Redirecționează 3,5% din impozitul pe venit
Tag

Nae Ionescu

În 1907, într-o banală zi de 18 octombrie, pe apucate, pe nepusă masă literară se năștea Mihail Sebastian, cel care a introdus schiul în literatura română, cel care ne-a dăruit câteva romane și piese de teatru ce nu-și pierd nici astăzi farmecul și, bineînțeles, actualitatea. Sebastian scria fără a falsifica trăirea. Observăm acest lucru în Jurnalul său, unde identifică schiul drept „o admirabilă diversiune” și nu o pasiune – hobby, cum se obișnuiește astăzi. Zăpada (natura în toată frumusețea ei) se pare că are un efect terapeutic asupra sa. La fel și Jurnalul său stufos.

„Zăpada mă odihnește, mă face mai tânăr, mă ajută să uit”, mărturisea acesta. Bucureștiul îi dădea dureri de cap, actrița de care era îndrăgostit îi dădea dureri de cap, literații vremii îi amărau zilele, prieteniile cu Nae Ionescu, respectiv Mircea Eliade îi întăreau și mai mult bănuiala neagră care îi rodea cu perseverență dragostea sa cultivată pentru e.

„Literatura nu-mi va da niciodată o bucurie egală schiului”

Pentru Mihail Sebastian, natura era o terapie și un subiect de meditație, observație a firescului prin care și-a definit întreaga operă. „Trei zile de schi – și mă întorc cu nervii calmați, puși la locul lor.” Deplânge cu umor și luciditate situația sa („Bucureștii ăștia, viața asta pe care o duc”), care îl îndeamnă spre vicii, glisând spre băutură şi sărăcie.

Trăiesc pe apucate, de la zi la zi. Nu am bani, hainele mi se rup și nu aştept nimic, decât să se facă seară, să se facă dimineață, să vie joia, să vie duminica.

, scrie Sebastian în Jurnalul său.

Cu toate acestea, dragostea sa pentru natură, pentru oameni era nelimitată înlăuntrul său, în intimitatea pericentrului său spiritual. Cel puțin așa ne place să credem despre un personaj care nu a dorit a face carieră – cum se spune astăzi -, nici să fie la modă, în trenduri, să facă bani, ci și-a dorit, după cum mărturisea, o casă curată, o femeie care să sălășluiască în patul său, cărți și ceva mai mulți bani pentru micile plăceri ale vieții (mai multe cărți, desigur!). Un decent subiectiv, care astăzi ar putea părea desuet sau ar stârni surâsul unor salariați români ce rostesc vocabule neavenite dintr-o autosuficență grobiană. Atât de puțin și-a dorit Sebastian să fie fericit, și nu a avut parte. Mi-ar plăcea ca cei care se duc la piesele sale, montate și astăzi prin teatrele din București și din țară, să-și amintească faptul că piesele au fost scrise din dragoste pentru o femeie. Era și puțin orgoliu pe acolo, dar ce scriitor cu trăiri autentice nu e puțin vanitos?

Vă redau mai jos câteva crâmpeie din Jurnalul său:

Stupid mai rău decât orice amorezat , căci n-am scuza nici unuia. Am fost totuși la ea (după ce i-am telefonat de două ori – prima dată dormea, a doua oară ieșea în oraș la o cursă), i-am spus – de altfel destul de bine, cu gestul, încruntarea și vocea perfecte -, i-am spus că o iubesc.

Și pe urmă am plecat, căci la 8 și un sfert trebuia să vină cineva.

– Am încurcat orele, mi-a spus ea candidă.

Sunt un măgar.

Continuă cu aceeași voioșie descrierea închipuirii feminine amorezate, după ore fixe evident.

Sunt de altfel lămurit asupra ei și cred că nu mai am mare lucru de schimbat din imaginea ei blondă, simpatică, puțin frivolă, mai mult curioasă decât senzuală, întreținându-și cu bucurie egoismul ei personal, care se hrănește din adorația câtorva oameni, destul de diverși, femei și bărbați, cărora ea le cere s-o placă fără patetism, dându-le în schimb un surâs fără dificultate. Un mic monstru drăguț. Față de care toate gândurile mele de până acum au fost ridicul disproporționate.

Mă gândesc cu plăcere la ea, amuzat de amintirea ei, pe care sper că timpul o va scuti de puncte dureroase.

Se întreabă serios la un moment dat: „Și nici eu nu-mi dau seama dacă o iubesc cu mare amor sau cu ultimele rezistenţe din viață”.

Dragostea sa se răsfrânge și în natură. Iubea pinii sau cel puțin avea pentru ei un afect considerabil. Un episod cu Camil Petrescu ne deslușește, lămurește acest aspect:

Mă oprisem cu Camil la Șosea, unde se fac lucrările pentru Luna Bucureștilor. Se transplantează acolo câțiva pomi și tocmai în momentul acela se încerca să se planteze un pin, adus nu știu de unde. Două lucuri m-au impresionat, întâi imensa bucată de pământ cu care fusese rupt copacul. Propriu-zis, nu rupt. Se săpase în jurul lui un cilindru, un fel de glastră de – să zicem – 2 metri cubi, încercuind-o cu butii, ca pe un butoi. Această glastră trebuia să intre într-o groapă dinainte săpată, pe dimensiunile ei.

Dar ce m-a surprins și mai mult au fost oamenii care se sileau să ridice copacul. I-am numărat: peste 50. Ce voință de viață, indiferentă, puternică, fără cuvinte, fără gesturi, de o grandoare tăcută, în copacul ăsta, care părea uriaș între oamenii care se agitau în jurul lui.

Urmează alt pin.

Am stat adineauri – 9 dimineața – câteva minute la capătul aleii cu nuci, să privesc Prahova, în sus, spre munți. E amețitor. Albul zăpezii de pe Bucegi, pe urmă albul merilor în floare, pe urmă o mie de nuanțe de verde – de la verdele negru al unui pin stingher, până la verdele galben, fraged, umed, nesigur, al frunzelor tinere. În mijlocul peisajului – exact în mijloc, de parcă ar fi fost pusă acolo nu știu de ce legi ascunse de compoziție – o casă cu acoperișul negru, ars, sumbru, luminând prin contrast culorile vii din jur.

