Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

Muzeul Naţional de Istorie a României

“Trebuie să fim conştienţi că Marea Unire s-a realizat în primul rând datorită culturii, a limbii noastre comune şi a osârdiei domnitorilor români, precum Vasile Lupu şi Matei Basarab, în păstrarea statalităţii româneşti din Evul Mediu, până în epoca modernă”, a apreciat directorul Muzeului Naţional de Istorie a României, istoricul Ernest Oberländer Târnoveanu, în deschiderea expoziţiei de prezentare a exponatului lunii aprilie 2018 la MNIR, Cazania lui Varlaam sau „Carte românească de învăţătură la dumenecele preste an și la praznicele împărătești și la svănți mari“, tipărită la Iaşi în anul 1643.

“Mitropolitul Varlaam, pe numele său de mirean Vasile Moţoc, a fost, probabil, cel mai important cărturar al secolului al XVII-lea. Poate egal cu el a fost Episcopul de la Kiev, care se trage din familia Movileştilor, Petru Movilă. Acesta l-a sprijinit pe Varlaam în tipărirea Cazaniei. El este cel care a adăugat tipografia domnească de la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi, unde s-a tipărit acest minunat exemplar.

Cazania lui Varlaam a scris istorie. Ea a servit ca model pentru multe reeditări, atât în secolul tipăririi sale, cât şi în secolele următoare. Am pregătit câteva pasaje din Cazanie, ca să vedeţi, să auziţi şi să înţelegeţi limba pe care o vorbeau strămoşii noştri acum 375 de ani”, a spus dr. Ginel Lazăr, cel care s-a ocupat de cercetarea pe care a presupus-o proiectul de restaurare a preţioasei tipărituri.

“Această limbă a stat la baza unificării limbajului bisericesc. Cazanii s-au mai tipărit şi înainte: amintesc pe diaconul Coresi, care la Braşov, în a doua parte a secolului al XVI-lea, a tipărit Cazania. Acea carte a lui era, însă, în spiritul curentului calvin al epocii. (…)

expoziţie MNIR Cazania lui Varlaam limba română Evul Mediu a dus românii spre Marea Unire interior 1

Cazania lui Varlaam, expusă la MNIR, a fost cumpărată de către ieromonahul Lazăr (schitul Pocrov, judeţul Neamţ), în 1725, de la Kiev, dovadă a răspândirii ei impresionante

Cazania lui Varlaam are mai multe surse principale, greceşti şi slavone. Cazania cuprinde povestioare, pilde, predici, ale unor texte evanghelice pe înţelesul poporului. Au fost adunate, compilate, puse într-o formă originală aceste Cazanii adresate poporului. Iorga spunea despre Cazania lui Varlaam că este cea mai populară carte a culturii noastre vechi. Ea are o valoare istorică şi memorială.”

O carte-cadou pentru întreg poporul românesc, de pretutindeni

În sprijinul argumentaţiei sale, cercetătorul a evocat un extras din prefaţa Cazaniei, intitulată “Cuvânt împreună cătră toată semenţiia românească”, scris de către Mitropolitul Varlaam în numele domnitorului Vasile Lupu, care arată că

dintru cât s’au îndurat Dumnezeu dintru mila sa de ne-au dăruit, dăruim şi noi acest dar limbii româneşti, carte pre limba românească întâiu de laudă lui Dumnezeu, după aceea de învăţătură şi de folos sufletelor pravoslavnice.

Mitropolitul continuă “cuvântul împreună” printr-un cuvânt al său, în care explică:

Pentru’aceea, de nevoie mi-au fost, ca un datornic ce sânt lui Dumnezeu cu talantul, ce mi-au dat, să-mi poci plăti datoriia măcar de cât, până nu mă duc în casa cea de lut a moşilor mei.

Dr. Ginel Lazăr a subliniat şi setea lui Varlaam de a-L “mărturisi cu condeiul” pe Dumnezeu, într-o preafrumoasă limbă română:

“La sfârşitul primei părţi a Cazaniilor, avem 10 versete, din care vă voi citi doar patru:

Primeşte Doamne ca dela un păcătos
Să slujesc ţie în ceastă lume pân’ voiu hi sănătos
Să hie deapururea cinstit şi lăudat numele tău
Iar eu dela inimă te mărturisesc cu condeiul meu.

În mod cert, Cazania lui Varlaam, tipărită la 1643 şi readusă “la viaţă” prin efortul deosebit al cercetătorilor şi restauratorilor MNIR, reprezintă încă un argument că, departe de a fi fost o perioadă nebuloasă şi stearpă pentru noi, Evul Mediu a fost unul în care limba română nu numai că a vieţuit, ci a prosperat, creându-ne condiţiile pentru existenţa noastră de azi.

expoziţie MNIR Cazania lui Varlaam limba română Evul Mediu a dus românii spre Marea Unire interior 2

Munca restauratorului Cristina Petcu şi a colegilor săi de la MNIR onorează limba română, în anul Centenarului

Cazania lui Varlaam sau „Carte românească de învăţătură la dumenecele preste an și la praznicele împărătești și la svănți mari“, tipărită la Iaşi în anul 1643, în Tipografia Domnească a Bisericii „Trei Ierarhi“, este lucrarea de căpătâi a mitropolitului Varlaam al Moldovei, mare cărturar şi ctitor al limbii literare româneşti. Micro-expoziţia MNIR este deschisă în perioada 18 aprilie – 20 mai a.c., putând fi vizitată de miercuri până duminică, între orele 10:00 – 18:00.

Orașele, ca și oamenii, sunt vii prin definiție, astfel că le poți resimți acut lipsa sau te poți îndrăgosti cu ușurință de formele, culoarea sau aroma lor. Tot ce contează e să le lași să te marcheze spiritual sau sufletește. Iată de ce, atunci când am pornit spre București, am lăsat în urmă absolut toate îndoielile sau prejudecățile vehiculate în Moldova despre această capitală. Am pornit la drum cu ferma convingere că voi lăsa acolo o parte din inima mea. Și nu m-am înșelat.

Ajunsă dimineața devreme pe strada Doamnei, la numărul 14-16, am resimțit forfota citadină, proprie Capitalei bucureștene cu oameni grăbiți, care prind un taxi sau merg pe jos, sau care își croiesc drumul, încet, dar sigur printre imensele construcții arhitecturale. Urma să petrec în inima Bucureștiului 3 zile, fapt care îmi inspira o nebănuită și ușoară fericire. Mi-am luat bagajul din cala autocarului și am pornit în căutarea hotelului la care urma să mă cazez. L-am găsit destul de ușor, grație unei doamne receptive și amabile, care părăsindu-și propriul itinerar m-a însoțit până la destinație.

Hotelul „Venezia”, amplasat în imediata apropiere a Centrului Vechi, m-a găzduit cu ospitalitatea de rigoare într-o suită impecabilă, cu vedere spre piața Kogălniceanu. De aici călătoria mea, inițial formală, a luat turnura unei viitoare prietenii cu această capitală, care parcă respiră prin toți porii săi. Am prins trei zile de ploi, care nu au reușit să îmi domolească elanul de a cunoaște fiecare străduță, fiecare ulicioară și fiecare amprentă culturală. Ca orice turist care se respectă, am decis să renunț la șabloane, precum excursiile dirijate, și să o iau “la pas” prin București. Am avut noroc de prieteni, care cu promptitudine și sinceritate m-au ghidat spre unele puncte de reper pe care mi le doream în “portofoliul” meu de voiaj.

Impresionată de jovialitatea bucureştenilor

Am început cu o promenadă pe Bulevardul Elisabeta, oprindu-mă la Librăria Humanitas Cișmigiu, o locație șic pentru cititorii versați, care dincolo de colecția imensă de titluri mai dispune și de o cafenea. Ulterior, mi-am continuat calea până la patiseria Paul, unde în compania unui bun prieten am depănat idei, impresii și planuri de viitor. Am rămas profund impresionată de libertinismul bucureștenilor, care știu ce și cum să aleagă, unde să își petreacă timpul și ce să discute. Au o jovialitate și o naturalețe debordantă, care aici în Chișinău este oarecum închistată de prejudecăți.

