„Gândul acesta să fie în voi care era și în Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om”

Dacă în Proverbele lui Solomon se spune: „Pentru orice lucru este o clipă prielnică și vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer” nu este astăzi timpul potrivit să cercetăm cu Sfântul Apostol chenoza dumnezeiască a Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, din moment ce Îl vedem smerindu-Se pe Sine până la mărimea unui prunc, să se deșerteze până la a ședea în iesle?

Oamenii, atrași de patimile lor spre realizările omenești, sunt adesea nedumeriți de smerenia lui Hristos. Însă, atunci când experiența atâtor veacuri a demonstrat că „Dumnezeu L-a preaînălțat și I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor de dedesubt” (Filipeni 2,9-10), fiindcă din ziua Învierii Sale și a Înălțării Sale, nenumărați martori au văzut puterile cerurilor împlinindu-I fără pregetare orice voință, în timp ce cei ce stau împotrivă, în Numele Său, să fie trimiși întru adâncurile prăpastiei, iar mii de oameni și-au găsit fericirea, închinându-I-se tocmai acestui Nume.

Prin urmare, când vorbim oamenilor adunați să îngenuncheze înaintea numelui lui Hristos, putem fi liberați de grija de a apăra și a justifica smerenia Sa. Nimic nu ne împiedică să evaluăm această smerenia cu aceeași măsură a evlaviei pe care o datorăm măreției Sale.

Cu adevărat, cât de mult S-a smerit Fiul lui Dumnezeu prin întruparea Sa! Iar această smerenie ne miră cu atât mai mult cu cât ea este insuflată de un fel de conformare contradictorie cu măreția originară a omului. Într-adevăr, nu fără scop, limbajul cultic folosește, pentru a descrie aceste poziții contradictorii, aceeași unică expresie: chip și asemănare. „Să facem om”, spune Dumnezeu-Creatorul, „după chipul și asemănarea Noastră”. Și Apostolul spune, vorbind despre întruparea Fiului lui Dumnezeu: „chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca om”.

Un om însemnat pe pământ, oricare ar fi fost acela, nu ar fi trebuit să se smerească prea mult pentru a se asemăna unui rob. Când, însă, marele și puternicul Dumnezeu, care face încă și pe robii Săi oameni importanți, se metamorfozează El Însuși după chipul și asemănarea robului, văzând înălțimea mărimii să sufere o asemenea nemăsurată smerenie și umilință, este cu neputință să nu ne încerce un sentiment de deosebită admirație care să ajungă până la emoție, sau groază. Într-o asemenea măsură s-a smerit pe Sine Fiul lui Dumnezeu prin a Sa întrupare.

Dar cu cât mai mult S-a smerit prin prisma circumstanțelor nașterii Sale pământești. A trebuit să aleagă un popor din care avea să se nască și a ales cel mai de jos popor al pământului, un popor ce nu a izbutit să aibă propria sa guvernare, care deseori a fost subjugat, sau s-a apropiat foarte mult de aceasta, care oarecând a fost binecuvântat, dar care sunt foarte aproape de a fi respinși. A trebuit să aleagă un oraș, și a ales Vitleemul, atât de mic încât un prooroc, dorind a-l lăuda, nu poate trece cu vederea categoria de care este vrednic,  și nu găsește a exprima această laudă decât prin  numele lui Iisus, a Dumnezeului celui ce S-a smerit, care avea să se nască acolo: „Și tu, Betleeme Efrata, deși ești mic între miile lui Iuda, din tine va ieși Stăpânitor peste Israel, iar obârșia Lui este dintru început, din zilele veșniciei” (Miheia 5,1).

A trebuit să aleagă o mamă și să ascundă încă o vreme de cei necredincioși taina întrupării, a trebuit să o alăture pe aceasta prin legături de ordin legal, iar nu trupești, unui pretins tată, și a ales să se nască, e adevărat, din neam împărătesc, pentru a se împlini toate promisiunile și profețiile, un tâmplar și o fecioară sărmană rămasă orfană. Dar toate acestea nu au fost îndeajuns. Dacă Domnul lumii s-ar fi născut într-o casă săracă deținută de Iosif, sau cel puțin închiriată lui. Sau dacă Maria l-ar fi născut într-un pătuț sărac, chipul robului, ce l-a luat, nu ar fi avut, probabil, aceleași caracteristici pe care le-a și avut, fiindcă ar fi putut să se găsească un rob și mai nefericit, inferior lui Iosif, precum și un legănel mai smerit decât cel al Mariei.

Ce a hotărât, așadar, mintea Celui Preamăreț în căutarea unei smerenii nesfârșite? Un decret imperial ce ordona „să se înscrie lumea întreagă” (Luca 2,1), care a mobilizat întreaga populație a Iudeii, astfel încât Iosif să nu poată rămâne în casa din Nazaret, și nici să găsească o casă de închiriat în Betleem, pentru ziua în care avea să se nască adevăratul Împărat al pământului. Astfel, smerit până la mărimea unui prunc, Domnul se smerește încă și mai mult până la punctul de a avea o iesle în loc de leagăn. „Și L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei”.

Cuvânt al Sfântului Filaret al Moscovei la Nașterea Domnului și Mântuitorului Hristos – partea a II-a

Traducere

Ne-am continuat drumul prin Moldova și am avut plăcerea să ajungem la Mănăstirea ,,Alexandru Vlahuță’’ și să-l cunoaștem pe părintele protosinghel Zaharia Curteanu, care ne-a povestit cu ce bucurie sărbătoresc Nașterea Domnului în zona aceea și în special în mănăstirea unde viețuiește.

,,Sfinții părinți întotdeauna au accentuat ideea că Sărbătoarea Nașterii Domnului Iisus Hristos este, alături de Învierea Sa, cea mai importantă sărbătoarea din anul bisericesc și este mama celorlalte sărbători. Fără Nașterea Mântuitorului Iisus Hristos nu ar fi fost nici Învierea Domnului, nici sărbătorea Cincizecimii. Este o mare taină modul în care Dumnezeu a ales-o pe Fecioara Maria să Îl aducă în lume de Domnul Iisus Hristos și lucrul acesta cu greu poate fi înțeles de mintea umană, anume cum un om poată să-L nască pe Dumnezeu.”

