Tag

muzică românească

E oficial: Braşovul a renăscut. Şi asta e o veste bună nu doar pentru Ardeal, ci şi pentru România centenară.

O veste bună pentru Ardeal, fiind că e important să se înţeleagă un lucru: Ardealul nu se rezumă nici la Cluj, şi nici la Untold ori Dracula. Nu se reduce nici la Sibiu şi la nostalgiile de capitală a culturii europene. Braşov, oraşul unde compozitorul Ciprian Porumbescu s-a refugiat din Bucovina şi a creat prolific, culminând cu opereta “Crai nou”, pusă în scenă în sala festivă a gimnaziului Andrei Şaguna la 11 martie 1882, este chintesenţial pentru România – şi următoarea ei sută de ani.

Renaşterea Braşovului, după ani de hălăduire – asemeni lui Porumbescu – în obscuritate şi în umbra marilor oraşe, e o veste minunată pentru România, fiindcă România are nevoie de un centru puternic. Acolo unde inima funcţionează rău, şi capul, şi picioarele suferă de pe urma unei circulaţii proaste. Braşovul, după toate semnele, şi-a rezolvat problemele cu fluxul – economic şi cultural – iar revirimentul lui ţine de domeniul evidenţei. Nu-mi cereţi statistici, nu-mi cereţi acte doveditoare. E o senzaţie, tangibilă per pedes apostolorum. Sentimentele, sufletul nu se clasează în dosare.

Aici, unde românii erau ţinuţi în „ghetoul” de dincolo de zidurile cetăţii – dovadă însăşi locul unde a luat fiinţă Prima Şcoală Românească -, umili servi ai naţiunilor de prim rang – vezi Unio Trium Nationum şi, mai târziu,  plângerile românilor din Supplex Libellus Valachorum – aici, România musteşte de viaţă. Freamătul turistic e doar un simptom, dar Braşovul e mai mult decât turism de week-end: e stâncă de Istorie.

Braşovul nostru e mai mult decât turism de week-end: e stâncă de Istorie

Şi dacă, aşa cum o publicitate locală anunţă triumfător, “Aniversările nu sunt despre trecut, ci despre viitor”, Centenarul României trebuie să se refere la ceea ce am făcut (bine şi rău), dar mai ales la ceea ce vom face. Câţi dintre noi vorbesc – în anul de graţie 2018 – în afara discursului comemorativo-prohodic, despre ce vom clădi în viitor, despre cum ne imaginăm România următorului centenar?

Braşovul, cu seva lui tinerească, cu lustrul său regăsit, poate fi un model de renaştere a României, de proiecţie a viitorului. Căci, după un Sud aplatizant, învechit în rele şi atât de blamat, nu este el poarta de trecere în cealaltă Românie, una la care aspirăm cu toţii – locul în care s-a făcut Unirea tuturor românilor, locul unde e mai bine şi mai calm?

a renăscut Braşovul România centenară logo

Braşovul ne aduce aminte că aniversările nu sunt despre trecut, sunt despre viitor

E oficial: Braşovul a renăscut. Iar revenirea festivalului Cerbul de Aur (29 august – 2 septembrie), superbă emblemă identitară a României, după 9 ani, este, în sine, încă o dovadă a gloriei noastre regăsite.

Să mulţumim, aşadar, Braşovului că ne uneşte, la poalele Carpaţilor milenari.

Transilvania este nu doar ţara lui Dracula, ci şi un extraordinar rezervor de folclor şi de muzică românească. Azi, muzicianul Bogdan Simion vă prezintă istoria şi realităţile care modelează trioul ţărănesc din regiune.

Transilvania este cunoscută în Occident drept ţara lui Dracula. De fiecare dată când un occidental, chiar unul cu studii medii sau superioare, ascultă „muzica ţigănească” cântată în centrul Câmpiei Transilvaniei, în ciuda faptului că o consideră de cele mai multe ori minunată, acesta recunoaşte degrabă că eticheta de „ţigănesc” lipită pe această muzică este confuză şi deseori implauzibilă. Unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi contemporani ai acestei muzici este Emil Mihaiu, care locuieşte împreună cu familia sa într-o casă frumos păstrată în oraşul Gherla. Ici-colo, în Mărginimea Sibiului, în ţigănia din Sebeş (în casa violonistului Mircea Stoica, de exemplu), în sudul Transilvaniei, în vecinătatea cetăţilor dacice şi a ruinelor romane, în câteva locuri din comuna Beriu (jud. Hunedoara) şi în alte câteva sate din regiune, ne mai putem întâlni cu această muzică devenită din ce în ce mai rară.