Replica Columnei lui Traian m-a lăsat fără cuvinte, aceasta fiind o construcție imensă, pe lângă care oamenii par furnici

Deși oboseala se făcea simțită, am decis să nu cad în plasele unei sieste, ci să descopăr în continuare frumusețea Capitalei bucureștene, așa că am pornit de-a lungul unuia dintre cele mai mari bulevarde, Calea Victoriei, care face legătura între mai multe locații ale vestigiului cultural. În ciuda rafalelor ploii și a faptului că eram udă leoarcă, am decis să vizitez Muzeul Național de Istorie a României, care serba chiar atunci ”Zilele MNIR 45”, un omagiu adus aniversării instituției. Pentru un preț simbolic (aici bucureștenii chiar sunt fericiți, par rapport la realitățile chișinăuene) am avut parte de o incursiune formidabilă în toate expozițiile permanente, și anume:

Columna lui Traian, care reprezintă o sumă de fresce și descoperiri arheologice, parte a patrimoniului roman. Ţin să menționez modul impecabil în care sunt dispuse relicvele, minuțiozitatea cu care sunt documentate și conservate. Toate aceste elemente fac expoziția și mai atractivă turiștilor. Amplasată oarecum heliocentric, această replică a Columnei m-a lăsat fără cuvinte, aceasta fiind o construcție imensă, pe lângă care noi, oamenii părem furnici în mușuroi.

– Tezaurul istoric – o colecție impresionată de piese unicat din aur, bronz și alte metale prețioase, obținute din diferite regiuni ale țării, în care au fost așa-numitele tezaure (tezaurul de la Craiova, tezaurul de la Sâncrăieni, tezaurul de la Peretu, brăţările dacice din aur descoperite la Sarmizegetusa Regia, tezaurul de la Surcea etc.). Pe lângă comorile antice, în expoziție au fost încorporate și bijuteriile familiilor regale, începând de la coroane până la inele, brățări, toate de o frumusețe rară.

O basarabeancă în capitală Bucureşti Centrul Vechi Bookfest interior 1

Muzeul Naţional de Istorie a României, din Bucureşti Foto: psnews.ro

Pe lângă acest program consolidat de expoziții, Muzeul dispune și de o colecție de uniforme militare din perioada Marelui Război, pe unele dintre care – grație unui lucrător amabil – am putut chiar să le probez. Același angajat al Muzeului mi-a relatat în amănunt problematica funcționării instituției, care necesită fonduri și investiții serioase, ca să își conserve potențialul cultural.

Centrul Vechi, perla mondenităţii bucureştene

Cu sentimente dedublate, pe de o parte entuziasmul turistului, iar pe de altă parte tristețea dificultăților ascunse după perdea, am pornit spre Centrul Vechi. Acestui compartiment al Bucureștiului i-aș dedica câteva paragrafe, căci este o perlă a mondenității bucureștene. Înțesat de localuri șic, pasaje ascunse la prima vedere și desigur, marea mea iubire, Cărturești Carusel, Centrul Vechi se poate înscrie în rândul locațiilor obligatoriu de vizitat.

O basarabeancă în capitală Bucureşti Centrul Vechi Bookfest interior 2

Pasajul Vilacrosse, o atracţie faimoasă în Centrul Vechi bucureştean

Cu pavajele conservate în timp și o serie de monumente arhitecturale, acesta oferă turistului opțiuni variate de a-și petrece reușit timpul. Grație faptului că mi-am stabilit un scop inițial, am purces încrezătoare spre strada Lipscani 44, unde Caruselul cărților mă aștepta cu ușa larg deschisă.

Bucureştenii au o jovialitate și o naturalețe debordantă, care aici în Chișinău este oarecum închistată de prejudecăți

Fie că sunt sau nu influențată de marea mea dragoste pentru cărți, această librărie m-a impresionat în primul rând prin anturaj, colorit, vivacitate.

O basarabeancă în capitală Bucureşti Centrul Vechi Bookfest interior 3

Librăria Cărtureşti Carusel, din Capitală Foto: carturesticarusel.ro

O construcție renovată care pune la dispoziția clientului o gamă imensă de titluri, obiecte de decorațiuni și birotică, precum și un sector întreg dedicat ceaiului și cafelei, care se știe bine sunt cei mai buni tovarăși ai lecturii. M-am perindat printre rafturi cu aviditatea unui copil pierdut în fabrica de bomboane și evident nu am putut ieși cu mâinile goale. Cred că în acest răstimp, am cam pierdut legătura cu spațiul, căci nu mi-am dat seama cum am parcurs cele trei etaje, pline ochi cu ”bunătățuri” pentru cititoare. Mi-a plăcut contrastul dintre albul imaculat și cotoarele volumelor, precum și fundalul muzical relaxant, toate la pachet cu amabilitatea consultanților, ce a făcut această introspecție și mai plăcută.

Cişmigiul, o comoară verde

Și pentru că ador mișcarea, nu m-am lăsat pradă unei leneviri, iar a doua zi dimineață am decis că pot face o plimbare mai îndelungată, chit că nu știam mare lucru din topografia bucureșteană. Am parcurs, cred, câteva cartiere bune, oprindu-mă să admir astfel de locuri ca: Biserica Stavropoleos, Muzeul Curtea Veche, Parcul Cișmigiu sau Biserica ”Adormirea Maicii Domnului” de pe strada Batiște.

Este greu să transmiți emoțiile în cuvinte, mai ales când acestea sunt rezultatul îndeplinirii unui vis, dar încerc să nu ridic penița de pe hârtie și să îmi continui confesiunea. Bucureștiul m-a primit în măruntaiele cartierelor sale, dezvăluindu-mi locuri minunate, în care voi reveni cu siguranță. Un punct specific pe care țin cu tot dinadinsul să îl notez este fabulosul verde impregnat în toată capitala.

O basarabeancă în capitală Bucureşti Centrul Vechi Bookfest interior 4

Parcul Cişmigiu din Bucureşti, colţ de Eden Foto:mercibynovotel.ro

Parcurile Cișmigiu și Izvor sunt doar câteva dintre comorile naturale ale Bucureștiului, dar ele m-au cucerit. Aerul proaspăt, pomii seculari și apele liniștite, toate s-au îmbinat într-un decor de poveste, care pare rupt din Grădina Edenului, iar eu m-am simțit un soi de Alice în Ţara Minunilor, pornită să observe fiecare centimetru. Bătrâneii ieșiți la plimbare și cuplurile îndrăgostite completau perfect atmosfera, lăsându-mi plăcuta ocazie de a-i observa în cele mai mici detalii.

BookFest, visul devenit realitate (după 6 ani)

Finalul narațiunii mele este însă dedicat evenimentului central, pentru care am pornit în această călătorie: BookFest 2017. Mi-au luat cam șase ani ca să ajung la el, dar a meritat efortul, deoarece am avut fericita ocazie să văd cumulate sub același acoperiș toate editurile române, existente în prezent pe piața cărții românești. Mare mi-a fost fericirea să văd stand-ul Polirom, unde noutățile literare și titlurile incitante îmi provocau palpitații, sau spațiul editurii Humanitas, unde titlurile din colecția Raftul Denisei îmi făceau din ochi.

Părăsind Bucureștiul, am înțeles că mi-am găsit a doua patrie, și sunt ferm convinsă că voi reveni cât mai des

Pentru o fracțiune de secundă am simțit nevoia de a lua de-a fir a păr fiecare raft și sunt sigură că aș fi stat acolo nu o zi, ci zece. Dar mi-am potolit pornirile și am purces la o achiziție, oarecum cumpătată de carte. Zic oarecum, deoarece într-un final am ieșit cu vreo 20 de titluri, unele recomandate cu drag, altele absolut noi.

