nepotism

După 1989, s-a auzit cântecul de sirenă care a determinat exodul românilor către altă ţară şi o viaţă – cel puţin teoretic – mai bună. După intrarea României în UE în 2007, trei milioane de români au luat calea pribegiei în doar 10 ani. Adrian Mielcioiu îşi spune povestea unei pribegii ratate, dar şi a unei vieţi împlinite, acasă.

Nu cred să fie român care să nu fi fost ispitit după 1989 de cântecul de sirenă al unei vieţi mai bune în altă ţară. Ştim din statistici că numai între 2007 şi 2017 au plecat din România peste trei milioane de români. Însă nu vom putea şti vreodată numărul românilor care au rezistat acestei ispite, fiecare legându-se de catargul propriilor judecăţi şi sentimente care s-a dovedit în cele din urmă suficient de puternic ca să-l reţină în ţară.

Când acest cântec de sirenă s-a auzit şi în familia noastră lucram amândoi la Stat, eu la un institut de cercetare şi soţia în învăţământ. Copilul nu apăruse încă, alte angajamente constrângătoare nu aveam, pe scurt aveam toată libertatea pe care ţi-o dă lipsa obligaţiilor de orice natură când eşti foarte tânăr.

Pe vremea aceea România nu era în UE, iar nemulţumirea noastră cea mai mare era legată de ritmul redus în care se schimbau lucrurile în direcţia bună. Nu puteai să nu te gândeşti că în ritmul acela şansele să îmbătrâneşti aşteptând un trai mai bun erau foarte mari. Judecând astfel, alegerea era una simplă: pleci într-o ţară în care să te bucuri de beneficiile civilizaţiei de tip occidental chiar de la sosire sau rămâi în România, sperând că nu vei îmbătrâni până când vei avea parte de ele şi aici.

La 8 dimineața când intram pe poarta institutului aveam senzaţia că mă întorc în timp. În toamna anului 1989 vizitasem institutul ca elev în clasa a IX-a al unui liceu de matematică-fizică ce era un fel de pepinieră pentru acel institut. După absolvirea liceului, dacă nu intrai la facultate, puteai să te angajezi liniştit acolo, într-o tradiție care a condus în timp la situația în care părinții ajungeau să fie colegi de serviciu cu proprii lor copii. O tradiție ale cărei rădăcini adânci nu au fost smulse din mentalul românesc nici până astăzi, dimpotrivă, ea a continuat să se perpetueze paralizând toate instituțiile Statului român, ale căror organigrame gem suprapopulate de rubedenii colegi de serviciu.

La 8 dimineața, când intram pe poarta institutului, aveam senzaţia că mă întorc în timp

Experienţa angajării mele la institut n-a făcut altceva decât să-mi confirme chiar de la început că obiceiul pământului rămăsese neschimbat, cu toate că trecuseră mai mult de zece ani de la Revoluţie. Se scoseseră la concurs cinci locuri de inginer cu diverse specializări, iar eu am picat primul sub linie cu a şasea medie. Întâmplarea a făcut ca primul admis să se răzgândească şi aşa am ajuns eu să am a cincea medie din concurs ocupând ultimul loc disponibil. Ulterior am aflat că cel care ocupase primul loc voia de fapt să se transfere pe acelaşi salariu de la altă sucursală a regiei respective din care făcea parte şi institutul. Cum la institut sporurile erau mai mici, nu putea să aibă acelaşi salariu, lucru care l-a determinat să se întoarcă înapoi de unde voia să plece. Părinţii celorlalţi patru candidaţi admişi lucrau de mulţi ani la institut, cum aveam să aflu după ce am ajuns cu toţii colegi de serviciu. Trei ani, cât am stat eu acolo, m-am simţit ca un copil adoptat de marea familie a institutului, în care aveam să descopăr şi oameni foarte bine pregătiţi pentru care respectul meu a rămas neştirbit până astăzi, chiar dacă a trecut mult timp de atunci.