Cât despre Uniunea Scriitorilor, fosta Societate a Scriitorilor Români, Mihail Sebastian spune următoarele:

Suntem într-o groaznică mahala, o mahala cu literați. Sinistru, sinistru, încă o dată sinistru.Trec printr-o periaodă de intoxicație literară. Mi-e silă. De ce n-am rămas un meseriaș oarecare  – avocat, birocrat -, un om de treabă și de ce nu mi-a fost dat să am casa mea, viața mea, iubirea mea, fără complicații, fără nimic „interesant”, fără „regrete” .

A iubit Sebastian, a iubit și literatura, când nu putea iubi oameni.

Foto deschidere: montaj după irishtimes.com

În continuarea seriei Nae Ionescu de pe Matricea Românească, vă propunem azi – soarta a vrut ca de la Cluj – un emblematic articol de cultură politică, în care celebrul ideolog face analiza raportului dintre Nordul şi Sudul României, al antinomiei Ardeal – Muntenia. Pentru Ionescu, muntenii au „mentalitate de schimb, nu de producţie”, iar ceea ce le-a permis să unifice Ţara devine însuşi „germenul de pierzare” şi cauza succesului lor tranzitoriu, cădere de care ” fruncea ” Ardealului stă să profite pe merit. Textul complet, mai jos.

Scriitorul Radu Dragnea, care s’a remarcat în ultimii ani prin foarte sugestive şi ingenioase interpretări ale elementelor de cultură românească, îmi face obiecţiunea că în raportul de forţe „nord sud” în care eu prevedeam isbânda nordului, s’ar putea să intervină un factor special, care să hotărască totuş pentru victoria sudului muntean. Acest factor ar fi după d-sa funcţiunea unificatoare a Munteniei, aşa de activă în constituirea României moderne.

Evident, problema este prea vastă ca să nu comporte tot felul de obiecţiuni. Ea depăşeşte de altfel nu numai cadrul, dar şi preocupările unei gazete, fie ea chiar „Cuvântul”. Am aruncat-o în discuţiune mai mult ca o sugestie, în preajma adunării de la Alba-Iulia, asupra semnificaţiei căreia era în măsură să arunce unele înţelesuri mai adânci. De o discuţie prin ziare în legătură cu ea, nu sunt bucuros; pentru că nu se încadrează în psihologia ziarului în genere.

Obiecţiunea d-lui Dragnea se leagă însă direct cu probleme desbătute îndelung în această foaie. Deci obiecţiunea, în ea însăş, fără raportarea ei la problema nord-sud, căreia de altfel eu nu-i găseam interpretări şi justificări, ci o construiam numai din fapte brute, poate fi cercetată şi aici.

Funcţiunea unificatoare a Munteniei? O recunoaştem, a existat. Ea isvorăşte însă deadreptul din lipsa de rădăcini naţionale a mentalităţii muntene, din pierderea contactului cu tradiţia; prin ridicarea unei clase noui de oameni, adaptabilă la mentalitatea abstractă a liberal-democratismului apusean tocmai prin incapacitatea ei de a gândi organic: mentalitate de schimb, nu de producţie. (De altfel nici nu se poate vorbi de o mentalitate general munteană, căci şi aci ţuicarii din regiunea dealurilor au înfrânt pe plugarii Bărăganului).

Funcţiunea unificatoare a Munteniei? O recunoaştem, a existat. Ea isvorăşte însă deadreptul din lipsa de rădăcini naţionale a mentalităţii muntene, din pierderea contactului cu tradiţia

Că în asemenea împrejurări muntenii au luat conducerea treburilor şi au construit noul stat românesc, nu e decât normal. Conjunctura europeană şi momentul istoric îl indică pentru aceasta. Aci stau, dacă e vorba de uşoare indicaţiuni explicative, şi pricinile succesului muntenilor asupra moldovenilor. Dar tot aci stă şi cauza caracterului tranzitoriu al acestui succes.

Pentru că tocmai funcţiunea aceasta unificatoare a spiritului românesc de sud, care i-a constituit resortul intim, îi devine azi germenul de pierzare. Toate ţările se adaptează de douăzeci de ani încoace unei noui formule de aşezare politică; formulă care îşi trage inspiraţiile dintr’o mentalitate concretă, în contact direct cu realităţile, şi având deci nu numai respect, dar chiar grija pentru libera desvoltare a formelor locale de viaţă. Pe când deci mentalitatea munteană „decretează”, construind după un plan abstract, conceput după idei programatice, – spiritul modern încearcă pretutindeni o umilă apropiere de realitate, căreia vrea să-i surprindă secretul; nu pentru a o face să se supună voinţei spiritului, ci pentru a-i înlesni libera desfăşurare de forţă.

Mentalitatea moldovenească, deşi mai aproape de realităţi, nu poate lupta din alte motive. Popoarele din răsăritul Europei nu au avut darul de a crea state. Actele creatoare în ordinea politică, au venit toate la noi din centrul Europei. Contactul strâns cu Rusia, nu putea da prin urmare moldovenilor geniu politic constructiv. (Ci cel mult idei). Au deci mentalitate realistă. Scapă dificultăţilor structurii unificatoare; – dar nu au gestul politic.

Oamenii zilei de azi sunt Ardelenii, celălalt nord al ţării. Ei posedă şi înţelegerea concretă a realităţilor, după cum însăş au tradiţia organizaţiilor politice

De aceea afirmam că oamenii zilei de azi sunt Ardelenii, celălalt nord al ţării. Ei posedă şi înţelegerea concretă a realităţilor, după cum însăş au tradiţia organizaţiilor politice prin contactul cu Austria (care, administrativ, ori ce s’ar zice, a cunoscut meseria ca puţini alţii).

Funcţiunea unificatoare a Muntenilor? Nu o contestăm. (Dacă nu ar fi decât limba literară!) Dar iată, tocmai această acţiune unificatoare ne dă argumente pentru a prevedea apropiata cărare a sudului.

13 mai 1928

 

Sursa: Nae Ionescu, Muntenia care unifică, articol republicat în volumul “Roza Vânturilor”, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990

Continuăm aclamata serie de autor Nae Ionescu printr-o binevenită pastilă de spiritualitate: Ce e Predania, articol despre Biserica Ortodoxă Română şi tradiţia ei, scris la 1937.