O basarabeancă în capitală Bucureşti Centrul Vechi Bookfest interior 5

BookFest, un eveniment care, iată, generează turism cultural în Capitala României Foto: arhiva personală

Dacă aș descrie într-o propoziție BookFest-ul, aș spune că e raiul cititorilor, iar eu am fost parte la acest festin. Revenită acasă, am păstrat până și pungile cu logo-urile editurilor, ca pe o probă veridică a prezenței mele acolo.

Părăsind Bucureștiul, am înțeles că mi-am găsit a doua patrie, și sunt ferm convinsă că voi reveni cât mai des, căci am lăsat acolo o parte din dragostea mea pentru frumos, pentru poeticul urban.

Cu drag, din Basarabia!

 

Foto deschidere: wikimedia.org

Corina Moisei

Corina Moisei

Basarabeanca din echipa Matricei Româneşti. Artist în suflet, dependentă de cărți și de cultură, în toate formele ei
Corina Moisei

9 mai 1877, ziua în care a fost proclamată Independența României, rămâne pentru noi – alături de 1 decembrie 1918 – o clipă de aur în istorie. Matricea Românească dedică evenimentului un material special.  

Se spune că doar cei care cred în victorie pot învinge, iar istoria ne arată că încrederea este o calitate pe care înaintașii noștri o aveau din plin. O dovadă a încrederii în forțele proprii, dar și a ingeniozității liderilor românilor de la acea vreme o reprezintă proclamarea independenței de Stat a României la 9 mai 1877, însoțită de celebra declarație – primită cu urale – a lui Mihail Kogălniceanu: „Suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare!”.

Dar ce s-a întâmplat, de fapt, în 1877? Istoricii consultați de către Matricea Românească spun că drumul spre independență a început odată cu Unirea Principatelor Române, întrucât până la momentul 1859, Țara Românească și Moldova au reprezentat „teatru de război în războaiele ruso-turce și austro-ruso-turce, fiind supuse rechizițiilor și jafurilor armatelor ce treceau pe aici, lovite de epidemii și de foamete în perioadele de război și după acesta”.

Circa două decenii mai târziu, contextul proclamării suveranității Statului român s-a creat în 1875, odată cu declanșarea crizei orientale, ceea ce a oferit țării noastre „portița” ideală pentru obținerea independenței. Răscoalele din Bosnia și Herțegovina (1875), din Bulgaria (1876), dar și izbucnirea ostilităților din Serbia și Muntenegru și Turcia au creat climatul geopolitic mai mult decât „ideal” pentru intervenția Rusiei, hotărâtă să își recupereze pierderile survenite în urma Tratatului  de la Paris din 1856.

Decizia României de a profita de acest context pentru a-și dobândi independența a fost determinată și de adoptarea noii Constituții otomane din decembrie 1876, ce încadra țara noastră drept „provincie privilegiată”. La conferința puterilor europene de la Constantinopol, ținută cu acest prilej, Parlamentul român a protestat față de atitudinea jignitoare a Porții, care a sporit dorința românilor de a rupe legăturile cu otomanii.

Jos diplomația, sus armele

În primă instanță, românii au adoptat calea diplomatică. Mihail Kogălniceanu, în calitate de ministru de Externe, a adresat în 1876, Turciei și Puterilor garante, o notă prin care solicita să fie recunoscute de către Europa individualitatea țării, numele de România și integritatea teritoriului acesteia. Omul de stat a introdus în nota redactată o vastă argumentare privind relevanța drepturilor cerute. Însă diplomația nu a fost un limbaj pe care otomanii să-l înțeleagă, întrucât Kogălniceanu a fost refuzat și nici nu a atras sprijin internațional.

În condițiile în care argumentările solide și limbajul diplomatic nu au avut sorți de izbândă, prezența pe front pentru a obține independența a devenit inevitabilă. În același timp, Rusia se pregătea să înceapă războiul împotriva Turciei, fapt ce a creat pentru România șansa unei alianțe. În urma negocierilor desfășurate în preambulul războiului (dintre care cea mai notabilă a avut loc în 1876 la reședința de vară a țarului Alexandru al II-lea, la Livadia, în Crimeea), principele Carol I și Ion C. Brătianu, premierul României de la acea vreme, au pus accentul pe încheierea unei convenții generale care să acopere cheltuielile militare, să asigure recunoașterea independenței țării și să garanteze integritatea teritorială a acesteia. Deși rușii s-au arătat ostili față de cerințele românilor, dorindu-și un tratat limitat, ei au cedat în momentul în care războiul cu turcii a fost iminent.

Ideea războiului a însuflețit poporul român – de aici și numărul mare al voluntarilor ce doreau să lupte pentru statul român – percepând lupta ca pe o cruciadă a creștinismului și totodată ca pe o șansă de a avea un stat independent

Astfel, la 4/16 aprilie 1877, a fost semnată la București, de către ministrul de externe Kogălniceanu și diplomatul rus baronul Dimitrie Stuart, Convenția româno-rusă ce prevedea tranzitul trupelor țariste spre Balcani, prin România. Rușii se obligau să mențină și să apere integritatea teritorială a țării și să respecte legile interne și drepturile statului nostru.

Armata română dispunea de 120.000 de oameni, dintre care 58.000 reprezentau forța operativă, unitățile militare fiind dispuse în Sud, pentru a le opri turcilor accesul peste Dunăre, până la sosirea rușilor. Turcii au bombardat localitățile Calafat, Bechet, Islaz, Corabia și Giurgiu, iar românii au ripostat, atacând Vidinul și Turtucaia.

Doctorul în istorie Cristina Păiușan-Nuică, cercetător în cadrul Secției Istorie Medievală, Modernă și Contemporană a MNIR

Doctorul în istorie Cristina Păiușan-Nuică, cercetător în cadrul Secției Istorie Medievală, Modernă și Contemporană a MNIR

„Armata română a fost mobilizată la începutul lunii aprilie 1877 pentru a-și apăra teritoriile, reglementându-se și trecerea armatelor țariste și pregătindu-se de o posibilă invazie a trupelor otomane. Ideea războiului a însuflețit poporul român – de aici și numărul mare al voluntarilor ce doreau să lupte pentru statul român – percepând lupta ca pe o cruciadă a creștinismului și totodată ca pe o șansă de a avea un stat independent. (…) Domnitorul Carol Hohenzollern-Sigmaringen – devenit ulterior, în 1881, primul rege al Regatului român – a înțeles că era momentul să facă acest pas”, a explicat, pentru Matricea Românească, doctorul în istorie Cristina Păiușan-Nuică, cercetător în cadrul Secției Istorie Medievală, Modernă și Contemporană a Muzeului Naţional de Istorie a României (MNIR).

După ce, la 12/24 aprilie 1877, Rusia a declarat război Porții și a început trecerea Prutului, la 29 aprilie/11 mai, și Adunarea Deputaților români a adoptat moțiunea prin care se declara starea de război cu Înalta Poartă. Câteva zile mai târziu, la 9/21 mai, la dorința cetățenilor, a armatei, a grupurilor politice și a Guvernului, Parlamentul a proclamat independența României.

Într-un discurs memorabil, Mihail Kogălniceanu a subliniat că, dată fiind starea de război, legăturile cu puterea suzerană au fost rupte: „Așadar, domnilor, nu am nici cea mai mică îndoială și frică de a declara că noi suntem o națiune liberă și independentă”.

Mihail Kogălniceanu: „Așadar, domnilor, nu am nici cea mai mică îndoială și frică de a declara că noi suntem o națiune liberă și independentă”

„La 10 mai 1877, Carol I a luat act de proclamarea independenței, și a participat la război, contribuind la această mare realizare militară și diplomatică a românilor, poporul său. Reacțiile românilor au înfuriat Imperiul Otoman, ce privea Principatele Unite ca pe un stat vasal, astfel că a suspendat diplomații români de la Constantinopol, a confiscat vasele românești cu mărfuri aflate în porturile turcești, a început bombardarea orașelor de coastă – Brăila fiind cea mai afectată; a atacat frontiera română.