,,Eu sunt puțin dezamăgit de modul în care creștinii înțeleg astăzi această sărbătoare, deoarece se poate observa modul extrem de superficial în care noi creștinii înțelegem să trăim sărbătoarea; aceasta nu mai este trăită în adevărata atmosfera duhovnicească, ci pur și simplu este doar o zi importantă în care mulți se gândesc la un eveniment religios, nu se implica sufletește, și nu trăiesc acel moment ca pe unul foarte important pentru ei la nivel personal. Din păcate, a ajuns creștinul de azi să fie pregătit de mass media pentru întâmpinarea unui anumit eveniment religios și nu de calendarul bisericesc sau de trăirea lui personală. Consider ca un Crăciun nu se poate trăi fără copii, simțim lipsa lor care amintește de evenimentul acesta și nu putem vorbi despre Nașterea Domnului fără să ne gândim la atmosferă în care mulți dintre noi am trăit sau poate ni s-a povestit de catre bunicii noștri. Toate tradițiile au scăzut astăzi fiind înlocuite de către noi, creștinii, cu niște obiceiuri mai mult sau mai puțin duhovnicești. Mă refer și la prezența la slujbă, a devenit una de rutină, înainte oamenii se pregăteau zile întregi, așa se petrec și la alte mari sărbători. Crăciunul din nefericire este înțeles că o perioadă în care noi primim cadouri și atât și dacă se poate să fim prezenți la slujba doar ca la un eveniment din viața noastră, dar nu este acel impact al prezenței lui Dumnezeu în inimile noastre”, ne spune părintele.

Mai sunt zone unde tradițiile încă sunt puternice, deoarece sunt susținute de preoți, se implică și au un impact foarte pozitiv asupra comunității. Fie se fac mici concerte de colinde, fie se dau mici cadouri pentru copii. ,,La noi aici vin în fiecare an colindători, avem în sat un profesor de muzică ce are un grup de colindători de 20-30 de copii care cânta la mandolina, având premii internaționale. Ceea ce am putut observa că de la an la an a mai scăzut numărul de copii, nu mai este acest interes pentru datini si sărbători. Lipsa tradițiilor se observă în zilele noastre, ar trebui să ne implicăm mai mult în aceste tradiții.”

,,Trebuie să avem o lucrare mai pronunțată în privința întâlnirii euharistice cu Hristos, nu sunt obișnuiți oamenii pentru astfel de zile atât de importante. Trebuie o pregătire din timp, în zilele de astăzi toți lăsăm pe ultima sută de metri, bineînțeles din diferite motive lumești. Noi clericii trebuie să fim un exemplu pentru ei și să îi îndrumăm.”

,,Călugări fiind, oameni rămânem în esență”

,,Aici în sat avem niște familii care ne sună în fiecare an să venim să îi colindăm, ceea mă bucura și îmi dă speranță că acest spirit al Nașterii Domnului nu s-a terminat in sufletele oamenilor. Acest colind le da o bucurie sufletească și îi propulsează în spiritul Crăciunului.”

Bucuria colindului

,,Bucuria Nașterii Domnului fără un colind autentic nu poate fi deplina. Se promovează la televizor colindele fără Hristos, trebuie accentuat, cine este Hristos, rolul Lui în istoria mântuirii întregului neam.”

,,Vine secularizarea dar trebuie să stăm cât putem cu umărul împotriva ei, că altfel toate sărbătorile vor deveni pur și simplu un eveniment. La evenimente mergi fără să te pregătești sufletește, mergi pentru că trebuie, da bine să fii acolo, dar sărbătoarea religioasă este momentul când și tu te implicat, ești acolo cu sufletul.”

Crăciunul de anul acesta

,,Este trist pentru noi care ne bucurăm de prezența oamenilor, nu știm cum vor decurge lucrurile, dar nu mă aștept la bucuria de altă dată. Omul neimplicându-se fizic, nefiind prezent fizic va există o obișnuită, poate să fie prezent și virtual (online). Pe viitor sigur va fi un impact asupra acestui lucru, se vor obișnui să asculte la televizor sau pe telefon un colind, nu o să mai fie acea trăire sufletească și apropiere duhovnicească. Se va da deoparte prezența fizică, factorul uman. Omul nu se mai implica personal în actul evenimentului religios, acesta va fi pe termen lung o consecință. Oamenii aceia se vedeau după un anumit timp, oamenii se bucurau împreună. Era un moment în care se împăcau între ei dar și în fața lui Dumnezeu. Fără o participare fizică nu putem vorbi de o bucurie și de o trăire deplină. O sărbătoare fără bucurie.”

Sărbătorirea Crăciunului sau sărbătoarea Nașterii Domnului

,,De câțiva ani se pune accentul pe Crăciun, Crăciunul care nu amintește de momentul Nașterii Domnului. Crăciunul este un cuvânt care a luat o altă semnificație. Omul înțelege Crăciunul că momentul în care primește cadouri, deși cadoul acesta îl regăsim în eveniment, este darul pe care Dumnezeu l-a făcut omului, nașterea Pruncului și noi dăruim celorlalți prin ceea ce am primit noi de la Dumnezeu, dar dincolo de dar trebuie să îl vedem pe Dăruitor. Da, bineînțeles se pierde puțin semnificația biblică.”

Cum sărbătoriți Nașterea Domnului la Mănăstirea ,,Alexandru Vlahuță”?

,,Începe cu 2-3 zile înainte, pregătim bucatele, dar liturgic vorbind bucuria începe în momentul în care se dă binecuvântarea pavecerniței care se face atunci seara. După priveghere ne adunăm și cântăm colinde cu toții, pentru mine este important să îl colindăm noi pe Dumnezeu în biserică și după slujba privegherii mergem pe la câteva familii cu colindul. A doua zi majoritatea se împărtășesc și ne bucurăm de prezența creștinilor la slujbă. Eu provin dintr-o familie cu 5 copii și am o nostalgie în privința copiilor și de aceea îi chemăm în ziua Nașterii Domnului să le dăruim câte o mică atenție din partea noastră, urmând bineînțeles o masă festivă în comuniune, unde stăm de vorbă, dăm fiecăruia un mic cadou. Pe toți ne încearcă un sentiment de nostalgie când primim ceva, nu cred că nu ne ducem cu gândul la copilărie, Crăciun fără copilărie nu este Crăciun, fără bucuria aceea de a fi puri. Pentru mine Crăciunul înseamnă sărbătoarea copilăriei, sărbătoarea purității, sărbătoarea întâlnirii cu Hristos.”

