Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

muzică clasică

Invitata de azi poartă un nume cu rezonanță, dar puterea din vocea ei o recomandă. Deși pare o tânără timidă, a cucerit scenele internaționale. Surprinde cu fiecare notă cântată. Slujește partiturilor ce trec dincolo de cuvinte. Rămâi fără grai când o auzi cântând. Nu pe tărâmul nostru s-a întâmplat prima dată, debutul său operistic având loc în Italia cu șase ani în urmă.

Martiniana Antonie este la început de carieră, dar seriozitatea cu care parcurge traseul său profesional e mare. Ar părea liniar, dar nu. Și totuși, se hrănește zilnic cu aplauzele primite la scenă deschisă. De curând, a concertat la Ateneul Român în cadrul concertului regal caritabil, organizat de Federația Regală Margareta  a României. Să o cunoaștem!

 

 

Martiniana, ce nume puternic purtați! Un nume care răsună la fel ca și glasul dumneavoastră. Știți care este povestea numelui?

Vă mulțumesc! Este meritul mamei. Ea a auzit acest nume și a știut că trebuie să aibă o fată pentru a o numi Martiniana. Numele este inspirat de Cuviosul Martinian, sărbătorit în Calendarul Ortodox pe 13 februarie.

 

Dar povestea traseului  artistic, cum o puteți scrie pentru noi, cititorii, în câteva rânduri, aici?

Primele amintiri pe care le am (de la vârsta de 3 ani) sunt “spectacolele” din sufragerie, pe care le ofeream părinților și invitaților, atunci când le recitam și cântam întreaga serbare de la grădiniță. Mama a înțeles rapid această chemare și m-a înscris într-un club de muzică pentru copii. De atunci nu am mai încetat niciodată să cânt, trecând de la cântece pentru copii, la muzica pop și puțin jazz. Mama îmi încuraja această pornire, însă doar la nivel de hobby. Totuși, această chemare striga neîncetat, așa că, mai târziu, a fost de acord să dau admitere pentru gimnaziu la Colegiul Național de Artă “Octav Băncilă” din Iași. Am ales ca instrument chitara clasic, însă nu am reușit să ne împrietenim de-a lungul celor patru ani. Știam că la liceu îmi doresc să studiez canto, iar singura opțiune valabilă era secția de canto clasic. Nu știam ce presupune acest nou stil de cânt, însă odată ce l-am descoperit, am înțeles că aceasta este calea pe care doresc să o urmez.

 

Debutul l-ați avut în orașul Iași, cel de-al doilea mare oraș universitar de la noi? Ne puteți povesti puțin despre asta?

Debutul meu operistic a avut loc la Pesaro, în Italia, în vara anului 2017. Un an mai târziu am debutat și în România, invitată fiind după ce am câștigat Concursul Internațional AsLiCo de la Como, în Italia. Spectacolul “Bărbierul din Sevilla” de la Iași are un loc foarte special în inima mea, deoarece a fost prima și ultima dată când ambii mei părinți m-au văzut interpretând un rol pe scena unui Teatru de Operă. Pe 25 octombrie, grație Fundației Regale Margareta a României și a invitației ce îmi face onoare, voi reveni, în fața publicului român, pe scena Ateneului, alături de tenorul Ioan Hotea și a Orchestrei Române de Tineret, sub bagheta maestrului Gabriel Bebeșelea.

 

Care a fost momentul când v-ați spus că vreți să deveniți solistă de operă și ați luat totul în mâini?

Odată ce am făcut cunoștință cu opera, prin spectacolele live, dar și prin videoclipurile de pe internet, unde descopeream ușor, ușor legendele mondiale ale operei, am fost vrăjită, din ce în ce mai puternic, de această lume fascinantă, încărcată atât de armoniile superbe ale muzicii, cât și de intensitatea dramatică a personajelor. După primul concurs la care am participat în clasa a X-a, i-am spus mamei că aceasta este calea pe care doresc să o urmez. Această realizare nu își avea însă rădăcinile în dorința de competitivitate. Sunt, în continuare, o persoana emotivă, care nu adoră deloc concursurile. Însă, pentru mine acel moment de pe scenă, interpretând pentru prima dată diverse personaje în scurtele minute ale ariilor, m-a făcut să realizez cât de liberă mă simt pe scenă și mi-a oferit o oglindă a emoțiilor pe care le pot transmite prin intermediul acestor caractere complexe.

 

Care au fost persoanele care v-au încurajat talentul și au contribuit la șlefuirea lui?

În primul rând, nu aș fi fost aici fără susținerea părinților care și-au dedicat timpul și au investit mare parte din câștigurile financiare în creșterea mea artistică. Odată cu venirea mea la București, pentru studiile superioare, tatăl meu a plecat la muncă în străinătate, pentru a-mi putea susține financiar traiul la București. Mutarea a fost de bun augur, pentru că de la acest punct înainte am întâlnit persoane care mi-au fost alături și m-au ajutat să cresc pe calea artistică. Le mulțumesc tuturor profesorilor de canto pe care i-am avut încă de la început. Nu aș dori să dau nume, pentru a nu omite pe cineva, însă îmi exprim recunoștința personal față de ele, oricând am ocazia. Fiecare pedagog și-a pus amprenta în evoluția mea muzicală și mi-a întărit convingerea că acesta este drumul meu.

 

 

Cum ați ajuns să vă fructificați talentul și pe scenele internaționale?

Am avut șansa ca pe drumul meu să întâlnesc artiști și muzicieni care m-au ghidat, m-au inspirat, mi-au oferit din cunoașterea lor și m-au ambiționat să continui “lupta” și să cred în talentul meu. Unul dintre acești mentori este chiar dirijorul Gabriel Bebeșelea, cu care am deosebita plăcere de a colabora pentru Concertul Regal Caritabil. Prima noastră întâlnire a avut loc în 2016, în cadrul unui mentorat, în vremea când eram bursieră a programului Tinere Talente, derulat de Fundația Regală Margareta a României. Aici am auzit pentru prima dată de existența Academiei Rossini și a Festivalului Rossini din Pesaro. La finalul mentoratului, am discutat cu maestrul despre interesul meu față de repertoriul rossinian, iar dumnealui a fost foarte deschis în a-mi oferi partituri și informații necesare în vederea unei viitoare audiții la Pesaro. Un an mai târziu, îmi făceam debutul operistic pe scena Teatrului Rossini din Pesaro, revenind în Festival, ca invitat, pentru alte patru ediții. În colaborare cu Festivalul Rossini, am avut și extraordinara ocazie de a reprezenta anul trecut o producție din ediția 2020 (“La Cambiale di Matrimonio”) pe scena Royal Opera House din Muscat, Oman. Este foarte posibil ca toate aceste realizări să nu se fi întâmplat dacă nu aș fi fost bursiera programului Tinere Talente sau dacă nu m-aș fi aflat la respectivul mentorat, în ziua cu pricina. Îi sunt extrem de recunoscătoare maestrului Bebeșelea pentru deschiderea și ajutorul oferite, iar Fundației Regale pentru că a făcut posibilă această specială și de impact întâlnire.

 

S-au adunat multe experiențe, întâmplări, premii, titluri. Ce înseamnă toate acestea pentru dumneavoastră?

Fiecare reușită este o atestare a faptului ca sunt pe drumul cel bun, iar asta nu mă face decât să fiu extrem de fericită că evoluția mea continuă și este apreciată și de profesioniștii din domeniu. Cu ajutorul programului Tinere Talente am participat la primele mele concursuri internaționale unde am câștigat Marele Premiu al Concursului “Jeunes Espoirs Raimond Duffaut” din Avignon, Franța și premiul al II-lea al Concursului “George Enesco” din Paris. Cele mai frumoase experiențe le-am trăit în cadrul producțiilor, acolo unde, de multe ori, am întâlnit și am legat noi prietenii cu cântăreți proveniți de pe toate continentele. Am avut și ocazia de a lucra alături de staruri internaționale, precum Juan Diego Florez, Pretty Yende, dirijorul Michele Mariotti și regizorul Graham Vick. Alături de ei am observat și învățat multe din tainele interpretării muzicale și teatrale. Toate aceste experiențe și reușite m-au ajutat să cresc, mi-au oferit curajul de a mă încrede în darul pe care îl posed și m-au încurajat să merg mai departe.

 

Care este rolul pe care l-ați interpretat cel mai des și credeți că vă apropiați de imaginea acestuia cel mai bine?