Una din cele mai mari primejdii care amenință ortodoxia românească – și cu ea însăș așezarea spirituală a poporului nostru în structura lui intimă – este nevoia de „înoire” pe care o simt din ce în ce mai stăruitor anumite cercuri teologice de la noi. Dacă această nevoie s’ar face simțită numai în unele personagii ridicule, scăpate în bălăriile teologiei rumânești, cari s’ar simți dezonorate dacă nu ar fi în stare să valorifice pe Fouillée sau chiar pe Ernst Haeckel pentru învățătura dumnezeiască, chestiunea nu ar fi tocmai așa de gravă. Se întâmplă însă că o problemă a „înoirii” există realmente în orice viață religioasă. Astfel încât o cercetare atentă a situației, obligată a se ține deopotrivă departe atât de „științificitatea” inovatorilor, cât și de „ortodoxia” habotnicilor, e datoare să stabilească cu precisie sensul și limitele acestei înoiri.

Îmi îngădui să cred că, în ciuda frecvenței și gravității excepționale a erorilor în cari a căzut neliniștea reformatorilor, există un îndreptar sigur, aș zice: infailibil, în problema „actualizării” bisericii; și că numai ignorarea acestui îndreptar a făcut, aiurea și la noi, posibile toate greșelile pe cari le-am trăit sau le ispășim. Acest îndreptar este PREDANIA. Adică sfânta tradiție a Bisericii.

1. Orice învățătură religioasă, deci și învățătura lui Christos, este trăită de oameni. Trăirea aceasta, considerată în totalitatea ei spațială și timporală, constitue într’un fel viața însăș a învățăturii. Căci învățătura nu este un adevăr oarecare, pe care cineva l-a formulat odată, l-a săpat apoi într’o tablă de aramă și l-a pus undeva sub sticlă, ca să se uite lumea la el – sau chiar să i se închine. Ci e mai degrabă ca o sămânță; care e pusă în pământ, încolțește și dă roadă. La învățătura lui Christos se adaugă, deci, într’un fel, trăirea ei de către noi: ea nu mai este învățătură pur și simplu, ci învățătura care a rodit în noi, învățătură rodită.

Astfel fiind însă, învățătura este un fapt, cu o istorie a lui, cu diverse momente cari se înscriu pe o curbă. Curba aceasta e însăș legea de desfășurare a posibilităților cuprinse în învățătură. Iar înscrierea la conștient, formularea diverselor momente, e ceia ce numim noi PREDANIE sau TRADIȚIE.

2. Dacă însă orice așezare religioasă se definește prin învățătura inițială plus formula de identificare a creșterii ei, două primejdii amenință, permanent, o asemenea definiție: a) se poate ca o învățătură să crească strâmb; b) se poate ca o învățătură, chiar normal crescută, să fie fals formulată. Există oare garanții împotriva unor asemenea primejdii, și cari ar fi ele?

Răspundem: în creștinătatea ortodoxă ele există. Și anume, iată-le: adevărurile religiei creștine ortodoxe nu sunt adevăruri individuale. Viața lor se desfășoară într’o comunitate, – și anume în comunitatea de iubire care este Biserica. Atâta vreme cât această comunitate de iubire funcționează normal, este exclus ca creșterea învățăturii să fie strâmbă.

Asta despre creștere. Dar formularea? Formularea se face, la noi, în sinoade, de către sinoade, plecându-se de la principiul absolut just că adevărul creștin, chiar atunci când e vorba de înțelegerea cuvântului lui Christos e de natură conciliară, și nu rațională – rațiunea individuală neavând nimic de spus într’o asemenea problemă. Cum însă un sinod funcționând normal nu poate da formulări eronate, și cum în biserica noastră există indicațiuni precise în privința condițiilor în cari trebue să funcționeze un sinod, însemnează că noi putem ști care formulare e justă și care nu.

Creșterea unei învățături se înscrie pe o curbă. (…) Și atunci problema e simplă: se integrează momentul, el poate fi acceptat; nu se integrează, – el trebue respins, înlăturat, ca unul ce introduce o anormalitate în curbă, un desechilibru în situație

Garanția creșterii drepte a învățăturii și a formulării juste a acestei creșteri stă, deci, în normalitatea funcționării comunității de iubire și a sinodului, normalitate care este suficient indicată în ortodoxie. Iar dacă, prin imposibil, asta nu e încă deajuns, atunci mai există încă o garanție.

În adevăr: spuneam că viața, creșterea unei învățături se înscrie pe o curbă. Curba aceasta, chiar dacă nu poate fi calculată, poate fi în orice caz desemnată, cel puțin pentru ceea ce se leagă cu trecutul. Fiecare moment al ei trebue să stea, structural, într’un raport organic cu toate celelalte, să se integreze în unitatea organică a curbei. Nu e locul să stăruim aci asupra chestiunii. Cine a făcut însă morfologie istorică sau mecanică, își dă seama cât de ușor e să stabilești dacă un moment oarecare se integrează organic într’o curbă sau nu. Și atunci problema e simplă: se integrează momentul, el poate fi acceptat; nu se integrează, – el trebue respins, înlăturat, ca unul ce introduce o anormalitate în curbă, un desechilibru în situație.

Cu alte cuvinte: garanția valabilității creșterii învățăturii, sau formulării acestei creșterii învățăturii, sau formulării acestei creșteri stă în organicitatea ei, – adică în concordanța ei cu tradiția.

3. Inaderența structurală a unui neam sau unei culturi la o formulă de viață religioasă sfârșește, mai curând sau mai târziu, prin desprinderea acelui neam sau acelei culturi de religia respectivă. Ea poate lua însă, provizoriu, și alte forme, cum ar fi de pildă încercarea de a reface învățătura. Așa au făcut, de pildă, protestanții, – cari au luat drumul întoarcerii la origine.

Întoarcerea la origine este, însă, o operație imposibilă pentrucă ea însemnează pur și simplu înlăturarea predaniei, adică ignorarea caracterului viu și deci a creșterii învățăturii. E ca și cum, punând în pământ un bob de grâu și părânduți-se ție că a crescut rău, ai vrea să anulezi creșterea și… să te întorci la bobul neîncolțit. Încercând întoarcerea la origine protestanții ignorează faptul elementar că învățătura lui Christos nu mai este astăzi ceea ce stă scris în Evanghelie, ci această Evanghelie așa cum este ea înfățișată de Biserică, adică de sfinții părinți, de sinoadele ecumenice, – cu alte cuvinte: Evanghelia trăită și crescută normal în comunitatea de iubire a Bisericii.

