Tag

nebunie

În vremea aceea a intrat Iisus într-un sat, iar o femeie cu numele Marta L-a primit în casa ei. Şi ea avea o soră ce se numea Maria, care, aşezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvântul Lui. Iar Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, a zis: Doamne, oare nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i, deci, să-mi ajute. Și răspunzând, Domnul i-a zis: Marto, Marto, te îngrijeşti și pentru multe te silești, dar un singur lucru trebuie: căci Maria partea cea bună și-a ales, care nu se va lua de la ea. Ev. Luca 10, 38-42

Reputatul dicţionar Oxford defineşte stresul ca “o stare de tensiune mentală sau emoţională ori tensiune rezultată din circumstanţe adverse sau solicitante”. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române îl caracterizează astfel: “Termen general utilizat pentru orice factor din mediu (traumatism, emoții, frig, căldură etc.) capabil să provoace la om și la animale o stare de tensiune și o reacție de alarmă a organismului, determinând uneori îmbolnăviri grave.”

Nu vorbim, însă, în cele ce urmează despre stresul la găini, ci despre stresul la oameni: primul provoacă, cel mai probabil, doar o amprentă biologică. Ultimul lasă, mai important, o amprentă sufletească, psihică (de la grecescul psyche, însemnând suflet), care distruge finalmente şi trupul. Vom încerca, deci, să vedem care este legătura dintre credinţă şi stres.

Trăim, neîndoielnic, vremuri dintre cele mai angoasante, în care stresul a devenit norma, a devenit aproape o obligaţie a cetăţeniei. Nu este însă stresul invaziei tătare, precum pe vremea lui Ştefan cel Mare, ci un stres de o obiectivitate diferită şi, ar spune unii observatori, discutabilă: stresul competiţiei, stresul înavuţirii, stresul aşteptărilor sociale, stresul productivităţii cu orice preţ.

Stresul a devenit norma vieţii moderne, a devenit aproape o obligaţie a cetăţeniei

Stresul este ancora vieţii moderne, într-o lume care şi-a pierdut busola. O ancoră care scufundă corabia oamenilor, porniţi pe ape spumegânde în căutarea unei vieţi mai bune.

În acest ocean al nebuniei, o Navă diferită arată sensul ieşirii din volbura stresului: Biserica lui Hristos.

Poate fi creştinul stresat? Ne îndoim. Asemeni Martei, lumea “de multe se îngrijeşte şi pentru multe se sileşte”. Însă creştinul, la fel ca Modelul pe care îl urmează, este şi nu este din lumea aceasta. El dă Cezarului, adică lumii, ceea ce îi revine, dar nici o centimă mai mult. Creştinul nu trece niciodată pragul stresului, pentru că el ştie că “Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Ev. Luca 18, 27) şi „totul este cu putinţă celui ce crede” (Ev. Marcu 9, 23). Iată de ce, niciodată, bunicii noştri n-au fost stresaţi: pentru că ei, spre deosebire de noi, aveau credinţă.

Nu poţi fi stresat şi creştin

Nu poţi fi stresat şi creştin, pentru că stresul, îngrijorarea, sunt prin ele însele un semn de necredinţă. Cercetaţi-vă, deci credinţa, dacă morbul stresului v-a atins: nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona (Ev. Matei 6, 24).

“De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea?

Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?

Şi cine dintre voi, îngrijindu-se poate să adauge staturii sale un cot?

Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc.

Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia.

Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?

Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca?

Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele.

Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.

Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei.” (Ev. Matei 6, 25-34).

 

Foto deschidere: mindful.org

Matricea Românească aduce impresiile unei tinere basarabence despre România, Capitala sa Bucureşti, despre percepția românilor asupra conceptului de muncă și corporaţii, dar și despre nebunie ca fenomen cotidian.

Îmi amintesc cum în adolescență îl citeam pe Gogol și al său roman „Suflete moarte”, în care autorul nota: „Pe lume există o mulţime de lucruri de neînţeles chiar şi pentru mintea cea mai cuprinzătoare”. Percepția mea de atunci se rezuma la imposibilitatea înțelegerii unui fenomen precum este cel al „sufletului mort”. Ce însemna el? Îmi va fi dat să pricep complexitatea acestei teme tocmai la 25 de ani, atunci când, înarmându-mă cu tărie și curaj, voi decide că e timpul să mă mut în București.

Și aici este momentul să luăm o pauză, să tragem aer în piept și să începem a dezlâna sentimentele mele pe marginea unui oraș, pe care mai întâi l-am iubit, iar apoi mi-a stârnit un soi de dispreț, de altfel fondat.

Bucureşti este un oraș al aparențelor

Mondenitatea și aspirațiile acestui megalopolis se trag din adâncile sale interferențe cu alte orașe ale Europei. Aici, ritmul vieții se cumulează într-un flux puternic, ce poate să îți ia în orice moment aerul, sufocându-te într-o ambuscadă de amabilități. Dar, dincolo de asta, orașul este pustiu sufletește.