Rosina, din opera “Bărbierul din Sevilla”, este rolul pe care l-am interpretat cel mai des. Am fost, încă de la început, atrasă de muzica lui Rossini, pe care am descoperit-o prin intermediul acestei opere. Nu știu, însă, dacă acest personaj se apropie neapărat de imaginea mea. Dar tocmai din acest motiv iubesc atât de mult să interpretez personaje din operă. E un proces de macerare, în care caut să dau viață personajului din personalitatea mea, dar și personajul ajunge să mă îmbogățească și să îmi arate o nouă fațetă, ascunsă, până atunci, în interiorul meu. Orice rol nou este o provocare, pe care o primesc cu brațele deschise.

 

Care este dorința cea mai arzătoare a dumneavoastră în ceea ce privește cariera? Care este punctul în care doriți să ajungeți?

Îmi doresc să am șansa de a performa pe scenele mari ale lumii sau măcar ale Europei (Milano, Londra, Munich, Berlin, Paris), să lucrez cu artiștii de top din domeniu și să îmi perfecționez tehnica vocală, astfel încât să pot ajuta, la rândul meu, tineri soliști la început de drum. Un alt vis este acela de a face parte dintr-o producție-film a unei opere, poate chiar cu un rol principal. Aceste proiecte nu sunt însă des întâlnite, dar visurile nu ar trebui sa aibă bariere.

 

Ce înseamnă muzica pentru sufletul dumneavoastră?

Muzica a avut mereu o magie a cărei vrajă mă cuprindea. În copilărie simțeam că îmi oferă libertatea de a mă exprima. A rămas, până în prezent, cea mai puternică formă de exprimare pe care o accesez. În momentele când sunt pe scenă, spațiul exterior dispare și mă las transpusă într-un tărâm paralel, conectat undeva la miezul sufletului, din care, mai apoi, transmit ceea ce îmi doresc sau îmi este insuflat de către personajul pe care îl interpretez. Are și o valență terapeutică, deoarece prin cânt îmi pot exprima atât bucuriile, cât și tristețile sau dezamăgirile.

 

 

Muzica unește suflete. Înainte de a fi cântată, ea este trăită. Adevărat?

Absolut. Muzica este magie, este vibrație, energie hipnotizantă. Dincolo de toate detaliile tehnice și fuga arzătoare către atingerea Perfecțiunii, stă, în fapt, emoția pură emanată, care ne aduce împreună. Muzica este limbajul universal care reușește să depășească orice barieră cultură sau lingvistică, este în fiecare dintre noi și are puterea de a ne inspira și vindeca.

 

Oare se poate trăi fără muzică? Dumneavoastră ați trăi fără muzică?

Nu îmi pot imagina o viață fără muzică, fără cânt. Am decis să mă dedic în totalitate acestui drum, decizie care vine însoțită de asumarea unor eforturi și provocări constante, precum stabilitatea personală, financiară și stresul aduse de lumea spectacolului. Totuși, pasiunea pentru muzică mă face mereu să mă reîntorc în sala de studiu și să continui căutarea. Fiecare realizare face ca toate eforturile să merite din plin.

 

Care este împlinirea dumneavoastră sufletească? Poate găsirea unui sens în viață?

Pentru moment, îmi trăiesc visul și mă simt împlinită prin ceea ce fac. Muzica este binecuvântarea mea.

 

Foto credit: Marcus Rebmann

Ștefan Lovin este un pianist remarcabil cu o pasiune profundă pentru muzică și un talent extraordinar la pian.

 

A fost fascinat de muzică încă de la o vârstă fragedă și a început să studieze pianul în copilărie. El și-a dezvoltat abilitățile muzicale într-un mod remarcabil și a continuat să își perfecționeze cunoștințele și tehnica.

 

 

Cu o prezență scenică carismatică și o capacitate de a transmite emoții prin intermediul muzicii sale, Ștefan Lovin a captivat publicul în numeroase concerte și recitaluri. Interpretările sale sunt caracterizate de o tehnică impecabilă, expresivitate și o profunzime emoțională impresionantă.

 

Ștefan Lovin abordează un spectru larg de repertoriu, cuprinzând lucrări clasice, muzică contemporană și jazz. El își aduce contribuția și în domeniul compoziției, creând propriile sale piese muzicale. Originalitatea și creativitatea sa sunt evidente în compozițiile sale, care combină influențe din diverse genuri muzicale.

 

Cu o educație muzicală solidă și o carieră înfloritoare, Ștefan Lovin a colaborat cu numeroase orchestre, dirijori și muzicieni de renume internațional. A participat la festivaluri și concursuri prestigioase și a obținut recunoaștere și apreciere pentru talentul său incontestabil.

 

 

Pe lângă activitatea sa artistică, pianistul este și un profesor dedicat, implicat în educația și formarea tinerilor pianiști. El își împărtășește cunoștințele și experiența cu studenții săi, având o abordare inspirată și încurajatoare.

 

Cu o carieră impresionantă și o abordare autentică a muzicii, Ștefan Lovin continuă să fie o prezență remarcabilă în lumea muzicală, fascinând și inspirând ascultătorii cu interpretările sale remarcabile și creativitatea sa inepuizabilă.

 

Haideți să îl cunoaștem:

 

Asociația Vocal, 18 ianuarie 2022

La pian: Ieronim Buga

Prezintă Manuela Mocanu

 

„Botezul” Asociației „Vocal”

Asociației „Vocal”, a fost înființată din pasiune pentru a contribui cu evenimente muzicale, educaționale și sociale la viața culturală a României și, poate, pentru a descoperi drumuri nebătute în aceste domenii, pe care să putem sădi idei proaspete și valoroase. Ca orice naștere, și cea a asociației noastre, înființate într-un moment atât de greu pentru omenire, a întâmpinat multe obstacole. Dar am ajuns, în sfârșit, să o inaugurăm și am ales ca primul nostru recital să aibă loc, în mod simbolic, la început de an și cu ocazia Zilei Culturii Naționale, stabilite pe 15 ianuarie tocmai pentru a comemora ziua de naștere a poetului nostru național, Mihai Eminescu. De aceea, noi am conceput întâlnirea de astăzi ca și când ar fi ziua de naștere a fiecăruia dintre noi și ne-am sărbători.

 

 

Să o luăm, așadar, de la începuturile culturii române, ancorate ferm pe plaiurile noastre, de unde își trage seva, și unde a generat gând, poezie, imagine și muzică. Pe toate le-au creat românii îmbrăcați, până nu demult, în port popular, în costume de o varietate uluitoare, care dau autenticitate și unicitate fiecărei zone a țării. Ne-am dorit să începem aniversarea culturii române printr-un moment de folclor cu soprana Andreea Panu, solista ansamblului folcloric Plaiul Nou. Andreea Panu a absolvit Universitatea Națională de Muzică din București studiind canto clasic întâi cu regretata Eleonora Enăchescu și apoi cu colega noastră, Alina Bottez. Apoi a absolvit și programul de masterat la clasa d-nei Lector universitar Claudia Codreanu. Andreei i se va alătura și soțul ei, Dan Panu Misailescu, care este matematician, dar care – din dragoste pentru muzica tradițională românească – a învățat și să cânte foarte frumos la fluier. Programul lor va începe cu o geampara din Dobrogea cântată a cappella – „Dor mi-e de bădiță”, piesă cântată inițial de Elena Roisen și intrată apoi în folclor. Apoi, fluierul ne va delecta cu o învârtită din satul Zânei, urmată de o compoziţie proprie a Andreei Panu – „Vin’, bădiță, la portiță” – o învârtită din nordul Olteniei și Mărginimea Sibiului – cântată de ea alături de Dan Panu Misailescu. După Învârtita din Munții Căpățânei și Jiana de la Polovragi pentru fluier solo, momentul folcloric se va încheia cu „Lie, ciocârlie” – o doină din Oltenia lansată de regretata Maria Lătărețu.

Restul serii este rezervat muzicii clasice vocale, mai precis genului celui mai reprezentativ din repertoriul românesc – liedul, specie a muzicii de cameră. Întregul program îl va avea la pian pe Ieronim Buga, atât în calitate de acompaniator, cât și de solist. Și pentru că am vorbit de naștere, începem în mod simbolic cu un cântec de leagăn al compozitorului ploieștean Paul Constantinescu pe versuri de Dimitrie Ciurezu. Mama îi cântă fiului ei, pe care îl numește cu vechiul cuvânt slavon – sîn.

