Tag

muzică clasică

Tatăl, Theodor, fost diplomat și un admirabil violonist. Mama, Anna, pianistă de excepție. Naș de botez, nimeni altul decât ilustrul George Enescu. Dintre toți pe care i-am pomenit, Anna a fost cea care și-a lăsat cel mai mult amprenta asupra lui Dinu Lipatti. La vârsta de șapte ani, puștiul debutează în viața de școlar, acasă. În 1934, este însoțit de mamă și fratele mai mic la Paris, unde urmează cursurile Școlii Normale de Muzică. Între timp, își începe cariera de pianist concertist. Pe 25 iulie 1949, Dinu cade la pat, e grav bolnav. Cu ultimele forțe îi scrie mamei și îi cere să vină cât mai repede în Elveția. Securitatea intră pe fir interceptează epistola și începe urmărirea Annei Lipatti.

 

Dinu și muzica, dragoste la primele acorduri

Dinu vine pe lume la 19 martie 1917, în București. Abia împlinise șapte ani, iar pianul îi ocupa mai tot timpul. Exersa atât de mult, încât a avut nevoie de exerciții fizice suplimentare pentru a-și fortifica spatele. Doctorul Ghiulamila i-a prescris un program de gimnastică medicală menit să-l mențină în formă pe micul muzician. Sosește vremea debutului școlar, iar Anna se întreabă: “Oare era obligatoriu să-l dau la școală?“ Decide ca Dinu să-și înceapă viața de școlar, acasă, sub ghidaj matern. Să vedem cum se desfășurau cursurile în familia Lipatti: “Iată-ne, așadar, în septembrie 1924, începând clasa întâi primară: eu- profesoară, el- elev (…) Se întâmpla însă și ca, în mijlocul unei lecții de scris sau de citit, să se ridice deodată de pe scaun, să-și petreacă brațele în jurul gâtului meu și, surâzându-mi dulce, să mă implore să-l las să se ducă «doar câteva minute» la pian!

 

Dinu împreună cu mama și fratele Valentin Foto: dinulipatti.org

Dinu (dreapta) împreună cu mama și fratele Valentin;  Foto: dinulipatti.org

 

La doisprezece ani ispărvește clasele primare. După tei ani de studii în compania profesorului Mihail Jora, Dinu ajunsese la nivelul cerut de Conservatorul din București. Dă examen și este admis în clasa profesoarei Florica Musicescu. Absolvă fără mari bătăi de cap, iar la vârsta de șaisprezece ani participă la Concursul internațional de pian de la Viena unde obține premiul al doilea. Alfred Cortot, membru al juriului, simte geniul lui Lipatti și-l invită în Franța pentru a-și desăvârși studiile. În 1934, îl regăsim la Paris, unde urmează cursurile Școlii Normale de Muzică. Alături îi sunt două persoane dragi: mama și fratele mai mic.

 

Epistola care a declanșat furtuna

Anul 1936 coincide cu debutul în calitate de pianist concertist. Cântă și încântă, reputația îi crește cu fiecare apariție în luminile rampei. Destinul avea să o scoată în cale pe Madeleine Cantacuzino, fostă elevă de-a Floricăi Musicescu, cu care se căsătorește, apoi se stabilesc în Elveția. Continuă să susțină concerte și devine profesor de pian la Conservatorul din Geneva, tot acum realizează primele imprimări pe discuri. Muncește fără oprire, nu se menajează, iar asta se răsfrânge asupra sănătății. Se simte din ce în ce mai rău, face crize, ganglionii i se inflamează, brațul stâng devine mai gros și încep durerile. Rezultatul analizelor aduce un diagnostic sever: limfogranulomatoză malignă (boala lui Hodgkin). Șansele de vindecare sunt mici, însă nu deznădăjduiește și zâmbește bolii. Când nu poate cânta la pian, Dinu compune în pat, studiază partituri și uită de suferință.