Interviu realizat de Andrei Ispas

Astăzi, ni se pare firesc ca sărbătoarea Crăciunului să fie una a brazilor împodobiți, a unor Moși Crăciuni rubiconzi îmbrăcați în roșu, a decorațiilor luminoase și a unui scurt timp de răgaz în agitația cotidiană.

Dar mai știm, oare, cum era ea în timpurile dinainte?

Cuvântul ”Crăciun” este românesc

Crăciunul este prima sărbătoare cu specific pur creștin, ce a fost celebrată, potrivit documentelor, încă din secolul al III-lea al erei noastre, inclusiv pe pământul românesc. Despre vremea aceea îndepărtată nu cunoaștem multe – poate doar că data sărbătorii nu era cea de astăzi, Crăciunul fiind ținut după vechiul calendar iulian, care avea un decalaj de 13 zile față de cel de acum.

Cert este însă că numele de Crăciun este unul românesc, nemaiîntâlnit decât la popoarele slave învecinate, ca împrumut, așa cum arată folcloristul Petru Caraman: „Nu poate fi nici cea mai mică îndoială că locul lui de baștină este domeniul etnic românesc, – care îl cunoaște – ca termen comun pentru toate dialectele și singurul existent pentru a designa naștere lui Christ”.

De unde vine mitul lui Moș Crăciun

Pentru români, Moș Crăciun a fost, în vechime, echivalentul unui mit autohton al unui cioban bătrân, pe chipul căruia timpul încremenise, asimilat timpului înnoirii din vremea solstițiului de iarnă. Acesta a fost preluat de tradiția creștină, care a făcut din el un sfânt, adesea identificat cu Sfântul Nicolae, care aducea daruri copiilor în seara Nașterii Domnului. Faptul este explicabil, dat fiind că, potrivit textului biblic, păstorii din preajma Betleemului au fost cei dintâi care au aflat despre Naștere, pe care au primit-o cu credința sinceră a oamenilor simpli.

În seara sa, cea a Ajunului, satele românești amorțite de frigul iernii erau cuprinse de o mișcare neîncetată, a tuturor locuitorilor. Gospodarii umblau să-și ia toate lucrurile împrumutate, pe care obiceiul cerea ca noaptea sărbătorii să le găsească acasă. Gospodinele primeneau casele, zugrăvindu-le din nou, curățindu-le și pregătind bucatele pentru sărbătoare, între care un loc aparte îl aveau turtele și colacii ce urmau să fie dați colindătorilor, motiv pentru care se și numea, popular, colindeți.

Colindul vindecă răul din lume

Tinerii satelor se adunau în grupuri de câte 5 sau 6, conduse de un vătav sau căpetenie, și , după ce se pregătiseră cu ceva vreme mai înainte, porneau, după miezul nopții, la colindat, fiind urmați, pe ziuă, de copiii mai mici. Potrivit etnologului Tudor Pamfile, „bucovinenii cred că mai înainte vreme foarte multe răutăți făceau oamenii, din pricină că își uitaseră de Dumnezeu. Pentru a-i scăpa de la păcate, Dumnezeu a lăsat colindele, ca în fiecare an la Crăciun numele cel sfânt al Domnului să vină neapărat la urechile oamenilor și astfel să se abată de la calea răutăților”. Însă fondul străvechi al acestor cântări arată că ele provenea dintr-o perioadă încă mai veche, din timpurile geto-dacilor.

Potrivit datinii, era un păcat mare pentru orice casă să nu-i primească pe colindători. Aceștia erau dăruiți, după ce își rosteau cântarea, cu colaci, mere, nuci și altele, iar gazda le aducea o strachină cu grăunțe, din care vătavul împrăștia prin casă, spre belșugul roadelor.

Tot de cu noaptea porneau prin case și preoții sau diecii, purtând icoana și cântând troparul Nașterii Domnului. Tradiția aceasta este de asemenea una veche, fiind atestată în secolul al XVII-lea de către diaconul Paul de Alep: „e de observat că în această țară se obișnuiește în seara despre Nașterea lui Hristos, ca toți preoții din diferite târguri, însoțiți de sărmani, de ceteți și de coriști, să se ducă în cârduri, purtând icoane și să umble prin norod toată noaptea, vizitând casele boierilor și urându-le bucurie. Astfel umblă ei toată noaptea, cântând Nașterea lui Hristos”.

Marele ospăț de la curțile domnești

Era lege în toate gospodăriile românești ca oamenii să nu se așeze la masă mai înainte ca aceasta să fie blagoslovită de către preot, care gusta din toate bucatele. De asemenea, după plecarea sa, un obicei cerea ca gospodinele să măture deîndată casa, pentru a nu avea purici vara. Mai apoi, vreme de două săptămâni, toți erau datori să trăiască în pace cu cei din preajma lor, altfel supărările urmând a se ține scai de ei tot anul.

Și la curțile domnești sărbătoarea Crăciunului era una dintre cele mai de seamă ale anului, aici tradițiile românește amestecându-se cu ceremonialul preluat de la curtea Bizanțului, ce reclama aclamarea voievozilor de către toți curtenii și orânduia întreaga desfășurare a marelui ospăț în jurul persoanei acestora. Desigur, nu lipsea vreodată ca domnii să nu meargă la slujba de Crăciun, așezându-se în strana ce le era anume rezervată și miluindu-i, la sfârșit, pe toți cei lipsiți.

Fastul și tihna acestor serbări au pierit astăzi, dar prin zgomotul modernității se fac încă auzite colindele, iar în colțurile memoriei rămân încă unele credințe populare, precum una din județul Galați, care spune că: „Înspre Crăciun, cerurile se deschid, dar minunea asta n-o pot vedea decât cei buni la Dumnezeu: glasuri îngerești se aud atunci în cer, dar iarăși numai cei fără de păcate le pot auzi”.

Pe când avea vreo 4 ani l-am întrebat pe Iacob ce ar vrea să se facă atunci când va fi mare. S-a gândit câteva secunde și-a mi-a răspuns cu simplitatea celui care știe ce vrea: ”un băiat cu un zmeu”. Răspunsul era plin de poezie. Vedeam în el libertatea celui care își centrează atenția pe vânturile care bat în înalt. Bogăția celui care știe să se joace. Intuiția creatoare a celui care poate să prindă vântul într-o bucată de hârtie. Dar mai era acolo și răbdarea de a înălța un zmeu. Când vânturile sunt potrivnice, este nevoie de răbdare și tenacitate pentru înălțarea căutată.