 

 

Se poate spune că începuturile poeziei laice românești au fost în secolul al XVIII-lea. Scrieri lirice religioase au existat încă din secolul al XVI-lea, dar Iluminismul este cel care a impulsionat creația seculară și în Țările Române. Ienăchiță Văcărescu a fost nu doar unul dintre primii poeți din Țara Românească, ci și unul dintre primii care au folosit limba română cultă. Mare erudit, poliglot, filolog și istoric, el și-a scris poezia mai ales în stilul neo-anacreontic popular în epoca respectivă, dar și cu influențe folclorice. Minunata compozitoare contemporană Felicia Donceanu, născută la Bacău, a scris un întreg ciclu de lieduri pe versurile lui, din care veți asculta azi nr. 2 – „Amărâtă turturea”. Va urma un alt lied de Felicia Donceanu – „Pașii” – nr. 1 din ciclul Trei cântece pentru Til pe versuri de George Călinescu, versuri dedicate enigmaticei Til – Otilia

Muzica românească este cunoscută în lume în special datorită lui George Enescu, geniu cameleonic născut pe plaiurile Moldovei, în județul Botoșani. Enescu a scris multe lieduri dintre care, din păcate, doar ciclul de 7 cântece pe versuri de Clément Marot este cu adevărat cunoscut. A scris câteva și în limba română, inclusiv o doină. Dar majoritatea liedurilor sale se intersectează cu alte culturi – cea franceză și cea germană. Dintre cele scrise în germană, cele mai cunoscute sunt cele 14 lieduri pe versurile reginei Elisabeta a României, protectoarea lui, cunoscută sub pseudonimul ei poetic – Carmen Sylva. Astă-seară vă propunem o melodie de Enescu în limba franceză – „Soupir” („Suspinul”) pe versurile poetului parnasian Sully Prudhomme, și unul în limba germană – „Wüstenbild” („Peisaj de deșert”) pe versurile umoristului Albert Roderich. Dacă primul lied este o elegie de dragoste, cel de-al doilea este o parodie la adresa lui Nathan Înțeleptul, protagonistul piesei cu același nume de Lessing. Prezentat aici ca mărunt vânzător ambulant de căptușeală de pantaloni, Nathan traversează deșertul Sahara împreună cu soacra lui, Sara. Ea, înfricoșată de întinderea pustie, își întreabă ginerele cum ar putea-o proteja el dacă ar fi să îi atace un tigru. Nathan răspunde obraznic că i-ar spune tigrului că Sara e soacra lui, Satana gospodăriei lui, la care animalul ar fugi înspăimântat.

 

 

Muzica românească s-a împletit adesea cu poezia străină. Ne dă foarte multă speranță să vedem că se nasc în continuare lucrări românești valoroase, în țară și peste hotare, care ilustrează acest dialog al culturilor. Cleopatra David ne va cânta azi primele 3 lieduri dintr-un ciclu de 5 intitulat Wag es und die Welt is dein! (Îndrăznește și lumea e a ta!) compus de Cleopatra Valentina Perepeliță în anul 2007. Născută în 1950 la Brașov din părinți ruși, Cleopatra Perepeliță a studiat pian, compoziție și muzicologie la Iași și București, iar din 1986 locuiește în Germania. Astăzi veți asculta Nr. 1 – „Willkommen, lieber Frühling!” („Bine ai venit, primăvară dragă!”) și nr. 2 – „Wettstreit” („Concursul”) – ambele pe versuri de Hoffman von Fallersleben, și nr. 3, „Abend”, pe versuri de Rainer Maria Rilke.

 

 

Pe lângă Enescu și Paul Constantinescu, un alt titan al muzicii românești este Mihail Jora, născut la Roman, descendent pe linie maternă dintr-o familie armenească stabilită demult în Moldova. Inovator în domeniul melodiei, armoniei și ritmului, Jora a fost un compozitor versatil cu o evoluție spectaculoasă de-a lungul vieții. Astăzi vă oferim una din miniaturile lui mai accesibile, „Ghicitoare”, pe versurile minunate scrise de Tudor Arghezi pentru fiica lui, Mițura

Dacă până acum am ales pentru dumneavoastră pagini ale celor mai celebri compozitori români, vă oferim acum o picătură de încântare compusă de o muziciană de care puțini au auzit – ieșeanca Florica Dimitriu, care a trăit între 1915 și 1993 și a fost prima femeie din România care a obținut diploma de dirijor de orchestră. Puteți să vă formați astfel o idee despre cât de multă muzică românească frumoasă rămâne necântată în sălile noastre de concert.

Liedul „De pe-o bună dimineață” este scris pe versuri de Otilia Cazimir.

 

 

Ajungem, în sfârșit, și la un lied compus pe versuri de Mihai Eminescu – „Ce te legeni?” de Nicolae Bretan. Acest muzician este un caz foarte rar, îndreptându-se spre compoziție dinspre lumea creației vocale, căci a fost bariton și regizor de operă. Născut la Năsăud, Bretan poate fi considerat emblematic pentru deschiderea inter-etnică și inter-religioasă, fiind român creștin căsătorit cu o unguroaică mozaică. Cu toate acestea, a fost persecutat toată viața atât în Ungaria, cât și în România postbelică. Creația lui este de mare valoare, iar „Ce te legeni?” este pătruns de profunde rezonanțe folclorice românești.

George Enescu a compus muzică de genuri felurite, pentru numeroase instrumente. Din muzica lui de cameră pentru pian solo face parte Suita în stil vechi Op. 3.

Muzica clasică românească a început să prindă rădăcini cu adevărat în secolul al XX-lea, continuând și în secolul actual. Pascal Bentoiu, singurul compozitor bucureștean pe care îl ascultăm azi, a fost elevul lui Jora și cel mai mare specialist în Enescu – i-a descifrat, editat și completat manuscrisele. A fost de o versatilitate uluitoare în creația sa componistică, scriind operă, muzică orchestrală, muzică de scenă și muzică de cameră într-un limbaj de o complexitate și modernitate uluitoare, incluzând în sonoritățile lui jazzul, reggae și multe altele. Liedul „Despre război” l-a scris pe versurile Ninei Cassian – o poetă extrem de interesantă, talentată, plină de spirit și umor, dar comunistă și rebelă în același timp. Atrasă sincer de utopia proletcultistă, a scris multe poezii fără tentă politică și chiar unele în care comunismul e ironizat. În ciuda interdicțiilor partidului, ea a scris și poezie avangardistă și lirică erotică din plin. Fără îndoială, a fost un personaj fascinant. Între multele convingeri care o defineau era și pacifismul, iar poezia „Despre război” este cutremurătoare. Pascal Bentoiu a creat o simbioza organică a muzicii cu poezia în această capodoperă miniaturală – o atmosferă de amenințare hăituitoare care culmină cu urletul îndurerat.

 

 

Născut în județul Sibiu, Marțian Negrea ilustrează tendințele școlii muzicale germane, iar armonia lui a fost influențată de post-romantism. Liedul „Primăvara” este scris pe versurile marelui poet, dramaturg, filosof și intelectual Lucian Blaga, care vede iubirea ca pe o eternă primăvară.

 

 

Mulțumim din suflet Asociației „Matricea Românească” – gazda noastră în această casă superbă, atât de propice unor întâlniri culturale pline de căldură. Pornim la drum împreună și sperăm să avem o colaborare lungă și fructuoasă, în care să ne bucurăm nu doar de seri de muzică, ci și de întâlniri între oameni de valoare, uniți de dragostea de frumos și de bine, de spiritualitate românească și universală.

 

 

Repertoriu:

Elena Roisen (folclor): „Dor mi-e de bădiță”, geampara din Dobrogea – Andreea Panu

Învârtită din satul Zânei – Dan Panu Misailescu (fluier)

Andreea Panu (compoziţie proprie): „Vin’, bădiță, la portiță”, învârtită din nordul Olteniei și Mărginimea Sibiului – Andreea Panu și Dan Panu Misailescu (fluier)

Învârtita din Munții Căpățânei și Jiana de la Polovragi – Dan Panu Misailescu (fluier)

Maria Lătărețu (folclor): „Lie, ciocârlie”, doină din Oltenia – Andreea Panu

Paul Constantinescu: „Cântec” (pe versuri de Dimitrie Ciurezu) – Alina Bottez

Felicia Donceanu: „Amărâtă turturea” (Cântand cu Ienăchiță Văcărescu, nr. 2) și „Pașii” (Trei cântece pentru Til, nr. 1, pe versuri de George Călinescu) – Cleopatra David

George Enescu: „Soupir” (pe versuri de Sully Prudhomme) și „Wüstenbild” (pe versuri de Albert Roderich) – Alina Bottez

Cleopatra Valentina Perepeliță: Ciclul Wag es und die Welt is dein! – nr. 1 „Willkommen, lieber Frühling!”, nr. 2 „Wettstreit” (pe versuri de Hoffman von Fallersleben) și nr. 3 „Abend” (pe versuri de Rainer Maria Rilke) – Cleopatra David