Era începutul unui sângeros război ce ne-a adus independența, recunoscută de către Marile Puteri la Congresul de la Berlin (iunie-iulie 1878), și aducând Dobrogea la noua Românie independentă”, a mai precizat cercetătorul MNIR.

Ziua Independenței, marcată prin Ziua Regelui

Evoluțiile perioadei au reprezentat o bornă decisivă în istoria țării noastre, întrucât, așa cum a explicat pentru Matricea Românească profesorul universitar Sorin Liviu Damean, Decanul Facultății de Științe Sociale a Universității din Craiova, „momentul proclamării independenței de Stat a României este unul dintre evenimentele cele mai importante din istorie. Este momentul în care România, așa cum s-a constituit ea la 1859, a reușit să-și dobândească independența, pe care, după aceea, a consacrat-o și pe câmpul de luptă”.

Profesorul universitar Sorin Liviu Damean, Decanul Facultății de Științe Sociale a Universității din Craiova

Profesorul universitar Sorin Liviu Damean, Decanul Facultății de Științe Sociale a Universității din Craiova

Potrivit lui Damean, declarația a căpătat și mai multă putere prin semnarea actului decisiv, de către principele Carol I. Guvernul a decis încetarea plății tributului, suma fiind adăugată la bugetul armatei române. Tot atunci, a fost instituit ordinul național Steaua României.

Momentul proclamării independenței de stat a României este unul dintre evenimentele cele mai importante din istorie

„Este adevărat că la 9 mai 1877 s-a proclamat independența în Camera Deputaților și Senat, însă consacrarea oficială a independenței va avea loc pe 10 mai 1877, momentul în care Carol I împlinea 11 ani de la sosirea în România și depunerea jurământului în calitate de principe al României. Intenția oamenilor politici a fost ca să proclame independența României sau ea să capete o consacrare oficială pe data de 10 mai, pentru a demonstra că 10 mai 1866, momentul sosirii lui Carol I în România, însemna de fapt și motivul pentru care fusese ales ca domnitor al României, ca la momentul oportun, țara să-și poată dobândi independența”, a mai adăugat Damean.

România independentă, visul a generații întregi de români

Gestul curajos al luării destinului în propriile mâini nu a fost văzut cu ochi buni de către celelalte puteri europene, mai ales de către Poartă, care a declarat că își păstrează „drepturile intacte” asupra țării și se va folosi de ele. Multe dintre puteri s-au abținut de la recunoașterea „neatârnării” României. Italia însă, țara noastră-soră, a aprobat independența României.

O Românie independentă era visul a generații de români din cele trei principate, întrucât, conform istoricului de la MNIR, „la 9 mai 1877, Principatele Române își proclamau independența și vor lupta pentru aceasta, devenind un stat cu propria politică externă, un stat suveran și liber să-și dezvolte economia și comerțul, propriile alianțe și propria structură, fără a ține cont de ingerințele vreunei Mari Puteri. (…) Independența a fost un pas uriaș fără de care nu ar fi fost posibili ceilalți pași: proclamarea Regatului Român (14 martie 1881) și apoi Marea Unire (27 martie / 9 aprilie 1918 – Basarabia; 15 / 28 noiembrie 1918 – Bucovina; 1 decembrie 1918 – Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul), nici existența României de astăzi”.

Conferința de pace de la Berlin din 1878, ce a urmat Războiului pentru Independență, a fost după cum a menționat și Păiușan-Nuică, prilejul cu care s-a decis ca Rusia să recunoască independența României, să cedeze teritoriile Dobrogei și Deltei Dunării. În schimb, Rusia a preluat județele din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad). Deși Carol I s-a arătat extrem de nemulțumit de evoluția nevaforabilă a negocierilor, intervenția omului de stat german Otto von Bismarck l-a făcut să accepte acest scenariu, care îi oferea României oportunități din punct de vedere economic, grație accesului la Marea Neagră și a controlului traficului pe Dunăre.

A fost o chestiune de propagandă culturală dar, în egală măsură, au fost oameni care au înțeles semnificația acestui moment și au vrut să-l susțină

Pentru românul obișnuit de la acea vreme, independența a fost salutară și întâmpinată cu optimism. Istoricul dr. Nicolae Mihai, cercetător științific la Academia Română – Institutul de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolăescu-Plopșor” din Craiova, a subliniat pentru Matricea Românească faptul că în România s-a produs o mobilizare generală, după proclamarea mult așteptată: „La un moment dat, s-a făcut apel la chete, la contribuții. Nu am văzut analize cu privire la chetele strânse de la români, dar au contribuit și oameni cu o poziție socială foarte scăzută, nu neapărat cei din lumea bună – inclusiv profesorii de la sate. A fost o chestiune de propagandă culturală dar, în egală măsură, au fost oameni care au înțeles semnificația acestui moment și au vrut să-l susțină. (…) Victoriile de la Plevna, Grivița și de la Smârdan au devenit elemente simbolice, introduse într-un calendar festiv ad-hoc și temporar. Apoi, ele nu s-au mai păstrat”.

9-10 mai, în secolul XXI

Anii care s-au scurs de la ieșirea României de sub suzeranitatea străină nu au îngropat acest eveniment epocal, care rămâne, peste timp ,o dovadă a dorinței de libertate a precursorilor noștri, atât pentru ei, cât și pentru noi.

„În cei 140 de ani trecuți de la Independență am avut un reper și atunci când părți din teritoriul național au căzut sub ocupație străină: în Primul Război Mondial,  mare parte a României cu excepția Moldovei; apoi, în anul 1940, Basarabia și Bucovina și o parte a Transilvaniei. În aceste momente critice, românii s-au raportat constant la momentul câștigării independenței și a recunoașterii internaționale a acesteia și au năzuit la repararea prin diplomație și luptă armată a acelor nedreptăți făcute de Marile Puteri. În perioada comunistă, mai ales în primii ani – cei în care de facto independența României era știrbită de ocupația și totalul control sovietic – independența a rămas un reper permanent ce s-a alăturat speranței că într-o zi toate acestea vor deveni istorie, și vom redeveni un stat independent”, a mai precizat Cristina Păiușan-Nuică.

De regulă, un eveniment de genul acesta se păstrează bine în memoria colectivă dacă este întărit prin politici comemorative specifice

În contemporan, Războiul de Independență reprezintă un capitol în manualul de Istorie, însă din păcate, ziua de 9 mai nu mai este demult marcată la adevărata sa importanță, ea fiind „translatată” în 10 mai și aniversarea Zilei Regelui.

„10 mai devenise Ziua Regelui, care era sărbătoare națională prin excelență, până la instaurarea comuniștilor. De regulă, un eveniment de genul acesta se păstrează bine în memoria colectivă dacă este întărit prin politici comemorative specifice: de la slujbe de pomenire pentru toți cei care au murit, până la parade, discuții sau serbări școlare. Lucruri care până acum nu au mai fost văzute. Încă mai avem de studiat. La ora actuală, exceptând ceea ce se face la orele de istorie, poate mai fac ceva profesorii care își duc copiii la muzeu, și le mai arată acolo unele lucruri. Dar, exceptând muzeele noastre care au secțiuni dedicate Războiului de Independență și organizează expoziții tematice, în rest «recuzita» de 9 mai nu e foarte bogată”, a mai adăugat istoricul Nicolae Mihai.

Istoricul dr. Nicolae Mihai, cercetător științific la Academia Română – Institutul de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolăescu-Plopșor” din Craiova

Istoricul dr. Nicolae Mihai, cercetător științific la Academia Română – Institutul de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolăescu-Plopșor” din Craiova

Chiar și așa, deși poate părea clișeic sau desuet, nimic nu îi împiedică pe românii de azi să le cinstească memoria celor care le-au asigurat independența. Ideea de individualitate statală este, în viziunea lui Păiușan-Nuică, „mult mai nuanțată – suntem un stat independent angrenat într-o alianță politico-militară, NATO, care ne garantează independența și integritatea, și într-o uniune politico-economică, anume Uniunea Europeană, ce ne ridică economic, fără a ne știrbi independența. În deceniile trecute de la prăbușirea regimului comunist, am evoluat spre această realitate de care ar trebui să ne bucurăm astăzi.