 

Anna Lipatti la Paris în anul 1956 Foto: dinulipatti.org

Anna Lipatti la Paris în anul 1956;   Foto: dinulipatti.org

 

Pe 25 iulie 1949, maladia câștigă teren. Este internat într-un sanatoriu la Crans-Montana unde urmează un tratament cu cortizon. De pe patul de spital, Lipatti îi scrie degrab Annei și o roagă să vină în Elveția. Mesajul este redactat într-o cheie criptică, probabil se temea de cenzura comunistă care răstălmăcea sensurile. Epistola nu a mai ajuns la destinatar. Securitatea o interceptează și declanșează urmărirea Annei Lipatii. Cu toate acestea, inima de mamă nu-i dă pace. Nu dă pic de importanță tovarășilor, își face bagajul cu destinația Elveția. Ajunge la frontiera de la Curtici, cu pașaport și viză obținute absolut legal. La un control, vameșii găsesc în valiză mai multe bijuterii și o arestează pe loc. Motivul? ”Încercare de evaziune frauduloasă a metalelor prețioase”. Este condamnată în primă instanță la plata unei amenzi corecționale de 30.000 lei, 2.000 lei cheltuieli de judecată și confiscarea averii. Procurorul de pe lângă Parchetul Tribunalului Arad face recurs și cere înăsprirea pedepsei. În august 1950, securitatea solicită organelor județene ca inculpata să nu fie lăsată să părăsească orașul.

 

Ultimul concert, o jertfă adusă pe altarul artei

De cealaltă parte, Dinu era măcinat de boală și de grija mamei. La 16 septembrie 1950, la Besançon, susține ultimul recital. Vizibil slăbit, Lipatti trage aer în piept și începe. În partea a doua, îl lasă puterile, asudă și respiră tot mai greu. Intră în culise, publicul stă neclintit. După un răstimp reapare pe scenă, se așează la pian și interpretează motivul ”Isus rămâne bucuria mea” din cantata Herz und Mund und Tat und Leben de Bach. O rugăciune însoțește jertfa lui Dinu Lipatti pe altarul artei.

 

Anna la căpătâiul fiului ei Foto: dinulipatti.org

Anna la căpătâiul fiului ei;  Foto: dinulipatti.org

 

La 24 septembrie, Anna scapă din strânsoarea securității și ajunge la Geneva, fix la o săptămână după recital. Este neclintită de la căpătâiul fiului ei, pe care nu-l slăbește cu mângâieri calde și priviri înlăcrimate. Pe 2 decembrie 1950, sufletul lui Dinu Lipatti se înalță la cer. Atunci, o parte din inima Annei s-a stins pentru totdeauna.

 

Surse: 1) Anna Lipatti, “Amintirile unei mame îndurerate”; 2) dinulipatti.org

 

Un cadou primit pe la 2-3 ani avea să-i schimbe destinul. Cu timpul, lucrurile au devenit din ce în ce mai serioase, iar Cadmiel a devenit un mânuitor desăvârșit al pianului. A susţinut concerte cu Orchestra Naţională din Kazahstan, cu Filarmonica din Irkutsk, dar și cu Orchestra Radio Bucureşti. De asemenea, a avut recitaluri în SUA, Luxemburg, Croația, Italia, Franța și Rusia.

 

Articolul pe scurt:
  • Muzica, vehiculul prin care vorbim cu Dumnezeu: “Cred în faptul că Dumnezeu în toată înțelepciune Lui, a creat pământul și pe noi oamenii într-un mod complex și creativ. Muzica este unul din elementele cheie pe care ni le-a lăsat, muzica este un mod de a comunica cu El“
  • Artistul prin ochii pianistului Cadmiel Boțac: “Pentru mine ca muzician, un artist este cel care reușește să se detașeze și să treacă dincolo de norme, de standard (…) El își expune viața la fiecare manifestare publică, e un act al punerii pe tavă a sufletului tău“
  • Când pandemia îți dă peste cap planurile: “Cel mai greu este că nu avem cum să concertăm cu public. E foarte dificil să cânți în fața unor pereți goi sau în fața unor săli cu scaune goale“

 

Poza nr 1

 

Destinul, o jucărie cu clape

În Sighetu Marmației, la parterul unui bloc de familiști, puștiul Cadmiel primește în dar o orgă de jucărie. Era atât de fascinat, încât nu o mai putea lăsa din mână. “Eram atras de orice instrument muzical, orice jucărie care scotea vreun zgomot. La grădiniță cântam cu vocea, eram peste medie. Atunci părinții mei și-au dat seama că am o înclinație spre muzică“, povestește Cadmiel Boțac pentru Matricea Românească.