Mihail Jora: „Ghicitoare” (pe versuri de Tudor Arghezi) – Alina Bottez

Florica Dimitriu: „De pe-o bună dimineață” (pe versuri de Otilia Cazimir) – Cleopatra David

Nicolae Bretan: „Ce te legeni?” (pe versuri de Mihai Eminescu) – Alina Bottez

George Enescu: Suite dans le style ancien pour piano seul, Op. 3, Preludiu – Ieronim Buga (SOLO)

Pascal Bentoiu: „Despre război” (pe versuri de Nina Cassian) – Alina Bottez

Marțian Negrea: „Primăvara” (pe versuri de Lucian Blaga) – Cleopatra David

Alexandru Flechtenmacher: „Hora Unirii” (pe versuri de Vasile Alecsandri) – Tutti

 

 

Muzica era la ea acasă în sânul familiei Lup. Tatăl cânta la acordeon, mama încânta cu o voce superbă, iar fratele întregea peisajul cu pianul. La cei șapte ani, Octavian și-ar fi dorit să urmeze același instrument ca fratele său, dar spațiul redus din apartamentul în care locuiau, nu permitea instalarea încă unui pian. Așa se face că a fost redirecționat către instrumentul pe care azi nu-l mai lasă din brațe, violoncelul. După trei ani de studiu, tânărul a descoperit tainele acestui instrument, motiv pentru care nu-și mai poate imagina viața fără el. Ulterior, a urmat  Liceul de Muzică ,,Sigismund Toduță” din Cluj-Napoca, Universitatea Națională de Muzică din București, un master la Conservatorul Național Superior din Paris, doctoratul, iar acum este lector universitar la Academia de Muzică ,,Gheorghe Dima” din Cluj. 

 

Interviul pe scurt:

Apropierea de violoncel: “Știam doar că e o chestie mai mare la care se cântă cu un fel de botă, așa îi spunem noi în Ardeal la arcuș. Am fost redirecționat către violoncel chiar dacă la acea vârstă nu eram prea încântat, dar după trei ani de studiu am început să descopăr acest instrument și mărturisesc că e destul de greu să-mi imaginez viața fără el.”

Arta, balsam pentru suflet: “Atunci când îți este sete trebuie să bei apă, iar când îți este foame trebuie să mănânci. Dar când ai sufletul însetat, cum îl potolești? Nu merge nici cu apă, nici cu mâncare, cu nimic altceva, decât cu dumnezeirea care este reflectată prin artă de cele mai multe ori. Chiar și cei care nu vor să recunoască au nevoie de așa ceva pentru că în sufletul nostru există un gol care nu poate fi umplut decât cu acea formă pe care o are spiritul.”

Confesiunile unui pedagog: “Studentul sau elevul, trebuie să simtă în tine un sprijin, un om de încredere. Fără încrederea dintre profesor și elev, nu se poate realiza nimic. Atunci când ești profesor, nu este suficient să fii un bun profesionist în domeniul în care predai, ci e nevoie să fii un foarte bun psiholog, să știi ce profil emoțional are persoana care stă în fața ta.”

 

 

Dacă nu-i cu clape, să fie cu arcuș

S-a născut în Cluj-Napoca, într-o casă în care muzica era la loc de cinste. Tatăl cânta la acordeon, mama încânta cu o voce superbă, iar fratele întregea tabloul cu pianul. În mini orchestra familiei Lup, Octavian nu avea instrument. Prin urmare a decis să urmeze modelul fratelui mai mare. Însă lucrurile nu au decurs așa cum se aștepta. “Era cam complicat să ții două piane într-un apartament micuț. Așa că am fost nevoit să mă sacrific, cu ghilimelele de rigoare, și să accept invitația profesoarei de pian a fratelui meu de cânta la violoncel. Știam doar că e o chestie mai mare la care se cântă cu un fel de botă, așa îi spunem noi în Ardeal la arcuș. Am fost redirecționat către violoncel chiar dacă la acea vârstă nu eram prea încântat, dar după trei ani de studiu am început să descopăr acest instrument și mărturisesc că e destul de greu să-mi imaginez viața fără el”, mărturisește Octavian Lup.

 

,,Un copil care nu se joacă, care nu are parte de prieteni, de viață socială, nu va deveni un artist care să înțeleagă profunzimea muzicii”

 

Atunci când îți propui să mânuiești un asemenea instrument, este nevoie de multă răbdare, exercițiu și perseverență. De cele mai multe ori, tinerii care urmează un instrument sunt nevoiți să sacrifice ieșirile cu prietenii în detrimentul repetiției. Așa să fi fost și în cazul lui Octavian? “Am avut o copilărie normală, și cred că într-un fel sau altul aceasta a fost și cheia succesului de mai târziu. Un copil care nu se joacă, care nu are parte de prieteni, de viață socială, nu va deveni un artist care să înțeleagă profunzimea muzicii, a artei și a vieții în general. Complexitatea artei și a interpretării la un instrument presupune experiența vieții, care dacă lipsește poate avea consecințe asupra viitorului artist. Cred că ne întoarcem la ideea echilibrului care trebuie să existe în viață. Sigur, au fost momente în care a trebuit să studiez mai mult decât o făceau alții, iar colegii băteau mingea, dar în general eram și eu prezent acolo cu ei și cred că asta a pus umărul la dezvoltarea mea ca artist și om.”

 

 

Construcția muzicianului de azi

Odată cu trecerea timpului, a urmat Liceul de Muzică ,,Sigismund Toduță” din Cluj-Napoca, Universitatea Națională de Muzică din București, masteratul la Conservatorul Național Superior din Paris și titlul de doctor. Cu alte cuvinte, ani și întâlniri care au clădit muzicianul de azi. “Părinții mei au făcut mari sacrificii pentru mine. Odată, în clasa a VI-a, profesorul de violoncel i-a zis tatălui meu că am talent și că ar trebui să-mi cumpere un violoncel. Fără să mai stea pe gânduri tata a făcut un împrumut de trei mii de mărci și mi-a cumpărat imediat un instrument. Pe lângă părinți, în toți acești ani au fost și întâlnirile cu profesorii mei, mulți la număr, apoi experiențele rele, pentru că și momentele în care nu îți ies lucrurile cum dorești sunt un profesor mai bun decât acele momente în care obții ce îți dorești. Prin urmare este un cumul de factori care s-au adunat și au creat portretul acestui muzician care se bucură de munca sa”, spune Octavian Lup.

 

 ,,În momentul în care te pregătești pentru un concurs ești obligat să fii disciplinat”

 

De-a lungul carierei Octavian a susținut recitaluri atât în țară cât și peste hotare, obținând felurite premii la concursurile la care a participat. “Fiecare participant care merge la un concurs se gândește la un moment dat și la un premiu, dar nu cred ca aceasta ar trebui să fie obiectivul principal. Pe mine concursurile m-au ajutat foarte mult să progresez. În momentul în care te pregătești pentru un concurs ești obligat să fii disciplinat, cu alte cuvinte pregătirea pentru concurs te ajută să devii varianta ta cea mai bună. Cred că aceasta trebuie să fie principala motivație a participanților. Dacă te gândești prea mult la premii și la lumina reflectoarelor riști să fii supra motivat și acest fapt aduce stres și presiune care te pot afecta emoțional”, lămurește Octavian.

 

 

Arta, o picătură de dumnezeire care bucură sufletul

Munca artistului cu sine însuși are ca rezultat final interacțiunea cu publicul. Este un schimb de energie care se realizează între cele două entități. Dar care trebuie să fie raportul dintre ele? “Cred că cel mai important element în relația dintre artist și public este sinceritatea. În momentul în care publicul vine la un concert trebuie să vadă cine ești tu ca artist. Noi le arătăm oamenilor, prin muzica pe care o cântăm, cine suntem și cred că asta face parte din acea comoară a artistului pe care o poate oferi celorlalți. Artistul ar trebui să fie creator. Noi ca oameni suntem creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, iar la rândul nostru putem să creem.”