Polemicile istorice și politice actuale – normale într-un stat democratic și independent – întăresc semnificația independenței, a faptelor înaintașilor noștri care ne-au oferit nouă libertatea de a polemiza

Conduita românului de astăzi ar trebui legată de prețuirea trecutului istoric, de conștientizarea echilibrului și stabilității politico-militare de care noi beneficiem și care a lipsit multor generații forțate să lupte pentru o îndepărtată și mult dorită independență. Polemicile istorice și politice actuale – normale într-un stat democratic și independent – întăresc semnificația independenței, a faptelor înaintașilor noștri care ne-au oferit nouă libertatea de a polemiza”.

Declarația istoricului MNIR se poate completa cu succes cu cea a profesorului universitar Sorin Liviu Damean, care este de părere că „în primul rând, trebuie să avem responsabilitatea necesară față de un asemenea act care a stat la baza României. Fără independență, un stat nu există pe harta Europei sau pe harta lumii. De aceea, independența națională a unui stat e poate data cea mai semnificativă din întreaga istorie a nației respective”.

Mii de români și-au pierdut viața pe front, în Războiul de Independență, pentru că ei au crezut în libertate, în individualitatea noastră ca națiune și în integritatea noastră teritorială. Așa cum, în fiecare an, împodobim bradul de Crăciun sau ciocnim ouă de Paște, și Ziua Independenței națiunii române ar trebui onorată cu recunoștință pe 9 mai, pentru că, fără ea, viața noastră nu ar fi fost așa cum este astăzi.

Foto deschidere: tabloul „Atacul de la Smârdan (12/24 ianuarie 1878)”, de Nicolae Grigorescu (1838-1907)

Partea fascinantă la vastul univers al istoriei este aceea că, întotdeauna, ea va fi un izvor nesecat de cunoaștere și de experiențe, iar descoperirile care dezvăluie civilizații demult apuse nasc, înlăuntrul specialiștilor, ca și al profanilor, emoții de nedescris.

Am putut admira, la Muzeul Național de Istorie a României (MNIR), o serie de piese vechi de mii de ani, prezentate săptămâna trecută, în cadrul vernisajului expoziției „Podoabe din tezaurului de la Sarasău”, care au reprezentat obiectul entuziasmului istoricilor instituției. Cele 11 podoabe preistorice din aur au fost descoperite întâmplător, la Sarasău (județul Maramureș), în anul 1847.

Însă, așa cum se întâmplă, din păcate, cu multe descoperiri similare, piesele au fost împărțite între localnicii care au participat la dezgroparea colecției – documentele de la acea vreme arată faptul că numai de la primul descoperitor au fost confiscate de către autoritățile de atunci aproximativ 4.5 kilograme de piese din aur. Astăzi, pot fi admirate doar două loturi din acea serie, unul prezent în colecția MNIR (a achiziționat piesele în 2016), iar celălalt în colecția Muzeului Național Maghiar din Budapesta. Pe teritoriul localității Sarasău au fost identificate, de-a lungul timpului, mai multe așezări, precum și un număr mare de piese din metal datând din Epoca Bronzului.

Din setul de obiecte de la MNIR fac parte șapte aplice discoidale (discuri spiralice) bogat ornamentate, trei verigi cu capete deschise, decorate cu mici nervuri circulare și 239 de mici mărgele semisferice și bitronconice (în forma a două trunchiuri de con, cu baza comună). Aceste podoabe din aur sunt spectaculoase și ne arată fascinanta lume demult apusă, dar ne indică și premisele unor noi cercetări.

Podoabele au fost descoperite la Sarasău (Maramureș) în urmă cu 170 de ani

Podoabele au fost descoperite la Sarasău (Maramureș) în urmă cu 170 de ani

„Obiectele ne spun că undeva, de peste 3000  de ani, există civilizații care încă par necunoscute pentru noi și care pledează pentru aprofundarea cercetărilor, pentru pluridisciplinaritate în abordarea descoperirilor. Este important acest demers istoric arheologic, dar sunt importante și punțile pe care, prin parteneriate de cercetare, putem să le stabilim în zona științelor exacte, precum chimie și fizică. (…) Cercetarea trecutului poate să fie absolut fascinantă și, chiar dacă în preistorie nu avem izvoare scrise, care pot să prezinte acel trecut, analiza aprofundată a descoperirilor aparent «mute» poate ajuta la scrierea istoriei”, a explicat, pentru Matricea Românească, cercetătorul științific în cadrul MNIR și curatorul expoziției, Corina Borș, cea care a studiat îndeaproape piesele, alături de muzeograful Cristiana Tătaru.

Corina Borș, cercetătorul științific în cadrul MNIR și curatorul expoziției

Corina Borș, cercetătorul științific în cadrul MNIR și curatorul expoziției

O serie de investigații pluridisciplinare realizate în cadrul Secției Investigații Fizico-Chimice a instituției gazdă, dar și în laboratoarele Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Optoelectronică – INOE 2000, a dezvăluit informații privind materialul din care au fost realizate aceste obiecte, dar și tehnica folosită. Proporția de aur din compoziția pieselor variază între 81,940% și 83,470%, în timp ce proporția de argint este cuprinsă între 15,510% și 17,048%.

Pe lângă aceste metale, obiectele mai conțin, în proporții foarte scăzute, Cupru, Fier și Nichel. În ceea ce privește tehnica abordată, aplicele au fost realizate, în primul rând, prin ciocănirea unei bare de aur, timp în care erau adăugate, treptat, fragmente de metal, pentru a obține o grosime uniformă a plăcii discului spiralic. Piesele au fost decorate prin incizie, cu ajutorul unei ustensile ascuțite.

Analiza aprofundată a descoperirilor aparent «mute» poate ajuta la scrierea istoriei

Existența unor astfel de vestigii istorice deschide, fără tăgadă, o nouă fereastră spre trecutul care așteaptă să fie descoperit de către oamenii pasionați și curioși.

Potrivit specialiștilor, piesele din aur au fost decorate prin incizie

Micro-expoziția „Podoabe din tezaurului de la Sarasău” poate fi vizitată, la MNIR, între 24 martie și 23 aprilie. 

Începutul, desfășurarea, efectele și deznodământul Primului Război Mondial (1914-1918) au consumat tone de hârtie și litri de cerneală pentru lucrările scrise în jurul acestei conflagrații majore. Deși războiul a fost, de-a lungul anilor, explicat și relatat prin milioane de cuvinte, ele nu sunt suficiente pentru a explica ce a însemnat cu adevărat Marele Război și ce învățăminte trebuie trase în urma lui și a celui care a urmat, în 1939. Însă copiii, în marea lor înțelepciune și inocență, au reușit să ilustreze o altfel de lecție de istorie, în urma căreia optimismul a fost numitorul comun. Această lecție de istorie s-a concretizat într-un număr mare de desene, care au făcut obiectul unei microexpoziții, găzduite de către Muzeul Național de Istorie a României (MNIR).

„România în Marele Război, prin ochii tinerilor artiști” a fost vernisată la finele acestei săptămâni, când au fost prezentate lucrările elevilor de gimnaziu. Copiii, care – surprinzător – nu provin din școli de arte, au dat frâu liber imaginației și și-au exprimat viziunea asupra războiului, plăsmuită cu ajutorul informațiilor profesorilor, ale muzeografilor și al vizitării expoziției MNIR, „România în Marele Război”.

Micii artiști care au oferit un altfel de lecție de istorie despre Marele Război

Micii artiști care au oferit un altfel de lecție de istorie despre Marele Război

Elevii, provenind din școlile gimnaziale „Grigorie Ghica Voievod” și Nr. 119, au participat la proiect în urma unui parteneriat între cele două instituții de învățământ și MNIR.

