Tag

Neagoe Basarab

Într-un discurs păstrat pe câteva coli scrise cu tocul acum peste un secol, Sextil Pușcariu vorbește despre un glorios domnitor al românilor, Neagoe Basarab. Marele filolog și pedagog este într-o admirație bine argumentată față de Neagoe, iar discursul face o legătură delicată între personalitatea lui și figura distinsă a Reginei Elisabeta a României (Carmen Sylva). Un text inedit, pe care Matricea Românească l-a citit și din care publică unele fragmente prin transliterație de pe manuscrisul MS28517 de la Biblioteca Națională.

 

  • Neagoe este înconjurat de o curte care arată distincție și eleganță, iar cărțile tipărite de el ”se disting printr-o splendoare nemaiîntâlnită până atuncea”. Sextil Pușcariu observă deci că avem de-a face cu un domnitor cu mentalitate nobilă și semeață, diferită de ce ne-am aștepta de la conducătorul unei țări mici, așa cum era Țara Românească.
  • Despre pompa curții domnești: ”Această tendință de întărire a prestigiului exterior nu se aseamănă întru nimic cu lucrul unui parvenit, care voește să ascundă în aur sclipitor lipsa unor însușiri strălucite. La Neagoe ea izvorea dintr-o convingere, și se manifestă printr-o deosebită pricepere pentru frumosul artistic.”
  • Autorul manuscrisului este foarte preocupat să noteze că Neagoe nu era un simplu imitator al modei constantinopolitane și nici al tendințelor occidentale. Atât în arhitectură, cât și în tipărituri el este în avangarda europeană prin inovația tehnică și sinteza artistică.
  • Despre Evanghelia tipărită în 1512: ”atunci când arta tipografică era în fașă și când ea lipsește încă în cele mai multe țări, (…) ea ajunse atunci în Țările române la o perfecțiune fără asemănare în Orient.” 

 

Fragment din discursul lui Sextil Pușcariu. Manuscris aflat la Biblioteca Națională

Fragment din discursul lui Sextil Pușcariu. Manuscris aflat la Biblioteca Națională

 

  • Despre Mănăstirea Curtea de Argeș, construită tot de către Neagoe: ”…el a dat o direcție nouă arhitecturii noastre, emancipând-o de subt jugul tradițional, unind cu stilul convențional bizantin elemente nouă, detalii artistice aduse din Veneția apuseană.”
  • Cine vine să participe la sfințirea Mănăstirii Curtea de Argeș? Neagoe a făcut din capitala sa centrul cultural și religios al Europei de la est de Viena: era acolo ”toată lumea clerului oriental, veniseră să asiste la acest act de deosebită solemnitate Patriarhul Teolept al Constantinopolei, patru mitropoliți ai Răsăritului și tot clerul înalt al Atosului, cu Protosul Gavriil în frunte.”
  • Dar Neagoe știe că edificiile se năruie, iar peste fapte se așterne colbul, așa încât, din acest motiv ”scrie el însuși opere de artă mai trainice decât uitarea pe care-o poate așterne timpul peste cele trecute”.
  • Din Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, mintea atentă poate contura portretul sufletesc al marelui domnitor: ”o inimă dreaptă și cinstită, un caracter ferm și decis, o minte înțeleaptă, mândrie superioară și o fire poetică, precum numai la cei puțini aleși o aflăm”.

 

Transliterație: Damian Anfile; documentare: Andrei Ispas

 

Anul 1515. Domnitorul Neagoe Basarab se confruntă cu o situație neplăcută și este provocat să ia o decizie dură. El ține cu greu piept turcilor în sud, dar are probleme mai mari decât ar fi crezut în nord, cu brașovenii. Cum va reacționa domnitorul muntean, cu sabia sau cu diplomația? Va fi puternic și autoritar, sau va ezita să-i pedepsească pe trădători?

 

Brașovenii erau renumiți pentru talentul lor de negustori. În căutare de noi clienți, voiau să fie primiți în târgurile din Muntenia, unde mărfurile lor erau căutate. Neagoe le permitea accesul, dar voia, în reciprocitate, ca și muntenii să fie respectați de către brașoveni, adică  să le fie plătite prețuri bune pentru grânele pe care țăranii le aveau de vândut. Basarab mai avea în minte și contextul politic și militar: turcii ar fi pus mari probleme Brașovului, ca și țărilor Apusului, dacă n-ar fi fost ținuți la Dunăre de armata Țării Românești. El știa că Brașovul este îndatorat Țării Românești și avea de gând să-i facă să recunoască asta. Astfel că le-a cerut brașovenilor să respecte o listă de prețuri minime pentru grâul și legumele pe care le cumpărau de la munteni.

