Tag

Muzeul National al Taranului Roman

Izvoarele istorice le spun în multe feluri: vlahi, vlasi, aromâni, macedoromâni, vlahi macedoneni, armâni, macedoromâni etc., și asta pentru că originea lor este disputată în numeroase discuții de profil. Însă, numitorul comun al opiniilor lansate pe marginea provenienței lor îl reprezintă faptul că această comunitate de aromâni provine din sudul Dunării.

Aromânii sunt concentrați, în prezent, în țări precum Grecia, în Albania, în Bulgaria, în Republica Macedonia, Serbia sau România, cei din țara noastră descriindu-se drept români din sudul Dunării. Această răspândire pe teritoriul mai multor țări ne arată caracterul nomad al comunității de aromâni. Totuși, dacă, în percepția multora, a fi nomad presupune și preluarea obiceiurilor noului loc, identitatea proprie stingându-se încet, aromânii se rup de această preconcepție. Potrivit etnologului Ioana Popescu, pe membrii acestei comunități nu îi preocupau teritoriile, ci păstrarea limbii, a portului și a obiceiurilor lor.

La conferinţa Sociologia gustiană, între interbelic și socialism, organizată săptămâna aceasta la Muzeul Național al Țăranului Român, etnologul a prezentat pentru auditoriu câteva noțiuni cel puțin interesante despre aromâni și despre modul lor de viață.

Conferinţa despre aromâni a fost prilejuită de apariția mai multor lucrări, între care și antologia „Transhumanță” interbelică în balcani

Conferinţa despre aromâni a fost prilejuită de apariția mai multor lucrări, între care și antologia „Transhumanță” interbelică în balcani

„Fiecare stat căuta să-și stabilească niște granițe, o identitate națională. Or, aromânii părea să nu fie deloc preocupați de teritoriu sau foarte puțin, ori numai în măsura în care le servea preocupațiilor preponderente. În schimb, li se părea inadmisibil ca, de exemplu, în Grecia să trebuiască să spună kalimera, kalispera, în loc de bună ziua, bună seara – noapte bună sau ca tatăl să fie numit pateras. Era ceva de neconceput. Aceasta era, într-adevăr, o criză la adresa identității aromâne.

 Aromânii țin la patrimoniul lor, și prin asta găsesc că se deosebesc radical de românii nord-dunăreni

Cred că și iubirea pentru port și păstrarea portului, dar și iubirea pentru limbă și a păstrării obiceiurilor se datorează fapului că ei aveau o cultură nomadă și patrimoniul lor identitar era constituit din tot ceea ce putea fi purtat, cărat pe om sau pe cal. Ei la asta țin, și prin asta găsesc că se deosebesc radical de românii nord-dunăreni”, a explicat Ioana Popescu, continuând apoi ideea prin a menționa că, la aromâni, patriotismul nu presupune iubirea pentru teritoriu.

Creativitatea, omniprezentă în limbaj

Aromânii se diferențiază, la fel ca și celelalte sub-grupuri etnice, prin creativitate, expresiile fiind varianta cea mai facilă de a-și exprima varietatea de idei și de gânduri. Membrii acestei comunități sunt cunoscuți pentru creativitatea „curemurătoare” în materie de blesteme, cel mai cunoscut fiind pământeasca dimântare, un blestem adresat propriului neam care-și leapădă limba.

Dar etnologul a prezentat și o comparație privind modul în care spun „mulțumesc” românii și aromânii.

Etnologul Ioana Popescu a oferit informații interesante despre comunitatea aromânilor

Etnologul Ioana Popescu a oferit informații interesante despre comunitatea aromânilor

„Românii, până de curând, la țară, își mulțumeau cu «Mulțumesc, pân-oi întoarce!», în sensul de «mi-ai făcut ceva bun, sigur va veni ceva și mai bun din partea mea». E un schimb de bunătate. În zonele din Nordul României se mai practică tipul acesta de mulțumire. La aromâni e un tip similar de schimb, care spune așa: «Ce gândiți despre mine, să pățească ai voștri bărbați. Ce-mi doriți mie, să se întâmple cu ai voștri părinți». E o fațetă a gândirii aromâne puțin ocolită și «băgată sub covor», și nu știu de ce, pentru că este o dovadă de forță și spune mult despre cultura armânească”, a expus Ioana Popescu, ușor intrigată de faptul că nu există lucrări despre astfel de subiecte.