Emil Mihaiu este unul din puţinii muzicieni români din generaţia sa, care a rămas credincios muzicii de trio ţărănesc din Câmpia Transilvaniei şi care a reuşit să-şi găsească drumul în scena minisculă de muzică ţărănească a prezentului, ducând mai departe ideile şi experienţa trioului clasic (apărut probabil în prima jumătate a secolului al XVIII-lea şi reprezentat de o pleiadă de artişti ţărani, între care merită menţionat Şandor Ciurcui din satul Frata, comuna Soporul de Câmpie, Cluj). Emil Mihaiu a înţeles că numai printr-o sinteză de folclor, muzică cultă de largă accesibilitate (în special de secolului XIX) şi muzici euro-americane de început de secol XX (swing jazz, tango, cafe concert, cafe chantant, vaudeville, cabaret, romanţă ş.a.) ar putea ajunge la o identitate artistică, menită să fie în acelaşi timp românească, ungurească, ţigănească dar şi universală.

muzică românească trioul ţărănesc din Câmpia Transilvaniei Transilvania Dracula folclor slider

Bogdan-Mihai Simion (centru), alături de Emil Mihaiu şi Urszui Kalman din Gherla (judeţul Cluj)

Până de curând, locuitorii din Transilvania – cei care îi iubeau nespus în urmă cu câteva decenii cântările lui Mihaiu – nu auziseră nici numele şi nici povestea celebrului prinţ vampir datorită căruia regiunea în care se născuseră devenise un veritabil brand internaţional. Altele erau grijile lor: să îşi hrănească animalele, să îşi cultive pământurile sau, dimpotrivă, să plece din ţară, undeva unde să poată munci pe un salariu bun. Ceteraşii (muzicienii, în grai local) aveau şi ei alte lupte identitare: începând cu prima jumătate a anilor `90, muzica ţigănească tinde să devină un simbol etnic rom. În consecinţă, această muzică este continuu modelată şi remodelată sub presiunea unor idei politice, în general de extracţie occidentală, fiind totodată dependentă de ce înţeleg occidentalii prin sintagma „muzică ţigănească”.

Ceteraşii: Simion Bogdan-Mihai (voce); Emil Mihaiu (vioară); Urszui Kálmán (violă/braci); Pusztai Aladár (contrabas)

Ceteraşul Mircea Stoica din Sebeş, calm, iubitor de distracţie, mereu pozitiv şi trăind în pace cu toată lumea din cartier, a încercat să stea departe de această dezbatere. Dar până şi el, un muzician inteligent şi reflexiv care înţelege bine datoria pe care o are, realizând faptul că existenţa trioului transilvan pe care îl păstoreşte a fost neîntreruptă timp de mai multe secole, este nevoit să cânte la sfârşitul fiecărei reprezentaţii – astăzi, deosebit de rare – măcar de două ori, celebrul „hit de muzică populară” „Puşca şi cureaua lată”.

La jumătatea anilor `90, Dracula a fost singurul simbol ce a reuşit să unească toţi ardelenii, indiferent de moştenirea lor etnică sau culturală

La jumătatea anilor`90, Dracula a fost singurul simbol ce a reuşit să unească toţi ardelenii, indiferent de moştenirea lor etnică sau culturală. Atunci când transilvănenii au aflat că acest personaj chiar a existat şi că, în plus, le era şi conaţional, întâi au fost uimiţi, apoi s-au supărat pentru că le-a fost atribuit fără nicio consultare prealabilă, însă în cele din urmă s-au gândit îndelung, în bună tradiţie ardelenească, ajungând la concluzia că ar fi mai bine să îl deţină, să îl reprezinte şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, să-l şi vândă.