 

,,Nu poți face artă dacă nu ești deplin încredințat de prezența lui Dumnezeu”

 

De-a lungul istoriei, arta și artistul au fost puse sub semnul îndoielii. S-au găsit mai multe argumente care să reliefeze importanța altor domenii în detrimentul frumosului. Porind de la acest fapt, îl întreb pe Octavian Lup: Care este misiunea artistului în contemporaneitate? “Atunci când îți este sete trebuie să bei apă, iar când îți este foame trebuie să mănânci. Dar când ai sufletul însetat, cum îl potolești? Nu merge nici cu apă, nici cu mâncare, cu nimic altceva, decât cu dumnezeirea care este reflectată prin artă de cele mai multe ori. Chiar și cei care nu vor să recunoască au nevoie de așa ceva pentru că în sufletul nostru există un gol care nu poate fi umplut decât cu acea formă pe care o are spiritul. Cu toții avem nevoie de prezența lui Dumnezeu în viețile noastre și cred că meseria de artist este strâns legată de spiritualitate. Nu poți face artă dacă nu ești deplin încredințat de prezența lui Dumnezeu. Am un proiect intitulat New Hope, unde suntem o orchestră de profesioniști care merge prin spitale și cântă pacienților și medicilor. Vreau să vă spun că am văzut medici de prim rang care plângeau în momentul în care noi cântam. Ori asta reflectă această idee, că acolo în străfundul sufletului nu poți ajunge nici cu mâncare, nici cu băutură, nici cu bani, ci doar cu această forță din artă.”

 

 

Un pedagog de cursă lungă

În paralel cu activitatea solistică, Octavian desfășoară o intensă misiune în sfera pedagogiei. Dar când a debutat această pasiune? “Foarte devreme, încă din liceu. Îmi aduc aminte că începusem să ajut câțiva colegi de-ai mei care erau mai mici ca mine cu doi, trei ani și simțeam acea bucurie de a ajuta, de a împărtăși din ceea ce știam atunci. Cred că te naști cu această chemare către predat. Deci la 18 ani am început să predau și mă regăsesc foarte mult în actul pedagogic, simt că mă completează.” Un pedagog trebuie să fie conștient că are în mâini frâiele unui destin. Dacă pornim de la premisa aceasta sună înfricoșător pentru orice pedagog. Te gândești de două trei ori la modul cum acționezi, la cuvintele pe care le rostești. Cu ele poți răni sau ridica. Cuvintele noaste au putere. Studentul sau elevul, trebuie să simtă în tine un sprijin, un om de încredere. Fără încrederea dintre profesor și elev, nu se poate realiza nimic. Atunci când ești profesor, nu este suficient să fii un bun profesionist în domeniul în care predai, ci e nevoie să fii un foarte bun psiholog, să știi ce profil emoțional are persoana care stă în fața ta. E mai confortabil să ai un șablon pentru toți studenții, dar nevoile diferă și atunci efortul pe care trebuie să-l faci e mult mai mare, însă și satisfacția este pe măsură când ai reușit”, conchide Octavian Lup.

 

 

S-a îndrăgostit de muzică după ce, întâmplător, audiase Sonata lunii de Beethoven. Din acel moment, Felicia a început să urmeze lecții de pian, însă lucrurile nu au mers așa cum visa. Lipsa de tact pedagogic, a făcut-o să i-a o pauză de la clape. A încercat cu ore de canto, dar sunetul pianului nu-i dădea pace. La vârsta de 13 ani, a decis că trebuie să reia studiul și să urmeze un liceu de muzică. Zis și făcut! A intrat la Liceul “Dinu Lipatti” din București, a continuat să muncească pe rupte, a cântat și încântat pe scene din țară și străinătate bucurând mii de suflete. Este membră a Fundației Culturale “Remember Enescu” din București  și a Academiei de Pian “Neue Sterner” din Germania. În prezent urmează un major în Music Education la VanderCook College of Music din Chicago. V-am făcut curioși? Să trecem la povestit!

 

Iată câteva din subiectele pe care le-am discutat în acest episod:

·       Muzica clasică, o dragoste cu năbădăi

·       Procesul de aplicare la Conservator în SUA

·       Mentalități de concurs

·       Publicul român vs publicul din străinătate

·       Artistul și arta prin ochii Feliciei Vintilă

·       Educația muzicală, un capitol la care suferim

 

Podcastul complet este la un clic distanță în fereastra de mai jos. Ce mai stai?

 

Tatăl, Theodor, fost diplomat și un admirabil violonist. Mama, Anna, pianistă de excepție. Naș de botez, nimeni altul decât ilustrul George Enescu. Dintre toți pe care i-am pomenit, Anna a fost cea care și-a lăsat cel mai mult amprenta asupra lui Dinu Lipatti. La vârsta de șapte ani, puștiul debutează în viața de școlar, acasă. În 1934, este însoțit de mamă și fratele mai mic la Paris, unde urmează cursurile Școlii Normale de Muzică. Între timp, își începe cariera de pianist concertist. Pe 25 iulie 1949, Dinu cade la pat, e grav bolnav. Cu ultimele forțe îi scrie mamei și îi cere să vină cât mai repede în Elveția. Securitatea intră pe fir interceptează epistola și începe urmărirea Annei Lipatti.

 

Dinu și muzica, dragoste la primele acorduri

Dinu vine pe lume la 19 martie 1917, în București. Abia împlinise șapte ani, iar pianul îi ocupa mai tot timpul. Exersa atât de mult, încât a avut nevoie de exerciții fizice suplimentare pentru a-și fortifica spatele. Doctorul Ghiulamila i-a prescris un program de gimnastică medicală menit să-l mențină în formă pe micul muzician. Sosește vremea debutului școlar, iar Anna se întreabă: “Oare era obligatoriu să-l dau la școală?“ Decide ca Dinu să-și înceapă viața de școlar, acasă, sub ghidaj matern. Să vedem cum se desfășurau cursurile în familia Lipatti: “Iată-ne, așadar, în septembrie 1924, începând clasa întâi primară: eu- profesoară, el- elev (…) Se întâmpla însă și ca, în mijlocul unei lecții de scris sau de citit, să se ridice deodată de pe scaun, să-și petreacă brațele în jurul gâtului meu și, surâzându-mi dulce, să mă implore să-l las să se ducă «doar câteva minute» la pian!

 

Dinu împreună cu mama și fratele Valentin Foto: dinulipatti.org

Dinu (dreapta) împreună cu mama și fratele Valentin;  Foto: dinulipatti.org

 

La doisprezece ani ispărvește clasele primare. După tei ani de studii în compania profesorului Mihail Jora, Dinu ajunsese la nivelul cerut de Conservatorul din București. Dă examen și este admis în clasa profesoarei Florica Musicescu. Absolvă fără mari bătăi de cap, iar la vârsta de șaisprezece ani participă la Concursul internațional de pian de la Viena unde obține premiul al doilea. Alfred Cortot, membru al juriului, simte geniul lui Lipatti și-l invită în Franța pentru a-și desăvârși studiile. În 1934, îl regăsim la Paris, unde urmează cursurile Școlii Normale de Muzică. Alături îi sunt două persoane dragi: mama și fratele mai mic.

 

Epistola care a declanșat furtuna

Anul 1936 coincide cu debutul în calitate de pianist concertist. Cântă și încântă, reputația îi crește cu fiecare apariție în luminile rampei. Destinul avea să o scoată în cale pe Madeleine Cantacuzino, fostă elevă de-a Floricăi Musicescu, cu care se căsătorește, apoi se stabilesc în Elveția. Continuă să susțină concerte și devine profesor de pian la Conservatorul din Geneva, tot acum realizează primele imprimări pe discuri. Muncește fără oprire, nu se menajează, iar asta se răsfrânge asupra sănătății. Se simte din ce în ce mai rău, face crize, ganglionii i se inflamează, brațul stâng devine mai gros și încep durerile. Rezultatul analizelor aduce un diagnostic sever: limfogranulomatoză malignă (boala lui Hodgkin). Șansele de vindecare sunt mici, însă nu deznădăjduiește și zâmbește bolii. Când nu poate cânta la pian, Dinu compune în pat, studiază partituri și uită de suferință.

 

Anna Lipatti la Paris în anul 1956 Foto: dinulipatti.org

Anna Lipatti la Paris în anul 1956;   Foto: dinulipatti.org

 

Pe 25 iulie 1949, maladia câștigă teren. Este internat într-un sanatoriu la Crans-Montana unde urmează un tratament cu cortizon. De pe patul de spital, Lipatti îi scrie degrab Annei și o roagă să vină în Elveția. Mesajul este redactat într-o cheie criptică, probabil se temea de cenzura comunistă care răstălmăcea sensurile. Epistola nu a mai ajuns la destinatar. Securitatea o interceptează și declanșează urmărirea Annei Lipatii. Cu toate acestea, inima de mamă nu-i dă pace. Nu dă pic de importanță tovarășilor, își face bagajul cu destinația Elveția. Ajunge la frontiera de la Curtici, cu pașaport și viză obținute absolut legal. La un control, vameșii găsesc în valiză mai multe bijuterii și o arestează pe loc. Motivul? ”Încercare de evaziune frauduloasă a metalelor prețioase”. Este condamnată în primă instanță la plata unei amenzi corecționale de 30.000 lei, 2.000 lei cheltuieli de judecată și confiscarea averii. Procurorul de pe lângă Parchetul Tribunalului Arad face recurs și cere înăsprirea pedepsei. În august 1950, securitatea solicită organelor județene ca inculpata să nu fie lăsată să părăsească orașul.