Amintindu-mi acum de acest episod, mai găsesc în răspunsul lui Iacob vioiciunea deschiderii către nou și răbdarea de a-l împlini. În exercițiul imaginației este o disponibilitate creativă pentru nemaivăzut și nemaifăcut. Dar pentru ca imaginația să rodească este nevoie și de sacrificiul rutinei vecine cu depresia.

Imaginație și rutină

Imaginația și creativitatea sunt asociate copilului. Pentru că el aparține noului. El însuși este o ființă care irumpe din neștiut într-o lume care caută și protejează ordinea și inteligibilitatea. Copilul nu este recuperat complet de regulile familie, culturii, timpului. Dar este în curs de îmblânzire. Tot ceea ce el are este noutate, imaginație, creativitate și nemaipomenit. Pe măsură ce creștem, regulile de aur ale eficienței și ale responsabilității ne țin pe poteci deja bătute și inhibă capacitatea de explora noi orizonturi. Iar dacă această rigiditate devine predominantă, presupusa maturizare se transformă într-o vremelnică îmbătrânire. Ca și cum la capătul ieșirii din adolescență ne așteaptă un bătrân sigur pe el, inflexibil și veșnic indispus de posibila pretenție a noului.

…răbdarea de ”a crește în jos” (James Hillman)

Față de nou avem o atitudine ambivalentă. Pe de o parte, suntem atrași de el, de stranietatea care ne îmbogățește viața. Pe de altă parte, ne temem de el, de ceea ce poate răsturna în comoda așezare a vieții noastre. Ca atare, societatea trăiește în tensiunea dintre cultivarea noului și limitarea lui. Iar progeniturile acestei tensiuni sunt copiii și bătrânii. Copii pe care îi poți găsi și printre cei de optzeci de ani. Bătrâni pe care îi poți regăsi și în rândul celor de cincisprezece ani. Copii care trăiesc doar din planuri și imaginație, dar care nu au deprins răbdarea și rutina de a duce la capăt un proiect. Bătrâni care au experiență, care știu dinainte despre ce este vorba, dar care resping cinic orice iese din tiparul celor știute de ei.

Puer Senex

Într-o astfel de societate bătrânii din noi își mai fac planuri doar la început de an. Ca și cum doar atunci avem voie să punem bun început. Momentul acela în care ne jurăm că vom face ceea ce nu am mai făcut. Vom călători, vom citi, vom slăbi, vom alerga, vom învăța limbi străine, vom lua carnetul, vom întemeia o familie, vom merge la sală, vom picta, vom merge mai des la munte, vom merge mai des la mare, vom renunța la obiceiuri toxice. Restul anului este momentul în care copiii din noi eșuează în a reuși să se țină de plan.

Praznicul nașterii Domnului este și despre Noul Început, despre deschiderea nemaivăzută de drum a Dumnezeului care s-a făcut om pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu (Sfântul Grigorie de Nazians). Copilul Divin care se naște în ieslea din Bethleem face posibil ”bunul început” care încununează în cadrul duhovnicesc al spovedaniei iertarea rigidităților noastre deturnante. Restul narațiunii hristice, rememorate atât de fiecare liturghie în parte, cât și de întregul an liturgic, este despre răbdarea de ”a crește în jos” (James Hillman), despre asumarea până la capăt a sacrificiului de sine reprezentat de înălțarea pe cruce.

Maturizarea are nevoie atât de deschiderea noului, cât și de stabilitatea experienței. Astfel, arhetipul cel mai potrivit acestei teme a creșterii nu este cel al Bătânului, antipod rigid al volatilității Copilului. Ci este cel al Copilului Bătrân (Puer Senex), adică al Noului și al Imaginației însoțite de Stabilitate și Răbdare. Orientați de un astfel de model, rezoluțiile Anului Nou pot fi oricând trăite, fără a trăda necesitatea împlinirii lor. Este nevoie doar de imaginația și de răbdarea unui băiat cu un zmeu.

În Galeriile Uffizi, din Florența, este expusă o pictură neterminată al lui Leonardo da Vinci, Adorația Magilor (foto). Imaginea este ancorată în episodul evanghelic al Nașterii Domnului și a celei dintâi recunoașteri a acestuia ca fiind Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Sunt multe de spus despre acest tablou, care pare a fi perfect tocmai în nefinalizarea sa. Însă mie mi-a atras atenția contrastul și complementaritatea dintre lumina și liniștea lină ce izvorăște din reprezentarea Maicii Domnului și a Pruncului, pe de o parte, și întunecimea, gălăgia și distragerea ce vine de pe chipurile și siluetele celorlalte personaje, pe de altă parte.

Printre acestea, trei magi se închină Copilului Divin și îi oferă acestuia daruri. În dialogul gesturilor se citește faptul că cei care au nevoie de faptul de a dărui sunt chiar cei care dăruiesc. Pruncul primește, se vede acolo ceva din curiozitatea copilului, însă, de asemenea, se arată și ceva din serena lipsă de nevoi a unei dumnezeiri căreia nu îi lipsește nimic. Magii își oferă darurile pe măsura priceperii lor, ca expresie a căutării personale și ca efect al conștientizării micimii omenești puse în lumină de arătarea lui Dumnezeu. În dăruirea lor se vede tremurul vederii lui Dumnezeu și nevoia de a fi văzuți de Dumnezeu. De a fi puși în lumina faptului de fi văzuți cu adevărat.

A nu vedea și a fi văzut

Celelalte personaje sunt așezate în întunecime și, semnificativ, nu au privirea ațintită către Prunc. Ca și cum așezarea lor în penumbra existenței vine din lipsa exercițiului conștientizării, ca o consecință a nevederii, a lipsei de contact cu ceea ce este cu adevărat important. Par a fi prinși într-un iarmaroc al sporovăielii, în agitația pe care o cunoaștem noi înaintea Crăciunului. Pentru trei personaje este vorba despre Praznicul Nașterii Domnului. Restul par a fi prinși în febra Sărbătorilor de iarnă. Planuri, griji, vizite, invitații, intrigi, cumpărături, alergături, reduceri, super-oferte, curățenie, sarmale, bătut covoare, cozonaci, mers  la munte, oare vom avea zăpadă?, de unde să iau brad?, să fie natural?, să fie artificial?, cadouri, vizite. Sunt toate acolo, pe margine. În lipsa noastră de contact cu nevoia de fi văzuți. În lipsa de contact cu Cel care ne vede cel mai adânc.