4. Acum știm însă ce e înoire: înoire nu poate să însemneze schimbare pur și simplu, ci creștere firească. Introducerea luminii electrice o fi înoire, – dar creșterea firească nu e. Pentru că lumânarea care arde în biserică nu este un instrument de luminare (altfel nu ar arde și ziua!), ci o jertfă omagială. Și nici retipărirea bibliei, ca promovare a religiozității, nu e creștere firească, – pentru că nu biblia ne mântuiește, ci Biserica.

Știm, deci, acum ce e înoire firească, pentru că știm ce e predania, măsura ori cărei înoiri, legea de creștere a învățăturii creștine.

1 Martie 1937

În episodul următor: “Muntenia care unifică” (1928)

 

Sursa: Nae Ionescu, “Ce e Predania”, articol republicat în volumul “Roza Vânturilor”, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990

Nae Ionescu (1890-1940) rămâne unul dintre cei mai înzestraţi, dar şi cei mai controversaţi, gânditori originali români. Omul care observa “meseria de gazetar nu e din cele mai uşoare. Lumea e învăţată să te încadreze al cui eşti – sau, vorba lui Caragiale – cu cine votezi. Că nu eşti al nimănui, decât al lui Dumnezeu şi al conştiinţei tale, asta nu poate înţelege nimeni” ne învaţă azi, într-un articol privind revizionismul revanşard maghiar al perioadei interbelice, despre pericolele pe care le prezintă şovinismul, profesându-şi admiraţia faţă de vecinii noştri unguri până la un punct: acela în care arată că Ardealul nu ne-a fost dăruit de Occident, ci este parte milenară a întregului numit România.

Am scris, acum în urmă, în această foaie, o serie de articole asupra datelor orientării istorice a politicei noastre externe. Era o încercare de a desprinde elementele permanente ale vieţii noastre de stat şi de a căpăta din aceste elemente indicaţiuni pentru orientarea noastră. Am afirmat cu acest prilej că latinitatea noastră – principalul argument al celor cari pledează pentru o occidentalizare – este în bună parte o prejudecată. Pentru cine cunoaşte cât de cât structura vieţii noastre de stat şi a vieţii noastre spirituale, afirmaţia aceasta nu închidea nimic surprinzător sau… de ruşine. De aceea în presa românească articolele mele au trecut necomentate.

Iată însă că aceste consideraţii au găsit un ecou la… Budapesta. Şi anume în coloanele confratelui “Nemzeti Ujsàg”; care comentează punctul nostru de vedere, sub titlul “Abandonarea latinităţii valahe”. Am cetit. Am cetit, şi nu mă pot dumeri nici acum. Ce a înţeles şi mai ales ce a putut scoate confratele budapestan merită, în adevăr, atenţiunea noastră.

Ardealul însă nu ni l-a dat nimeni. Nici măcar nu l-am luat noi. Ci Ardeal şi “Ţară” au mers unul înaintea alteia, ca două părţi ale aceluiaş tot, atunci când s’a ivit prima împrejurare prielnică, pe care de un mileniu o aşteptam cu dinţii încleştaţi

Citez: “Cele scrise de ziarul «Cuvântul» sunt foarte instructive; şi de natură a tempera entusiasmul exagerat care a contribuit la orientalizarea şi balcanizarea Ardealului. Articolul va avea de efect că Europa occidentală va lua notă de caracterul oriental al României; şi va înţelege ce greu păcat au făptuit cei cari, în numele democraţiei apusene, au aruncat Ardealul unei ţări cu suflet oriental”.

Eu cred că dacă onoratul meu confrate ungur s-ar fi gândit că lucrurile acestea se cetesc şi dincolo de graniţa ţării sale, ar fi ezitat să le scrie. Pentrucă, vedeţi, peste graniţă se găsesc şi oameni cari să fie sustraşi deformaţiei “patriotice” de perspectivă. Şi dacă nu altceva, dar cel puţin un lucru pot opune aceşti oameni consideraţiilor patriotice de la Budapesta: că Ardealul nu ne-a fost “aruncat” de nimeni, – şi ca atare “democraţia apuseană” nu a avut nimic de spus în această afacere.

Cu “democraţia apuseană” şi cu “Europa occidentală” avem noi, de sigur, socotelile noastre: în care sunt înscrise precis debitul şi creditul. Şi nu am precupeţit niciodată recunoştinţa noastră discretă, sobră şi demnă, dar cu atât mai efectivă, atunci când am fost în situaţia de a fi primit mai mult decât am dat. Ardealul însă nu ni l-a dat nimeni. Nici măcar nu l-am luat noi. Ci Ardeal şi “Ţară” au mers unul înaintea alteia, ca două părţi ale aceluiaş tot, atunci când s’a ivit prima împrejurare prielnică, pe care de un mileniu o aşteptam cu dinţii încleştaţi.

Dar confratele “Nemzeti Ujsàg” ne “denunţă” Europei: vedeţi, valahii ăştia nu sunt decât nişte… orientali; şi Dvs. le-aţi dat Ardealul! Stranie şi întristătoare atitudine. E destul de dureros să vezi un popor mândru ca cel al maghiarilor – dar oare maghiar să fie redactorul autor al articolului? – coborându-se la rolul de delator. Când însă delaţiunea e de aşa calitate, întristarea noastră devine jale. În adevăr, neamului omenesc nu-i e cruţată nici un fel de umilinţă.

Când noi ne-am exprimat îndoieli în chestia latinităţii noastre şi am afirmat caracterul categoric oriental al civilizaţiei româneşti, am exprimat nu numai un fapt, ci şi necesitatea orientării politicei noastre după realităţi. Nu ne-am gândit niciodată că a nu fi occidental e o… ruşine. Pentru că – am dovedit-o doară!! – nu există pentru un popor civilizaţii sau culturi superioare şi inferioare, ci numai o singură formă de cultură; aceea de care el e capabil, în virtutea componentelor lui istorice. A pune însă, peste aceste imperative ale realităţii, în cumpăna valorificării, formula structurală a apusului şi a răsăritului, şi a decide fără nici un fel de discuţie prealabilă în favoarea celei dintâi, iată ce nu poate face decât cineva care nu numai că ignorează primele elemente ale culturii şi civilizaţiei răsăritene, dar e străin şi de dureroasa îndoială în care se frământă de un sfert de veac metafizica apuseană.