Unii dintre aceşti colegi de serviciu erau chiar părinţii unora dintre colegii de liceu cu care vizitasem institutul înainte de Revoluție. Faptul că niciunul dintre ei nu-şi angajase copilul la institut m-a bucurat, chiar dacă mi-ar fi plăcut să-mi fie colegi şi acolo. Am avut totuşi norocul să fiu coleg de birou chiar cu unul dintre colegii mei de clasă de la liceu. Ca şi mine, şi el se angajase la institut fără pilele pe care să i le pună vreo rudă. Din câte ştiu, şi acum mai lucrează acolo.

Lăsând la o parte legăturile de familie dintre angajaţii institutului, lucrul cel mai supărător care m-a determinat până la urmă să plec era modul de lucru, moştenit şi el din comunism

Lăsând la o parte legăturile de familie dintre angajaţii institutului, lucrul cel mai supărător care m-a determinat până la urmă să plec era modul de lucru, moştenit şi el din comunism. Un mod de lucru care te făcea să te simți inutil pentru că beneficiarul temei tale de cercetare nu ştia ce să-ți ceară, iar tu nu ştiai de ce are el nevoie. Ajungeai să-i propui beneficiarului, care era o altă sucursală a regiei din care făcea parte şi institutul, o anumită lucrare, el îşi însuşea propunerea ta şi ți-o trimitea înapoi în nume propriu, ca şi cum el făcuse propunerea respectivă, iar tu o executai. Cu alte cuvinte, tu centrai, tu dădeai cu capul, într-un joc de o inutilitate exasperantă. Tot jocul ăsta absurd era întreținut de Statul român prin sponsorizări generoase care nu produceau aproape nimic.

După trei ani în care intram dimineața într-o instituție rămasă neschimbată de pe vremea Republicii Socialiste România, ca să ies după opt ore din ea încercând să fac față într-o Românie nu cu mult mai avansată, am ciulit şi eu urechile la cântecul de sirenă al unei vieţi mai bune în străinătate.

Cum nici soţia mea nu se putea lăuda la ora aceea cu o experienţă mai reuşită în învăţământ, am început să facem toate demersurile necesare ca să plecăm din ţară. În tot acest timp încercam să ne acomodăm cu ideea emigrării, purtând fel şi fel de discuţii pe temă. Într-una dintre ele, într-o noapte sub pătură, ne-am dat seama că noi făceam totul ca să plecăm fără să fi făcut totul ca să rămânem.

Într-o noapte sub pătură, ne-am dat seama că noi făceam totul ca să plecăm fără să fi făcut totul ca să rămânem

Eram foarte tineri şi realizam dintr-o dată că nu poţi lua o asemenea decizie care ascunde implicaţii nebănuite, până nu eşti convins că ai făcut totul ca să rămâi. Şi noi ştiam foarte bine că mai erau câteva lucruri de încercat, înainte să plecăm cu conştiinţa împăcată că am făcut tot posibilul să rămânem în România.

După acest moment de iluminare în care am văzut clar ce aveam de făcut, ne-am dat demisiile de la Stat, după care lucrurile au evoluat pentru noi într-o direcţie care ne-a confirmat că am fi făcut o mare greşeală dacă am fi plecat din România.

România nu se poate schimba repede dacă cei capabili de această schimbare nu fac totul ca să rămână s-o schimbe.

Fotbalul românesc a murit în această seară. Inevitabil, Lupescu, Chivu și alții se vor îndepărta de fotbalul românesc după aceste alegeri. E o pată pentru toată ţara, nu numai pentru fotbalul românesc. ~ Mircea Lucescu, antrenor român, supranumit „Sir Alex Ferguson al Estului”

Toate angajările se fac pe grade de rudenie, pe prietenii, iar sportul nu face excepţie. Nu se poate aşa ceva! Când de la punctul A la punctul Z nu faci bine şi nu este un parcurs sănătos, nu ai cum să faci sportivi care să lupte cu adevărat şi eficient pentru tine, pentru ţară. Aici este cea mai mare problemă. Cine ne conduce nu are noţiunea de mândrie naţională şi a construi oameni care să ducă acest brand de ţară. ~ (a)românul Gheorghe Hagi, cel mai mare fotbalist român din istorie

Românul e vânzător, se vinde pe nimic, pe două chiftele. Burleanu a adus străin și la națională și la CCA. Ce să mai zic? Ce să mai fac? Asta este! ~ (a)românul Gigi Becali, după alegerile FRF de miercuri

Eşecul lui Ionuţ Lupescu în alegerile FRF mi-a lăsat un gust amar pe care, 18 ore după aflarea rezultatului, nu pot să mi-l scutur.