Adesea ne dorim să fim văzuți și apreciați de ceilalți. Și pentru mulți dintre noi o critică sau o observație sunt trăite cu intensitatea unui atentat la propria noastră viață. Suntem dependenți de modul în care ceilalți ne văd și ne apreciază pentru că nu prea știm cine suntem. De aceea, avem o nevoie permanentă de a fi văzuți, fără a căuta să explorăm identitatea noastră autentică, acolo unde, în adânc, se află Cineva care ne știe mai bine decât ne știm noi înșine.

”Când vă rugaţi, să nu fiţi ca făţarnicii, cărora le place să se roage stând în picioare în sinagogi și la colţurile uliţelor, pentru ca să fie văzuţi de oameni. Adevărat vă spun că și-au luat răsplata. Ci tu, când te rogi, intră în odăiţa ta, încuie-ţi ușa și roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; și Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti” (Matei 6, 5-13).

Darul ca vedere

”Într-o zi, pe când eram în chilia lui, Geronda Paisie mi-a spus «Hai să ți-l arăt pe Dumnezeu!». Nu știam ce avea de gând, dar eram foarte curios. Am ieșit din chilia lui și ne-am plimbat prin niște poieni din apropiere. Mă gândeam că cine știe ce o să facă. O să se ridice la cer. O să apară ceva. La un moment dat, Bătrânul Paisie a început să recite o poezie pe care o compusesem cu ceva timp în urmă și pe care nu o spusesem nimănui. Am rămas înmărmurit și m-am temut că Părintele îmi citește cumva gândurile. Eram un proaspăt absolvent de psihologie, care auzise niște speculații vagi dar impresionante despre astfel de abilități. Așa că l-am întrebat de unde o știe. Bătrânul mi-a răspuns râzând: «O știu pentru că Dumnezeu o știe»”. Cel care îmi vorbea despre această adâncă și neștiută intimitate a lui Dumnezeu cu sufletul nostru era unul dintre ucenicii Sfântului Paisie Aghioritul. Discutam cu el, într-o seară de vară pe una dintre aleile Mănăstirii de la Sâmbăta de Sus, despre felul în care, fără să știm, suntem văzuți în adâncurile noastre mai bine decât suntem noi înșine în stare să ne vedem.

Suntem atât de însetați de a fi văzuți cu adevărat, încât suferim de împrăștiere narcisică. Toți cei din jurul nostru, toate posesiunile noastre sunt transformate în luciul unei ape potrivite pentru a ne reflecta propria noastră imagine. Și când dăruim, o facem pentru că cel mai adesea ne gândim la noi, la nevoia noastră de a fi apreciați, de a fi acceptați, de a fi mulțumiți de noi înșine.

Când, însă, ne știm ceva mai bine, darul nostru caută să îl vizeze pe celălalt. Începe, în primul rând, să îl recunoască pe celălalt ca fiind un altul distinct, cu nevoile sale, cu speranțele sale, cu emoțiile sale. De aceea, darul cel mai potrivit este chiar recunoașterea celuilalt ca fiind un altul, nu un ecran al propriei noastre imagini. Recunoașterea și prețuirea alterității celuilalt prin gestul dăruirii este mai important decât ceea ce a fost dăruit.

În Adorația Magilor a lui Leonardo da Vinci se arată că ceea ce Pruncul primește nu este darul în sine, ci recunoașterea pe care darul o reprezintă.

Dăruiți-le celorlalți chiar faptul de a-i vedea!

Ne-am obișnuit cu verva Sărbătorilor de iarnă, cu pregătirea cadourilor și cu alte treburi de ordin lumesc. Dar câți dintre noi și-au îngrijit spiritul înainte de vestea minunatei Nașteri a lui Dumnezeu? Matricea Românească, proiect cultural naţional al firmei de avocatură Bulboacă și Asociații, a găzduit, vineri 15 decembrie, cateheza cu tema „Icoana Nașterii Domnului – o teologie a iubirii smerite”, susținută de preotul Marcel Stavără de la Biserica Icoanei, din Capitală.

Cateheza a menținut linia analizei iconografice a lucrărilor cu tematica Nașterii Domnului, dar a fost și o lecție aparte despre smerenie, virtute care se cuvine să fie înțeleasă de toți credincioșii, mai ales în perioada sfintelor Sărbători care ne bat la ușă. Accentele puse de Părintele Stavără, pe curățenia sufletului și pregătirea morală, sunt cu atât mai actuale cu cât Nașterea Domnului implică un punct din care se începe noul ciclu al anului bisericesc, dar și un final după care trebuie să medităm asupra faptelor noastre de peste an. „Ne mândrim dacă ne apropiem de starea naturală, umană a lui Dumnezeu”, notează Părintele, ceea ce presupune că avem obligația de curățire spirituală de toate zilele, nu doar în contextul marilor sărbători.

Părintele Marcel Stavără a adus atmosfera Crăciunului în mijlocul enoriaşilor, cu câteva zile înainte de Nașterea Domnului Iisus Hristos

Despre taina Nașterii lui Iisus, Părintele a vorbit cu o delicatețe aparte, amintindu-ne că El a venit în chip de copil, deoarece ține la noi nespus și pentru că astfel ne-a dat nouă o șansă spre mântuire. În același timp, „Dumnezeu ne-a cerut ajutorul în venirea sa pe Pământ”, alegând ființa cea mai slabă și neajutorată, copilul. Acest fapt ne dă speranța că, în orice moment de slăbiciune, Providența ne va fi alături, ghidându-ne pașii, aidoma unui părinte.

Sfântul Ioan Gură de Aur, unul dintre părinții creștinismului timpuriu

O problemă care atinge tot mai mult spiritualitatea în modernitate, și pe care a subliniat-o părintele Stavără în discursul său, este apariția a tot mai multe „surogate” ale sărbătorii de Crăciun, împrumutate din tendințele occidentale, fapt care poate distruge imaginea națională, firească a evenimentului creștin. Totodată, părintele Stavără ne-a făcut o incursiune în istoricul și etimologia sărbătorii de Crăciun, pornind de la studiile patristice și slova Marilor Teologi din vechime.