 

La vârsta de șase ani am participat la primul concurs, era la Piatra Neamț

 

Părinții l-au încurajat tot timpul, iar la patru ani i-au găsit o profesoară de pian care a fost de acord să lucreze cu el. Au urmat sesiuni de exerciții dublate de renunțarea la meciurile de fotbal pe care prietenii le încingeau în fața blocului. Dar, efortul a meritat. “La vârsta de șase ani am participat la primul concurs, era la Piatra Neamț. Acolo am obținut un loc pe podium, iar pentru mine a fost o experiență marcantă în senul bun al cuvântului“, spune Cadmiel.

 

Poza nr 2

 

Despre alegeri și mentalitatea artistică

Timpul se scurgea iute, iar la 14 ani, Cadmiel a trebuit să facă o alegere importantă. “În Sighetu Marmației nu exista niciun liceu de muzică. Singurele variante erau la Baia Mare sau la Cluj. Am ales Clujul care s-a dovedit a fi o alegere inspirată. Din clasa a IX-a, am avut ocazia să lucrez cu unul dintre cei mai mari pianiști români ai zilelor noastre, Daniel Goiți. Dânsul era profesor la Conservator, dar a reușit să-și facă niște acte speciale pentru a veni la liceu și să-mi poată preda într-un mod oficial. Mi-a spus că sunt primul elev cu care lucrează, iar pentru asta îi sunt foarte recunoscător“, istorisește Cadmiel Boțac.

 

Oamenii care asistă la concerte sau concursuri, nu vin ca să taxeze un muzician, ci vin pentru că vor să primească ceva, vor să plece mai buni

 

Cadmiel a participat la numeroase concursuri naționale și internaționale. Am fost curios să aflu care este mentalitatea cu care abordează aceste întreceri muzicale. “Concursurile sunt un rău necesar pentru orice muzician. Când mergi la un concurs trebuie să cânți toate notele corect, să fii într-un stil muzical, iar juriul judecă dacă a fost bine sau nu. Pe lângă această parte care ține de tehnică, ceea ce contează mai mult este emoția pe care reușești să o transmiți publicului. Mi-am dat seama că oamenii care asistă la concerte sau concursuri, nu vin ca să taxeze un muzician, ci vin pentru că vor să primească ceva, vor să plece mai buni“, spune pianistul Cadmiel Boțac.

 

Poza nr 3

 

Orchestră vs interpretare solo

A susţinut concerte în acompaniamentul orchestrelor, dar a cântat și singur. Sunt două lucruri diametral opuse și greu de înțeles pentru profanii în muzică. “Cântatul cu orchestra reprezintă apogeul actului meu artistic. Când sunt cu orchestra simt că am cea mai mare împlinire, deoarece am 30-50 de oameni care mă acompaniază și facem o atmosferă deosebită. Când sunt singur resimt o presiune mai mare pentru că se aude și cea mai mică scăpare. În momentul în care cânți singur trebuie să îi captezi pe cei din public, trebuie să-i prinzi și să nu le mai dai drumul“, mărturisește Cadmiel.

 

 Cântatul cu orchestra reprezintă apogeul actului meu artistic

 

Toate aceste experiențe, tot cumulul de energie pe care îl transmite publicului la fiecare concert, nasc o nouă întrebare: Ce este un artist? “Pentru mine ca muzician, un artist este cel care reușește să se detașeze și să treacă dincolo de norme, de standard. Artistul este cel care reușește să transmită ceva mai mult decât un lucru tehnic. El își expune viața la fiecare manifestare publică, e un act al punerii pe tavă a sufletului tău“, destăinuie Cadmiel.

 

Poza nr 4

 

Starea pianistului în pandemie

Acum, Cadmiel este în Austria la Universitatea de Muzică și Arte din Viena, unde urmează cursurile de master. Pandemia i-a dat peste cap programul artistic, dar a rămas fidel ascezei muzicale. “Cel mai greu este că nu avem cum să concertăm cu public. E foarte dificil să cânți în fața unor pereți goi sau în fața unor săli cu scaune goale. Partea bună este că ne putem continua munca, putem studia acasă, în acest timp putem să investim mai mult în noi“, conchide optimist Cadmiel Boțac.

 

 

 

 

Pe marginea unui peron din Gara de Nord, maestrul așteaptă trenul pentru a pleca în provincie. Urma o serie de concerte care aștepta de ceva vreme. În mâna dreaptă un geamantan, iar în cealaltă o vioară Stradivarius. Cohen, impresarul lui Enescu, îi face semn să urce, urmează un drum lung. Ne aducem aminte de maestru și de călătoriile lui prin țară astăzi, când se împlinesc 65 de ani de la plecarea sa dintre noi.