Ştiu că cel supranumit „Kaiserul” nu era vreo figură providenţială, că nu era panaceul pentru problemele fotbalului sau societăţii româneşti. Era însă o şansă la mai bine. La profesionalizare. O şansă la un ecosistem mai curat, nu la unul perfect.

În urmă cu vreo 9 ani, am făcut echipă cu Ionuţ şi în birou, şi în teren. Aşa că nu vorbesc din nostalgia suporterului după Generaţia de Aur, ci cunoscându-l direct. Regretul meu e împărtăşit în majoritate de cei peste 10, poate 15 milioane fani ai fotbalului din România. 55.4% dintre ei l-ar fi votat pe Lupescu, într-un sondaj GSP. Doar 10% pe fostul – şi viitorul – preşedinte FRF.

Românii nu sunt nebuni, nu vor schimbare de dragul schimbării. Iar „neschimbarea” de la FRF trimite o undă seismică în toată societatea românească, cea în care sportul, emblemă a culturii de masă, ar trebui să joace funcţia de debuşeu. Alţii beneficiază de luxul mai multor „supape”, noi – de tot mai puţine. Inevitabil, după ieri, românul mediu se va întreba: „Politica nu merge, sportul nu merge, merge ceva în România?” Răspunsul trebuie să şi-l dea, onest, fiecare dintre noi.

Una dintre concluziile alegerilor de ieri, care trebuie luate ca studiu social de caz, e că găştile din sport, din cultură, din justiţie, din învăţământ, din presă, nu pot fi sparte. Că meritocraţia n-are ce căuta în România. Dacă nu mă credeţi, aruncaţi o privire la fotografia surprinsă de mine acum câteva zile în sediul FRF, acelaşi unde ieri au avut loc alegerile. E o scară a valorilor normală, sau întoarsă, cea în care mult mai galonatul Miodrag Belodedici e aşezat sub şmecheraşul Adrian Mutu?

Scara valorilor în România

Între timp, Mutu a plecat într-un mediu mai demn de el, la Voluntari, dar morala rămâne: mai mult ca în alte părţi, în România e mai important pe cine ştii, nu ce ştii. Te-or întrece nătărăii, / De ai fi cu stea în frunte.

Nu cred în patriotismul orb, împotriva evidenţei. Cred că şi ţara are obligaţii faţă de tine, nu doar invers. Nimeni nu e obligat la patriotism, pentru că patriotismul e ceva intrinsec, neforţat. Îl ai sau nu îl ai, nu îţi poate fi impus din exterior. În plus, ubi bene, ibi patria. Îţi poţi iubi ţara, dar detesta societatea şi “elitele” ei. Cam cum fac milioanele de români plecaţi – şi în curs de plecare – afară.

Generaţia mea, a celor de 30 de ani, e la răscruce. Face revoluţie sau pleacă “in corpore” pe pajişti mai verzi, pentru că viaţa e una singură, şi e prea scurtă ca să trăieşti prost, asta dacă nu eşti obligat (cazul părinţilor noştri).

Nu vă faceţi iluzii: tinerii români, din grupul cărora mă revendic, sunt – în pofida spoielii de fericire; un Untold bine organizat nu e simptomul democraţiei funcţionale! – debusolaţi, prinşi între sclavagismul în corporaţii şi un sistem social cronist, nemeritocratic.

Un prieten surprindea perfect, recent, starea psihică a românului mediu de 30 de ani, spunându-mi că „Suntem scârbiţi. Nu simţim că am mai avea şanse sau capacitate, nu mai avem motivaţie”.

Alegerea “noului” preşedinte al FRF vine să confirme status quo-ul.

Temeţi-vă de dies irae, ziua când ne vom lua paşapoartele şi vom pleca. Nu e nici o glorie să te ratezi, să mori în România. Nunta cosmică poate să mai aştepte.

Foto deschidere: captură YouTube