Tag

muzică tradiţională românească

Istoria personală şi istoria muzicii se împletesc într-o nouă lecţie de etnomuzicologie semnată, pe Matricea Românească, de către artistul Bogdan-Mihai Simion. Acesta tratează, mai jos, originile şi evoluţia muzicii de zongoraşi din regiunea istorică a Maramureşului, aşa numitul Maramureş voivodal, considerate „cea mai veselă muzică ţărănească din România”.

În satul Hoteni, la marginea comunei Hărniceşti, se află o casă veche de lemn, delicată şi îngrijită, situată în mijlocul unei curţi care se extinde într-o livadă şi într-o grădină de legume. În aceeaşi curte, mai la vedere, există şi o casă nouă de cărămidă cu aspect tradiţional, pe o latură a căreia a fost ridicat un chioşc de lemn. Căldura, frumuseţea şi coerenţa stilistică a gospodăriei îţi taie respiraţia. Acesta este visul devenit realitate pentru Ioan şi Anuţa Pop, vis pentru care au lucrat umăr la umăr timp de doisprezece ani. Ioan Pop, poreclit Popicu de soţie, rude şi prietenii apropiaţi, s-a născut într-o familie de ţărani în satul Poienile Izei, în Maramureşul voivodal, acolo unde, în 1913, Béla Bartók însuşi s-a oprit pentru o cercetare etnomuzicologică.

Numele lui Ioan Pop este cel mai uşor de asociat cu muzica de zongoraşi din regiunea istorică a Maramureşului. El consideră că reprezintă „cea mai veselă muzică ţărănească din România”. Partea de nord a României – cu precădere regiunea Maramureşului – este renumită pentru tradiţiile şi vechile obiceiuri păstrate până în contemporaneitate. Între aceste tradiţii, muzica joacă un rol extrem de important. Pe lângă dansurile locale, pe care oamenii zonei le numesc „jocuri”, ce se dansează în perechi, cea mai importantă formă muzicală este „horea”. Horea, în esenţă, este o formă muzicală lirică, cu teme precum iubirea, dorul, doliul, durerea plecării în armată, bucuria cântatului, povestirea sau anunţarea Naşterii şi a Învierii lui Iisus Hristos.

Horea, în esenţă, este o formă muzicală lirică, cu teme precum iubirea, dorul, doliul, durerea plecării în armată, bucuria cântatului, povestirea sau anunţarea Naşterii şi a Învierii lui Iisus Hristos

Când era copil, Popicu a învăţat să interpreteze toate aceste tipuri de hori pe instrumentele la modă în perioada respectivă, în regiunea sa: tilincă (fluier ciobănesc), ceteră (vioară), contră (violă), zongoră (chitară) şi dubă (tobă). A început să cânte ca zongoraş la petrecerile şi dansurile duminicale din sat, atât de plăcere, cât şi ca sursă de venit ce l-a ajutat să termine liceul. Mai târziu, a început să cânte la nunţi şi la alte petreceri în întreaga regiune extinsă a Maramureşului, inclusiv Lăpuş, Chioar sau Codru. Popicu a întâlnit-o pe Anuţa când era adult. S-au căsătorit şi s-au stabilit pentru o vreme în casa tatălui miresei, Ionu’ Diacului din Hoteni. Ei au hotărât să-şi construiască acolo propria casă, din lemn sculptat şi cu verande pe ambele părţi, un tip de casă pe care sătenii nu o mai construiesc în zilele noastre.

Ioan Pop & Ioachim Făt – Mori, mândră, ori te mărită (filmare din satul Hoteni, Maramureş)

Cei doi se trezeau – şi se trezesc încă – în fiecare dimineaţă în liniştea copleşitoare a naturii. Pe măsură ce în praful de sub streaşina casei se mărea numărul găinilor deţinute de familia Pop, câteva vaci au început să se amestece cu celelalte ale satului, purtând talăngi la gât ce creau sunete discordante – în Maramureş, la fiecare casă, o altă vacă se adaugă cirezii ce pleacă la păscut. Ca orăşeanul ce-şi plimbă câinele sau copilul, Ioan Pop ducea din când în când vacile întregului sat la păscut. Satul Hoteni din Maramureş era – şi rămâne încă – una dintre cele mai izolate comunităţi din întreaga Uniune Europeană, unde ţăranii şi-au păstrat un stil de viaţă care, în cea mai mare parte a continentului, a dispărut în urmă cu câteva sute de ani.