Asta a înţeles foarte devreme compozitorul elveţian de origine maghiară Sándor Veress. Acesta a studiat şi a predat mai târziu la Academia Franz (mai bine zis Ferencz!) Liszt din Budapesta. Printre profesorii săi se număra Zoltán Kodály, cu care a studiat compoziţie, şi Béla Bartók, cu care a studiat pianul. Cel mai important, pentru ceea ce ne interesează pe noi aici, ca asistent al lui László Lajtha a efectuat cercetări pe teren asupra muzicii ţărăneşti maghiare, muzicii trioului ţărănesc din Transilvania şi muzicii ţărăneşti ceangăieşti din Moldova. Înainte de a dirija la premiera „Dansurilor transilvane”, Veress menţiona într-un interviu că emoţia pe care încearcă să o transmită ascultătorului trebuie să semene cu un vals lent, dansat cu groful Dracula (sic!). Şi dacă aici se afla compozitorul maghiar în urmă cu aproape o jumătate de secol, astăzi, într-o lume în care comercialul a căpătat o cu totul altă dimensiune, mai ales cu ajutorul internetului, este uimitor că mai există încă muzicieni romi (puţini) care refuză angajarea în acest joc al construcţiei identitare dirijate şi manipulate de interese de moment.

Joc din Mărginimea Sibiului

Dar poate cel mai interesant personaj al trioului transilvan de astăzi este Urszui Kalman. După propriile sale cuvinte, dar mai ales după cele ale celorlalţi muzicieni din regiune dar şi ale oamenilor obişnuiţi, el este unul dintre cei mai buni bracişti (interpreţi la violă cu trei corzi) ai prezentului, din întreg Ardealul. Colaboratorii săi apropiaţi, mai ales cei mai tineri care îl ajută în lucrul cu computer-ul şi cu celelalte probleme ale contemporaneităţii, i-au pus chiar o poreclă amuzantă: „bracistul patriei”.

Această formă străveche muzicală este una dintre puţinele moşteniri comune ale germanilor, românilor, romilor şi maghiarilor din Câmpia Transilvaniei

Pentru ei, aceste cuvinte au sens: în timpul săptămânii, de luni până vineri, Urszui înregistrează diferite muzici într-un studio din Cluj, cu diverşi solişti vocali din întreaga „patrie-mamă” – pentru ceteraşii de aici, cu sensul strict de centrul Câmpiei Transilvaniei.

În ciuda eforturilor acestor muzicieni străluciţi, emoţia fonică a satelor colonizate de germani, administrate de scaune săseşti sau de grofi maghiari şi în final de statul român – într-o formă sau alta – este într-o continuă şi extrem de rapidă transformare. Odată cu această generaţie, trioul transilvan va rămâne probabil un vestigiu muzeografic. Problema nu este că dispare un gen de muzică – sute, dacă nu mii de muzici au dispărut de-a lungul vremurilor pentru a face loc altora. Diferenţa este că această formă străveche muzicală este una dintre puţinele moşteniri comune ale germanilor, românilor, romilor şi maghiarilor din Câmpia Transilvaniei. Şi asta o face să fie deosebit de valoroasă.

Foto deschidere: Alături de cvartetul condus de către Mircea Stoica din Sebeş (judeţul Alba)

Unul dintre cei mai talentaţi tineri artişti români, Bogdan Simion, deschide pe Matricea Românească o serie dedicată muzicii autohtone, printr-un articol ce tratează relaţia dintre fanfara ţărănească – în cazul de faţă, din Moldova – (precum renumitele, dar discretele, ansambluri din Zece Prăjini sau Vorona) şi (pasiunea pentru) muzica tradiţională.

Trupele ţărăneşti de „alămuri” sunt o figură pitorească în muzica tradiţională a României. Cu aspectul lor mărunt, dar îngrijit, unele sate din judeţele Iaşi şi Botoşani în care se mai găsesc încă – nu se ştie pentru cât timp – aceste fanfare, par să se îndrepte timid către o oareşicare bunăstare. Dezavantajul acestor ansambluri instrumentale rurale este că începând cu anii `80, muzicile tradiţionale au fost implicate în diferite dezbateri intelectuale ce continuă până în prezent, cu suişuri şi coborâşuri intermitente. S-ar părea că până ne vom hotărî ce este „specificul românesc” în muzică, acesta ar putea să moară liniştit în nişte comunităţi izolate.