„A fost o temă grea pentru ei și dificil de abordat, dar m-a uimit cât au putut să fie de creativi și cu ce sentiment au putut să realizeze aceste lucrări. Nu este portretizată atât de mult suferința, cât optimismul. Ei au lucrat la școală, unde am putut să îi coordonez, am și discutat, ca să vedem ce au înțeles. Și-au completat cunoștințele de la clasă cu aceste activități extra-curriculare”, a explicat profesorul Claudia Gheorghie, pentru Matricea Românească.

Mă bucur că trăiesc aici, sunt mândră că sunt româncă. Admir multe lucruri  bune la România, mai ales pentru că suntem autentici

Veselia și seninătatea sufletului de copil au reprezentat tușa principală a desenelor și picturilor expuse, ele fiind și dovada unei inteligențe creative. Am stat de vorbă cu o elevă sclipitoare, în vârstă de 13 ani, care a realizat portretul unui soldat român. Însă, viziunea acestui pui de om asupra războiului este copleșitoare.

Soldatul român, desenat de către Cătălina Ifrim (13 ani)

Soldatul român, desenat de către Cătălina Ifrim (13 ani)

„Nu pot să spun că văd războiul ca pe o metodă de a remedia problemele pe care le întâmpinăm în viața de zi cu zi, dar pot spune că e o armă a neînțelegerii. Prin război, oamenii au găsit singura rezolvare, singura «ușiță» către o lume mai bună. Dar nu sunt de acord cu acest lucru. (…) Din păcate, oamenii, în momentul față, sunt pregătiți din punct de vedere psihic, de un al Treilea Război Mondial, deși în contemporan ar putea exista alte variante pentru a fi remediate diferențele politice. Despre România, pot spune că are și puncte bune, și puncte slabe. Mă bucur că trăiesc aici, sunt mândră că sunt româncă. Admir multe lucruri bune la România, mai ales pentru că suntem autentici, pentru că ne-am păstrat sufletul și pentru că tradiția încă rămâne”,  a spus Cătălina Ifrim, de la Școala Nr. 119.

În aproape fiecare lucrare este transmis sentimentul de speranță

La convingerile Cătălinei se aliniază și colega sa de proiect, Theodora Pîrvuleț (14 ani), de la Școala „Grigorie Ghica Voievod”, care consideră că, deși războaiele au trecut și au schimbat viețile noastre, „trebuie să mergem înainte și să avem grijă să nu se mai repete” un astfel de eveniment tragic.

Desen din cadrul microexpoziției „România în Marele Război prin ochii tinerilor artiști”

Tema a fost aceea de a exprima viziunea asupra ororilor războiului, dar culorile vii ale desenelor, respectiv personajele creionate de către elevi însumează un optimism demn de luat exemplu, așa cum a subliniat curatorul expoziției, Andreea Bîrzu, muzeograf al MNIR.

„Ei încă sunt copii, au o vedere senină asupra lumii și asupra evenimentelor istorice care s-au petrecut, chiar dacă vorbim despre astfel de evenimente sângeroase, violente. Se văd clar seninătatea și bucuria de a trăi viața. Sunt lucruri care se observă, începând de la cromatica lucrărilor, până la subiectele abordate. În aproape fiecare lucrare este transmis sentimentul de speranță”.

Microexpoziția „România în Marele Război prin ochii tinerilor artiști” poate fi vizitată până în 3 aprilie, la Muzeul Național de Istorie a României.

Profesoarele Claudia Gheorghie (stânga) și Cristiana Banu, alături de muzeograful Andreea Bîrzu (dreapta)

Profesoarele Claudia Gheorghie (stânga) și Cristiana Banu, alături de muzeograful Andreea Bîrzu (dreapta)

Desen din cadrul microexpoziției „România în Marele Război prin ochii tinerilor artiști”

Desen din cadrul microexpoziției „România în Marele Război prin ochii tinerilor artiști”

“O lopată de pământ, întoarsă, poate răsturna istoria”, proclamă pe un ton augural administratorul Sarmizegetusa Regia, unul dintre personajele documentarului “The Hunt for Transylvanian Gold” (“Goana după aurul transilvan”), proiectat în premieră miercuri seara, în cadrul unei festivităţi desfăşurate la Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti (foto jos).

Afirmaţia concentrează perfect filmul. Pelicula, realizată de către Kogainon Films, o companie de producţie din Boston, Massachusetts, în colaborare cu cineaşti, arheologi şi jurişti români, spune povestea furtului (şi recuperării parţiale a) miticelor brăţări dacice spiralate şi a contrabandei cu obiecte de patrimoniu cultural românesc, ajunse pe “piaţa neagră” – dar şi pe cea oficială – din Occident.

Odiseea investigaţiei, care a durat peste un deceniu şi a implicat o conlucrare între autorităţile judiciare române şi experţi străini, nu a fost una lipsită de piedici şi nici de frustrări. Plecată de la un reportaj TV senzaţional, efectuat în anii 2000 în România, care scotea la lumină o presupusă brăţară dacică în zona Munţilor Orăştiei, ancheta s-a transformat într-un fir al Ariadnei cu ramificaţii la Belgrad (capitala comerţului mondial ilegal cu obiecte arheologice), Viena, Frankfurt, Londra, Paris şi New York.

Documentarul urmăreşte toate aceste piste, echilibrând versiunea investigatorilor cu cea a contrabandiştilor (o castă în sine: una dintre femeile implicate în căutarea brăţărilor poartă, ilar, numele de “Excavatoarea”) şi realizând un tablou sugestiv al contrabandei cu artifacte, care face ravagii în România (se estimează că între 30 şi 40.000 de monede antice au fost scoase de pe teritoriul României în ultimele decenii, în vreme ce, din 24 de spirale dacice de aur, 11 sunt încă de negăsit).

Se estimează că între 30 şi 40.000 de monede antice au fost scoase de pe teritoriul României în ultimele decenii, în vreme ce, din 24 de spirale dacice de aur, 11 sunt încă de negăsit

Deşi păstrează suspansul constant, pe durata a 50 de minute, şi are meritul de a “dezgropa” pentru marele public un subiect de importanţă naţională, ridicând problema unei industrii ilicite ce proliferează din cauza legislaţiei anacronice şi protecţiei deficitare a patrimoniului, documentarul-polisier nu e lipsit de clişee. Într-o scenă de o teatralitate dusă la extrem, procurorul care a instrumentat cazul, Augustin Lazăr (actualmente procurorul general al României) ne este înfăţişat la fereastra biroului său din Alba Iulia, cu o pălărie de modă veche pe cap, veghind asupra urbei şi naţiunii ca un justiţiar trimis de divinitate.

Asemenea locuri comune nu ştirbesc însă nici din realizările producătorilor – o echipă tânără, modestă şi dedicată – şi nici din meritele procurorului Lazăr, a cărui tenacitate a aşezat treisprezece brăţări dacice în vitrinele Muzeului Naţional de Istorie a României, cadou inevaluabil pentru posteritate.

Ce e mai important e că “Goana după aurul transilvan” vorbeşte lumii nu doar despre o poveste tristă din istoria României (explicându-ne de ce “munţii noştri aur poartă / noi cerşim din poartă-n poartă”), ci oferă şi o pepită de speranţă, şi de mândrie identitară.

Au muncit la ele ca şi cum ar fi fost din lut, punând foarte multă emoţie. Pentru daci, aurul era din altă lume

În cuvintele Barbarei Deppert-Lippitz, arheologul german care a jucat un rol decisiv în repatrierea brăţărilor furate din România, “Nimeni, în toată istoria, nu a mai tratat aurul aşa. Nici măcar aurul sud-american nu a fost astfel tratat. Au muncit la ele ca şi cum ar fi fost din lut, punând foarte multă emoţie. Pentru daci, aurul era din altă lume”.

Câte nu s-ar realiza, dacă am lua exemplul strămoşilor noştri, şi am vedea în lucrurile materiale doar valenţele lor transcendentale!