«Ce gândiți despre mine, să pățească ai voștri bărbați. Ce-mi doriți mie, să se întâmple cu ai voștri părinți»

Îndârjirea admirabilă a aromânilor de a-și păstra limba și portul le-a și dăunat. Statisticile arată că una dintre principalele cauze ale mortalității „masive” în comunitatea aromână este tuberculoza, care a apărut în urma unui lucru la care ei nu au vrut să renunțe nici în ruptul capului: vestimentația.

Decimați de vestimentație

„Aromânii din zone de munte, dintr-o viață nomadă, trăită în aer liber, în păduri, într-un anumit tip de climă, sunt strămutați în Cadrilater, într-un teritoriu mai degrabă plat, canicular, și în care sunt obligați să se sedentarizeze. Ei continuă să practice păstoritul, dar în gospodărie. Deci ei nu mai sunt o populație nomadă, nu mai fac transhumanță, pentru că nu mai au unde. Această schimbare de condiții de viață și condiții climatice duce clar la fragilizarea plămânilor. Mai mult, Marius Nasta – aromân și el, cel care a dat numele Institutului de Pneumpftiziologie – și-a ales această specializare, ftiziologia, pentru că în neamul lui de aromâni strămutați în Regat, foarte mulți mureau de tineri de tuberculoză. Nu erau foarte săraci și nici nu mâncau insuficient. El s-a gândit și la faptul că aromânii continuau să-și păstreze un anume tip de vestimentație, prepodenderent țesătură de lână și preponderent îmbrăcăminte stratificată, la care nu se renunța nici vara”, a spus etnologul.

Dezbaterea de la MNȚR a reunit mai mulți specialiști, între care sociologi și etnologi

Dezbaterea de la MNȚR a reunit mai mulți specialiști, între care sociologi și etnologi

Bănuielile medicului i-au fost confirmate, întrucât în aceeași perioadă se descoperise o nouă terapie de luptă împotriva tuberculozei: crioterapia.

„Se descoperise că bacilului lui Koch nu îi place temperatura scăzută și că el se dezvoltă mult mai bine la căldură. Poate cineva, la un moment dat, se gândește să studieze problema, mie mi se pare un domeniu de cercetat”, a încheiat Ioana Popescu.

Sânzienele, parte a unor tradiţii ancestrale prezente în România, marchează bunul mers al lumii după solstiţiul de vară. O discuţie cu etnologul Anamaria Iuga (Muzeul Naţional al Ţăranului Român).

Calendarul bisericesc ne arată că ziua de 24 iunie este cea a nașterii Sfântului Ioan Botezătorul (una dintre cele mai importante sărbători creștine din mijlocul verii), dar și ziua Sânzienelor. Cele din urmă sunt cunoscute în mitologia populară românească drept zâne bune, spre deosebire de iele, considerate ființe malefice ce pedepsesc oamenii. Se spune că, în noaptea de Sânziene, se deschid cerurile, iar aceste făpturi mitologice dansează și binecuvântează gospodăriile.

Etnologii spun că Sânzienele reprezintă denumirea atât a unor flori galbene sau albe, cât și a unor zâne ce coboară pe pământ în noaptea de 23 spre 24 iunie (după solstițiul de vară) și „dau rod holdelor, împrăștie prosperitate”, această credință fiind păstrată încă din precreștinism.