Mi-am întrebat recent un prieten occidental dacă a ascultat vreodată o trupă ţărănească de alămuri din România. Răspunsul a fost complicat. Ştia de sârbii ce suflă în ţevi pe lângă Bregovic. Ştia de ruşii cu trompetele, ba chiar de polonezii cu trompetele. Ştia şi de ceva ţigănesc din Balcani pe bază de trompete, însă nu putea lega concertul Fanfarei Ciocârlia (pe care îi văzuse la New York cu un an înaintea conversaţiei noastre) de vreo tradiţie românească. În urma concertului, nici măcar nu reţinuse de unde e trupa.

S-ar părea că până ne vom hotărî ce este „specificul românesc” în muzică, acesta ar putea să moară liniştit în nişte comunităţi izolate

Fanfara ţărănească moldovenească poate părea la prima audiţie plină de umor, iar acest tip special de umor – receptat îndeosebi de occidentali şi de orăşeni – reiese din împletirea unor antinomii: forţă şi un soi de blândeţe elefantină, optimism şi tristeţe copleşitoare, tensiune şi relaxare, seriozitate şi exuberanţă. Reintrarea pe făgaşul normalităţii (menţionat la începutul articolului) a câtorva sate cu fanfare din Moldova de Sus şi Bucovina a fost precedată de o perioadă lungă de disperare, frustrare, tensiune, corupţie, sărăcie extremă şi şomaj: anii `90 ai secolului XX. În acea perioadă, muzicile ţărăneşti absorbiseră abundent elemente de muzică populară iugoslavă (aşa numita „novokomponovana narodna muzika” – muzica populară nou compusă, agreată de către Tito şi dispreţuită de către Ceauşescu), muzică ce ajunsese într-o atât de mare vogă încât s-a răspândit dinspre vestul ţării până în cele mai îndepărtate colţuri ale României, unde a fuzionat haotic cu muzica locală. Fanfarele ţărăneşti încep să sufle în alte moduri muzicale şi după alte scheme ritmice. Bătuta, rusasca, hora şi sârba boierească sunt înlocuite treptat cu „Răpirea din serai”, „Laura” sau „Băiatul şi fata mea”.


Backstage & Ia-ţi mireasă ziua bună

Există însă şi sate nord-moldoveneşti ale prezentului – Zece Prăjini (Iaşi) sau Vorona (Botoşani) sunt primele exemple ce îmi vin în minte, acolo unde eroi locali cum sunt Costică Panţîru sau Sergiu Dascălu nu aşteaptă nimic în schimb pentru proliferarea muzicilor de care se încăpăţânează să nu se descotorosească – care merg cu sârguinţă şi înţelepciune spre bunăstare. Muzicile de fanfară din aceste sate – compuse în principal din cântece propriu-zise, cântece rituale şi cântece de nuntă – sunt reînnoite în mod constant, fără a-şi periclita identitatea locală, ce devine parcă din ce în ce mai luminoasă de la an la an.

Muzica tradițională și percepția asupra ei

În spatele intelectualilor irascibili şi mereu gata de a fi deranjaţi de orice nu pot înţelege până în capăt, au început să crească brand-uri internaţionale, grădinărite – cum altfel? – de străini

Umorul pe care îl percepem noi (citadinii) lipseşte cu desăvârşire din interpretările pe care ţăranii români le dau fanfarelor ţigăneşti rurale. La Cozmeşti sau la Valea Mare, ţăranii plugari şi ţiganii lăutari cântă sau ascultă fanfara într-o stare de spirit specifică, dictată de funcţiile şi circumstanţele spectacolului: bucurie, în timpul dansurilor şi petrecerilor, calm, în timpul înmormântărilor, sobrietate, în timpul momentelor esenţiale din cadrul ceremoniei căsătoriei ş.a.

După 2000, când românii au putut să se deplaseze mai liber în lume, tinerii moldoveni şi-au luat inima în dinţi şi au început să-şi caute locuri de muncă în Australia, Canada, Spania, Austria, Germania, Italia ş.a. Noua muzică populară moldovenească, amestecată cu maneaua, world music, pop music, hip-hop şi multe altele, începe să-şi atragă de acum criticile nervoase ale activiştilor culturali, dar şi ale unor intelectuali, ce încep să o considere „poluată”, dăunătoare şi distrugătoare de „specific românesc”.