 

Ultimul concert, o jertfă adusă pe altarul artei

De cealaltă parte, Dinu era măcinat de boală și de grija mamei. La 16 septembrie 1950, la Besançon, susține ultimul recital. Vizibil slăbit, Lipatti trage aer în piept și începe. În partea a doua, îl lasă puterile, asudă și respiră tot mai greu. Intră în culise, publicul stă neclintit. După un răstimp reapare pe scenă, se așează la pian și interpretează motivul ”Isus rămâne bucuria mea” din cantata Herz und Mund und Tat und Leben de Bach. O rugăciune însoțește jertfa lui Dinu Lipatti pe altarul artei.

 

Anna la căpătâiul fiului ei Foto: dinulipatti.org

Anna la căpătâiul fiului ei;  Foto: dinulipatti.org

 

La 24 septembrie, Anna scapă din strânsoarea securității și ajunge la Geneva, fix la o săptămână după recital. Este neclintită de la căpătâiul fiului ei, pe care nu-l slăbește cu mângâieri calde și priviri înlăcrimate. Pe 2 decembrie 1950, sufletul lui Dinu Lipatti se înalță la cer. Atunci, o parte din inima Annei s-a stins pentru totdeauna.

 

Surse: 1) Anna Lipatti, “Amintirile unei mame îndurerate”; 2) dinulipatti.org

 

Un cadou primit pe la 2-3 ani avea să-i schimbe destinul. Cu timpul, lucrurile au devenit din ce în ce mai serioase, iar Cadmiel a devenit un mânuitor desăvârșit al pianului. A susţinut concerte cu Orchestra Naţională din Kazahstan, cu Filarmonica din Irkutsk, dar și cu Orchestra Radio Bucureşti. De asemenea, a avut recitaluri în SUA, Luxemburg, Croația, Italia, Franța și Rusia.

 

Articolul pe scurt:
  • Muzica, vehiculul prin care vorbim cu Dumnezeu: “Cred în faptul că Dumnezeu în toată înțelepciune Lui, a creat pământul și pe noi oamenii într-un mod complex și creativ. Muzica este unul din elementele cheie pe care ni le-a lăsat, muzica este un mod de a comunica cu El“
  • Artistul prin ochii pianistului Cadmiel Boțac: “Pentru mine ca muzician, un artist este cel care reușește să se detașeze și să treacă dincolo de norme, de standard (…) El își expune viața la fiecare manifestare publică, e un act al punerii pe tavă a sufletului tău“
  • Când pandemia îți dă peste cap planurile: “Cel mai greu este că nu avem cum să concertăm cu public. E foarte dificil să cânți în fața unor pereți goi sau în fața unor săli cu scaune goale“

 

Poza nr 1

 

Destinul, o jucărie cu clape

În Sighetu Marmației, la parterul unui bloc de familiști, puștiul Cadmiel primește în dar o orgă de jucărie. Era atât de fascinat, încât nu o mai putea lăsa din mână. “Eram atras de orice instrument muzical, orice jucărie care scotea vreun zgomot. La grădiniță cântam cu vocea, eram peste medie. Atunci părinții mei și-au dat seama că am o înclinație spre muzică“, povestește Cadmiel Boțac pentru Matricea Românească.

 

La vârsta de șase ani am participat la primul concurs, era la Piatra Neamț

 

Părinții l-au încurajat tot timpul, iar la patru ani i-au găsit o profesoară de pian care a fost de acord să lucreze cu el. Au urmat sesiuni de exerciții dublate de renunțarea la meciurile de fotbal pe care prietenii le încingeau în fața blocului. Dar, efortul a meritat. “La vârsta de șase ani am participat la primul concurs, era la Piatra Neamț. Acolo am obținut un loc pe podium, iar pentru mine a fost o experiență marcantă în senul bun al cuvântului“, spune Cadmiel.

 

Poza nr 2

 

Despre alegeri și mentalitatea artistică

Timpul se scurgea iute, iar la 14 ani, Cadmiel a trebuit să facă o alegere importantă. “În Sighetu Marmației nu exista niciun liceu de muzică. Singurele variante erau la Baia Mare sau la Cluj. Am ales Clujul care s-a dovedit a fi o alegere inspirată. Din clasa a IX-a, am avut ocazia să lucrez cu unul dintre cei mai mari pianiști români ai zilelor noastre, Daniel Goiți. Dânsul era profesor la Conservator, dar a reușit să-și facă niște acte speciale pentru a veni la liceu și să-mi poată preda într-un mod oficial. Mi-a spus că sunt primul elev cu care lucrează, iar pentru asta îi sunt foarte recunoscător“, istorisește Cadmiel Boțac.

 

Oamenii care asistă la concerte sau concursuri, nu vin ca să taxeze un muzician, ci vin pentru că vor să primească ceva, vor să plece mai buni

 

Cadmiel a participat la numeroase concursuri naționale și internaționale. Am fost curios să aflu care este mentalitatea cu care abordează aceste întreceri muzicale. “Concursurile sunt un rău necesar pentru orice muzician. Când mergi la un concurs trebuie să cânți toate notele corect, să fii într-un stil muzical, iar juriul judecă dacă a fost bine sau nu. Pe lângă această parte care ține de tehnică, ceea ce contează mai mult este emoția pe care reușești să o transmiți publicului. Mi-am dat seama că oamenii care asistă la concerte sau concursuri, nu vin ca să taxeze un muzician, ci vin pentru că vor să primească ceva, vor să plece mai buni“, spune pianistul Cadmiel Boțac.

 

Poza nr 3

 

Orchestră vs interpretare solo

A susţinut concerte în acompaniamentul orchestrelor, dar a cântat și singur. Sunt două lucruri diametral opuse și greu de înțeles pentru profanii în muzică. “Cântatul cu orchestra reprezintă apogeul actului meu artistic. Când sunt cu orchestra simt că am cea mai mare împlinire, deoarece am 30-50 de oameni care mă acompaniază și facem o atmosferă deosebită. Când sunt singur resimt o presiune mai mare pentru că se aude și cea mai mică scăpare. În momentul în care cânți singur trebuie să îi captezi pe cei din public, trebuie să-i prinzi și să nu le mai dai drumul“, mărturisește Cadmiel.

 

 Cântatul cu orchestra reprezintă apogeul actului meu artistic

 

Toate aceste experiențe, tot cumulul de energie pe care îl transmite publicului la fiecare concert, nasc o nouă întrebare: Ce este un artist? “Pentru mine ca muzician, un artist este cel care reușește să se detașeze și să treacă dincolo de norme, de standard. Artistul este cel care reușește să transmită ceva mai mult decât un lucru tehnic. El își expune viața la fiecare manifestare publică, e un act al punerii pe tavă a sufletului tău“, destăinuie Cadmiel.

 

Poza nr 4

 

Starea pianistului în pandemie

Acum, Cadmiel este în Austria la Universitatea de Muzică și Arte din Viena, unde urmează cursurile de master. Pandemia i-a dat peste cap programul artistic, dar a rămas fidel ascezei muzicale. “Cel mai greu este că nu avem cum să concertăm cu public. E foarte dificil să cânți în fața unor pereți goi sau în fața unor săli cu scaune goale. Partea bună este că ne putem continua munca, putem studia acasă, în acest timp putem să investim mai mult în noi“, conchide optimist Cadmiel Boțac.

 

 

 

 

Pe marginea unui peron din Gara de Nord, maestrul așteaptă trenul pentru a pleca în provincie. Urma o serie de concerte care aștepta de ceva vreme. În mâna dreaptă un geamantan, iar în cealaltă o vioară Stradivarius. Cohen, impresarul lui Enescu, îi face semn să urce, urmează un drum lung. Ne aducem aminte de maestru și de călătoriile lui prin țară astăzi, când se împlinesc 65 de ani de la plecarea sa dintre noi.

 

Pregătiri înainte de turneu

După cel de-al Doilea Război Mondial, activitatea artistică a lui George Enescu se împarte între două țări: Franța și România. În 1936, Enescu se găsea în Capitală, mai exact într-o cameră de clasa a doua din incinta Hotelului Bratu, aflat în proximitatea Gării de Nord. La cei 55 de ani, Jurjac, după numele de alint, era un tip robust, cu o podoabă capilară bogată, de culoare închisă, ce-i aluneca pe frunte, și cu o voce timidă. Stă la clasa a doua nu pentru că nu și-ar permite să închirieze un apartament de lux, ci pentru că “e aproape de gară și trenurile pleacă la noi de dimineață“, lămurește maestrul.