 

Pregătiri înainte de turneu

După cel de-al Doilea Război Mondial, activitatea artistică a lui George Enescu se împarte între două țări: Franța și România. În 1936, Enescu se găsea în Capitală, mai exact într-o cameră de clasa a doua din incinta Hotelului Bratu, aflat în proximitatea Gării de Nord. La cei 55 de ani, Jurjac, după numele de alint, era un tip robust, cu o podoabă capilară bogată, de culoare închisă, ce-i aluneca pe frunte, și cu o voce timidă. Stă la clasa a doua nu pentru că nu și-ar permite să închirieze un apartament de lux, ci pentru că “e aproape de gară și trenurile pleacă la noi de dimineață“, lămurește maestrul.

Urmează un turneu lung prin provincie, iar Enescu își pregătește meticulos bagajul: un geamantan cu cele trebuincioase și cel mai important obiect, vioara. Era un Stradivarius pe care dăduse 15.000 de mărci. Jumătate din preț a fost acoperit de ajutorul bănesc primit de la Spiru Haret, care a făcut o colectă în urma căreia 90.000 de elevi din școlile primare au donat pentru achiziționarea viorii. Poate că așa se explică episodul în care Enescu, aflat în Oltenia face o repetiție generală înaintea unui concert la care asistă o sală plină ochi cu elevi ce nu treceau de șaptesprezece ani. Dar să revenim.

 

Prima urbe de pe traseu

În timpul călătoriei cu trenul este însoțit de impresarul său, Cohen, care se îngrijea de agenda maestrului. După un drum lung, scârțâitul frânelor pe roțile de fier anunță prima destinație. Peronul este ticsit cu fel de fel de oameni care fierb: strigăte, agitație, aglomerație! Mirați, călătorii scot capetele pe geam și nu înțeleg ce-i cu această mulțime electrizată. Din compartimentul de clasa a doua apare sfios, George Enescu. Mulțimea ia foc și un potop de urale se dezlănțuie: “Trăiască maestrul Enescu!“.

La coborâre, un tânăr cu un buchet de flori în mână îi urează bun venit în mijlocul urbei. După micul speech, cei de pe peron îl saltă pe renumitul violonist și-l așează într-o trăsură ca vai de ea și îl conduc până la hotel. Pe la orele prânzului, servește masa la restaurant. Într-o ținută exemplară, încearcă să facă abstracție de personalul care își dă coate și șușotește pe sub mustăți. Ospătarul vine și întreabă dacă poate lua comanda. Enescu ridică privirea și comandă: “două ochiuri, un șnițel și un compot“. După masă, clar odihnă, iar diseară concertul.

 

Enescu_2

 

Enescu, încoronat neoficial ca bulibașă

Recitalul, un succes! După fiecare bucată muzicală, publicul cere insistent repetarea ei, maestrul se conformează. La final, scena este asaltată de admiratori care solicită autografe. Prima destinație era bifată, așa că urmează alta. Maestrul și impresarul se trezesc cu noaptea în cap pentru a prinde trenul. Nici acum nu scapă de presingul fanilor care îi solicită autografe. De această dată are de-a face cu un grup de domnișoare melomane înarmate cu stilouri și hârtie. Nu-i cale de scăpare, iar Enescu semnează fără oprire. La plecare, zeci de batiste flutură în vânt, se aud suspine, urări de drum bun, nu-i exclus să fi curs și lacrimi.

Sunt multe întâmplările care însoțesc turneele marelui Enescu. Muzica lui avea puterea de a înălța și de a topi inimile reci. Rămâne celebru episodul de la Craiova când la final de concert, membrii unui taraf cad înlăcrimați la picioarele lui și îi spun: “După ce te-am ascultat pe tine, noi ne lăsăm de meserie. Nu ești mata bulibașa al nostru?

 

 

Surse: Ioan Massoff, “Realitatea Ilustrată” nr. 479 din 25 martie 1936 și nr. 514 din 25 noiembrie 1936.

 

 

La 14 ani, Marcel Lazăr se întreba, firesc, ce carieră ar fi potrivită pentru el. Majoritatea prietenilor de familie erau medici, iar părinții au crezut că băiatul lor va urma aceeași cale. Într-un moment de epifanie, Marcel a respirat profund și a decis: nu își va trăi restul vieții printre halate albe, bisturie, perfuzii, și alte lucruri ce țin de spital. A decis să-și trăiască viața în preajma oamenilor de artă, să cânte și să aducă muzica clasică aproape de oameni. Astăzi, Marcel Lazăr este licențiat în interpretare muzicală la pian și este fondatorul festivalului de muzică clasică Moldo Crescendo.