Fanfara ţărănească din comuna Vorona, judeţul Botoşani, Moldova, susţinând un concert de muzica tradiţională

Fanfara ţărănească din comuna Vorona, judeţul Botoşani, Moldova, susţinând un concert

În spatele intelectualilor irascibili şi mereu gata de a fi deranjaţi de orice nu pot înţelege până în capăt, au început să crească brand-uri internaţionale, grădinărite – cum altfel? – de străini. Apar rând pe rând Fanfara Moldova, Fanfara Ciocărlia, Fanfara Shavale, Fanfara Shukar (sau Speranţa), majoritatea acestora din satul ieşean Zece Prăjini (comuna Dagâţa). Muzica devine distinctiv balcanică, fiind asociată stilistic tot mai mult cu muzicile produse de Bregovic în fosta Iugoslavie, până într-acolo încât numeroşi tineri cred cu tărie că asta a fost muzica ţărănească a Moldovei dintotdeauna – într-o comunicare peste timp cu o curte osmanlâie imaginată undeva între Iaşi şi Chişinău.

Pe ce cale o va lua muzica ţărănească de fanfară din Moldova, acum când ne apropiem cu paşi repezi de anii `20 ai sec. XXI? E greu de spus. Totuşi îmi amintesc mereu de Costică Panţîru şi de compoziţiile sale. Ce poate fi tradiţional într-un cântec compus acum 20 de ani? Stilul. Sau mai bine spus aducerea în contemporaneitate a atributelor stilurilor locale mai vechi. Costică a asimilat un stil în copilărie, stil care îl face să se simtă în largul său şi pe care astăzi îl vede ameninţat de interpretările orchestrelor moderne.

Fanfara de la Vorona – Iţele
Foto deschidere: Fanfara din comuna Dagâţa, satul Zece Prăjini, judeţul Iaşi

Bogdan Simion

Bogdan Simion

Simion Bogdan-Mihai este doctorand în literatură, (titlul tezei în pregătire este "Imaginea regelui Carol I în presă: antidinastici şi procarlişti") solist vocal, cobzar, pasionat de folclor, ocazional scriitor şi actor. A coordonat timp de 4 ani proiectul "Şamanul Mut", unul dintre puţinele proiecte postdecembriste de revitalizare a muzicilor de tradiţie orală din România. Este membru permanent al Bandei Agurida (Loredana Band), a lucrat la coloana sonoră a serialului "Las Fierbinţi" şi a documentarului "Wild Carpathia" produs de Travel Channel. A lucrat ca instrumentist cu numeroşi artişti din România, între care Loredana Groza, Mihai Mărgineanu, Taraf de Haidouks, Les Elephants Bizzarres, Chimie, El Nyno, Samurai ş.a.
Bogdan Simion

Cântul și liricul sunt nimfele culturale ale unui popor, care mai înainte de a vorbi a cântat. Basarabia, deși micuță și ascunsă în inima Europei, are cu ce se mândri în materia poeziilor și melodiilor – veritabil balsam pentru suflet. Aceste tandre acorduri ne-au însoțit din fragedă copilărie, când ne cânta mama: „Nani-na, nani-na, dormi acum, fetița mea” și până la epopeea independenței, când decis a fost că Moldova se vrea întoarsă în latinitate.

Așa că din trupul mumei naționale a luat ființă un duet, un cuplu de oameni care au cântat durerile neamului, care au pus pe note sentimentele și frustrările unui popor indecis prin definiție. Uniți atât pe pământ printr-o căsătorie, cât și în ceruri prin spirit, Ion și Doina Aldea-Teodorovici sunt figuri emblematice ale patrimoniului nostru cultural. Iată de ce, în acest material, am decis să le aduc un elogiu.

O mare dragoste: soții Ion si Doina Aldea-Teodorovici, embleme pentru muzica românească din Basarabia

O mare dragoste: soții Ion si Doina Aldea-Teodorovici, embleme pentru muzica românească din Basarabia. Sursa foto: iticket.md

Ion Aldea-Teodorovici s-a născut în mod miraculos, de sărbătoarea Bunei Vestiri (cred că a fost un semn providențial), în orașul Leova, RSS Moldovenească. Tatăl său, Cristofor Teodorovici, a fost preot, nevoit în perioada ocupației sovietice să se retragă din biserică. Mama sa, Maria Aldea, a fost moașă. Doina Marin, numele de fată, s-a născut pe 15 noiembrie 1958, în orașul Chișinău, în familia intelectualilor Eugenia și Gheorghe Marin. Tatăl său a fost scriitor și jurnalist, iar mama – profesoară de Limbă și Literatură Română. De la începuturile vieții erau predestinați să aducă arta și frumosul în capul mesei. Ambii talentați și puternici, au decis că nu pot fi egoiști și că țara asta mioritică merită ceva mai bun.