Urmează un turneu lung prin provincie, iar Enescu își pregătește meticulos bagajul: un geamantan cu cele trebuincioase și cel mai important obiect, vioara. Era un Stradivarius pe care dăduse 15.000 de mărci. Jumătate din preț a fost acoperit de ajutorul bănesc primit de la Spiru Haret, care a făcut o colectă în urma căreia 90.000 de elevi din școlile primare au donat pentru achiziționarea viorii. Poate că așa se explică episodul în care Enescu, aflat în Oltenia face o repetiție generală înaintea unui concert la care asistă o sală plină ochi cu elevi ce nu treceau de șaptesprezece ani. Dar să revenim.

 

Prima urbe de pe traseu

În timpul călătoriei cu trenul este însoțit de impresarul său, Cohen, care se îngrijea de agenda maestrului. După un drum lung, scârțâitul frânelor pe roțile de fier anunță prima destinație. Peronul este ticsit cu fel de fel de oameni care fierb: strigăte, agitație, aglomerație! Mirați, călătorii scot capetele pe geam și nu înțeleg ce-i cu această mulțime electrizată. Din compartimentul de clasa a doua apare sfios, George Enescu. Mulțimea ia foc și un potop de urale se dezlănțuie: “Trăiască maestrul Enescu!“.

La coborâre, un tânăr cu un buchet de flori în mână îi urează bun venit în mijlocul urbei. După micul speech, cei de pe peron îl saltă pe renumitul violonist și-l așează într-o trăsură ca vai de ea și îl conduc până la hotel. Pe la orele prânzului, servește masa la restaurant. Într-o ținută exemplară, încearcă să facă abstracție de personalul care își dă coate și șușotește pe sub mustăți. Ospătarul vine și întreabă dacă poate lua comanda. Enescu ridică privirea și comandă: “două ochiuri, un șnițel și un compot“. După masă, clar odihnă, iar diseară concertul.

 

Enescu_2

 

Enescu, încoronat neoficial ca bulibașă

Recitalul, un succes! După fiecare bucată muzicală, publicul cere insistent repetarea ei, maestrul se conformează. La final, scena este asaltată de admiratori care solicită autografe. Prima destinație era bifată, așa că urmează alta. Maestrul și impresarul se trezesc cu noaptea în cap pentru a prinde trenul. Nici acum nu scapă de presingul fanilor care îi solicită autografe. De această dată are de-a face cu un grup de domnișoare melomane înarmate cu stilouri și hârtie. Nu-i cale de scăpare, iar Enescu semnează fără oprire. La plecare, zeci de batiste flutură în vânt, se aud suspine, urări de drum bun, nu-i exclus să fi curs și lacrimi.

Sunt multe întâmplările care însoțesc turneele marelui Enescu. Muzica lui avea puterea de a înălța și de a topi inimile reci. Rămâne celebru episodul de la Craiova când la final de concert, membrii unui taraf cad înlăcrimați la picioarele lui și îi spun: “După ce te-am ascultat pe tine, noi ne lăsăm de meserie. Nu ești mata bulibașa al nostru?

 

 

Surse: Ioan Massoff, “Realitatea Ilustrată” nr. 479 din 25 martie 1936 și nr. 514 din 25 noiembrie 1936.

 

 

La 14 ani, Marcel Lazăr se întreba, firesc, ce carieră ar fi potrivită pentru el. Majoritatea prietenilor de familie erau medici, iar părinții au crezut că băiatul lor va urma aceeași cale. Într-un moment de epifanie, Marcel a respirat profund și a decis: nu își va trăi restul vieții printre halate albe, bisturie, perfuzii, și alte lucruri ce țin de spital. A decis să-și trăiască viața în preajma oamenilor de artă, să cânte și să aducă muzica clasică aproape de oameni. Astăzi, Marcel Lazăr este licențiat în interpretare muzicală la pian și este fondatorul festivalului de muzică clasică Moldo Crescendo.

 

A studiat în orașul lui Mozart

Originar de pe celălalt mal al Prutului, Marcel a bătut cale lungă pentru a studia pianul la Cluj-Napoca. Aici s-a plămădit aluatul din care este alcătuit pianistul de azi. Își amintește cu nostalgie de orașul din inima Transilvaniei: ”A fost o perioadă deosebit de frumoasă, prima mea interacțiune cu un alt mediu decât cel de la Chișinău, și mă bucur că a avut loc într-un oraș studențesc, cu mulți tineri din diferite colțuri ale României și ale lumii. Diversitatea culturală este foarte benefică pentru un artist și m-am bucur din plin de această diversitate la Cluj”, a spus Marcel Lazăr.

 

Mai multă atenție pentru educație, cultură și mediu

 

Sârguința și devotamentul cu care tânărul din Chișinău slujește pianul l-au purtat până în orașul lui Mozart. Plecat în Salzburg cu o bursă Erasmus, Marcel a avut ocazia să studieze acolo la una din cele mai bune facultăți europene de muzică. “Salzburgul este un panteon al muzicii, un templu care aduce cei mai dedicați muzicieni ai lumii. Este și o rampă de lansare pentru foarte mulți tineri muzicieni. Iarăși, diversitatea culturală era fenomenală, am întâlnit ”prodigy-kids”, am întâlnit legende ale muzicii clasice și am auzit live muzicieni pe care îi auzisem doar pe YouTube. Am înțeles unele lucruri despre industria muzicală globală și am putut să iau niște decizii în legătură cu cariera mea”, a spus Marcel Lazăr pentru Matricea Românească.

 

Marcel Lazăr (3)

 

Debussy, Wagner și Ravel își dau întâlnire cu publicul la Moldo Crescendo

Dorința de împărtăși publicului bagajul muzical deprins în străinătate a fost unul din obiectivele prioritare pentru Marcel. Ca multe idei mari, totul a început într-o cheie ludică,  la care s-a adăugat dorință sinceră de a cânta împreună cu prietenii. Așa s-a născut festivalul de muzică clasică Moldo Crescendo, care de la ediție la ediție a trecut prin orașe precum Chișinău, Bălți, Brașov, Sibiu, Timișoara, Cluj și București. “Festivalul are la bază o relație de prietenie și respect, vitală pentru muzica de cameră. Ne cunoșteam mai mult sau mai puțin din liceu, iar după primul concert, la care au participat patru foști colegi de clasă, alți prieteni ne-au zis că le-ar face plăcere să cântăm împreună. Cel mai dificil a fost să ne sincronizăm calendarele, deoarece programele de învățământ ale colegilor care studiau prin România, Anglia, Finlanda sau Rusia erau diferite, unii aveau planificate alte festivaluri, însă reușeam să găsim o perioadă potrivită”, a zis Marcel Lazăr.

 

Sinceritatea este un lucru foarte important în artă, publicul sau timpul te vor taxa dacă nu ești sincer, dacă te servești de muzică ca să te pui pe tine în față

 

La început, posibilitățile de a obține finanțare erau reduse. Tinerii muzicieni erau dispuși să cânte voluntar, însă chiria sălilor, promovarea, biletele de avion, și alte lucruri care țin de organizarea unui festival necesitau costuri. “Cel mai mare impediment au fost și sunt banii. Am apelat mereu la sprijinul comunității, prin campanii de colectare de fonduri și în timpul acestor campanii reușeam să găsim și sponsori interesați de activitățile noastre și dornice de a se asocia cu festivalul nostru. În Moldova este încă destul de greu să explic directorilor de companii de ce trebuie să investim în educație și cultură”, a precizat Marcel Lazăr.

 

Marcel Lazăr (2)

 

H2O și muzica clasică

L-am provocat pe Marcel să ne spună cum putem face muzica clasică accesibilă unui segment de public cât mai numeros. “Mereu am considerat că cel mai nepregătit om, dacă va ajunge în Filarmonica din Berlin și va asculta Simfonia a IX-a de Beethoven, Șeherezada de Korsakov, Bolero de Ravel, Rapsodia Română de Enescu și orice altă capodoperă, îi va fi imposibil să nu le îndrăgească. S-a creat un stereotip legat de muzica clasică, eu zic că muzica clasică este H2O. Este imposibil să nu consumi H2O, poate îl preferi sub formă de ceai, cafea, vin, bere, whisky, șampanie, sau altceva, dar sigur îți place H2O-ul, la fel este și muzica clasică. Poate nu preferi Beethoven și Wagner, dar preferi Debussy și Ravel, poate nu-ți place Haydn, dar îți place Prokofiev, muzica clasică este un univers imens în care sigur poți găsi ceva frumos”, apreciză Marcel Lazăr.