Evident însă, confratele nostru nu face numai teorie; ci el ar vrea să spună: aţi aruncat Ardealul orientalilor ălora de valahi; şi nu ni l-aţi lăsat nouă. Nouă, – cui? Desigur, nouă – Ungurilor; cari se ştie doară că suntem occidentali. A ni se refuza nouă dreptul de a ne uni cu Ardealul pentru că nu suntem occidentali, şi a-l cere dela democraţia apuseană, pentru Unguri ca reprezentanţi ai acestei democraţii, iată, de sigur, încă o culme. Pe care o atinge “Nemzeti Ujsàg”; care ştiţi ce însemnează: Gazeta Poporului.

A nu fi occidental nu e o ruşine. Pentru că nu există civilizaţii sau culturi superioare şi inferioare, ci numai o singură formă de cultură; aceea de care un popor e capabil, în virtutea componentelor lui istorice.

În ce mă priveşte, eu am ştiut întotdeauna că Ungurii sunt de origine turanică şi că reprezintă un popor tânăr, mândru, viguros, şi – în păturile lui adânci – o rasă nealterată. Pentru aceasta i-am şi preţuit întotdeauna; pentru ceea ce aduceau ei în centrul Europei: orizonturi largi de stepă, pasiuni puternice – cari impresionează chiar când se exercită în potriva noastră, – sălbatec romantism nostalgic al unui neam de plugari şi păstori, viaţă autentică şi un fel de cavalerism, unite toate într-un patriotism halucinant care a dat Europei cea mai înaltă şi mai cuprinzătoare formulă metafizică a misticei statului.

Şi iată-l acum pe confratele meu maghiar aruncând peste bord această magnifică moştenire, pentru a intra slugă proastă la occident. De ce? Ca să “capete” înapoi Ardealul. Ca şi cum Ardealul se capătă şi nu se ia, şi ca şi cum o ţară cu un suflet ca al fraţilor noştri de peste munţi se poate guverna cu mandat dela Europa apuseană, ca o colonie oarecare din Papuasia! Vai!

Nu scriu lucrurile acestea pentru Unguri. Nu-mi voiu permite nici o dată să dau lecţii unui neam, mai ales când e străin. Le scriu însă pentru fraţii mei, Românii. Ca să înţeleagă ei ridiculul sinistru la care poate duce şovinismul; şi ca să se ferească de acest cel mai greu păcat al unei rasse.

21 martie 1930

În episodul următor: “Ce e Predania?” (1937)

 

Sursa: Nae Ionescu, “De ce nu e bun şovinismul”, articol republicat în volumul “Roza Vânturilor”, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990

Legionarismul – incontestabil pentru unii, dubitabil pentru alţii – lui Mircea Eliade şi relaţia lui „ideologică” avută cu Corneliu Zelea Codreanu planează ca un nor dens de îndoială asupra carierei ilustrului istoric român al religiilor. Matricea Românească a discutat, spre lămurire, cu autoarea unei cărţi fundamentale pentru înţelegerea rătăcirilor şi regăsirilor marelui intelectual: Ramona Tănase, doctor în filologie cu o teză despre Mircea Eliade, cristalizată în volumul “Politicile lui Mircea Eliade: de la tinereţea legionară la maturitatea exilului” (Editura Tracus Arte, 2017).

Citeşte aici prima parte a interviului

Matricea Românească: Am vorbit despre faptul că legionarismul a fost, de la incepţie, un vector de şovinism, de xenofobie. Cum se împacă ortodoxia mișcării cu şovinismul ei?

Ramona Tănase: Nu se prea împacă. Se împacă, în ideea în care evreii sunt cei care l-au ucis pe Iisus. Oricum, doctrina legionară sau aplicarea ei prezintă multe paradoxuri. Şi asta, deoarece Corneliu Zelea Codreanu nu a căutat să aibă o idee care să fie continuă și să nu se contrazică.

Căpitanul nu avea un plan de lungă durată, nu urmărea să nu se contrazică. Revenind la ura de rasă şi la crimele legionarilor: a omorî un om, fie că este evreu sau non-evreu, contravine fundamental religiei ortodoxe. Legionarismul promova religia ortodoxă doar cu numele, fiindcă legionarii nu se prea ghidau după cele Zece Porunci!

Matricea Românească: Hannah Arendt are o teză controversată, pe care tu o evoci, ce spune că, înainte de Primul Război Mondial, România era cea mai antisemită ţară din Europa. O să te întreb două lucruri: e o exagerare? Apoi, exista ceva specific în antisemitismul românesc, față de antisemitismul altor popoare?

Ramona Tănase: Nu știu dacă este o exagerare, pentru că personal nu am cercetat chestiunea.

Matricea Românească: Până la urmă, cum cuantifici antisemitismul?

Ramona Tănase: Greu de spus. Necercetând eu personal zona, și nenumărând oamenii care erau sau nu erau rasiști, dacă asta ar fi posibil… Dar, sunt semne de antisemitism de înainte, de pe la 1880 și ceva. În 1923, A.C. Cuza şi Ion Zelea Codreanu, tatăl Căpitanului, fondau Liga Apărării Naţional Creştine (L.A.N.C.), care se baza strict pe ideologia antisemită.

Matricea Românească: Existau și puternice rațiuni economice pentru antisemitism.

Ramona Tănase: Economia a fost, după mine, factorul principal. Şi asta fiindcă marii afaceriști, persoanele înstărite în societate, erau evreii. Aceştia veneau cu capital – extern sau nu -, investeau, şi aveau o gândire care la noi românii lipsea, noi fiind lucrători ai pământului. Nu ai cum să ai o viziune capitalistă, când tu ai făcut agricultură timp de 1000 de ani. Exagerez. Dar și asta deranja foarte mult, pentru că evreul din societatea respectivă nu stătea să cultive el mărul, îl cumpăra de la românul care l-a cultivat și îl vindea mai scump, ceea ce îi deranja foarte mult pe români.

Pe cale de consecinţă, țăranul român, care producea tot, se considera asuprit. Dar asta e viziunea unor persoane care nu au trăit într-o societate capitalistă până atunci, este aversiunea față de ceva nou ce se întâmplă și îți schimbă perspectiva asupra vieţii.

Evreii investeau, aveau o gândire care la noi românii lipsea, noi fiind lucrători ai pământului. Nu ai cum să ai o viziune capitalistă, când tu ai făcut agricultură timp de 1000 de ani

Matricea Românească: Iată că sunt şi explicații sociologice, nu doar economice.