 

Ce primejdie ascunde solia de la Brașov?

Prin 1515, un sol a ajuns la curtea domnească de la Târgoviște. Venea din partea judelui și a celor 12 pârgari (senatori) ai Brașovului, cu o solie importantă. Neagoe a aplicat o înțeleaptă strategie: l-a găzduit pe sol într-o luxoasă casă de oaspeți, i-a dat vinuri și mâncăruri potrivite pentru cel care făcuse drum lung, arătându-i astfel multă cinstire. Apoi, a doua zi după ce solul ajunsese la curte, Neagoe l-a primit în sala domnească, îmbrăcat în veșmintele cele mai impunătoare și însoțit de boierii apropiați. Solul a fost impresionat de primire și l-a salutat respectuos pe domn. Apoi a transmis mesajul pe care îl avea de rostit. Mesajul era simplu, Brașovul accepta învoiala propusă de conducerea Țării Munteniei. Mai exact, se arătau bucuroși că au acces în târgurile dintre Carpați și Dunăre și se angajau să respecte prețurile la cereale și alte produse agricole impuse de la Târgoviște.

 

O carte esențială pentru istoria noastră veche: ”Măria Sa, Neagoe Basarab. Însemnările Monahiei Platonida, Doamna Despina a Țării Românești”. Ed. Bonifaciu, 2012

O carte esențială pentru istoria noastră veche: Măria Sa, Neagoe Basarab. Însemnările Monahiei Platonida, Doamna Despina a Țării Românești. Ed. Bonifaciu, 2012. Povestea solului brașovean este relatată pe larg în paginile cărții

 

Domnitorul i-a mulțumit solului, apoi i-a cerut un răgaz înainte de a da un răspuns la rândul lui. După ce mesagerul s-a retras în casa de oaspeți, voievodul a cerut părerea sfetnicilor, iar aceștia i-au răspuns pe rând: solia venită de la brașoveni este atât de prietenoasă, încât n-ar fi exclus să ascundă o capcană. Neagoe a ascultat, apoi le-a spus să cântărească toate și să-i spună din nou părerea lor a doua zi dimineață, când poate le vor veni în minte unele ”sfaturi mai bune”. El însuși s-a restras în liniște și a meditat. Subiectul era unul important, pentru că viza relațiile cu vecinul cel mai apropiat, pe care te bucuri să-l ai prieten, dar care devine atât de periculos când ți-e dușman. Iar acum domnitorul nu știa dacă să aibă sau nu încredere în solia care îi spunea exact ceea ce urechile sale voiau să audă.

 

Cel care mă va vinde stă cu mine la masă!

A doua zi, sfetnicii au luat din nou loc pe scaunele din sala domnească, în fața domnitorului. Părerea lor nu se schimbase, mesajul putea ascunde o capcană. Dar le era cu neputință să spună ce fel de vicleșug era la mijloc. Așa că, în lipsă de dovezi despre ce părea primejdios, au acceptat ceea ce era evident, și anume că Brașovul oferea o înțelegere comun avantajoasă. Domnitorul a hotărât ca judelui Brașovului să i se mulțumească pentru bunăvoință. Și apoi să fie trimiși oameni ai stăpânirii de la Târgoviște ca să se asigure că negustorii brașoveni respectă normele de prețuri în târgurile unde cumpărau mărfuri agricole de la munteni. Iar în continuarea zilei, Neagoe a făcut un ospăț impresionant, cu cele mai fine mâncăruri și băuturi, fără să uite însă să le ceară boierilor să nu bea fără măsură, ca să nu vorbească fără a gândi mai întâi. La masă, însuși domnitorul îi turna în pahar oaspetelui brașovean, în timp ce viorile făceau ca totul să fie ca o petrecere de nuntă. Solul a plecat spre casă a doua zi, pe un cal cu frâie bătute cu ținte de argint, darul lui Neagoe Basarab.

La două zile după ce solul a plecat, nu mai puțin de zece boieri din toată Țara Românească au venit la Curte și au cerut să-i vorbească domnitorului. Fiecare în parte, fără să știe unul de altul, au spus același lucru: că un om din Brașov a trecut pe la fiecare dintre ei și le-a promis tot felul de avantaje dacă sunt de acord să-l trădeze pe Neagoe și să sprijine revenirea pe tron a lui Miloș sau Mircea al III-lea, cel care gustase din privilegiile domniei cu doar câțiva ani înainte. Nu mult i-a trebuit voievodului să-și dea seama că solul brașovean pe care-l primise cu onoruri și ospitalitate regală era cel care, după plecarea din Târgoviște, a început a cumpăra fidelitatea boierilor munteni.