Bogdan-Mihai Simion, alături de Ioan Pop, unul dintre cei mai cunoscuţi zongoraşi din Maramureş, România

Bogdan-Mihai Simion, alături de Ioan Pop, unul dintre cei mai cunoscuţi zongoraşi din Maramureş, România

Ansamblul ţărănesc tipic din Maramureş este un duo format din zongoră şi vioară, adesea însoţit de o tobă. Taragotul, saxofonul şi acordeonul au fost mai recent introduse. Mâncărurile gustoase, horinca puternică şi muzica tradiţională a zonei fac nopţile mai frumoase aici. Un grup de americani – cum altfel? – au lansat chiar un curs ce durează o săptămână şi prezintă pe scurt muzicile şi dansurile din Maramureş. Instrucţia este asigurată de nimeni altul decât Popicu, ce cu această ocazie îşi reafirmă poziţia drept unul dintre cei mai cunoscuţi muzicieni ţărani din România. Pe valea Marei, acesta a format inclusiv un grup de muzică tradiţională, intitulat Iza. Colaboratorii acestui grup sunt cei mai buni muzicieni ai prezentului din Maramureş, toţi fără excepţie fiind agricultori sau păstori. Între timp, Iza a devenit un grup renumit în România, mergând anual în turnee în Israel şi în vestul Europei. Grupul promovează ideea că muzica ţărănească şi dansul ţărănesc sunt fundamentale pentru fericirea omului, iar tot ceea ce face are ca scop menţinerea acestor vechi tradiţii. Ioan Pop ştie că, pentru a reuşi acest lucru, acestea trebuie să rămână semnificative pentru timpul prezent şi trebuie să fie prezentate mereu proaspăt, dar totodată fără a fi „modernizate” agresiv.

Satul Hoteni din Maramureş rămâne una dintre cele mai izolate comunităţi din UE, unde ţăranii şi-au păstrat un stil de viaţă care, în cea mai mare parte a continentului, a dispărut în urmă cu sute de ani

Puţini sunt însă cei care ştiu că şi tatăl lui Ioan Pop a fost înregistrat de către un grup de antropologi occidentali. Înregistrările au fost reeditate recent sub titulatura de „Balkan Arts Series: Volume 7”, încadrate într-o serie mai largă, de 13 cd-uri ce cuprind printre cele mai interesante înregistrări de muzici ţărăneşti, realizate în Bulgaria, estul Serbiei, Macedonia greacă, Tracia şi România. Realizate între anii 1961 – 1979 (în cadrul a trei cercetări etnomuzicologice), nefiind puse la dispoziţia publicului larg până în anul 2012, aceste înregistrări remarcabile evidenţiază şi sărbătoresc o cultură şi un stil de viaţă sătească ce au dispărut pentru totdeauna, transformate până la nerecunoaştere de către presiunile sociale şi economice ale tehnologiei – graţie industrializării -, de către influenţa sovietică şi ulterior de către globalizarea occidentală.

Grupul Iza – Cand m-o Făcut Mama-n Lume

Între obsesii şi exotizări, Ioan Pop ţine steagul sus şi luptă zi de zi pentru ceea ce crede. Occidentalii sunt din ce în ce mai interesaţi de această moştenire, iar întrebările şi răspunsurile lor ar trebui să ne dea nouă de gândit. De pildă, în ediţia online a ziarului The Guardian, un cititor povesteşte că va ajunge în România în luna iunie a anului 2016 şi spune că îşi doreşte în mod expres să asculte muzică tradiţională ţigănească – iată brandul de ţară! El îi roagă pe ceilalţi cititori să-i sugereze care este cea mai potrivită zonă pentru a găsi această muzică. După câteva pagini de recomandări – care mai de care – un anume Peter Mills oferă un răspuns splendid. El susţine că varietatea de muzică pe care o poate întâlni potenţialul călător în România spune multe despre amestecul etnic remarcabil – şi uneori volatil – al ţării. I se sugerează centrul Câmpiei Transilvaniei pentru amestecul româno-maghiar ce l-a inspirat atât de tare pe Béla Bartók, Ţara Românească pentru cele mai bune trupe muzicale ţigăneşti şi Maramureşul voivodal pentru muzica românească pur-sânge. Fireşte că răspunsul este incomplet şi că se poate argumenta împotriva lui. Însă el dă măsura imaginii muzicilor de tradiţie din România în spaţiul din afara ţării. Şi asta, uneori, contează mai mult decât adevărul istoric sau frontierele – care întotdeauna sunt periculoase în cultură.

 

Foto deschidere: Muzicianul Bogdan-Mihai Simion, alături de grupul Iza coordonat de către Ioan Pop

Muzicianul Bogdan Simion revine „pe scena” Matricea Românească, propunându-ne o nouă filă de istorie muzicală: azi, despre taraful ţărănesc din Vlaşca, cu o filiaţie către celebrul Taraf de Haidouks,  cel care a făcut cunoscut în întreaga lume genul special de muzică produs de către lăutari.