Ramona Tănase: E o frustrare istorică, dacă vreţi. Dacă nu ești capabil să faci ceva, mai bine să îl omori pe cel care e capabil – exagerând, și ducând prea departe comparația.

Matricea Românească: Vorbești la un moment dat despre „tineri educați și autoeducați în spiritul universalist și nicidecum extremist şi xenofob”, care au devenit antisemiți, și au ajuns să scrie, ca Eliade, articole de legitimare a Mişcării Legionare. Ce însemna acest spirit universalist? Pentru că se vorbește și azi despre universalismul românesc – și mulți se declară adepții acestuia.

Ramona Tănase: Universalismul profesat de acei tineri însemna credința că fiecare popor, inclusiv România, face parte dintr-o cultură mondială universală – și că ar trebui să își găsească locul său. Doar că tinerii noștri universaliști credeau că locul nostru nu este unul minor sau periferic, ci ar trebui să fie mult mai mare, având în vedere argumentele pe care le invocau ei.

Matricea Românească: Între acest tip de universalism și excepționalismul românesc, cât de fină e linia?

Ramona Tănase: Tinerii despre care vorbim voiau să promoveze partea excepțională a României – că era vorba de o invenție, că era vorba de o persoană care făcuse ceva notabil…

Matricea Românească: Ceea ce mai târziu a ajuns să fie protocronismul.

Ramona Tănase: Da, în alt context ideologic, cu alte mize şi alte exagerări. În perioada interbelică, se urmărea mai degrabă o ridicare a nivelului la care noi ne situam în ochii comunităţii internaţionale.

Matricea Românească: A se vedea Schimbarea la față a României.

Ramona Tănase: Da. Apropo, o lucrare pe care Emil Cioran oricum a renegat-o după aceea.

Matricea Românească: Era o preocupare majoră, această transfigurare.

Ramona Tănase: Era – ea venind din frustrarea tânărului intelectual român, care nu-și găsește locul în societatea românească. Pentru că tinerii intelectuali ca Eliade, ca Cioran şamd au terminat facultățile, doctoratele, stagiile, bursele, și nu aveau un loc de muncă. Pentru că Unirea, pentru că sistemul, pentru că, pentru că, pentru că… Și simțeau că pot să facă multe lucruri, dar nu aveau spațiul necesar, infrastructura.

Dacă rugăciunea şi revolverul se împacă în legionarism? Nici măcar nu cred că s-au certat vreodată!

Matricea Românească: Și legionarismul venea și le spunea că…

Ramona Tănase: Legionarismul îi mințea că le-ar fi dat.

Matricea Românească: Că e momentul lor și că ei pot aduce schimbarea.

Ramona Tănase: Exact. Că ei sunt tinerii, că bătrânii trebuie omorâți, simbolic vorbind, sau la propriu. Depinde. (râde) Și că a venit momentul ca tinerii să ia în stăpânire țara, și să facă ce vor cu ea.

Matricea Românească: Mitul esențial al poporului român este moartea, ceea ce explică succesul cultului morții în legionarism. Te-aș întreba pentru ce moare românul și pentru ce mureau legionarii? Era doar idealism sau era mai mult?

Ramona Tănase: Legionarii mureau și din idealism, mureau și din prostie, mureau din diverse motive. Fascinaţia noastră pentru moarte merge înapoi până la “Mioriţa”. Legionarii au speculat-o: dacă ai o credință, ești dispus să îți dai viața pentru ea. Că ajută, că n-ajută la ceva! Așa îşi pregăteau recruţii mai ușor de moarte. Fiindcă, inevitabil, se ajungea și la confruntări fizice între adepții legionarismului și adepții altui curent. Legionarii se pregăteau pentru un eventual război, pentru o eventuală Revoluție.

Una e să știi că pleci la război cu sufletul împăcat, să ştii că moartea ta o să ajute propășirea neamului, alta e să simți că te duci acolo să fii sacrificat. Una e să simți că mori erou, alta e să simți că mori victimă.

Matricea Românească: Îmi povesteai de figura pe care și-o cultiva Corneliu Zelea Codreanu: bărbatul călare pe un cal alb, care vine și rezolvă problemele într-o comunitate. Asta, apropo de intervențiile pe care le mai aveau prin sate legionarii, de munca pe care o depuneau. Totul, regizat. Știi că Tatiana Niculescu Bran a scris o carte numită „Mistica rugăciunii și a revolverului”. Or, din ce ne-ai spus tu, rugăciunea se împacă cu revolverul, în filosofia legionară.

Ramona Tănase: Cu siguranţă… Nici măcar nu cred că se împacă, fiindcă nu cred că s-au certat vreodată. Nu a stat nimeni să se gândească dacă sunt sau nu compatibile. Era o situaţie de viaţă.

Matricea Românească: E legionarismul o pervertire a credinței ortodoxe?

Ramona Tănase: Judecând cu mintea de acum momentul respectiv – da. Dar nu știu cum se simțea la acel moment. Teoretic, ar fi trebuit să fie o pervertire. Religia ortodoxă a fost aceeași secole la rând, nu s-a schimbat nimic. Nu s-au schimbat regulile în ultimii cincizeci sau o sută de ani.

Matricea Românească: După moartea lui Corneliu Zelea Codreanu, după asasinarea lui mai bine zis, au fost inclusiv mulți preoți care au scris articole extrem de elogioase la adresa lui, în care îl percepeau, negru pe alb scris, ca pe un Arhanghel care a fost eliminat și care trebuia să aducă România la salvare. Cum crezi că a reușit să îi cucerească până și pe preoți?

Ramona Tănase: Prin aceeași retorică, prin aceleași promisiuni ca pe intelectuali. Discursul lui era același, dar în funcție de grupul căruia i se adresa, potența latura religioasă, potența latura financiar – intelectuală…

Un discurs al lui Corneliu Zelea Codreanu

Matricea Românească: Să ne oprim puţin asupra lui Nae Ionescu, cel pe care Marta Petreu, în controversata sa carte Diavolul și ucenicul său, îl evocă. Ce influență a avut el asupra operei lui Eliade?

Ramona Tănase: Imensă, asupra operei lui Eliade și asupra lui Eliade ca om. Asupra generației lui Eliade, deoarece nu este el singurul care a căzut în cultul lui Nae Ionescu. Era Profesorul lor.

Matricea Românească: I s-a spus „Socrate al României interbelice”.

