi Sudul României, al antinomiei Ardeal – Muntenia. Pentru Ionescu, muntenii au „mentalitate de schimb, nu de producţie”, iar ceea ce le-a permis să unifice Ţara devine însuşi „germenul de pierzare” şi cauza succesului lor tranzitoriu, cădere de care ” fruncea ” Ardealului stă să profite pe merit. Textul complet, mai jos.

Scriitorul Radu Dragnea, care s’a remarcat în ultimii ani prin foarte sugestive şi ingenioase interpretări ale elementelor de cultură românească, îmi face obiecţiunea că în raportul de forţe „nord sud” în care eu prevedeam isbânda nordului, s’ar putea să intervină un factor special, care să hotărască totuş pentru victoria sudului muntean. Acest factor ar fi după d-sa funcţiunea unificatoare a Munteniei, aşa de activă în constituirea României moderne.

Evident, problema este prea vastă ca să nu comporte tot felul de obiecţiuni. Ea depăşeşte de altfel nu numai cadrul, dar şi preocupările unei gazete, fie ea chiar „Cuvântul”. Am aruncat-o în discuţiune mai mult ca o sugestie, în preajma adunării de la Alba-Iulia, asupra semnificaţiei căreia era în măsură să arunce unele înţelesuri mai adânci. De o discuţie prin ziare în legătură cu ea, nu sunt bucuros; pentru că nu se încadrează în psihologia ziarului în genere.

Obiecţiunea d-lui Dragnea se leagă însă direct cu probleme desbătute îndelung în această foaie. Deci obiecţiunea, în ea însăş, fără raportarea ei la problema nord-sud, căreia de altfel eu nu-i găseam interpretări şi justificări, ci o construiam numai din fapte brute, poate fi cercetată şi aici.

Funcţiunea unificatoare a Munteniei? O recunoaştem, a existat. Ea isvorăşte însă deadreptul din lipsa de rădăcini naţionale a mentalităţii muntene, din pierderea contactului cu tradiţia; prin ridicarea unei clase noui de oameni, adaptabilă la mentalitatea abstractă a liberal-democratismului apusean tocmai prin incapacitatea ei de a gândi organic: mentalitate de schimb, nu de producţie. (De altfel nici nu se poate vorbi de o mentalitate general munteană, căci şi aci ţuicarii din regiunea dealurilor au înfrânt pe plugarii Bărăganului).

Funcţiunea unificatoare a Munteniei? O recunoaştem, a existat. Ea isvorăşte însă deadreptul din lipsa de rădăcini naţionale a mentalităţii muntene, din pierderea contactului cu tradiţia

Că în asemenea împrejurări muntenii au luat conducerea treburilor şi au construit noul stat românesc, nu e decât normal. Conjunctura europeană şi momentul istoric îl indică pentru aceasta. Aci stau, dacă e vorba de uşoare indicaţiuni explicative, şi pricinile succesului muntenilor asupra moldovenilor. Dar tot aci stă şi cauza caracterului tranzitoriu al acestui succes.

Pentru că tocmai funcţiunea aceasta unificatoare a spiritului românesc de sud, care i-a constituit resortul intim, îi devine azi germenul de pierzare. Toate ţările se adaptează de douăzeci de ani încoace unei noui formule de aşezare politică; formulă care îşi trage inspiraţiile dintr’o mentalitate concretă, în contact direct cu realităţile, şi având deci nu numai respect, dar chiar grija pentru libera desvoltare a formelor locale de viaţă. Pe când deci mentalitatea munteană „decretează”, construind după un plan abstract, conceput după idei programatice, – spiritul modern încearcă pretutindeni o umilă apropiere de realitate, căreia vrea să-i surprindă secretul; nu pentru a o face să se supună voinţei spiritului, ci pentru a-i înlesni libera desfăşurare de forţă.

Mentalitatea moldovenească, deşi mai aproape de realităţi, nu poate lupta din alte motive. Popoarele din răsăritul Europei nu au avut darul de a crea state. Actele creatoare în ordinea politică, au venit toate la noi din centrul Europei. Contactul strâns cu Rusia, nu putea da prin urmare moldovenilor geniu politic constructiv. (Ci cel mult idei). Au deci mentalitate realistă. Scapă dificultăţilor structurii unificatoare; – dar nu au gestul politic.

Oamenii zilei de azi sunt Ardelenii, celălalt nord al ţării. Ei posedă şi înţelegerea concretă a realităţilor, după cum însăş au tradiţia organizaţiilor politice

De aceea afirmam că oamenii zilei de azi sunt Ardelenii, celălalt nord al ţării. Ei posedă şi înţelegerea concretă a realităţilor, după cum însăş au tradiţia organizaţiilor politice prin contactul cu Austria (care, administrativ, ori ce s’ar zice, a cunoscut meseria ca puţini alţii).

Funcţiunea unificatoare a Muntenilor? Nu o contestăm. (Dacă nu ar fi decât limba literară!) Dar iată, tocmai această acţiune unificatoare ne dă argumente pentru a prevedea apropiata cărare a sudului.

13 mai 1928

 

Sursa: Nae Ionescu, Muntenia care unifică, articol republicat în volumul “Roza Vânturilor”, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990

Mitul freneziei regicide a valahilor

12 iulie 2018 |
Umanistul sas Georg Reicherstorffer vedea la valahi simptomele unei frenezii regicide. Radu Silaghi-Dumitrescu publică, pe Matricea Românească, o replică despre asasinate politice la români şi despre cât de frecvent au ele loc aici, în comparaţie cu alte...