 

Muzica clasică înseamnă atenție la detalii, rafinament în percepție, observații, meditație și liniște interioară

 

Marcel Lazăr slujește arta, și arta nu uită să-l răsplătească. Moldo Crescendo crește de la an la an, muzica clasică începe să răsune în spații diverse, de la săli de concert până la spații neconvenționale. Toate aceste vin în urma crezului pe care Marcel l-a asumat, și de la care nu face niciodată rabat: “Cuvintele lui Dinu Lipatti «Servește muzica, și nu te servi de ea» este unul din motto-urile vieții mele. Sinceritatea este lucru foarte important în artă, publicul, sau timpul te vor taxa dacă nu ești sincer, dacă te servești de muzică ca să te pui pe tine în față”.

 

Acum opt ani, când era la masteratul de antreprenoriat social, Loredana Munteanu s-a gândit să pună bazele unui proiect prin care să-i apropie pe tineri de artă. Titlul temei de disertație pe care Loredana îl alesese era ”Arta nu mușcă”. Teza a fost bine primită de către profesori, iar la final unul dintre ei a încurajat-o să continue și să deschidă un ONG cultural. Fără echipă, fără niciun suport financiar sau măcar o idee despre cum e lumea ONG-urilor, Loredana era doar o proaspătă absolventă de masterat care pornea la drum cu un bagaj de vise.

 

După câteva luni a venit prima idee, muzică clasică la metrou. Ca multe idei bune, a venit pe neașteptate. Într-o dimineață, într-un vagon al aglomeratului metrou bucureștean, unul dintre călători asculta o manea pe boxele playerului portabil pe care-l avea cu el. Deși mulți păreau deranjați, doar Loredana s-a dus la el și l-a întrebat dacă nu se gândește la disconfortul pe care-l produce în jur. Răspunsul primit a surprins-o: asta e muzica mea de zi cu zi, cu ea trăiesc de dimineață până seara. ”Ok, și cum ar fi să vin și eu cu un player mâine, să apăs play și să fie Bach?”, a replicat ea. I s-a răspuns sec: ”Dacă asta e muzica ta, poți s-o aduci.”

 

“Muzica este limbajul universal: nu trebuie decât să asculți și să simți”

De la această întâmplare a pornit Festivalul de Muzică Clasică de la Metrou. Conceptul era nou pentru România, așa că Loredana a vorbit cu cei de la Metrorex, care s-au arătat foarte deschiși. Începutul a fost dificil, spune Loredana, pentru că “mulți dintre artiști, atunci când i-am contactat, au refuzat. Le era teamă, se simțeau foarte expuși. Le lipsea experiența spațiilor neconvenționale.” Astfel, la prima ediție cei care au concertat pe peroanele metroului bucureștean au fost aproape toți studenți. “Mi-a plăcut ideea să mă duc către tineri artiști. Să le găsim o altfel de platformă pentru concerte, mai ales că există în continuare o problemă cu spațiile pentru concerte și spectacole. Așa că le-am oferit cea mai neconvențională sală de spectacole din București” spune Loredana Munteanu.

 

Festivalul de muzică Clasică de la Metrou. Foto: https://www.facebook.com/artanumusca/

Festivalul de Muzică Clasică de la Metrou. Foto: https://www.facebook.com/artanumusca/

 

Pe lângă recitalurile de muzică clasică susținute de soprane, tenori, cvartete, publicul a putut admira momente de balet clasic și dans contemporan. Prima ediție a fost un succes, iar cu timpul ideea a crescut atât de mult încât “de la a doua ediție am început să spunem că e un festival, nu doar un simplu proiect”, își amintește Loredana.

 

Poezie în tramvai. Și jazz

După Festivalul de Muzică Clasică de la Metrou, Loredana a început să îndrăgească și mai mult ideea de proiect cultural în spații publice alternative. Astfel, pe 21 martie 2019, de ziua internațională a poeziei, a luat naștere Tramvaiul poeziei. Proiectul a reconstruit atmosfera Bucureștiului poetic de altă dată. În această primă ediție, tramvaiul de pe linia 1 din capitală a fost gazda poeziei timp de trei săptămâni.  “Tramvaiul a fost personalizat atât în exterior, cât și în interior. La exterior a fost colantat cu versuri ale marilor autori, iar în interior cu o bibliotecă interactivă, dar cu autori contemporani”, spune Loredana Munteanu.

 

Actul artistic stradal are un dinamism pe care nicio sală nu o să-l poată capta vreodată. În stradă nu înregistrezi numai vibrația și energia actului artistic, ci și vibrația orașului

 

În fiecare zi diferiți poeți au susținut recitaluri de poezie în tramvai, acompaniați de muzică de jazz. “Tramvaiul are un farmec aparte, care amintește de Bucureștiul interbelic. Și dincolo de a apropia publicul larg de poezie, mi-ar plăcea ca oamenii să privească orașul de la fereastra tramvaiului și cu alți ochi. Să simtă vibrația orașului, pentru că nu poți să citești poezie mecanic, trebuie să te conectezi și la tine însuți, și la frunza care a căzut”, spune organizatoarea.

 

Lor_3

 

“Mulți dintre noi avem nevoie de momente care să ne amintească de micile bucurii și unul dintre ele poate fi chiar acesta: în drumul tău spre casă, care e același în fiecare zi, întâlnești mereu oameni diferiți, care ar putea să-ți aducă un zâmbet, o mică speranță” spune Loredana Munteanu.

 

Din punctul meu de vedere, arta e pentru toată lumea, nu e ceva intangibil. Dimpotrivă, e pentru orice categorie de oameni. Nu trebuie să cunoști istoria artei sau a muzicii, trebuie doar să-și deschizi mintea și sufletul

 

Publicul din tramvai a fost divers, de la bătrâni la tineri, de la locatari ai cartierelor până la persoane care locuiau peste hotare. “Au fost foarte mulți bătrâni simpatici cărora le era teamă că au greșit tramvaiul, ei voiau să ajungă la piață. Sau turiști din alte țări, care mi-au au zis că n-au mai văzut niciodată așa ceva”, își amintește Loredana.

 

 “Nu poți să citești poezie mecanic, trebuie să te conectezi la tine însuți și la frunza care a căzut”

Tramvaiul literar și muzical a fost întregit de un concurs de poezie destinat tinerilor cu vârsta cuprinsă între 18-25 ani. În primele zece zile s-au înscris 263 de participanți din toată țara. Creațiile au fost jurizate și au fost desemnați zece finaliști care au urmat un atelier de scriere creativă cu Iulian Tănase.

 

Lor_2

 

Ulterior tinerii au fost provocați să creeze un poem a cărui temă să fie Bucureștiul. “Însă apoi ne-am gândit să facem o schimbare, ca să nu trebuiască să alegem un singur câștigător din cei zece. Ne-am zis să-i lăsăm pe acești copii să se bucure de experiență, să nu simtă doar presiunea competiției. Așa că i-am făcut pe toți zece câștigători. Iar ei au creat un poem colectiv, pe care ne dorim să-l pictăm pe fațada unei clădiri din București” a spus Loredana.

 

“Oricând e nevoie de oameni cu inițiativă, fie că e ONG, business, o idee inovatoare sau o postare pe Instagram”

Succesul acestor proiecte i-a dat încredere Loredanei și a început să țintească și mai sus. Cât de sus? Până la a livra scrisori în avion. Astfel a apărut Atelierul de scrisori călătoare, bilete  scrise de mână, lăsate pe banchetele trenurilor, autobuzelor și în final ale avioanelor. Ele purtau un mesaj simplu: comunicarea de azi e eficientă, dar rece. Să ne întoarcem, măcar din când în când, la scrisul de mână, cald și prietenos.

 

Lor_4

 

Loredana Munteanu își continuă explorarea spațiilor alternative și a formelor neobișnuite de exprimare artistică. “Voi continua cu tramvaiul poeziei, poate chiar reușim să-l extindem și în alte orașe din țară. Iar apoi mi-ar plăcea să dezvolt un proiect pe conceptul de arte vizuale, deja am câteva idei.”

 

 



Recital cu ocazia Zilei Culturii Naționale

19 ianuarie 2022 |
Asociația Vocal, 18 ianuarie 2022 La pian: Ieronim Buga Prezintă Manuela Mocanu   „Botezul” Asociației „Vocal” Asociației „Vocal”, a fost înființată din pasiune pentru a contribui cu evenimente muzicale, educaționale și sociale la viața...