Ramona Tănase: Era o personalitate puternică, o personalitate care avea un discurs foarte convingător, o personalitate care a reușit să îi ajute, în diverse moduri, pe cei din jurul lui. A fost principala figură a intelectualității românești, zic eu, în perioada interbelică. În jurul lui s-au coagulat și s-au dezvoltat foarte mulți gânditori, foarte multe elite.

Legionarismul le-a indus tinerilor intelectuali din interbelic ideea că bătrânii trebuie omorâți – simbolic vorbind, sau la propriu. Că a venit momentul ca tinerii să ia în stăpânire țara, și să facă ce vor cu ea

Matricea Românească: A fost, oarecum, o verigă între intelectualitate și Mișcarea Legionară.

Ramona Tănase: Nae Ionescu era tot atât de oportunist ca și discipolii săi. Să nu uităm că el a fost cel care l-a adus pe Carol al II-lea înapoi. Deci, dacă am sta să ne gândim din acest punct de vedere, nu era un legionar. Era legionar când trebuia să fie legionar, era regalist când trebuia să fie regalist… Liniile nu sunt foarte clar delimitate. Dacă stai să te uiți la contextul acelei generații, inclusiv Nae Ionescu, ei nu au de la început până la sfârșit un traiect clar. Nu sunt ghidați de o filosofie, în afară de filosofia Binelui și a României, și a intelectualității, și a universalismului. Nu sunt ghidați politic. Nu sunt mânați în luptă de principii liberale, democrate, de stânga, de dreapta, de centru, rasiste sau nu. Au fost prinși de valul acela, și au făcut câțiva ani ce au făcut, după care au început să-și dea seama de eroarea lor. S-au retras, au negat, nu au negat. A fost un episod. Nu cred că Nae Ionescu a murit în “vila din Băneasa” simţindu-se legionar.

Matricea Românească: Şi totuși, posteritatea îl ține minte ca pe un ideolog al Mişcării Legionare.

Ramona Tănase: A fost acolo, a contribuit. Cum posteritatea îl ține minte şi ca pe cel care l-a adus pe Carol al II-lea înapoi în România.

Nae Ionescu era tot atât de oportunist ca și discipolii săi. Era legionar când trebuia să fie legionar, era regalist când trebuia să fie regalist

Matricea Românească: Dacă nu ar fi fost ideologii «de ocazie», mai mult sau mai puțin oportuniști – așa cum au fost Nae Ionescu, Eliade, Cioran pe alocuri – ar mai fi putut atinge legionarismul culmile pe care le-a atins? Ar fi izbutit fără oamenii de cultură?

Ramona Tănase: Nu, nu cred. Fără vizibilitatea dată de oamenii de cultură, nu. Oricum, chiar și cu popularitatea sa crescută, Mişcarea Legionară nu a luat niciodată locul I la alegeri. Deci, nu poți să spui că legionarii au convins întreaga societate. Mişcarea Legionară a avut impact la nivel spiritual, pe alocuri şi politic, dar în statistici nu a fost niciodată o mișcare unanim susţinută. Nu a fost Hitler. Nu a fost Mussolini. A fost pe locul III în alegerile din 1937. Niciodată majoritatea nu a ales Legionarismul, ceea ce e un lucru bun.

va urma

Teodor Burnar
Urmăriţi-mă:

Corina Moisei

În continuarea seriei dedicate corespondenței clasicilor culturii românești, Matricea Românească publică o epistolă despre România, semnată de către Emil Cioran și adresată lui Mircea Eliade, la 1935, schimb memorabil de filosofie românească.

Supranumit în epocă „filosof al disperării”, Emil Cioran (1911 – 1995) se înscrie în pleiada celor mai mari gânditori ai României și reprezentanți ai curentului de filosofie românească, alături de Constantin Noica și Mircea Eliade, cei care ne-au lăsat drept moștenire aserțiuni de valoare pe marginea existenței și a valorilor noastre naționale.

Cine nu aspiră la glorie între oameni, pentru a avea mai mult drept să îi disprețuiască, mi se pare cea mai demnă de disprețuit dintre ființe

Vede lumina zilei în localitatea Rășinari, Sibiu, în data de 8 aprilie 1911, în familia protopopului ortodox Emilian Cioran și a soției sale Elvira. Își urmează studiile la liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, iar la 17 ani intră în mediul academic, studiind filosofie la Universitatea din București. Printre colegii săi de cursuri se numărau Mircea Eliade și Constantin Noica, iar printre pedagogii cu care a muncit figurau Tudor Vianu și Nae Ionescu.

Se spunea despre el că era un ipohondric, căruia îi plăcea și nu prea să studieze, căci așa cum nota: „filosofia nu trebuie învățată, ci trebuie judecată”. Publică prima sa carte, „Pe culmile disperării” în 1934, în România, volumul fiind distins cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitați și Premiul Tinerilor Scriitori Români. La inverba vârstă de doar 23 de ani, Emil Cioran se alătură nevoii colective, care bântuia pe atunci rațiunea tinerei generații, de trezire spirituală, de revigorare a valorilor demult amorțite. În vâltoarea acelei fierbințeli tinerești, Emil Cioran s-a apropiat de un extremism de dreapta, rămânând însă doar simpatizant al Mișcării Legionare.

Eu nu știu de câte ori nu sunt naționalist. Iubesc totuși o patrie fiindcă lumea nu-mi este una

În 1933, pleacă cu o bursă de studii la Berlin, iar nimerind în plină ascensiune a lui Hitler pe arena politică, se declară la un moment dat, admirator al Führer-ului. Va ajunge, la maturitate, să repudieze această poziție drept o frivolitate imatură.

Ceva din firea sa îl făcea potrivnic cu mișcarea României de ansamblu, iată de ce pleacă în 1937 în Franța, grație unei burse din partea Institutului Francez din București. Deși mai revine încă o dată în țară, după finalizarea studiilor, Emil Cioran decide să se autoexileze și se stabilește definitiv, începând cu anul 1941, în Paris, publicând doar în limba franceză.

Emil Cioran, spovedanie în epistolă

Revenind la perioada tinereții sale febrile, observăm că Emil Cioran dădea preferință corespondenței, notând despre ea: „Conversație cu un absent, scrisoarea este un eveniment major al singurătății. Adevărul despre un autor este de căutat mai degrabă în corespondența decât în opera sa”.