Vezi mai jos trailer-ul documentarului “Goana după aurul transilvan”

Nota Matricea Românească: [usr 3]

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com
Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Trei uniri punctează istoria românilor, constituind un exemplu şi – date fiind realităţile contemporane – un reproş: cea a lui Mihai Viteazul de la 1600, cea a lui Cuza din 1859 şi “momentul astral” 1918. Matricea Românească a stat de vorbă cu doctorul în Istorie Cristina Păiușan-Nuică, cercetător în cadrul Secției Istorie Medievală, Modernă și Contemporană a Muzeului Naţional de Istorie a României (MNIR), pentru a onora aşa cum se cuvine un eveniment epocal, despre care putem spune, fără a greşi, că îi datorăm ceea ce suntem astăzi – atât colectiv cât şi individual.

Matricea Românească: Ce a declanșat Mica Unire? De ce ideea de unitate a românilor?

Cristina Păiușan-Nuică: Secolul XIX a fost secolul naționalității, a fost momentul în care a apărut și s-a consolidat ideea de națiune și de stat național.

Pe plan european a apărut ideea de națiune și de unitate națională. Românii trăitori în Țara Românească și Moldova știau că ei sunt același popor, că vorbesc aceeași limbă, dar erau două țări diferite. Din fericire, în toate cele trei provincii românești, nu au existat niciodată diferențe mari de dialect, așa cum au existat în multe dintre celelalte țări.

Curentul european ce a pornit după Revoluția Franceză din 1789 s-a extins, treptat, și în centrul și în sud-estul Europei. Gândiți-vă că noua intelectualitate s-a format la Paris, la Viena, în centre culturale importante, unde ideea de națiune, de dezvoltare a unei statalități a înflorit.

La 1848 a existat un val revoluționar ce a cuprins și Țara Românească și Moldova, acela fiind momentul în care s-a pus clar ideea independenței celor două țări românești. Apoi a apărut și ideea unionistă, românii având conștiința faptului că suntem un singur popor.

Din 1848 și până la Războiul Crimeii (1853-1856), ideile și oamenii au evoluat – au luptat, sprijiniți de către Franța, pentru independența Țărilor Române, acestea fiind sub suzeranitatea Porții și apoi a marilor puteri. Sfârșitul Războiului Crimeii, Conferința de la Paris din 1856 și mai ales Convenția de la Paris din 1858 au fost foarte importante pentru noi. În Convenție s-a subliniat foarte clar că există o autonomie a celor două țări române, păstrându-se suzeranitatea Porţii, dar fără drept de intervenție directă pe teritoriul acestora.

Curentul unionist a devenit din ce în ce mai puternic, și burghezia – „radicalii”, dar și boierimea au înțeles importanța Unirii, importanţa formării unui stat unit și suveran, care să adune națiunea română. Adunările Elective – Adunările Ad-hoc erau înființate conform prevederilor Tratatului de la Paris (1856) care să aleagă domni în cele două țări, Moldova și Țara Românească.

În Convenție nu se stipula expres că domnii Țării Românești și ai Moldovei nu puteau fi aceeași persoană, o eventuală dublă alegere fiind în spiritul acesteia.

Un mare atu al momentului ianuarie 1859 l-a reprezentat conjunctura internațională, faptul că Napoleon al III-lea își dorea să fie un împărat „luminat” și i-a sprijinit în mod real pe români, a fost părtaș la tot ce s-a întâmplat cu Țările Române în acea perioadă. Napoleon al III-lea i-a sprijinit și pe italieni, pentru că anul 1859 a fost important și pentru noi, prin dubla alegere, dar și pentru italienii – celebra insurecție piemonteză, lupta francezilor alături de italieni și un prim pas spre unificarea Italiei.

Principatele, Țara Românească și Moldova, au beneficiat de această conjunctură internațională favorabilă într-un mod foarte pragmatic. Burghezia română a înțeles că ea trebuie să facă România, iar procesul a fost unul de lungă durată. Să ne gândim că anul viitor vom aniversa 100 de ani de la România Întregită – momentul în care statul român format în 1859 a ajuns ca în frontierele sale să cuprindă națiunea română.

Burghezia română a înțeles că ea trebuie să facă România, iar procesul a fost unul de lungă durată

Matricea Românească: De ce un singur domnitor?

Cristina Păiușan-Nuică: Noi suntem renumiți în istorie prin inventivitate. A fost ideea, găselnița prin care se puteau unifica două țări române care, conform Convenției de la Paris și conform organizării de până atunci, fuseseră două entități statale diferite. Unirea printr-o persoană a surprins marile puteri, era foarte greu să dezunifice ceva ce fusese deja unit – chiar pentru o perioadă limitată – în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

Opinia publică românească a reacționat cu mult entuziasm, opinia publică franceză și, în general, cea internațională care înțelegea nevoia formării unor state independente, au reacționat la fel.

Dubla alegere s-a făcut într-un mod destul de frumos, prin renunțarea la orgolii. Până atunci, în cele două țări române existase o lungă perioadă fanariotă, după aceea începuse perioada domnilor pământeni care erau numiți, nu aleși. Era prima dată în istorie când se crea, cu ajutorul lui Napoleon al III-lea și al Convenției de la Paris, acest cadru electiv propriu-zis. Iar electorii nu erau foarte mulți. În ianuarie, în Moldova, cel care avea șanse destul de mari să fie ales domn era Vasile Alecsandri, poet, boier, patriot, care a înțeles că trebuie să renunțe. A renunțat în favoarea lui Costache Negri.

În acel moment, a apărut ideea unui compromis, a unei a treia persoane care a fost colonelul Cuza, un om care protestase împotriva abuzurilor făcute de către caimacanul Vogoride. Cuza era cunoscut ca fiind un patriot, un militar și se părea că nu este o persoană cu aspirații materiale foarte mari, care să-și dorească putere pentru avere. Era și o persoană destul de tânără. Se întruneau în el toate premisele unui compromis istoric și alegerii unui om care nu ținea fățiș cu una dintre cele două tabere aflate în luptă. Electorii s-au întrunit, a fost propus Cuza și din 48 prezenți, toți au votat pentru alegerea acestuia. Alexandru Ioan Cuza era un personaj nou, o figură nouă nepartinică, de care se puteau lega și speranțele burgheziei, și ale poporului, și ale boierilor.

Matricea Românească: Cum au primit românii Unirea? Le-a fost schimbată viața în vreun fel?

Cristina Păiușan-Nuică: Entuziasmul alegerii lui Cuza a fost real, dar momentul de maxim entuziasm – cel al alegerii sale și la București. În Țara Românească unioniștii nu dominau, situația era foarte tensionată, deputații Partidei Naționale s-au întâlnit la Hotelul Concordia pentru a găsi o soluție. Partida radicală a renunțat la propunerea lui Nicolae Golescu, ce fusese aclamat două zile, gloată condusă de Ion C. Brătianu. În momentul în care a apărut ideea dublei alegeri, legitimă pentru unioniști, a existat o ședință secretă în care radicalii – burghezia – au propus un compromis. Ion C. Brătianu, organizatorul acelor gloate, a negociat cu poliția și cu armata, ca forțele de ordine, dar și gloata să nu deranjeze procesul electoral, pentru a nu exista vreun pretext de anulare.

Pe 24 ianuarie 1859, după sedința secretă, în care radicalii s-au arătat dispuși la un compromis, Vasile Boerescu l-a propus pe Cuza, care în ședință publică a fost votat de toți cei 64 de electori.

Unirea printr-o persoană a surprins marile puteri, era foarte greu să dezunifice ceva ce fusese deja unit

Țările Române s-au unit prin intemediul unui om, a lui Cuza, dar unirea trebuia recunoscută și de către marile puteri. Poporul român a înțeles că unirea trebuia recunoscută și perpetuată. De asemenea, unirea fusese realizată la un singur nivel, cel al domnului. În continuare existau două adunări, două guverne propriu-zise, două administrații separate.