„Astăzi, pentru noi, e mai ușor de înțeles, pentru că avem internet, televizor și ne informăm, dar pentru oamenii din timpuri vechi, nu era evident că, după solstițiu, lumea o să-și continue cursul. Existau anumite «spaime». De fapt, ce înseamnă solstițiul de vară? Soarele ajunge la punctul lui maxim, este ziua cea mai lungă, după care începe să scadă. Ei bine, oamenii au simțit nevoia să aibă diverse practici care să ajute Soarele să continue să lumineze așa cum face dintotdeauna”, a explicat Anamaria Iuga (șef secție Studii Etnologice a Muzeului Național al Țăranului Român), pentru Matricea Românească.

Etnologii spun că Sânzienele reprezintă atât denumirea unor flori galbene sau albe, cât și a unor zâne ce coboară pe pământ în noaptea de 23 spre 24 iunie (după solstițiul de vară)

Etnologii spun că Sânzienele reprezintă atât denumirea unor flori galbene sau albe, cât și a unor zâne ce coboară pe pământ în noaptea de 23 spre 24 iunie (după solstițiul de vară)

Etnologul a menționat că există numeroase obiceiuri care se înfăptuiesc cu prilejul zilei Sânzienelor, în care țăranii încă se încred și pe care nu le lasă să moară. Una dintre practicile cel mai răspândite (prezentă și în setul de tradiții al popoarele nordice) este cea a aprinderii focului pe dealuri, pentru a-i oferi soarelui forță.

Se aruncau peste deal roți din fân, le dădeau foc, iar acestea și roțile coborau la vale. Se strica: «Ia făclia, măi!»

„În România, încă se mai fac focuri în zona Vișeului (Maramureș), după ce apune soarele – ceea ce înseamnă destul de târziu, pentru că se întunecă după ora 21. Înainte, focurile erau aprinse pe dealuri, și se confecționau făclii speciale din bucățele de brad. Oamenii le luau și le roteau, conform mișcării circulare a soarelui. Astăzi, ei nu mai au voie să aprindă focul pe dealuri, pentru a preveni incendiile, în cazul în care există prin apropiere clăi de fân. Însă acum, ei se adună la văile râurilor. Vin mai ales copiii. Demult, tinerii erau cei care veneau. De asemenea, se aruncau peste deal roți din fân, le dădeau foc, iar acestea și roțile coborau la vale. Se strica: «Ia făclia, măi!» Mai nou, băieții mai mari aprind cauciucuri, însă este important că încă se păstrează și vechile făclii.” Tot în noaptea de Sânziene, fetele se „scăldau”, goale, în holdele de grâu, pentru a se încărca de rodnicia și abundența acestora.

În România, parte a setului de tradiţii de Sânziene, încă se mai fac focuri în zona Vișeului (Maramureș), după ce apune soarele

În România, parte a setului de tradiţii de Sânziene, încă se mai fac focuri în zona Vișeului (Maramureș), după ce apune soarele Foto: arhiva personală

Bătrânii mai spun că „de la Sânziene, încolo” se pot aduna plantele medicinale deoarece, până atunci, „ielele spurcă plantele și nu poți să le culegi. De fapt, este vorba despre culegerea plantei la maturitatea ei. Se spune că dimineața, în zilele însorite se culeg plantele de leac, inclusiv sânzienele”, a spus Iuga.

Dacă o fată aruncă acea cunună, iar aceasta trece peste casă, ea se va mărita în acel an, dar dacă va rămâne pe acoperiș, ea o să rămână acasă

Deși există numeroase tradiții ce diferă în funcție de zonă, obiceiul împletirii cununilor din florile de sânziene este destul de răspândit pe teritoriul României. Se obișnuia ca familiile să împletească cununi pentru fiecare membru, aceste coronițe având menirea de a prevesti ce le aduce anul.