 

Potera domnească și dilema lui Neagoe

Cele mai iscusite străji domnești au pornit în căutarea solului. N-a fost greu să-l găsească, mai ales că oamenii lui furaseră o sută de cai dintr-o herghelie de la munte, ca să-i folosească în planificata misiune de uzurpare a stăpânirii muntene.

Uneltitorul a fost aruncat în turnul Chindiei. Iar acum Neagoe era confruntat cu o dilemă: ce pedeapsă să-i aplice brașoveanului. Dreptatea și calculul politic cereau pedeapsa cu moartea, ca să fie descurajați cei care pe viitor s-ar mai fi putut gândi la o astfel de uneltire. Dar credința creștină, pe care Neagoe o îmbrățișa din toată inima, îi cerea mai degrabă îndurare.

Doamna Despina, soția lui Neagoe, scrie în cartea sa de memorii că în acel ceas ”mila a biruit în fața dreptății”. Domnitorul a stabilit o pedeapsă aspră dușmanului său, dar i-a cruțat viața. Iar apoi a stabilit aspre reguli de comerț pentru toți negustorii brașoveni care aveau să vină pe viitor în Țara Românească.

Coborârea de pe Cruce (secolul XVI), icoană expusă la Muzeul Național de Artă al României, comandată de către Doamna Despina Milița după moartea timpurie a fiului său, Teodosie, este o paralelă unică între divinitate și om.

Filosoful geman Martin Heidegger afirma că „arta este o punere în operă a adevărului”, iar continuând această axiomă am ajunge să spunem că arta plastică este transpunerea fluentă a emoțiilor în culoare. Iată de ce, fiind deciși să aflăm cât de adevărată este această idee, am purces la o călătorie prin galeriile Muzeului Național de Artă al României. Fiind basarabeancă de origine, am fost impresionată de impozantul bastion al frumosului național. Purtând pecetea timpului pe fiecare element, Muzeul reușește să ajungă pe picior de egalitate cu alți reprezentanți europeni de tradiție.

Muzeul Național de Artă al României

Muzeul Național de Artă al României. Foto: trecator.ro

Structurat într-o manieră logică, Muzeul prezintă trei expoziții de artă plastică și iconografică aranjate cronologic (de la medieval spre modern), dar și geografic (traversând toată România, de la Moldova până în Transilvania). Și dacă modernismul m-a impresionat cu lucrări bogate în culori și expresivitate, inima mea a rămas în sălile Galeriei de Artă Veche Românească, unde se regăsesc, în mare parte, lucrări din aria iconografică și bisericească.

Icoana hipnotizează prin energia pe care o emană și prin misterul care stă în spatele ei

Am petrecut clipe în șir în fața icoanei Coborârea de pe Cruce, hipnotizată de energia pe care aceasta o emană și de misterul care stă în spatele ei. Am presupus că ar avea o taină, pentru că scena redată, personajele pecetluite pe icoană spun mai multe decât pare la prima vedere.

Tabloul iconografic, datat în perioada 1522 – 1523, o are  în centrul compoziției pe Maica Domnului cu Iisus Hristos în brațe, imediat după momentul când Acesta este coborât de pe cruce. În spatele figurii materne se regăsește imaginea apostolului Ioan, preaiubitul Său ucenic, pe care Iisus, în ultimele clipe, lasă grija mamei sale. “Iată fiul tău!”, i-a strigat de pe cruce Domnul Maicii Sale îndurerate, arătând spre Ioan, singurul din cei doisprezece care Îl urmase în tăcere până pe Golgota. La picioarele Domnului Iisus o avem pe Maria Magdalena, a cărei figură exprimă o smerenie deosebită. Toate figurile biblice au imprimate pe chipuri o durere aparte, trasă de penelul iconografului cu deosebită subtilitate. Trupul lui Iisus poartă nu doar însemnele durerii, ci și o paloare aparte, culoarea menținând registrul întregii lucrări. Gama cromatică aleasă de către artist transmite și ea un mesaj, în care se ascunde o tristețe și deznădejde deosebite.

Ceea ce apare, la prima vedere, într-o disonanță este figura altei mame redate pe această icoană, ținând în brațe un băiat încoronat, fapt care denotă apartenența la familia regală. Săpând în sursele istorice, am descoperit că acest element vine să sublinieze o paralelă unică între durerile materne. Pe de o parte, o avem pe Maica Domnului, iar pe de altă parte, o avem pe Doamna Despina Miliţa deplângând moartea fiului său Teodosie.