 

A studiat în orașul lui Mozart

Originar de pe celălalt mal al Prutului, Marcel a bătut cale lungă pentru a studia pianul la Cluj-Napoca. Aici s-a plămădit aluatul din care este alcătuit pianistul de azi. Își amintește cu nostalgie de orașul din inima Transilvaniei: ”A fost o perioadă deosebit de frumoasă, prima mea interacțiune cu un alt mediu decât cel de la Chișinău, și mă bucur că a avut loc într-un oraș studențesc, cu mulți tineri din diferite colțuri ale României și ale lumii. Diversitatea culturală este foarte benefică pentru un artist și m-am bucur din plin de această diversitate la Cluj”, a spus Marcel Lazăr.

 

Mai multă atenție pentru educație, cultură și mediu

 

Sârguința și devotamentul cu care tânărul din Chișinău slujește pianul l-au purtat până în orașul lui Mozart. Plecat în Salzburg cu o bursă Erasmus, Marcel a avut ocazia să studieze acolo la una din cele mai bune facultăți europene de muzică. “Salzburgul este un panteon al muzicii, un templu care aduce cei mai dedicați muzicieni ai lumii. Este și o rampă de lansare pentru foarte mulți tineri muzicieni. Iarăși, diversitatea culturală era fenomenală, am întâlnit ”prodigy-kids”, am întâlnit legende ale muzicii clasice și am auzit live muzicieni pe care îi auzisem doar pe YouTube. Am înțeles unele lucruri despre industria muzicală globală și am putut să iau niște decizii în legătură cu cariera mea”, a spus Marcel Lazăr pentru Matricea Românească.

 

Marcel Lazăr (3)

 

Debussy, Wagner și Ravel își dau întâlnire cu publicul la Moldo Crescendo

Dorința de împărtăși publicului bagajul muzical deprins în străinătate a fost unul din obiectivele prioritare pentru Marcel. Ca multe idei mari, totul a început într-o cheie ludică,  la care s-a adăugat dorință sinceră de a cânta împreună cu prietenii. Așa s-a născut festivalul de muzică clasică Moldo Crescendo, care de la ediție la ediție a trecut prin orașe precum Chișinău, Bălți, Brașov, Sibiu, Timișoara, Cluj și București. “Festivalul are la bază o relație de prietenie și respect, vitală pentru muzica de cameră. Ne cunoșteam mai mult sau mai puțin din liceu, iar după primul concert, la care au participat patru foști colegi de clasă, alți prieteni ne-au zis că le-ar face plăcere să cântăm împreună. Cel mai dificil a fost să ne sincronizăm calendarele, deoarece programele de învățământ ale colegilor care studiau prin România, Anglia, Finlanda sau Rusia erau diferite, unii aveau planificate alte festivaluri, însă reușeam să găsim o perioadă potrivită”, a zis Marcel Lazăr.

 

Sinceritatea este un lucru foarte important în artă, publicul sau timpul te vor taxa dacă nu ești sincer, dacă te servești de muzică ca să te pui pe tine în față

 

La început, posibilitățile de a obține finanțare erau reduse. Tinerii muzicieni erau dispuși să cânte voluntar, însă chiria sălilor, promovarea, biletele de avion, și alte lucruri care țin de organizarea unui festival necesitau costuri. “Cel mai mare impediment au fost și sunt banii. Am apelat mereu la sprijinul comunității, prin campanii de colectare de fonduri și în timpul acestor campanii reușeam să găsim și sponsori interesați de activitățile noastre și dornice de a se asocia cu festivalul nostru. În Moldova este încă destul de greu să explic directorilor de companii de ce trebuie să investim în educație și cultură”, a precizat Marcel Lazăr.