„De exemplu, în Maramureș, dacă o fată aruncă acea cunună, iar aceasta trece peste casă, ea se va mărita în acel an, dar dacă va rămâne pe acoperiș, ea o să rămână acasă. În zona centrală a Transilvaniei, se făcea câte o cunună pentru fiecare membru – aceasta rămâne pe casă, și, în funcție de cum se schimbă ea pe parcursul a mai multor zile, prevestește lucruri bune sau noroc pentru fiecare. Însă, dacă această coroniță cade atunci când se aruncă, este semn rău. Țin minte că îmi povestea bunica faptul că, într-un an, a aruncat și pentru unchiul meu – care era adolescent pe atunci – și cununa era să cadă. În anul acela, el a fost foarte bolnav. Sătenii cred aceste lucruri, altfel nu le-ar mai face. Dacă o credință nu mai are aplicabilitate, ea se va pierde.”

Drăgaica, mireasa care binecuvânta gospodăriile

Mulți români cunosc sărbătoarea Sânzienelor drept Drăgaica, ce desemnează formarea unui grup de fete îmbrăcate în alb, ca niște mirese (foto deschidere). Fetele ce poartă cununi de flori sunt considerate a fi întruparea zânelor. Astfel, ele trec prin sate și binecuvântează gospodăriile.

„Despre fata care conducea alaiul se spunea că nu poate să se mărite decât după trei ani după ce a fost Drăgaică – iată importanța sărbătorii pentru oamenii, dar și pentru fata respectivă, care chiar se credea o întrupare a zânelor”, a mai spus Anamaria Iuga. „E o credință încărcată de sacru. Deci după trei ani, ea se elibera de această încărcătură ritualică. Acum nu se mai practică, iar Drăgaica, din câte știu, este un festival organizat la Buzău.”

Etnologul Anamaria Iuga crede că Sânzienele sunt revalorizate în prezent, inclusiv prin intermediul Zilei Internaţionale a Iei

Etnologul Anamaria Iuga crede că Sânzienele sunt revalorizate în prezent, inclusiv prin intermediul Zilei Internaţionale a Iei

În mediul urban, Sânzienele au devenit strâns legate de o sărbătoare nouă, Ziua Internațională a Iei, ce readuce în contemporan un obiect vestimentar emblematic pentru români. „În acest fel, s-a creat o nouă tradiție, pentru că acesta este farmecul – obiceiurile pot fi readaptate, reinterpretate, pentru că avem nevoie de ritualuri și de astfel de semnificații în viața noastră. Toate aceste tradiții țin de moștenirea noastră culturală: dacă vrem să știm cine suntem, e important să știm cine am fost. Există o anumite unitate, deși credinţele sunt diferite în funcție de zone”, a încheiat etnologul Anamaria Iuga.

Ilustrația din deschidere este realizată de către pictorița Ioana Teodora Duță

O amplă încăpere, dominată de albul pereților și al podelei, este populată de zeci de reprezentări ale Fecioarei și ale Mântuitorului. Imaginea descrisă nu este una edenică, ci se află pe tărâmuri mundane, în București, la Muzeul Național al Țăranului Român (MNŢR). Acolo unde, joi seară, m-am plimbat printre figurile Fecioarei Maria și ale lui Iisus Hristos, făurite de către mâinile experimentate și pline de har ale pictorului-iconar Ioan Avramescu.

Expoziția „Lumina feței Domnului” își merită din plin denumirea, grație icoanelor „datătoare de lumină” ale lui Avramescu, ce inundă încăperea cu frumosul ce slăvește divinitatea în toate formele sale.

Născut în București, în anul 1938, preotul pictează icoane din 1990, moment începând cu care mulți români au cunoscut râvnitul sentiment al libertății, inclusiv spirituale. Însă, așa cum a menționat la deschiderea evenimentului curatorul expoziției, Liliana Passima (managerul interimar al MNŢR), Ioan Avramescu este un om liber întrucât credința în Dumnezeu îi oferă acest statut.

Lucrările dezvăluie sufletul de copil al pictorului-preot Ioan Avramescu

Lucrările dezvăluie sufletul de copil al pictorului-preot Ioan Avramescu

Seria de icoane ale lui Avramescu trădează un suflet de copil, cu gânduri curate și sincere, neîntinate de păcatele maturității. Gândul ne-a fost confirmat odată ce l-am cunoscut pe pictorul-iconar, un om de o jovialitate contagioasă și – aspect previzibil – de o modestie admirabilă. „Dacă n-ai ce face, trebuie să găsești ceva de făcut”, au fost cuvintele sale drept răspuns la laudele privind talentul dumnezeiesc pe care, din fericire, l-a împărtășit cu noi.