Această Doamnă, pe numele său de botez Elena, dar intrată în istorie ca Despina Miliţa este descendentă a familiei imperiale bizantine Cantacuzino, fiica lui Iovan Brancovič, din familia despoţilor sârbi, nepoata mitropolitului Maxim Brancovič şi soră vitregă cu Doamna Elena, soţia lui Petru Rareş.

Doamna Despina Milița

Doamna Despina Milița. Foto: wikimedia.org

S-a căsătorit cu Neagoe Basarab, viitorul Domnitor al Țării Românești, rudă cu marii boieri Craioveşti, în 1504. Au avut împreună şase copii: Ion, Petre şi Anghelina, morţi înainte de vreme, Teodosie, Ruxandra şi Stana. „Viaţa împreună a acestor doi soţi, care s-au înţeles şi s-au iubit, a fost închinată Bisericii şi artei … au strâns, în timpul domniei lor, o întreagă comoară: Evanghelii de aur, căţui de argint, sfeşnice, cruci, inele, paftale, ceşti, toate podoabele ce se puteau culege sau face la noi sau aiurea”, nota autorul Constantin Gane.

Și pentru că destinul lor s-a împletit cu imaginea credinței vii, cele două capete regale au ctitorit împreună biserica Sf. Gheorghe, schitul Ostrov din Călimăneşti, au sprijinit zugrăvirea sau refacerea mănăstirilor Dealu şi Glavacioc, a bisericii Mare din Snagov şi a celei din Tismana, înzestrându-le cu frumoase şi costisitoare obiecte de cult. Cea mai importantă ctitorie a fost biserica Mănăstirii de la Curtea de Argeş, pentru construcţia căreia, spune tradiţia, Doamna a făcut un mare sacrificiu financiar: vânzarea bijuteriilor moştenite de la familia sa din Serbia.

De ce și cum a apărut imaginea Doamnei Milița și a fiului său pe o icoană votivă? Răspunsul se ascunde în chiar originea ei, aceasta fiind o comandă specială a Doamnei pentru biserica Mănăstirii de la Curtea de Argeș. Locul ei este chiar potrivit în această compoziție iconografică, mai ales că însuși Iorga, marele nostru istoric, o cataloga drept „unul dintre cele mai curate chipuri de doamne române. Foarte evlavioasă, iubind ca şi Neagoe clădirile, juvaierele, cărţile preţioase, bună soţie şi duioasă mamă, ea nu-şi dezminţea neamul înalt din care se cobora”.

Unul dintre cele mai curate chipuri de doamne române. Foarte evlavioasă, iubind ca şi Neagoe clădirile, juvaierele, cărţile preţioase, bună soţie şi duioasă mamă, ea nu-şi dezminţea neamul înalt din care se cobora

Istoricul Nicolae Iorga, despre Doamna Despina Milița 

Viața ei a fost însă, sortită unei mări de lacrimi și unei dureri imense. Rămasă văduvă în 1521, aceasta vede cum fiul ei Teodosie este încoronat la frageda vârstă de 16 ani. Pe fondul luptelor pentru putere existente în țară, Teodosie ajunge la Constantinopol, unde caută sprijin, dar moare la 1522. Profund îndurerată de pierderea fiului preaiubit, Doamna Despina Milița comandă această icoană, în colțul stâng al căreia este scris: „Despina făcu să se zugrăvească însăşi cernita sa fiinţă, purtând pe braţe copilul încoronat care nu mai era acuma printre cei vii”.

Inscripția mai conține și rugăciunea adresată Maicii Domnului: „Stăpână, primeşte sufletul robului tău Ion Teodosie Voevod şi adu-l la judecata ta, Doamna Despina.”

Sacralitatea acestei icoane și durerea care i-a dat naștere o fac parte importantă a patrimoniului nostru cultural, având menirea să ne aducă aminte de restriștea vremii și de condiția maternă, care dincolo de trecerea timpului este la fel actuală și de sensibilă.

Vă îndemn ca, atunci când veți trece prin Sala 2 a Galeriei de Artă Veche Românească, să vă opriți pașii pentru a privi cu evlavie imaginea celor două mame îndurerate și a rememora că doar Dumnezeu ne este călăuză și sprijin în clipe de tristețe.

Coborârea de pe Cruce – o paralelă între destin și simbol

20 Octombrie 2017 |
Coborârea de pe Cruce (secolul XVI), icoană expusă la Muzeul Național de Artă al României, comandată de către Doamna Despina Milița după moartea timpurie a fiului său, Teodosie, este o paralelă unică între divinitate și om. Filosoful geman Martin...