Patristică de Crăciun

Supozițiile pornesc de la data aleasă, și anume 25 decembrie, care a fost contestată, mai ales, de către creștinii de rit vechi. Totuși, în istoricul ecleziastic descoperim predica Sfântului Ioan Gură de Aur, cel care folosește trei dovezi de demonstrație a veritabilei Sărbători:

„Cea dintâi din aceste trei dovezi este repejunea (n.r. repeziciune) cu care această sărbătoare s-a făcut cunoscută pretutindeni şi a ajuns la aşa înălţime şi înflorire. Pe ceea ce Gamaliil a zis în privinţa propovăduirii Evangheliei: «De este lucrul acesta de la oameni se va risipi, iar de este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-l risipiţi» (Fapte 5, 38-39), tocmai pe aceasta mă bizuiesc eu când vă vorbesc despre sărbătoarea de astăzi. Fiindcă Cuvântul lui Dumnezeu, Care S-a născut în această zi, este din Dumnezeu, de aceea această sărbătoare nu numai că nu a încetat, ci din an în an s-a făcut mai mare şi mai slăvită. […] Iar dacă cineva nu este lămurit de cele zise de mine, eu pot să aduc o a doua dovadă. Care? Ea se află în spusele Evangheliei: «în zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius cârmuia Siria. Şi se duceau toţi să se înscrie, fiecare în cetatea sa». […] De aici se vede că El S-a născut în timpul celui dintâi recensământ. […] Dar va zice cineva: «Ce, a fost naşterea lui Hristos la porunca Cezarului?». Nu puţin, iubitule, ci foarte mult, şi acea poruncă era dintre lucrurile cele mai neapărate pentru săvârşirea scopurilor lui Dumnezeu. Cum aşa? Galileea este o provincie din Palestina, şi Nazaretul este o cetate din Galileea. Şi mai departe încă, şi Iudeea este o provincie din Palestina, numită aşa după locuitorii ei cei din seminţia lui Iuda, iar Betleemul era o cetate din Iudeea. Deci, toţi proorocii au propovăduit că Hristos va veni din Betleem, nu din Nazaret, căci este scris: «Şi tu Betleeme, deşi eşti mai mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi stăpânitor peste Israel» (Miheia 5, 1)”

Și Fericitul Ieronim, la 25 decembrie în anul 401 d.Hr., predica la Betleem, spunând: „Noi am primit această sărbătoare de la Apostoli”, iar Sfântul Grigore de Nyssa (cca 335 d.Hr. – după 394 d.Hr.), fratele lui Vasile cel Mare, delimitează sărbătoarea Nașterii de Bobotează. Aşadar, încă de la începuturile creştinismului, Crăciunul şi Boboteaza au primit identitatea cuvenită, a subliniat părintele Marcel Stavără.

Etimologia numelui unei Sărbători străvechi

Etimologic, notează părintele Stavără, există mai multe supoziții legate de numele sărbătorii „Crăciun”. Unii o leagă de așa cuvinte precum: calatio (chemarea poporului roman de 1 ianuarie, de către preoţii păgâni, moment când se anunțau marile sărbători de peste an, n.r) sau creatio, adică creare, ceea ce este incorect, deoarece Domnul Iisus Hristos nu a fost creat, ci născut. Părintele Marcel Stavără optează pentru varianta de „Crai-Ciun”, explicată pe larg într-una dintre tezele de doctorat susținute la Facultatea de Teologie din Bucureşti, în 1987, de către părintele Nicolae Nicolescu Leordeni, „teză foarte lăudată de către părintele Branişte, şeful Comisiei”. Acest „Crai-Ciun” ar reprezenta alaiul de sărbători cuprinse între 6 decembrie (sărbătoarea Sfântului Nicolae) și 6 ianuarie (Sfântul Ioan Botezătorul, urmat de Bobotează – a doua zi).

Nașterea Domnului este o refortificare a legământului de mântuire dat omenirii

Vedem astfel parcursul logic al evoluției Sărbătorii de Crăciun de-a lungul veacurilor, dar și impactul ei asupra construcției întregului calendar al sărbătorilor de peste an. Avem un ciclu complet de evenimente creștine, început și sfârșit cu Nașterea Domnului Iisus Hristos, care unifică substanța credinței ortodoxe în jurul apariției firii divine.

Pe final de cateheză, am avut fericita ocazie de a asculta colinde minunate în interpretarea Coralei Harisma de la Biserica Icoanei

Important, conchide părintele Marcel Stavără de la Biserica Icoanei, este să sesizăm că sărbătoarea de Crăciun nu este o festivitate simplă, ci o refortificare a legământului de mântuire și smerenie, a înțelegerii între Cel de Sus și omenire. De aceea, se cuvine să lăsăm de o parte falsitatea și să facem loc unei curății spirituale de lungă durată.

De părintele Marcel Stavără, de la Biserica Icoanei din Capitală, ne leagă nu doar apropierea sufletească, ci şi simţirea românească. Iată de ce Matricea Românească a vrut să afle de la un preot pe cât de tânăr, pe atât de plin de harisme, despre cum se vede sărbătoarea Crăciunului din mijlocul credincioşilor, dar şi despre semnificaţia autentică a Sărbătorii din aceste zile.

Matricea Românească: Ce înseamnă Crăciunul, pentru creștini?

Preot Marcel Stavără: Sărbătoarea Crăciunului vine de la cinul craiului – avem, în limba română, cinul monahal, cinul obștesc şi aşa mai departe. Este vorba despre un complex de sărbători, de la 6 decembrie la 6 ianuarie, inclusiv Sfântul Ioan Botezătorul (7 ianuarie). S-a promovat o metateză: „Cei trei crai de la Răsărit, un crai mare au găsit”. Şi în Biblia de la 1688 ni se vorbeşte despre „Craiul cel mare” – nu despre Hristosul împărat, ci crai. De aici vin Cră-ciun, cră-iasă, cră-iță. În nici un caz din creatione! Hristos nu este creat. Cum se spune în Crez: „născut, nu făcut”, nu creat.

Aşadar, Sărbătoarea Crăciunului ține de la 6 decembrie la 6 ianuarie, în centru stă Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos, și apoi tăierea împrejur, la opt zile, 1 ianuarie. Ce înseamnă? Înseamnă că Dumnezeu prețuiește atât de mult fiecare persoană umană, încât ne arată demnitatea noastră. Un dumnezeu care stă departe de mine nu e al meu, nu îl simt al meu. Un dumnezeu cum a fost înțeles în Occidentul așa-zis creștin, exilat în transcendent, nu este al meu. De aceea, Dumnezeu vine în maxima apropiere de noi. Spune Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Dumnezeu devine ceea ce iubește”. Adică, se face şi om.