În București, totul se construiește pe aparențe, pe conveniențe, iar bunul-simț și amabilitatea pot deveni o piatră de moară

În marea Capitală a Patriei, căci indiferent de divergențele mele cu acest loc, România rămâne Patria mea, oamenii zâmbesc cu nonșalanță și lovesc în cele mai nevralgice puncte, distrugând orice urmă de confidență și atașament. Probabil, bagajul meu uman obținut în Basarabia a fost aruncat în „groapa comună” a aparențelor bucureștene, forțându-mă să renunț la flexibilitate, în favoarea unui joc dur, dus la limita supraviețuirii.

Românii visează la o slujbă cu program ca la Stat și salarii ca în corporaţii

Românii visează la o slujbă cu program ca la Stat și salarii ca în corporaţii. Foto:dej24.ro

Deci, prima lecție pe care am primit-o, cu forța unei lovituri în plin, este că aici, în București, totul se construiește pe aparențe, pe conveniențe, iar bunul-simț și amabilitatea pot deveni o piatră de moară legată de gâtul unui condamnat la penitență.

Vin rușii!

Senzația mea, formată în aceste trei luni, este că anume acest slogan reprezintă fobia maniacală a oricărui român, ceea ce mi se pare deosebit de straniu, în condițiile în care noi, basarabenii, am fost mult mai asupriți de această națiune de-a lungul istoriei dar, cu toate acestea, îi admitem în spațiul nostru național.

Cu toate că acest subiect stârnește pe fețele românilor cele mai disperate expresii, elementul rus rămâne și un motiv de fascinație, care naște cele mai fabuloase mituri și ideologii despre cât de mare, de puternică sau de magnifică este puterea rusească. Forțat sau nu, se creează impresia că „Țarul” de la Kremlin stă în birou doar cu harta României și se gândește la planuri de invazie, ceea ce pare extrem de neverosimil, chiar ilar.

Corporații demonice în România

Munca este inerentă spiritului român, dar și-a conservat calitățile inițiale, cred că doar în mediul rural, acolo unde se mai face transhumanță și se mai construiesc suflete. La oraș, lucrurile au nimerit într-o extremă aproape ridicolă. O altă frică, ce chinuie inimile românilor, este prezența corporațiilor, care aproape că au devenit un dușman național.

Se pare că formula perfectă a așteptărilor românilor este să ai program ca la Stat, adică nici un minut în plus după ora finală, și salariu ca în corporații transnaționale

Problema cea mai acută îmi pare legată de felul în care românii percep conceptul de muncă și își clădesc dorința de a munci. Se pare că formula perfectă a așteptărilor lor este să ai program ca la Stat, adică nici un minut în plus după ora finală, și salariu ca în corporații transnaționale. Iarăși, un caraghioslâc nemaipomenit, căci unde s-a auzit pentru muncă puțină să primești bani mulți (asta dacă nu ești Steve Jobs…)?

…Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei…

Nicăieri nu am resimțit mai multă nebunie volatilă, slobodă ca aici, în București. Oameni care merg pe stradă vorbind cu sine înșiși sau adresându-se unor cercuri superioare, femei care își strigă problemele la toate colțurile de stradă… Tot acest tablou pare rupt dintr-un Decameron morbid, un bâlci al evadaților, iar faptul că acești concitadini se plimbă în deplină libertate, îmi trezește multe semne de întrebare asupra sănătății mintale colective, căci acceptarea unui nebun în societate presupune o anumită doză de nebunie comună.

În București, nebunia este un fenomen volatil, la ordinea zilei

În București, nebunia este un fenomen volatil, la ordinea zilei. Foto: pinterest.com

Se pare că zbuciumul acestui organism imens, numit București, înghite în ritm galopant spirite, trecându-le printr-un malaxor al demenței și azvârlind la final niștre suflete despuiate, decojite de stratul rațional care le leagă de viață. În prezentele clipe când reflectez asupra acestor imagini derulate, încep să cred că supraviețuirea în cel mai important oraș din România presupune o concesiune cu propria rațiune.

Încep să cred că supraviețuirea în cel mai important oraș din România presupune o concesiune cu propria rațiune

Poate că toate aceste lecții sau impresii despre muncă, nebunie și corporații, culese în doar trei luni de trai aici, vi se vor părea imature sau, de ce nu, superficiale, și chiar sper că vreodată o să ajung să îmi fie confirmat contrariul, dar la moment decepțiunea mea își face simțită prezența. Gustul amar, pe care mi-l provoacă această ambianță citadină cu mari pretenții de exclusivism, nu va dispărea cu una, cu două, ci dimpotrivă, se va acutiza, în condițiile în care românii nu consideră modul lor de viață ca fiind o abatere de la normă.

Sper doar că această stare a lucrurilor în România, și mai ales în București, să ajungă în punctul de turnură, când se vor realiza schimbări de valoare, când omenia și empatia vor lua locul acestui duel pentru supraviețuire.

Stresul ca necredinţă

18 Septembrie 2018 |
În vremea aceea a intrat Iisus într-un sat, iar o femeie cu numele Marta L-a primit în casa ei. Şi ea avea o soră ce se numea Maria, care, aşezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvântul Lui. Iar Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, a zis:...

4 impresii despre români, după primele mele 3 luni în România

29 Ianuarie 2018 |
Matricea Românească aduce impresiile unei tinere basarabence despre România, Capitala sa Bucureşti, despre percepția românilor asupra conceptului de muncă și corporaţii, dar și despre nebunie ca fenomen cotidian. Îmi amintesc cum în adolescență îl...