În anul 1969, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din Republica Socialistă România (Bucureşti) a publicat teza de doctorat în etnomuzicologie a lui Gheorghe Ciobanu: „Lăutarii din Clejani”, o carte plină de explicaţii tehnice uscate, transcrieri, scheme ritmice, moduri, game şi note muzicale, pe care puţini neprofesionişti s-au simţit tentaţi să o citească. În orice caz, din acest studiu se văd în ceaţă comunele mici şi mijlocii din Câmpia Dunării, din fosta plasă Vlaşca (actualmente judeţele Giurgiu şi Teleorman). Pentru înţelegerea acestor comunităţi, cu mult mai utilă ar fi vizitarea cârciumilor cu patru mese din periferia ţigănească – periferie ce adăposteşte cam o treime din populaţia acestor sate – unde câţiva bătrâni învârt o bere la doi litri de jur împrejurul mesei, depănând amintiri.

Şi totuşi, ce este muzica ţărănească de taraf din regiunea Vlaşca? Dacă ar fi să ascultăm primele două discuri comerciale ale grupului Taraf de Haidouks, consolidat ad-hoc de regretatul Stephane Karo, confuzia ar fi evidentă: albumele oferă o gamă largă de stiluri muzicale, toate provenind din rândul muzicilor tradiţionale sau populare din România: balade (sau cântece bătrâneşti), cântece de dragoste, cântece ţigăneşti, jocuri româneşti ş.a.

Pentru înţelegerea acestor comunităţi, cu mult mai utilă ar fi vizitarea cârciumilor cu patru mese din periferia ţigănească

Datorită coexistenţei intime a mai multor generaţii de lăutari în comuna Clejani, toate aceste repertorii se întâlnesc – ba chiar intră în competiţie unul cu celălalt – discurile acestea reprezentând mai degrabă un amestec de melodii vechi şi melodii cu aranjamente moderne.

Călătorind cronologic, ajungem la o altă sursă importantă, publicată în 1986. În acel an, Muzeul Omului de la Paris a lansat două discuri (amândouă cu booklet-uri deosebit de bogate) semnate de etnomuzicologii Bernard Lortat-Jacob şi Jacques Bouet, purtând titlul „Ballades et fêtes en Roumanie”. Occidentalii care au ascultat LP-urile şi au citit broşura lor au aflat că, nu departe de Bucureşti, în regiunea Vlaşca din Muntenia, în inima Câmpiei Dunării, există nişte sate mici, prăfuite şi sărace, cum ar fi Gratia sau Ghimpaţi, unde ţiganii cântă muzici unice în această parte a Europei. Totuşi, majoritatea locuitorilor acestor sate sunt români. Aceştia trăiesc din creşterea bovinelor şi a păsărilor de curte, din ţuică şi din agricultură şi legumicultură, pe care le practică pe terenuri mici dar extrem de fertile.

Ţambalistul nonagenar Dulea, deşi imobilizat la pat de doi ani, încă spune poveştile trecutului, când muzica ţiganilor era relativ căutată de către agricultorii din regiune – adică în urmă cu 70 de ani – când într-un sat mărunt cum este Naipu, în judeţul Giurgiu, trăiau 10 contrabasişti, 25 de ţambalişti şi 60 de violonişti. Există extrem de puţine înregistrări cu muzicile produse „pe sate” de către ţiganii lăutari în anii `40 – `80 (cvasitotalitatea lor fiind realizate de către Institutul de Etnografie şi Folclor, iar înregistrările sunt pe cât de vii le permiteau stalinismul sau naţional-comunismul să fie), de aceea cercetările pe satele cu cartiere lăutăreşti, realizate de cei doi etnomuzicologi francezi, în comunităţile din Câmpia Dunării – în condiţii extrem de grele – sunt deosebit de valoroase.

Bogdan Simion cântând împreună cu taraful de lăutari din Naipu (judeţul Giurgiu)

Cântând împreună cu taraful din Naipu (judeţul Giurgiu)

În urma acestor serioase studii de antropologie muzicală, iese la lumină măreţul Taraf de Haidouks, taraful rom-român format dintr-un grup de muzicieni tradiţionali (lăutari), în marea lor majoritate din comuna Clejani (Giurgiu), dar şi din Mârşa sau Roata. Se poate discuta îndelung despre cât de bine au reprezentat taraful ţărănesc vlăscean, însă există totuşi câteva certitudini: grupul păstorit de Karo a fost unul dintre cele mai importante (şi mai proeminente) din România post-comunistă, a fost cel mai bine vândut produs „ţigănesc” ce a ieşit din România şi a fost singurul fenomen autentic de export cultural (nu imaginat, sau artificial „ca să dea bine imaginii României în lume”).