Emil Cioran, un gânditor prolific al filosofiei românești, confidentul lui Mircea Eliade

Emil Cioran, un gânditor prolific al filosofiei românești, confidentul lui Mircea Eliade. Foto: wikipedia.com

O epistolă adresată lui Mircea Eliade și datată 9 decembrie 1935, perioadă în care Emil Cioran se afla încă în România, la Sibiu, poartă marca stărilor și frământărilor sale juvenile. Aceasta este o variație a unui monolog despre co-existență, regăsirea Sinelui și naționalismul românesc. Zbuciumul lui Emil Cioran, încorporat în această epistolă, fluctuează între o apatie față de viața politică și o dezinvoltură duioasă față de Patrie, despre care scrie: „Eu nu știu de câte ori nu sunt naționalist. Iubesc totuși o patrie fiindcă lumea nu-mi este una”.

Misiva poartă o doză de tristețe și de resemnare în fața problemelor, pe care le resimțea România interbelică, ca și fiul ei, Emil Cioran:

Dragă Mircea,

Rândurile tale m-au dezmeticit din imbecilitatea în care trăiam de mai bine de o lună. De când am intrat în armată n-am mai citit nimic, iar gândurile le-am înlocuit cu disprețul de lume. Cinci ore din zi le petrec în grajd, iar restul fac instrucție, așa încât statul a reușit să mă fure mie însumi. Mi-ar fi imposibil să mai scriu un articol militarist și, deși mi-e imposibil să devin pacifist, nu mi-e rușine s-o mărturisesc în cazul unei conversiuni. De când am înțeles definitiv că forța este substanța istoriei, am început să apreciez sfinții. Dacă scoți armata din istorie nu mai rămâne decât gloria cerească, rezultată dintr-o rătăcire divină a omului.

Cine nu aspiră la glorie între oameni, pentru a avea mai mult drept să îi disprețuiască, mi se pare cea mai demnă de disprețuit dintre ființe.

Am renunțat definitiv să iau parte activă la viața politică. Deși am impresia că înțeleg destul de bine politica, m-ar durea să mă știu condamnat la o celebritate exterioară, o viață întreagă, și apoi nici unei valori politice nu-i acord asentimentul meu ultim. Formula mea pentru lucrurile politice este aceasta: a lupta sincer pentru lucruri în care nu cred. Deosebirea între mine și naționaliștii noștri este așa de mare, încât activitatea mea nu i-ar putea decât zăpăci. Eu n-am comun cu naționaliștii decât interesul pentru România. Cum îți poți închipui că se poate schimba o mentalitate reacționară? Din partea-mi nu sunt așa de revoltat că politica recunoaște în partizanat totdeauna o valoare preferabilă alteia, dar sunt nemângâiat că valorile politice care se cultivă la noi n-au nici măcar dimensiunea unui moment istoric. De ce te impresionează reproșurile ce ți se fac de naționaliști? De mult mi-am dat seama că orgoliul nu-ți este la nivelul valorii tale. În locul tău, n-aș accepta nici un fel de obiecție de la nimeni. Articolele tale despre România sunt un document naționalist care îți dă anumite drepturi și justifică multe pretenții. A îndrăzni să vorbești despre „România în eternitate” echivalează cu un mare gest politic. Să ai curajul să vorbești de veșnicie la o țară care n-a cunoscut mângâierile timpului. Hotărât lucru, tu nu ești destul de orgolios. Păcatul meu este de a ști în fiecare moment că trăiesc în România. Tu ai refugiul Asiei, eu numai al Occidentului. Dar ca român, nu pot fi în Occident decât ratat, iar în România numai pesimist.

Naționaliștii noștri trebuiau să-ți arate atâta recunoștință încât să te fi exasperat recunoștința lor. Eu nu știu de câte ori nu sunt naționalist. Iubesc totuși o patrie fiindcă lumea nu-mi este una. Refuzul lumii este de esență religioasă și orice tristețe este superficială dacă nu e religioasă. I-am scris odată Soranei (n.r. Sorana Țopa, actriță, mărul discordiei dintre Eliade și Cioran) că dacă n-ar exista religie și muzică, m-aș face paznic de bordel.

Și eu simt nevoia unei contemplații absolute, deși știu că nu pot pretinde decât amăgiri și că de esențe n-am nevoie, ai avut mare dreptate când spuneai că sunt ambivalent. Cu adevărat, nu mă pot lega de nimic fără să fac o concesiune ce anulează atașare.

Aștept cu nerăbdare romanul tău (n.r. Este vorba de volumul „Huliganii”, semnat de către Mircea Eliade). Va fi întâia carte ce o voi citi în vacanță, scăpat de mizeria actuală.

După sărbători voi trece la un birou sau la O. N. E. F (n.r. Organizația Națională de Educație Fizică) din Sibiu. Deși am toate promisiunile, în cazul unei dificultăți te voi ruga la timp ca să intervii prin generalul Economu.

Multe salutări afectuoase Ninei (n.r. Nina Mareș, prima soție a lui Mircea Eliade. A murit la Lisabona în 1944).

Am luat act de invitație,

Te îmbrățișează,

Emil Cioran

 

Documentarea a fost efectuată în baza volumului „Scrisori către cei de-acasă”, culegere epistolară semnată de către Emil Cioran, apărută la Editura Humanitas, anul 1995, parte a colecţiei Bibliotecii „Mihai Eminescu” a Bulboacă şi Asociaţii SCA.

Nae Ionescu



Nae Ionescu: "Ce e Predania"

21 februarie 2018 |
Continuăm aclamata serie de autor Nae Ionescu printr-o binevenită pastilă de spiritualitate: Ce e Predania, articol despre Biserica Ortodoxă Română şi tradiţia ei, scris la 1937. Una din cele mai mari primejdii care amenință ortodoxia românească – și cu...


"Legionarismul promova religia ortodoxă doar cu numele. Legionarii nu se prea ghidau după cele Zece Porunci!" Interviu (II) cu Ramona Tănase, autor “Politicile lui Mircea Eliade: de la tinereţea legionară la maturitatea exilului”

6 februarie 2018 |
Legionarismul – incontestabil pentru unii, dubitabil pentru alţii - lui Mircea Eliade şi relaţia lui "ideologică" avută cu Corneliu Zelea Codreanu planează ca un nor dens de îndoială asupra carierei ilustrului istoric român al religiilor. Matricea...


 
×

Donează

Împreună putem construi un viitor în care cultura românească este prețuită și transmisă mai departe. Alege să susții Matricea Românească!

Donează