Cândva…

Îți amintești la ce visam,

Când hoinăream

Pe coama munților.

Cândva…

Visam mereu în doi să fim

Și-n toamnă să ne logodim

În toiul nunților

                                                                                                              (Versuri din cântecul Balada familială)

Anul 1982 este, pe bună dreptate, momentul inițierii acestei comuniuni spirituale, care s-a întins pe un deceniu. În 1991 câștigau premiul presei la Festivalul Național de Muzică Ușoară „Mamaia – 91”. În 1992 sunt protagoniștii filmului „Dragostea ce mișcă sori și stele” și în același an sunt delegați la Festivalul „Cerbul de aur” de la Brașov, stabilind o tot mai strânsă colaborare cu frații de peste Prut.

Decursul istoric i-a prins într-un vertij, numit renaștere națională, motivându-i să creeze și să dea naștere unor simboluri care vor dăinui. Așa că au dăruit națiunii cântece de un profund patriotism, cum sunt „Suveranitate”, „Sfântă ni-i casa”, „Mănăstirea Căpriana” și altele. Dar nu s-au mulțumit să stea doar în marginea luptelor de regăsire, ci au urcat pe baricade, cântând în fața luptătorilor din războiul de pe Nistru împreună cu poeții Grigore Vieru, Adrian Păunescu.

Țin minte cum mama îmi punea la casetofonul vechi cântecele lor, cum vocea lor catifelată se îmbia și se ridica aidoma unor rugăciuni spre cer. Chiar și acum, la maturitate, mă ating „Sărut, femeie, mâna ta” sau „Floare dulce de tei”. Nu doar muzica le era frumoasă, ci și chipurile, dar mai ales iubirea. Dacă există cu adevărat suflete-pereche atunci, indubitabil, ei au fost. Chiar și moartea nu i-a putut despărți, deși ni i-a luat prea repede.

Omagiu statuar adus celor doi artiști în Basarabia

Omagiu statuar adus celor doi artiști în Basarabia Sursa foto: www.publika.md

Au plecat în neființă în urma unui accident rutier de pe șoseaua DN2 în noaptea de 29 spre 30 octombrie 1992. Dispariția lor subită a provocat multă durere și chiar teorii conspiraționiste, dar ceața memoriei i-a învăluit exact așa cum au plecat, ei doi și un mic suflețel de copil, pe care Doina îl purta sub inimă.

Doina şi Ion Aldea-Teodorovici – Eminescu (Cerbul de Aur 1992)

Ion Aldea-Teodorovici – Sărut femeie mâna ta 

Corina Moisei

Corina Moisei

Basarabeanca din echipa Matricei Româneşti. Artist în suflet, dependentă de cărți și de cultură, în toate formele ei
Corina Moisei

A renăscut Braşovul!

16 Iulie 2018 |
E oficial: Braşovul a renăscut. Şi asta e o veste bună nu doar pentru Ardeal, ci şi pentru România centenară. O veste bună pentru Ardeal, fiind că e important să se înţeleagă un lucru: Ardealul nu se rezumă nici la Cluj, şi nici la Untold ori Dracula....

Trioul ţărănesc din Câmpia Transilvaniei

11 Septembrie 2017 |
Transilvania este nu doar ţara lui Dracula, ci şi un extraordinar rezervor de folclor şi de muzică românească. Azi, muzicianul Bogdan Simion vă prezintă istoria şi realităţile care modelează trioul ţărănesc din regiune. Transilvania este cunoscută în...

Fanfara ţărănească din Moldova

28 august 2017 |
Unul dintre cei mai talentaţi tineri artişti români, Bogdan Simion, deschide pe Matricea Românească o serie dedicată muzicii autohtone, printr-un articol ce tratează relaţia dintre fanfara ţărănească - în cazul de faţă, din Moldova - (precum renumitele,...