Vasile „Sile” Vlad, Marin „Minuş” Tiţa & Marian „Dan” Bonghene – Hora bătrânească

În prima jumătate a anilor `90, muzica periferiei satelor – periferie ocupată, cum spuneam, de ţigani – a urcat pe cele mai importante scene ale lumii. Muzica avea origini mult mai umile decât şi-ar fi imaginat occidentalii fermecaţi: în secolul al XIX-lea, mai exact după 1857, odată cu abolirea sclaviei, ţiganii (ce până atunci fuseseră în mare măsură în proprietatea mănăstirilor din plasa Vlaşca) au primit loturi de teren şi s-au stabilit lângă agricultorii români. Ulterior, aceştia au căutat să îşi producă cât mai multe în propriile gospodării, pentru a evita să cumpere. Această primă generaţie de lăutari, ce copilăriseră în sclavie şi s-au străduit să devină agricultori (neavând nici cunoştinţele şi nici informaţia transmisă de generaţii de către români), erau însă în continuare invitaţi la conacele boierilor locali pentru a cânta – unii dintre ei chiar pe note – la petrecerile fastuoase unde îşi făceau apariţia şi oaspeţi străini.

În 1986, Muzeul Omului de la Paris a lansat două discuri semnate de etnomuzicologii Bernard Lortat-Jacob şi Jacques Bouet, purtând titlul „Ballades et fêtes en Roumanie”


Astfel, cuvântul lăutar a ajuns să desemneze o clasă de muzicieni tradiţionali. Cel mai adesea, prin tradiţie, aceştia erau membrii unui clan profesionist de instrumentişti şi solişti vocali romi (aceştia preferând denumirea de „ţigani lăutari”). Sălbaticia, brutalitatea, exuberanţa, tragedia şi alimentarea cu zeci de litri de ţuică de prună făcută în casă au ajuns coordonatele României în general, dar mai ales ale muzicii ţărăneşti din România în particular în decursul deceniilor. Începând cu 1932, studioul Electrecord a adunat mii de lăutari, înregistrând discuri mai bune sau mai proaste, mixând şi masterizând totul „in-house”: până şi discurile Taraf de Haidouks, amintite în prima parte a articolului, au fost înregistrate tot la Electrecord – doar mix-ul şi master-ul au fost realizate în studioul „One Two” din Bruxelles.

Între timp, comunismul a trecut. Cercetarea a devenit extrem de facilă. Duse sunt vremurile când localnicii erau reticenţi să găzduiască străini pentru a evita conflictele cu autorităţile, vremurile când cercetătorii trebuiau să petreacă noaptea pe câmp, în saci de dormit, sub stricta supraveghere a Securităţii. Astăzi, lăutarii din satele din Vlaşca se bucură enorm când „îi mai bagă şi pe ei cineva în seamă” şi te-ai gândi că în mâna de sate unde au mai rămas câţiva lăutari bătrâni, ai găsi grupuri mari de antropologi ce ar locui cu ei zi şi noapte, filmându-i şi interogându-i continuu. Liniştea nopţii e spartă numai de sunetul greierilor şi de cele câteva certuri de pe uliţa lăutarilor. Cuvinte în limba romani străpung liniştea iute, zgomotos şi pasional într-un amestec bizar cu câteva cuvinte în limba română. Cât de romi sau cât de români au mai rămas aceşti lăutari? Aceasta este una dintre marile întrebări, la care mă tem că numai viitorul ne va putea răspunde.

 

Foto deschidere: Bogdan Simion, pe scenă alături de taraful din Gratia (judeţul Teleorman)

Zongoraşii ţărani din Maramureşul voivodal

20 Septembrie 2017 |
Istoria personală şi istoria muzicii se împletesc într-o nouă lecţie de etnomuzicologie semnată, pe Matricea Românească, de către artistul Bogdan-Mihai Simion. Acesta tratează, mai jos, originile şi evoluţia muzicii de zongoraşi din regiunea istorică a...

Taraful ţărănesc din Vlaşca

4 Septembrie 2017 |
Muzicianul Bogdan Simion revine "pe scena" Matricea Românească, propunându-ne o nouă filă de istorie muzicală: azi, despre taraful ţărănesc din Vlaşca, cu o filiaţie către celebrul Taraf de Haidouks,  cel care a făcut cunoscut în întreaga lume genul...