Crăciunul ne arată cât de importanți suntem noi în fața lui Dumnezeu. Apoi, ne arată că Dumnezeu atotputernic, pruncul Mântuitorul Iisus Hristos nu se naște din inițiativă omenească, din poftă bărbătească, din trăirea dintre Maica Domnului şi dreptul Iosif, cum spun alte denominaţiuni neoprotestante. În nici un caz. Ci inițiativa este dumnezeiască. Nu se naște o persoană nouă. Fiul are inițiativa, împreună cu Sfânta Treime, să se nască – și om se face. Pentru că, atunci când compun o carte ori scriu o teză, eu sunt separat de teza pe care o scriu. Dar Hristos se face Însăși ceea ce scrie. Deci devine subiectul cunoașterii, prin faptul că se naște pe cale supranaturală. Nu putea Hristos, ca Mântuitor al lumii, Mântuitorul păcatelor noastre să se nască, aşa cum spune Psalmul 50, “în păcate m-a născut maica mea”. Ci El vine ca să salveze lumea de păcat, aşadar nu putea să se nască sub păcat.

Crăciunul, până la jumătatea secolului IV, se serba odată cu Epifania, cu Boboteaza. Se țineau împreună aceste două sărbători. Iar pentru a le separa, Biserica a ales data de 25 decembrie, pentru că atunci crește ziua și scade noaptea. Pentru că Hristos este Soarele dreptății, nouă creștinilor ne-a fost foarte ușor să adoptăm această zi, deoarece atunci când vine preotul la Dvs. acasă cu icoana, spune „să se închine Ție, Soarele dreptăţii, Răsăritul cel de sus”. Şi magii, când au venit de la Răsărit, nu s-au închinat stelelor, creaturii, ci au învățat să se închine Creatorului, nu stelelor. Ei, din astrologi, s-au făcut astronomi. Adică au căutat taina lui Dumnezeu în creaţia Lui.

Pentru mine, Crăciunul înseamnă în primul rând o pregătire, o unire cu Hristos din ce în ce mai mult

Pentru mine, Crăciunul înseamnă în primul rând o pregătire, o unire cu Hristos din ce în ce mai mult. De ce? Pentru că Sărbătoarea Crăciunului vine după o perioadă de post de 40 de zile, în care tot creștinul trebuie să se pregătească. Dacă pământul a pregătit peștera, ieslea, cerul a pregătit steaua, iar noi, oamenii, am pregătit-o pe Maica Domnului ca vasul ales, curat, în care să se întrupeze și din care să se nască Hristos, înseamnă că și eu trebuie să mă pregătesc. Ca Hristos, Cel care sălăşluiește în mine de la botez, să mă facă un hristofor, un purtător de Hristos, un creștin autentic. Cum ne spune Mântuitorul: „Voi sunteți sarea lumii, voi sunteți lumina lumii”. Nu să fie ostentativ, ci să se vadă că eu Îl trăiesc pe Hristos, și prin această pregătire de 40 de zile. De post, de rugăciune, de înclinație mai mare către lectura Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți.

Multă lume s-a spovedit în această perioadă – și copiii s-au împărtăşit. Grădinițe întregi de copii, ceea ce înseamnă că credința este înnăscută. Hristos, Mântuitorul, care dă existență tuturor, este Lumina care luminează pe tot omul care vine în lume, deci pe copiii noștri.

Apoi, în perioada adolescenței și mai încolo un pic, nu la maturizare, devin problematice aceste întrebări care nu și-au găsit răspuns în perioada aceasta. Credința copiilor este înnăscută, fapt pentru care ei vin cu mare uşurinţă la împărtășit.

Crăciun la Biserica Icoanei din Capitală Foto: bisericaicoanei.ro

Cei mici Îl cunosc la Biserica Icoanei pe Hristos, dar nu sunt privaţi nici de cadourile Moşului

Matricea Românească: Cum sărbătoresc românii Crăciunul?

Preot Marcel Stavără: Etnogeneza poporului român este concomitentă cu încreștinarea lui. De aceea, noi nu-L simțim pe Hristos la Ierusalim sau la Betleem, ci colindele noastre sunt o Evanghelie populară. Colindele noastre vorbesc despre intimitatea românului cu Hristos, care se naște în iesle – nu la Betleem, ci după dealurile noastre, după munții noştri. Cum vorbesc colindele noastre din Maramureș: „Dealurile și pădurile, fagii noștri, brazii noştri L-au acoperit pe Hristos”. Sunt colinde cu Tisa, cu râurile de la noi din țară. „Colo-n vale, mai în jos, L-au născut pe Hristos.”

Românii sărbătoresc Crăciunul prin colinde, care sunt o dogmatică pusă în text popular. Învățătura de credință este bine confirmată de către colinde. În al doilea rând, aş dori să subliniez că masa de Crăciun nu este pe 24 decembrie seara, ci pe 25 decembrie, după Sfânta Liturghie, după ce ți-ai atins ținta, unirea cu Hristos prin Sfânta Împărtășanie. Abia apoi este masa de Crăciun cu toată familia, care a primit binecuvântarea lui Dumnezeu și care l-a simţit pe Hristos că se naște în familia și în sufletul lor.

Există și o altă categorie de români – mulți, puțini, nu știu să zic – care sunt marcați de această atitudine consumeristă, din păcate. Nu știu ce bucurie poate să-ți aducă în suflet Crăciunul – gastronomic vorbind acum, la nivelul foarte de jos. Dacă tu mănânci carne pe 21, 22, 23, 24 și pe 25, care e diferența? Nu ştiu exact, gastronomic vorbind.

Pe de altă parte, pregătirea pentru unirea cu Hristos trebuie să fie nu numai interioară, ci și exterioară. Noi, metanii și post alimentar, ținem tocmai ca să ne arătăm dovada libertății noastre. Nu ne stăpânește o bucată de carne! Ci eu îmi arăt libertatea față de o bucată de brânză, de carne… Așa devin şi sunt om liber față de toate afectele firii umane – foame, sete, frica de moarte – pe care Hristos le-a transfigurat. De aceea eu sunt creștin – pentru că Îl port pe Hristos.

Masa de Crăciun nu este pe 24 decembrie seara, ci pe 25 decembrie, după Sfânta Liturghie, după ce ți-ai atins ținta, unirea cu Hristos prin Sfânta Împărtășanie. Abia apoi este masa de Crăciun cu toată familia

Sper ca această categorie de români să fie mai înțeleaptă, pentru că nu îți conferă nici o bucurie o sărbătoare, un timp sacru, dacă adopţi acest comportament. Dacă nu-l trăiești în termenii lui și în proprietățile lui, trece pe lângă tine. Persoana lui Hristos este o persoană de neevitat. Oriunde te-ai afla, te întâlneşti cu El. În orice religie te-ai afla, şi ateu dacă eşti, nu poți evita persoana lu Hristos. Nu ai cum. E ca și cum trăiești fără să-ți simți viața.