Artistul s-a rupt de canoanele specifice și și-a asumat libertatea de a le trata într-o manieră ludică, personală, emanând căldură sufletească

Dacă vă așteptați să găsiți în Sala Foaier a MNȚR o expoziție de icoane întâlnite în multe dintre bisericile românești, pregătiți-vă să fiți surprinși. Scăunelele pictate, dulăpioarele colorate și multe icoane realizate într-o manieră originală inundă spațiul, fără să plictisească prin prisma repetiției.

Picturile pe lemn mi-au arătat că artistul s-a rupt de canoanele specifice și și-a asumat libertatea de a le trata într-o manieră ludică, personală, emanând căldură sufletească. Aceasta este frumusețea lucrărilor expuse, care nu te lasă să părăsești încăperea fără să-ți ceară tributul contemplării.

Lumina este prezentă în Sala Foaier, dar nu datorită albului predominant, ci a dovezii credinței în Dumnezeu a lui Ioan Avramescu, ce a adus prezența Lui printre noi într-un mod firesc.

Pictorul nu este un om al excesului de cuvinte care, inevitabil, vitregesc de substanță imaginea lucrărilor. Smerit, el ne-a invitat, cu plecăciune, să îi admirăm icoanele și să ne bucurăm de ele.

Pictorul-iconar Ioan Avramescu, la deschiderea expoziției „Lumina feței Domnului” de la MNȚR

Pictorul-iconar Ioan Avramescu, la deschiderea expoziției „Lumina feței Domnului” de la MNȚR

Expoziția „Lumina feței Domnului” a lui Ioan Avramescu poate fi vizitată în Sala Foaier a MNȚR până în 23 februarie 2017.


Transhumanță. Un cuvânt devenit exotic pentru contemporaneitatea care deja a uitat – sau nici n-a aflat – de acest fenomen odinioară esențial în istoria neamului românesc, a fost readus în dezbatere graţie eforturilor unor ciobani care au pus la cale un proiect curajos. Șase baci au pornit la drum în 2013 din satul Rotbav (județul Brașov), cu 300 de oi, și au parcurs pe jos, timp de 115 zile, 1400 kilometri, destinația finală fiind Polonia (!). Deși traseul pare de neimaginat pentru comoditatea cu care este obișnuit în prezent românul, procesul transhumanței era, încă din cele mai vechi timpuri, unul firesc și, desigur, vital.

Proiectul „Transhumanța 2013” a fost derulat de către membrii Asociației Transhumanța din România și ai Fundației Pastorale Transhumanța din Polonia. Prietenia dintre frații Cățean (Silviu, George și Ionuț) și polonezul Piotr Kohut a fost catalizatorul implementării acestui proiect, iar pasiunea lor pentru tot ceea ce înseamnă viața ciobanului a fost liantul care i-a ajutat să meargă mai departe, etapă după etapă, în atingerea destinației finale. Proveniți dintr-o familie unde creșterea oilor cunoaște o tradiție de 300 de ani, frații Cățean dețin o fermă care numără 1500 de oi, 100 de vaci și 12 cai de rasă.

Viața la munte, sinonimă cu libertatea

Atenția celor șase ciobani (doi români, doi polonezi și doi ucraineni) a fost îndreptată asupra Arcului Carpatic, iar principalul scop al drumului lor a fost acela de a arăta comunităților prin care au trecut o parte importantă din civilizația de la munte, una care are la bază cultura pastorală și pe cea a lemnului. Pe lângă aceasta, așa cum a subliniat George Cățean în cadrul vernisajului dedicat proiectului, de la Muzeul Național al Țăranului Român, atunci când vorbim despre omul de la munte, conceptul-cheie al discuției este libertatea. George are 29 de ani și a fost cel care a coordonat traseul pe teritoriul României. Deși a parcurs pentru prima oară un astfel de drum, tânărul nu este străin de poveștile specifice transhumanței, întrucât bunicii săi făceau periodic călătoria, experienţă dură, care le-a șubrezit sănătatea.