 

Marcel Lazăr (2)

 

H2O și muzica clasică

L-am provocat pe Marcel să ne spună cum putem face muzica clasică accesibilă unui segment de public cât mai numeros. “Mereu am considerat că cel mai nepregătit om, dacă va ajunge în Filarmonica din Berlin și va asculta Simfonia a IX-a de Beethoven, Șeherezada de Korsakov, Bolero de Ravel, Rapsodia Română de Enescu și orice altă capodoperă, îi va fi imposibil să nu le îndrăgească. S-a creat un stereotip legat de muzica clasică, eu zic că muzica clasică este H2O. Este imposibil să nu consumi H2O, poate îl preferi sub formă de ceai, cafea, vin, bere, whisky, șampanie, sau altceva, dar sigur îți place H2O-ul, la fel este și muzica clasică. Poate nu preferi Beethoven și Wagner, dar preferi Debussy și Ravel, poate nu-ți place Haydn, dar îți place Prokofiev, muzica clasică este un univers imens în care sigur poți găsi ceva frumos”, apreciză Marcel Lazăr.

 

Muzica clasică înseamnă atenție la detalii, rafinament în percepție, observații, meditație și liniște interioară

 

Marcel Lazăr slujește arta, și arta nu uită să-l răsplătească. Moldo Crescendo crește de la an la an, muzica clasică începe să răsune în spații diverse, de la săli de concert până la spații neconvenționale. Toate aceste vin în urma crezului pe care Marcel l-a asumat, și de la care nu face niciodată rabat: “Cuvintele lui Dinu Lipatti «Servește muzica, și nu te servi de ea» este unul din motto-urile vieții mele. Sinceritatea este lucru foarte important în artă, publicul, sau timpul te vor taxa dacă nu ești sincer, dacă te servești de muzică ca să te pui pe tine în față”.

 

Acum opt ani, când era la masteratul de antreprenoriat social, Loredana Munteanu s-a gândit să pună bazele unui proiect prin care să-i apropie pe tineri de artă. Titlul temei de disertație pe care Loredana îl alesese era ”Arta nu mușcă”. Teza a fost bine primită de către profesori, iar la final unul dintre ei a încurajat-o să continue și să deschidă un ONG cultural. Fără echipă, fără niciun suport financiar sau măcar o idee despre cum e lumea ONG-urilor, Loredana era doar o proaspătă absolventă de masterat care pornea la drum cu un bagaj de vise.

 

După câteva luni a venit prima idee, muzică clasică la metrou. Ca multe idei bune, a venit pe neașteptate. Într-o dimineață, într-un vagon al aglomeratului metrou bucureștean, unul dintre călători asculta o manea pe boxele playerului portabil pe care-l avea cu el. Deși mulți păreau deranjați, doar Loredana s-a dus la el și l-a întrebat dacă nu se gândește la disconfortul pe care-l produce în jur. Răspunsul primit a surprins-o: asta e muzica mea de zi cu zi, cu ea trăiesc de dimineață până seara. ”Ok, și cum ar fi să vin și eu cu un player mâine, să apăs play și să fie Bach?”, a replicat ea. I s-a răspuns sec: ”Dacă asta e muzica ta, poți s-o aduci.”

 

“Muzica este limbajul universal: nu trebuie decât să asculți și să simți”

De la această întâmplare a pornit Festivalul de Muzică Clasică de la Metrou. Conceptul era nou pentru România, așa că Loredana a vorbit cu cei de la Metrorex, care s-au arătat foarte deschiși. Începutul a fost dificil, spune Loredana, pentru că “mulți dintre artiști, atunci când i-am contactat, au refuzat. Le era teamă, se simțeau foarte expuși. Le lipsea experiența spațiilor neconvenționale.” Astfel, la prima ediție cei care au concertat pe peroanele metroului bucureștean au fost aproape toți studenți. “Mi-a plăcut ideea să mă duc către tineri artiști. Să le găsim o altfel de platformă pentru concerte, mai ales că există în continuare o problemă cu spațiile pentru concerte și spectacole. Așa că le-am oferit cea mai neconvențională sală de spectacole din București” spune Loredana Munteanu.

 

Festivalul de muzică Clasică de la Metrou. Foto: https://www.facebook.com/artanumusca/

Festivalul de Muzică Clasică de la Metrou. Foto: https://www.facebook.com/artanumusca/

 

Pe lângă recitalurile de muzică clasică susținute de soprane, tenori, cvartete, publicul a putut admira momente de balet clasic și dans contemporan. Prima ediție a fost un succes, iar cu timpul ideea a crescut atât de mult încât “de la a doua ediție am început să spunem că e un festival, nu doar un simplu proiect”, își amintește Loredana.