De aceea, așa cum la naștere au spus îngerii: „Pace pe pământ, pace sus în Cer”, măcar de Crăciun să punem și noi, în familia noastră, pacea înaintea dreptății. Și nu numai în familie, ci și la serviciu – în multinaţionale sau în orice alte companii. Dacă pui pacea înaintea dreptății, așa arăți faptul că-L urmezi pe Hristos. Cu dreptatea – fiecare zice că are dreptatea lui, nu ajungem departe, ci mai mult la certuri, scandal. Nu văd finalitatea decât în rău. În schimb, când ai pace, când Îl trăiești pe Hristos, nu te mai poți certa cu altcineva.

Matricea Românească: Cum îi simțiți pe credincioși în Biserică, de Crăciun?

Preot Marcel Stavără: Îi simt mult mai aproape de oameni. Prin faptul că te apropii de Dumnezeu, El te trimite după Sfânta Liturghie: „Cu pace să ieșim, întru numele Domnului să ieşim”. Atunci mă duc și fac Liturghia de după Liturghie, în ceea ce se numește Taina fratelui. Există persoane însingurate, persoane bolnave, există copii lăsați singuri acasă pentru că părinţii au plecat în străinătate. Iarăşi, părinți lăsați singuri – aici, în centrul Bucureștiului mă refer, în parohia mea!

Și îi simt pe tinerii pe care îi am la spovedit și care fac parte din organizația de tineret “Tinerii Icoanei”, care mă întreabă: „Părinte, ce facem pentru persoana cutare pe care am văzut-o pe stradă?”. Este un bătrân fără picioare, la Icoanei 24, de exemplu. Şi îi facem curat în casă după Crăciun, până în Anul Nou.

Vă mai dau câteva exemple: vreau să iau 10 copii să-i spăl, să-i tund, să-i coafez. Vreau să fac 50 de pachete la cantina socială. Această apropiere de oameni și milostenie vine tocmai din mila şi din bunătatea lui Dumnezeu. Noi oferim daruri și decembrie este luna darurilor, tocmai pentru că am primit Darul cel mare de la Dumnezeu: Hristos se oferă pe El, ne oferă cel mai mare dar.

Noi oferim daruri și decembrie este luna darurilor, tocmai pentru că am primit Darul cel mare de la Dumnezeu: Hristos se oferă pe El, ne oferă cel mai mare dar

Matricea Românească: Pentru că, iată, este o sărbătoare a familiei şi a apropierii, cum se trăiește Crăciunul în familie?

Preot Marcel Stavără: Într-adevăr, este o sărbătoare a familiei, și familia română tradiţională este astăzi împresurată de mai multe probleme – pericole chiar – din cauza șomajului, a greutăților, a celor care acuză familia şi reprezentanţii familiei de fundamentalism religios. Trece prin mari probleme familia! Parcă ar fi ultimul bastion care mai ține societatea aceasta pe linia de plutire.

Greutatea pe care o simt copiii, mai târziu, în aceste aşa-zise familii monoparentale, ușurința cu care renunță unii tineri la eforturile din familie, eu le resimt între tineri. Din fericire, numai familia creștină poate salva România. Şi numai Liturghia salvează România! Familia, în cadrul Sfintei Liturghii.

Crăciunul este o sărbătoare a familiei, pentru că acolo se lucrează cel mai mult dragostea, numai prin jertfă. Numai când știi ce înseamnă durerea copilului și îţi asumi jertfa ca să-ți exprimi dragostea, doar atunci poți trăi sărbătoarea Crăciunului cu adevărat. De aceea, familia trebuie să rămână unită nu numai în perioada Crăciunului, ci până când părinții închid ochii. Zice Hristos: “Unde vor fi doi sau trei adunaţi în numele Meu” – şi familia creştină se face în numele Tatălui, al Fiului, şi al Sfântului Duh la Cununie – “acolo voi fi şi Eu în mijlocul lor.” Deci nu la periferia existenţei familiei, ci în mijlocul existenţei mele.

Trece prin mari probleme familia! Parcă ar fi ultimul bastion care mai ține societatea aceasta pe linia de plutire. (…) Numai familia creştină mai poate salva România

Fiind sărbătoarea familiei, să apropiem părinții mai mult de copii și să ne facem mai mult timp de a sta cu copiii. Cu tristețe observ o lăsare a copiilor în fața exploziei de informație de pe internet – via calculatoare, telefoane, tablete. Nu mai există comunicare între părinți și copii. Aceasta este o luptă pe care o am cu părinții tineri – îi îndemn să stea cu copiii, nu numai de Crăciun. Știu că serviciul este solicitant, dar toţi părinții să se gândească la faptul că cel puţin opt ore pe zi nu-și văd copiii. Dacă adaugi și noaptea, mai mult nu-ți vezi copiii, decât ți-i vezi într-o zi!

Familia înseamnă comuniune eclezială, comuniune în iubire, care trebuie să se vadă numai prin înveșnicirea familiei. Hristos i-a făcut familie creştină pe soţi şi pe copii, nu “până când moartea ne va despărți”, ci pentru veșnicie. Bucuria aceasta pe care o simți în familie – de Crăciun, de exemplu – vreau să o am totdeauna cu familia mea, cu soţia şi copiii mei. De aceea Hristos ne înveşniceşte. Trebuie să dăm mai departe bucuria că vom fi veșnic împreună.

Un gând de încheiere: dacă Îl puneţi pe Hristos în mijlocul familiei Dvs., sigur vom fi mai buni.

• Despre
• Ultimele Postari

Urmăriţi-mă:

Teodor Burnar

Vice-preşedintele Asociaţiei Culturale Matricea Românească şi editor coordonator al matricea.ro (2016-2018). Are 12 ani în presa românească, a scris trei cărţi şi este doctorand în Istorie. Îl puteţi contacta la teo[at]teodorburnar.com

Urmăriţi-mă:

Ultimele postari ale lui Teodor Burnar (vezi toate)

• Băieţelul român care îi învaţă pe americani cum se găteşte (şi trăieşte) româneşte - 02-11-2018
• Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o de la Mama - 23-10-2018
• Nu confundaţi Biserica cu Uber - 11-10-2018