Transhumanța, un obicei milenar pentru români și vecinii lor

Transhumanța, un obicei milenar pentru români și vecinii lor Foto: Jozef Michaelk

„Prin transhumanță, am vrut să refacem traseul vechilor ciobani, în special al celor din sudul Transilvaniei. La noi în țară există două locuri mari de păstorit, zona Brașovului și zona Sibiului. Proiectul a început în 11 mai și am avut 600 de oi, chiar dacă s-a promovat acțiunea menționându-se că au fost 300 de oi. Au existat presiuni din partea unor organizații care protejau animalele. Ni s-a spus că cei 1400 de kilometri care trebuia parcurși erau mult prea solicitanți pentru animale. De aceea, am făcut primii 700 kilometri cu primele 300 de oi, și partea a doua cu alte 300 de oi”.

Transhumanța 2013: România, Ucraina, Cehia și Polonia

S-a pornit cu patru ciobani (ucrainenii s-au alăturat după ieșirea celor dintâi din România), cu 300 de oi, cu câini – de pază, dar și pentru întorsul oilor – și măgăruși, startul fiind, aşa cum aminteam, în satul Rotbav (județul Brașov), după care au urmat Ucraina, Cehia și Polonia. Grupul a mers în jur de 12 kilometri pe zi și, cu toate că a dorit să parcurgă întregul traseu în 100 de zile, perioadei stabilite inițial i s-au adăugat încă două săptămâni, întrucât ciobanii au participat la diferite evenimente găzduite de localitățile tranzitate, unde au vorbit despre proiect. Ciobanii au dormit în cojoace, au mâncat brânză cu mămăligă și au mers ore în șir pe jos. Detaliile din „culisele” călătoriei pot fi aflate vizitând expoziția de fotografie a proiectului, „Drumul oii, ultimul episod?”, lansată recent la MNȚR, până în 30 octombrie 2016.

Deşi în țara noastră există o hartă ancestrală a transhumanței, în prezent parcurgerea unui astfel de traseu cu un număr mare de animale ar reprezenta o curajoasă încercare a norocului, deoarece multe dintre drumuri au devenit proprietăți private. De aceea, mai există foarte puțini ciobani care fac transhumanță. Ciobanii din cadrul proiectului au avut parte de înțelegere în zonele din România prin care au trecut (Brașov, Mureș, Cluj, Sălaj, Maramureș și Satu Mare), mai ales datorită sprijinului direcțiilor agricole locale.

Ciobanii înfruntă, pe parcursul transhumanței, condiții vitrege care le șubrezesc sănătatea

Ciobanii înfruntă, pe parcursul transhumanței, condiții vitrege care le șubrezesc sănătatea

Întrucât vorbim despre un proiect de anvergură, nu se poate ocoli subiectul delicat al bugetului necesar derulării lui, iar în această privință, cei din Polonia, inițiatorii mișcării, au gândit o soluție ingenioasă.

„S-a lansat un apel prin care cei care voiau să își trimită oaia în transhumanță donau o anumită sumă, iar în contul acelei sume se trimitea oaia. În momentul în care s-a terminat traseul, drept recompensă, fiecare a primit clopotul pe care l-a avut oaia la gât pe tot parcursul proiectului. Oile au rămas în Polonia și au fost răvășite (împărțite n.r.) către restul ciobanilor sau către cei care au dorit să și le ia”, a explicat George. Cetățenii au plătit în jur de 500 de zloți, echivalentul a 450 lei.