 

Poezie în tramvai. Și jazz

După Festivalul de Muzică Clasică de la Metrou, Loredana a început să îndrăgească și mai mult ideea de proiect cultural în spații publice alternative. Astfel, pe 21 martie 2019, de ziua internațională a poeziei, a luat naștere Tramvaiul poeziei. Proiectul a reconstruit atmosfera Bucureștiului poetic de altă dată. În această primă ediție, tramvaiul de pe linia 1 din capitală a fost gazda poeziei timp de trei săptămâni.  “Tramvaiul a fost personalizat atât în exterior, cât și în interior. La exterior a fost colantat cu versuri ale marilor autori, iar în interior cu o bibliotecă interactivă, dar cu autori contemporani”, spune Loredana Munteanu.

 

Actul artistic stradal are un dinamism pe care nicio sală nu o să-l poată capta vreodată. În stradă nu înregistrezi numai vibrația și energia actului artistic, ci și vibrația orașului

 

În fiecare zi diferiți poeți au susținut recitaluri de poezie în tramvai, acompaniați de muzică de jazz. “Tramvaiul are un farmec aparte, care amintește de Bucureștiul interbelic. Și dincolo de a apropia publicul larg de poezie, mi-ar plăcea ca oamenii să privească orașul de la fereastra tramvaiului și cu alți ochi. Să simtă vibrația orașului, pentru că nu poți să citești poezie mecanic, trebuie să te conectezi și la tine însuți, și la frunza care a căzut”, spune organizatoarea.

 

Lor_3

 

“Mulți dintre noi avem nevoie de momente care să ne amintească de micile bucurii și unul dintre ele poate fi chiar acesta: în drumul tău spre casă, care e același în fiecare zi, întâlnești mereu oameni diferiți, care ar putea să-ți aducă un zâmbet, o mică speranță” spune Loredana Munteanu.

 

Din punctul meu de vedere, arta e pentru toată lumea, nu e ceva intangibil. Dimpotrivă, e pentru orice categorie de oameni. Nu trebuie să cunoști istoria artei sau a muzicii, trebuie doar să-și deschizi mintea și sufletul

 

Publicul din tramvai a fost divers, de la bătrâni la tineri, de la locatari ai cartierelor până la persoane care locuiau peste hotare. “Au fost foarte mulți bătrâni simpatici cărora le era teamă că au greșit tramvaiul, ei voiau să ajungă la piață. Sau turiști din alte țări, care mi-au au zis că n-au mai văzut niciodată așa ceva”, își amintește Loredana.

 

 “Nu poți să citești poezie mecanic, trebuie să te conectezi la tine însuți și la frunza care a căzut”

Tramvaiul literar și muzical a fost întregit de un concurs de poezie destinat tinerilor cu vârsta cuprinsă între 18-25 ani. În primele zece zile s-au înscris 263 de participanți din toată țara. Creațiile au fost jurizate și au fost desemnați zece finaliști care au urmat un atelier de scriere creativă cu Iulian Tănase.

 

Lor_2

 

Ulterior tinerii au fost provocați să creeze un poem a cărui temă să fie Bucureștiul. “Însă apoi ne-am gândit să facem o schimbare, ca să nu trebuiască să alegem un singur câștigător din cei zece. Ne-am zis să-i lăsăm pe acești copii să se bucure de experiență, să nu simtă doar presiunea competiției. Așa că i-am făcut pe toți zece câștigători. Iar ei au creat un poem colectiv, pe care ne dorim să-l pictăm pe fațada unei clădiri din București” a spus Loredana.

 

“Oricând e nevoie de oameni cu inițiativă, fie că e ONG, business, o idee inovatoare sau o postare pe Instagram”

Succesul acestor proiecte i-a dat încredere Loredanei și a început să țintească și mai sus. Cât de sus? Până la a livra scrisori în avion. Astfel a apărut Atelierul de scrisori călătoare, bilete  scrise de mână, lăsate pe banchetele trenurilor, autobuzelor și în final ale avioanelor. Ele purtau un mesaj simplu: comunicarea de azi e eficientă, dar rece. Să ne întoarcem, măcar din când în când, la scrisul de mână, cald și prietenos.

 

Lor_4

 

Loredana Munteanu își continuă explorarea spațiilor alternative și a formelor neobișnuite de exprimare artistică. “Voi continua cu tramvaiul poeziei, poate chiar reușim să-l extindem și în alte orașe din țară. Iar apoi mi-ar plăcea să dezvolt un proiect pe conceptul de arte vizuale, deja am câteva idei.”