Opinia publică internațională a primit vestea foarte bine, iar românii cu mare cu entuziasm.

Au fost publicate o sumedenie de lucrări care tratează epoca Unirii, personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza, dintre cele mai prestigioase aș vrea să le amintesc pe cea a domnului academician Dan Berindei, Epoca unirii, reeditată în 2000, precum și lucrarea domnului Marian Stroia, Românii în contextul politic european ce tratează contextul internațional al Unirii și pune în valoare tot angrenajul internațional ce a dus la realizarea pas cu pas a Unirii.

Domnul Unirii – Alexandru Ioan Cuza era foarte entuziast în momentul Unirii, dar toți cei din jurul său și diplomații străini i-au sugerat să nu se grăbească să plece la București și să accelereze un proces ce trebuia să primească girul, măcar parțial, al marilor puteri. Conferința de la Paris a puterilor garante din aprilie 1859 a recunoscut faptul împlinit.

Cuza avea un plan eficient: convocarea unei singure adunări elective, formarea unui singur guvern, structurarea unei singure administrații, formarea unei armate comune – prevedere existentă în Convenția de la Paris, toate acestea veneau în completarea alegerii unui singur domnitor.

Unirea a fost recunoscută cu greu, cu eforturi diplomatice, ca un compromis de moment, doar pe durata vieții domniei sale. În momentul în care Cuza a fost forțat să abdice, s-a ajuns la pasul doi, tot cu ajutorul Franței și a lui Napoleon al III-lea, aducerea unui principe străin.

Matricea Românească: Cum era privit Cuza de către poporul său?

Cristina Păiușan-Nuică: Era o figură nouă, cu carismă, un om cu o ținută, care avusese niște funcții publice în Moldova în care se comportase bine, avea și o oarecare avere. A fost un om care s-a adaptat și s-a adresat și boierilor și țărănimii, dar și burgheziei. A beneficiat și de alura de „domn al Unirii”. Metehnele lui personale, despre care s-au scris cărți întregi, nu cred că trebuie să știrbească simbolistica și mitul care îl înconjoară. Fără să exagerăm, Cuza și miniștrii săi au fost cei care a pus bazele instituționale ale noului stat. A mai fost și reforma agrară absolut necesară, care a dus la împroprietărirea a circa 400.000 de țărani și la ridicarea lor socială. Reforma electorală, secularizarea averilor mănăstirești, înființarea universităților – erau în trendul progresist al întregii Europe.

Cuza era cunoscut ca fiind un patriot, un militar și se părea că nu este o persoană cu aspirații materiale. Se întruneau în el toate premisele unui compromis istoric

Matricea Românească: Cum ar fi fost România astăzi, dacă nu ar fi avut loc Mica Unire?

Cristina Păiușan-Nuică: În istorie nu se discută cu „dacă”. Fenomenele istorice sunt analizate și tratate așa cum s-au desfășurat. Nu putem să presupunem, dar probabil că românii au folosit momentul Convenției de la Paris. Asta e clar. Ne oferea puterea de a alege, ceea ce era foarte important, pentru că secole de-a rândul nu am avut-o.

Nu putem să ne gândim ce ar fi fost dacă era ales Vasile Alecsandri la Iași, dacă avea destulă carismă să fie ales și la București și cum ar fi arătat statul român sub mandatul lui. Nu știu cum ar fi fost dacă ar fi fost ales Nicolae Golescu și dacă aceste personaje istorice ar fi întrunit voturile din ambele părți. Gândiți-vă că 48 de oameni l-au ales pe Cuza la Iași și 64 la București. Numeric, astăzi pare ceva infim. Oamenii aceștia au reprezentat voință populară și au făcut un pas important în apariția statului român unitar.

Matricea Românească: Cuza a avut consilieri?

Cristina Păiușan-Nuică: Da, el a înțeles că la conducerea țării și în imediata lui apropiere trebuie să fie și moldovenii și muntenii. Mihail Kogălniceanu a fost unul dintre cei mai apropiați colaboratori, ministru și apoi prim-ministru. L-a consiliat, Kogălniceanu era un diplomat prin excelență, la fel ca și Vasile Alecsandri.

Matricea Românească: Ce monedă aveau ambele teritorii?

Cristina Păiușan-Nuică: Alexandru Ioan Cuza a propus baterea unei monede unice – care să se numească român sau romanat, lucru ce nu a fost posibil în timpul domniei sale. Abia în aprilie 1867 a apărut leu – moneda națională. Dar în timpul domniei lui Cuza au existat mai multe steme propuse – care să întrunească caracteristicile și istoria celor două Principate.

Nu putem să ne gândim ce ar fi fost dacă era ales Vasile Alecsandri la Iași, dacă avea destulă carismă să fie ales și la București și cum ar fi arătat statul român sub mandatul lui

Matricea Românească: Tot atunci a fost și momentul când București a devenit Capitala.

Cristina Păiușan-Nuică: Da. Atunci a existat întrebarea: ”Unde va fi capitala Principatelor Unite?”. La 29 ianuarie 1859, Cuza a venit la București și li s-a adresat bucureștenilor. Kogălniceanu a susținut ideea ca orașul București să devină capitală, fusese capitala Țării Românești, era recunoscută de marile puteri, aici existau consulate străine. Dar abia la 24 ianuarie 1862 primul Parlament al României a proclamat Bucureștiul capitală.

Matricea Românească: De ce a intrat Cuza în folclor? Care este moștenirea lui?

Cristina Păiușan-Nuică: A intrat în folclor prin carismă, prin tinerețe, prin faptul că a avut un real entuziasm de a schimba, de a unifica, de a construi. Reformă agrară l-a făcut extrem de popular în rândurile țărănimii, a avut imaginea de protector al țăranului, „domnul Cuza”. Poporul a reacționat într-un mod normal, împroprietărirea l-a transformat într-un erou pentru sute de mii de oameni. Era nevoie de un erou. În istorie există nevoia de eroi, de modele, chiar dacă acestea nu se ridică întodeauna la înălțimea poveștilor țesute în jurul lor, nu sunt 100% reali, ci „eroizați”. Legendele populare se nasc și din nevoia de a-și crea niște repere – eroii sunt niște repere, figuri luminoase care arată celor simpli drumul cel bun.

Evoluția statului român din ultimii 150 de ani a fost bazată pe un sentiment patriotic: să-ți dezvolți propria țară, să o faci independentă, să-ți promovezi propriul comerț și propria industrie, chiar dacă nu întotdeauna pârghiile au fost cele ideale.

Matricea Românească: Presa l-a acceptat?

Cristina Păiușan-Nuică: Presa în Principatele Unite, la mijlocul secolului XIX , era firavă. De la primele ziare cu apariție sporadică din primele decenii ale secolului XIX și până la o presă românească substanțială au trecut: Unirea Principatelor – de care am vorbit astăzi, apoi apariția partidelor politice și a organelor lor de presă, dar mai ales alfabetizarea populației prin înmulțirea numărului școlilor, decenii de istorie. Să vă dau un singur exemplu: cu doar un an înaintea Unirii, în 1858 Dimitrie Bolintineanu scoatea la București ziarul „Dâmbovița” – foaie politică și literară, apoi după 1862, au mai apărut și alte gazete. Unirea din ianurie 1859 a adus cu ea și apariția în fapt a presei.

Ilustraţie deschidere: Theodor Aman, Hora Unirii

Cum vorbeau românii acum 375 de ani: “Să-mi poci plăti datoriia lui Dumnezeu măcar de cât, până nu mă duc în casa cea de lut a moşilor mei”. Cazania lui Varlaam, mărturia că limba română a fost liantul Marii Uniri

18 aprilie 2018 |
“Trebuie să fim conştienţi că Marea Unire s-a realizat în primul rând datorită culturii, a limbii noastre comune şi a osârdiei domnitorilor români, precum Vasile Lupu şi Matei Basarab, în păstrarea statalităţii româneşti din Evul Mediu, până în...