Din momentul în care am avut poza cu primul-ministru și am postat-o unde a trebuit, totul s-a schimbat la 180 de grade. Am început să devenim mai credibili

Atunci când ideea inițială a devenit scop, actorii proiectului au început să vorbească „în stânga și în dreapta” despre proiectul la care s-au gândit ei, dar nimeni „nu îi băga în seamă”: „Nici nu prea știau ce înseamnă acest cuvânt, transhumanţă. Din fericire, am avut inspirația de a-i scrie despre proiect premierului Dacian Cioloș pe Facebook. După două luni, am primit un telefon din partea unui consilier de-al dumnealui și ne-am întâlnit la reprezentanța Comisiei Europene din București, unde am reușit să facem o poză cu el. Din momentul în care am avut poza și am postat-o unde a trebuit, totul s-a schimbat la 180 de grade. Am început să devenim mai credibili”.

Mărturii unice de pe “Drumul Oii”

Mărturiile ciobanilor în urma acestei călătorii simbolice pentru istoria noastră arată sacrificiul oferit de către om, oii, principala sa sursă de subzistenţă, spre a-i asigura pășunea vitală.

Câinele, mâna dreaptă a ciobanului, pe parcursul călătoriei cu mioarele

Câinele, mâna dreaptă a ciobanului, pe parcursul călătoriei cu mioarele

„Aveam cizme de gume și mi-am luat niște sandale, că am zis că nu poți să mergi toată ziua. Dar câteodată nu apucai să îți mai dai cizmele jos! Nici nu stăteam să mănânce oile ziua, că mergeam. Seara, când ne opream, ele mai mâncau așa, în treacăt, se săturau. Apă n-am avut vreo două zile, tot acolo, aproape de Sălaj. Era (sic!) niște fântâni secate, era cu cumpănă. Dar n-o fost bai, că nu aveau apă, nu mănâncă. Și nu le era sete mai tare. După aia am mers, când am găsit o vale, nu prea s-o îmbulzit. Am trecut de toate. (…) Că ne întreba unii: «Aveți lipsă de oi?». Ce lipsă să avem, că nicio lipsă. Le-am numărat o dată pe la jumătatea drumului, când am auzit de lup. «Hai să le numărăm, că cine știe?» Nu era nimic… 300 în cap. Cu atâtea am mers, cu atâtea am vinit. (…) Noi am fost doi români. Eu cu încă unul. Și a fost polonezul. Mie mi-a plăcut, chiar dacă mergeam câteodată de dimineața până seara și nu mâncam nimic. Tot era fain”, a povestit unul dintre ciobanii participanţi, Cristian Suciu.

Înainte, lâna era ca și gramul de aur: un kil de lână era un gram de aur, dar astăzi…

„Bunică-meu zicea că lui nu-i trebuie intermediar să ajungă la Dumnezeu. Acolo, în vârful muntelui, el e destul de aproape de Dumnezeu. Zice: «Mai aproape ca mine nu sunt mulți!».  Păi, și când plecau la drum și așa, chiar dacă nu venea preotul la stână, că cine știe pe unde erau urmele, mergea să-l dezlege popa. Popa tot timpul vine la noi, face câte o citire, așa, chiar până la Sfântul Constantin și Elena. La stână”, a explicat Silviu Cățean.

Oile au fost greu încercate de sete în periplul lor pe teritoriul celor patru țări

Oile au fost greu încercate de sete în periplul lor pe teritoriul celor patru țări

„Înainte, lâna era ca și gramul de aur: un kil de lână era un gram de aur, dar astăzi… Merinosul (lâna provenită de la oile din rasa merinos, n.r.) rezistă în zona mai secetoasă. Aici plouă mult și, fiind o lână care ține apa, oile fac pneumonie. Pe țurcană, e lâna ca țigla de pe casă, de nu intră fir de apă! De aia e făcută și o rezistat atâta. Când o fost în transhumanță, or mai dus ei oi și caracule (numele unei rase de oi, ale căror miei au blana buclată, n.r.), și de toate…. Le-au mâncat câinii pe munte. N-or rezistat. S-or uscat de pe picioare. Astea rezistă la orice. Și la frig, și la foame. Asta îi ca țiganul”, a mai spus Cățean.

Oameni și oi: povestea continuă